ABSTRACT

Any refuse to execute a European Arrest Warrant must be preceded through the verification by the enforced Judicial Authority of the possibility to really execute the penalty in conformity with it’s domestic law. In the case in which the enforcement member state is in impossibility to engage itself in enforcing effectively the penalty, the judicial authority has to execute the task of the European Warrant execution and, thus, to surrender the person searched by the issuing member.

Key words: police and judicial cooperation in criminal matters, European Arrest Warrant, grounds for non-execution.

În fapt*,

În cauza C-579/15, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată, în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, de Rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam, Țările de Jos), prin Decizia din 30 octombrie 2015, primită de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, la 6 noiembrie 2015, în procedura referitoare la executarea mandatului european de arestare emis împotriva lui Daniel Adam Popławski, cu participarea Openbaar Ministerie (Parchetul olandez)[1].

Prin Hotărârea din 5 februarie 2007, rămasă definitivă la 13 iulie 2007, Sąd Rejonowy w Poznaniu (Tribunalul Districtual din Poznan) a pronunțat împotriva lui Daniel Adam Popławski, resortisant polonez, o pedeapsă privativă de libertate de un an cu suspendare. Prin Decizia din 15 aprilie 2010, această instanță a dispus executarea pedepsei.

La 7 octombrie 2013, instanța sus-menționată a emis un mandat european de arestare împotriva lui Daniel Adam Popławski în vederea executării acestei pedepse. În cadrul procedurii principale privind executarea acestui mandat european de arestare, Tribunalul din Amsterdam (Țările de Jos) își pune întrebarea dacă trebuie să aplice art. 6 alin. (2) și (5) din OLW (Overleveringswet – legea specială de executare a mandatului european de arestare în Țările de Jos), care prevede un motiv de neexecutare a unui mandat european de arestare, printre altele, în beneficiul persoanelor care au reședința în Țările de Jos, situație în care se regăsește Daniel Adam Popławski.

Instanța de trimitere arată că, potrivit art. 6 alin. (3) din OLW, atunci când refuză executarea unui mandat european de arestare, Țările de Jos trebuie să comunice că sunt „dispuse” să preia executarea pedepsei, în temeiul unei convenții încheiate între acest stat și statul membru emitent. Ea precizează că o astfel de preluare depinde, în cauza principală, de o cerere formulată în acest sens de Polonia. Or, legislația poloneză se opune unei astfel de cereri în ipoteza în care persoana în cauză este resortisant polonez.

Instanța de trimitere subliniază că, în aceste condiții, refuzul predării ar putea conduce la impunitatea persoanei vizate de un mandat european de arestare. Astfel, după pronunțarea hotărârii prin care este refuzată predarea, preluarea executării pedepsei s-ar putea dovedi imposibilă, în special din cauza inexistenței unei cereri în acest sens emise de statul membru emitent, iar această imposibilitate nu ar avea nicio incidență asupra hotărârii prin care se refuză predarea persoanei căutate.

În aceste condiții, având îndoieli cu privire la conformitatea art. 6 alin. (2)-(4) din OLW cu art. 4 pct. 6 din Decizia-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (în continuare Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI)[2], care nu permite refuzul predării decât în cazul în care statul membru de executare „se angajează” să execute pedeapsa în conformitate cu dreptul său intern, Rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții de Justiție a Uniunii Europene următoarele întrebări preliminare:

„1. Poate un stat membru să transpună în dreptul său național art. 4 pct. 6 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, astfel încât:

– autoritatea judiciară de executare competentă din respectivul stat membru să fie obligată necondiționat să refuze predarea, în scopul executării unei pedepse, a unui cetățean al statului membru de executare sau a unei persoane care are reședința în acest stat;

– acest refuz să reprezinte ipso iure un argument în favoarea disponibilității de a prelua executarea pedepsei privative de libertate la care a fost condamnat cetățeanul respectiv sau persoana rezidentă;

– dar decizia de preluare a executării pedepsei să fie luată abia după refuzul predării în scopul executării pedepsei, iar adoptarea unei decizii în sensul punerii în executare să depindă (1) de existența unui temei înscris într-un acord valabil încheiat între statul membru emitent și statul membru de executare, (2) de condițiile prevăzute de acest acord și (3) de cooperarea statului membru emitent, de exemplu, în sensul emiterii de către acesta a unei cereri corespunzătoare, cu riscul ca, după ce a refuzat predarea în scopul executării pedepsei, statul membru de executare să se afle în imposibilitatea de a prelua punerea în executare, însă fără ca acest risc să afecteze în vreun fel obligația de a refuza predarea în scopul executării pedepsei?

2. În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare,

a) instanța națională poate să aplice în mod direct dispozițiile Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI, deși, conform art. 9 din Protocolul (nr. 36) privind dispozițiile tranzitorii [(JO 2012, C 326, p. 322)], după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, această decizie-cadru va continua să producă efecte juridice până în momentul la care este abrogată, anulată sau modificată?

b) în cazul unui răspuns afirmativ: art. 4 pct. 6 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI este suficient de clar și de previzibil încât să poată fi aplicat de instanțele naționale?

3. În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare și la întrebarea a doua menționată la litera b): este permis ca un stat membru al cărui drept național condiționează preluarea executării unei pedepse privative de libertate aplicate în străinătate de existența unui temei înscris într-un acord corespunzător să transpună în dreptul național art. 4 pct. 6 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, astfel încât art. 4 pct. 6 din această decizie-cadru să ofere el însuși temeiul convențional cerut pentru evitarea pericolului de neexecutare a pedepsei, rezultat din dispoziția din legea națională privind existența unui temei convențional?

4. În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare și la întrebarea a doua menționată la litera b): este permis ca un stat membru să transpună în dreptul național art. 4 pct. 6 din această decizie-cadru, astfel încât pentru refuzul predării, în scopul executării unei pedepse, a unei persoane care are reședința în statul membru de executare și care este cetățean al unui alt stat membru se prevede condiția ca statul membru de executare să aibă competență asupra faptelor menționate în mandatul european de arestare [MEA] și că nu trebuie să existe o piedică reală pentru o urmărire penală în statul membru de executare a persoanei rezidente în acest stat pentru aceste fapte (de exemplu, refuzul statului membru emitent de a transmite statului membru de executare actele de urmărire penală), în timp ce aceste condiții nu există în privința refuzului predării, în scopul executării unei pedepse, a unui cetățean al statului membru de executare?”

Cu privire la întrebările preliminare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat (paragr. 14) că întrebările preliminare privesc conformitatea cu Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI a unei legislații naționale care nu mai este în vigoare ca urmare a abrogării și a înlocuirii sale cu măsurile naționale care urmăresc transpunerea Deciziei-cadru 2008/909/JAI.

Instanța de trimitere consideră că legislația națională menționată rămâne aplicabilă în litigiul principal, ținând seama, în special, de faptul că Regatul Țărilor de Jos, în temeiul art. 28 din Decizia-cadru nr. 2008/909/JAI, a făcut o declarație prin care indica, în esență, că va continua să aplice hotărârilor judecătorești rămase definitive înainte de 5 decembrie 2011, cum este hotărârea pronunțată împotriva lui Daniel Adam Popławski, instrumentele juridice anterioare acestei decizii-cadru în materia transferării persoanelor condamnate. Totuși, Comisia contestă validitatea acestei declarații, precum și a declarației similare făcute de Republica Polonă și apreciază că situația în discuție în litigiul principal, contrar a ceea ce consideră instanța de trimitere, este guvernată de dispozițiile naționale de transpunere a Deciziei-cadru nr. 2008/909/JAI, însă trebuie să se răspundă la întrebările adresate de instanța de trimitere pe baza cadrului normativ și factual definit de aceasta (paragr. 17)[3].

Interpretând prima întrebare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene constată în paragr. 18 că instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă art. 4 pct. 6 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI trebuie interpretat în sensul că se opune legislației unui stat membru prin care este transpusă această dispoziție care, în cazul în care predarea unui resortisant străin ce deține un permis de ședere pe durată nedeterminată pe teritoriul acestui stat membru este solicitată de un alt stat membru în scopul executării unei pedepse privative de libertate aplicate acestui resortisant printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, pe de o parte, nu permite o astfel de predare și, pe de altă parte, se mărginește să prevadă obligația autorităților judiciare din primul stat membru de a informa autoritățile judiciare din al doilea stat membru că sunt dispuse să preia executarea acestei hotărâri fără ca, la data refuzului predării, preluarea efectivă a executării să fie asigurată și fără ca, în plus, în ipoteza în care această preluare s-ar dovedi ulterior imposibilă, un astfel de refuz să poată fi contestat.

În această privință, Curtea de Justiție a Uniunii Europene subliniază (paragr. 19) că din cuprinsul art. 1 alin. (2) din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI aceasta consacră principiul conform căruia statele membre execută orice mandat european de arestare pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile aceleiași decizii-cadru. Cu excepția unor situații deosebite, autoritățile judiciare de executare nu pot refuza, astfel cum a statuat deja curtea sus-menționată, să execute un asemenea mandat decât în cazurile, enumerate în mod exhaustiv, de neexecutare prevăzute de această decizie-cadru, iar executarea unui mandat european de arestare nu poate fi supusă decât uneia dintre condițiile limitative prevăzute de decizia-cadru sus-menționată (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 5 aprilie 2016, cauza Aranyosi și Căldăraru, C-404/15 și C-659/15 PPU, EU:C:2016:198, pct. 80 și 82, precum și jurisprudența citată). În consecință, în timp ce executarea MEA constituie principiul, refuzul executării este conceput ca o excepție care trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte.

În continuare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a amintit (paragr. 20) că art. 4 pct. 6 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI prevede un motiv de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare, în temeiul căruia autoritatea judiciară de executare „poate” refuza executarea unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse privative de libertate atunci când persoana căutată este rezident al statului membru de executare, precum în litigiul principal, și dacă acest stat „se angajează” să pună în executare această pedeapsă în conformitate cu dreptul său intern.

Prin urmare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene constată (paragr. 21) că reiese din însuși modul de redactare a art. 4 pct. 6 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, astfel cum a arătat avocatul general la pct. 30 din concluzii, că atunci când un stat membru a ales să transpună această dispoziție în dreptul intern, autoritatea judiciară de executare trebuie totuși să dispună de o marjă de apreciere în ceea ce privește aspectul dacă trebuie sau nu trebuie să refuze executarea mandatului european de executare. În această privință, autoritatea respectivă trebuie să aibă posibilitatea de a ține seama de obiectivul urmărit de motivul de neexecutare facultativă prevăzut la dispoziția respectivă care, potrivit unei jurisprudențe consacrate a curții sus-menționate, are ca scop în special să permită autorității judiciare de executare să acorde o importanță deosebită posibilității de a crește șansele de reinserție socială ale persoanei căutate după executarea pedepsei la care aceasta din urmă a fost condamnată (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 5 septembrie 2012, cauza Lopes Da Silva Jorge, C-42/11, EU:C:2012:517, pct. 32 și jurisprudența citată).

Curtea de Justiție a Uniunii Europene subliniază (paragr. 22) că din modul de redactare a art. 4 pct. 6 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI rezultă, astfel cum a arătat avocatul general la pct. 45 din concluzii, că orice refuz de a executa mandatul european de arestare presupune un veritabil angajament al statului membru de executare de a pune în aplicare pedeapsa privativă de libertate pronunțată împotriva persoanei căutate, chiar dacă, în orice caz, simpla împrejurare că acest stat se declară „dispus” să pună în executare pedeapsa respectivă nu poate fi considerată de natură să justifice un asemenea refuz. Reiese de aici că orice refuz de a executa un mandat european de arestare trebuie să fie precedat de verificarea, de către autoritatea judiciară de executare, a posibilității de a aplica în mod real pedeapsa în conformitate cu dreptul său intern. În cazul în care statul membru de executare este în imposibilitate de a se angaja aplice efectiv pedeapsa, îi revine autorității judiciare de executare sarcina să execute mandatul european de arestare și, prin urmare, să predea persoana căutată statului membru emitent.

Prin urmare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a hotărât că art. 4 pct. 6 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI trebuie interpretat în sensul că se opune legislației unui stat membru care transpune această dispoziție și care, în cazul în care predarea unui resortisant străin ce deține un permis de ședere pe durată nedeterminată pe teritoriul acestui stat membru este solicitată de un alt stat membru în scopul executării unei pedepse privative de libertate aplicate acestui resortisant printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, pe de o parte, nu permite o astfel de predare și, pe de altă parte, se mărginește să prevadă obligația autorităților judiciare din primul stat membru de a informa autoritățile judiciare din al doilea stat membru că sunt dispuse să preia executarea acestei hotărâri fără ca, la data refuzului predării, preluarea efectivă a executării să fie asigurată și fără ca, în plus, în ipoteza în care această preluare s-ar dovedi imposibilă, un astfel de refuz să poată fi contestat (paragr. 24).

Cu privire la a doua și la a treia întrebare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că trebuie examinate împreună, instanța de trimitere solicitând, în esență, să se stabilească dacă dispozițiile Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI pot avea efect direct și, în caz contrar, dacă dreptul Țărilor de Jos poate face obiectul unei interpretări conforme cu dreptul Uniunii Europene în sensul că, atunci când un stat membru condiționează preluarea executării pedepsei privative de libertate de existența unui temei juridic înscris într-o convenție internațională, art. 4 pct. 6 din această decizie-cadru constituie el însuși temeiul convențional impus de dreptul intern (paragr. 25).

În această privință, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat (paragr. 26) că Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI este lipsită de efect direct. Astfel, această decizie-cadru a fost adoptată în temeiul fostului al treilea pilon al Uniunii Europene, în special în temeiul art. 34 alin. (2) lit. b) din Tratatul privind Uniunea Europeană (în versiunea sa anterioară Tratatului de la Lisabona). Or, această dispoziție prevedea că deciziile-cadru nu pot avea efect direct (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 8 noiembrie 2016, cauza Ognyanov, C-554/14, EU:C:2016:835, pct. 56).

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat (paragr. 27) că, potrivit art. 9 din Protocolul (nr. 36) privind dispozițiile tranzitorii, efectele juridice ale actelor instituțiilor, ale organelor, ale oficiilor sau ale agențiilor Uniunii Europene adoptate, în temeiul Tratatului privind Uniunea Europeană, înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, sunt menținute atât timp cât nu vor fi fost abrogate, anulate sau modificate în temeiul tratatelor. Or, astfel cum a arătat avocatul general la pct. 67 din concluzii, Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI nu a făcut obiectul unei astfel de abrogări, anulări sau modificări ulterior intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona.

De asemenea, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a relevat (paragr. 28) că, deși dispozițiile Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI nu pot avea, prin urmare, efect direct, este la fel de adevărat că, în conformitate cu art. 34 alin. (2) lit. b) din Tratatul privind Uniunea Europeană, aceasta angajează statele membre în privința rezultatului care urmează să se obțină, dar forma și metodele sunt lăsate la discreția autorităților naționale (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 8 noiembrie 2016, cauza Ognyanov, cit. supra, pct. 56).

În speță, astfel cum rezultă din cuprinsul pct. 19-24 din prezenta hotărâre, atunci când condițiile prevăzute la art. 4 pct. 6 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI nu sunt îndeplinite, art. 11 alin. (2) din această decizie-cadru obligă statele membre să execute orice mandat european de arestare, pe baza principiului recunoașterii reciproce (paragr. 29).

În acest context, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a amintit (paragr. 30) că, potrivit unei jurisprudențe constante a curții, statele membre trebuie să ia toate măsurile generale sau speciale necesare pentru a asigura executarea obligațiilor ce le revin în temeiul unei decizii-cadru (a se vedea, în acest sens, prin analogie, Hotărârea din 16 iunie 2005, cauza Pupino, C-105/03, EU:C:2005:386, pct. 42).

În special, Curtea de Justiție a Uniunii Europene subliniază (paragr. 31) că așa cum reiese dintr-o jurisprudență constantă a curții, caracterul obligatoriu al unei decizii-cadru determină în privința autorităților naționale, inclusiv a instanțelor naționale, o obligație de interpretare conformă a dreptului național. La aplicarea dreptului intern, aceste instanțe sunt obligate, așadar, în măsura posibilului, să interpreteze dispozițiile acestuia în lumina textului și a finalității deciziei-cadru pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta. Această obligație de interpretare conformă a dreptului național este inerentă sistemului Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, în măsura în care permite instanțelor naționale să asigure, în cadrul competențelor lor, deplina eficiență a dreptului Uniunii Europene atunci când judecă litigiile cu care sunt sesizate (Hotărârea din 8 noiembrie 2016, cauza Ognyanov, cit. supra, pct. 58-59, precum și jurisprudența citată).

Curtea de Justiție a Uniunii Europene precizează (paragr. 32) că principiul interpretării conforme a dreptului național cunoaște însă și anumite limite. Astfel, obligația instanței naționale de a se referi la conținutul unei decizii-cadru atunci când interpretează și aplică normele relevante ale dreptului național este limitată de principiile generale ale dreptului, în special cele privind securitatea juridică și neretroactivitatea. Aceste principii se opun, printre altele, ca obligația respectivă să poată conduce la stabilirea sau la agravarea, în temeiul unei decizii-cadru și independent de o lege adoptată pentru punerea în aplicare a acesteia, a răspunderii penale a celor care acționează cu încălcarea dispozițiilor sale (Hotărârea din 8 noiembrie 2016, cauza Ognyanov, cit. supra, pct. 62-64, precum și jurisprudența citată).

În plus, Curtea de Justiție a Uniunii Europene relevă (paragr. 33) că principiul interpretării conforme nu poate servi drept temei al unei interpretări contra legem a dreptului național (Hotărârea din 28 iulie 2016, cauza JZ,     C-294/16 PPU, EU:C:2016:610, pct. 33 și jurisprudența citată).

Curtea de Justiție a Uniunii Europene constată (paragr. 34) că totuși nu este mai puțin adevărat că principiul interpretării conforme impune ca instanțele naționale să facă tot ce ține de competența lor, luând în considerare ansamblul dreptului intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, pentru a garanta eficacitatea deplină a deciziei-cadru în discuție și pentru a identifica o soluție conformă cu finalitatea urmărită de aceasta (Hotărârea din 5 septembrie 2012, cauza Lopes Da Silva Jorge, cit. supra, pct. 56 și jurisprudența citată).

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reiterat (paragr. 35) că, în acest context, a statuat deja că obligația unei interpretări conforme le impune instanțelor naționale să modifice, dacă este cazul, o jurisprudență consacrată atunci când aceasta se întemeiază pe o interpretare a dreptului intern incompatibilă cu obiectivele unei decizii-cadru (Hotărârea din 8 noiembrie 2016, cauza Ognyanov, cit. supra, pct. 67 și jurisprudența citată).

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a mai statuat (paragr. 36) că, în cazul în care o instanță națională consideră că se găsește în imposibilitate de a interpreta o dispoziție din dreptul intern în conformitate cu o decizie-cadru ca urmare a faptului că este ținută de interpretarea dată acestei dispoziții naționale de curtea supremă națională într-o hotărâre în interpretare, revine instanței naționale sarcina de a asigura efectul deplin al deciziei-cadru, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, interpretarea reținută de curtea supremă națională, din moment ce această interpretare nu este compatibilă cu dreptul Uniunii Europene (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 8 noiembrie 2016, cauza Ognyanov, cit. supra, pct. 69-70).

Aceste precizări fiind făcute, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a considerat că este necesar (paragr. 37) să se sublinieze că, în speță, deși obligația instanței naționale de a asigura eficacitatea deplină a Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI determină obligația statului olandez de a executa mandatul european de arestare în cauză sau, în caz de refuz, obligația de a garanta executarea efectivă a pedepsei pronunțate în Polonia, aceasta nu are nicio incidență asupra stabilirii răspunderii penale a lui Daniel Adam Popławski, care rezultă din hotărârea pronunțată la 5 februarie 2007 împotriva lui de Sąd Rejonowy w Poznaniu (Tribunalul Districtual din Poznan), și nu poate fi considerată a fortiori ca determinând o agravare a acestei răspunderi.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a mai arătat (paragr. 38) că instanța de trimitere consideră, contrar celor sugerate de Openbaar Ministerie (Ministerul Public, Țările de Jos) în cadrul ședinței, că declarația prin care acesta din urmă a informat autoritatea judiciară emitentă că este dispus, în conformitate cu articolul 6 alin. (3) din OLW, să preia executarea pedepsei, în temeiul mandatului european de arestare în cauză, nu poate fi interpretată că reprezintă un veritabil angajament al statului olandez de a executa această pedeapsă, cu excepția cazului în care art. 4 pct. 6 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI constituie un temei juridic convențional, în sensul art. 6 alin. (3) din OLW pentru executarea efectivă a unei astfel de pedepse în Țările de Jos.

În această privință, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reamintit (paragr. 39) că, potrivit unei jurisprudențe constante a curții, aceasta nu este competentă să interpreteze dreptul intern al unui stat membru (Hotărârea din 16 februarie 2017, cauza Agro Foreign Trade & Agency, C-507/15, EU:C:2017:129, pct. 23, precum și jurisprudența citată). Prin urmare, este numai de competența instanței de trimitere să aprecieze dacă dreptul olandez poate fi interpretat în sensul că asimilează Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI unui astfel de temei juridic convențional, în sensul art. 6 alin. (3) din OLW.

Cu toate acestea, Curtea de Justiție a Uniunii Europene subliniază (paragr. 40) că, fiind învestită în cadrul unei trimiteri preliminare cu atribuția de a furniza instanței naționale răspunsuri utile, este competentă să dea indicații, întemeiate pe dosarul cauzei principale, precum și pe observațiile scrise și orale care i-au fost prezentate, de natură să permită instanței naționale să se pronunțe (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 17 iulie 2014, cauza Leone, C-173/13, EU:C:2014:2090, pct. 56).

Din această perspectivă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat (paragr. 41), pe de o parte, că, în conformitate cu considerentul (11) al Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI, mandatul european de arestare trebuie să înlocuiască, în relațiile dintre statele membre, toate instrumentele anterioare privind extrădarea, inclusiv dispozițiile titlului III din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen, menționată la pct. 3 din prezenta hotărâre, cu privire la aceste aspecte. În măsura în care decizia-cadru menționată a înlocuit, așadar, toate convențiile care au existat în această privință între diferitele state membre și în care coexistă, având în același timp un regim juridic propriu definit de dreptul Uniunii Europene, cu convențiile de extrădare încheiate între diferitele state membre și state terțe, o asimilare a deciziei-cadru menționate cu o astfel de convenție nu pare exclusă ab initio.

Pe de altă parte, Curtea de Justiție a Uniunii Europene constată (paragr. 42) că Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI nu conține nicio dispoziție care să permită să concluzioneze că s-ar opune ca termenii „o altă convenție aplicabilă”, care figurează la art. 6 alin. (3) din OLW, să fie interpretați în sensul că acoperă și art. 4 pct. 6 din decizia-cadru sus-menționată, din moment ce o astfel de interpretare ar permite să se garanteze că posibilitatea autorității judiciare de executare de a refuza executarea mandatului european de arestare este exercitată numai cu condiția de a asigura executarea efectivă în Țările de Jos a pedepsei pronunțate împotriva lui Daniel Adam Popławski și de a conduce astfel la o soluție conformă cu finalitatea urmărită prin aceeași decizie-cadru.

În aceste condiții, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis (paragr. 43) că trebuie să se răspundă la a doua și la a treia întrebare că dispozițiile Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI nu au efect direct. Totuși, instanța națională competentă are obligația, luând în considerare ansamblul dreptului intern și făcând aplicarea metodelor de interpretare recunoscute de acesta, de a interpreta dispozițiile naționale în discuție în litigiul principal, în măsura în care este posibil, în lumina textului și a finalității acestei decizii-cadru, ceea ce implică, în speță, că, în cazul refuzului de a executa un mandat european de arestare emis în vederea predării unei persoane care a făcut, în statul membru emitent, obiectul unei hotărâri definitive prin care a fost condamnată la o pedeapsă privativă de libertate, autoritățile judiciare ale statului membru de executare au obligația de a garanta ele însele aplicarea efectivă a pedepsei pronunțate împotriva acestei persoane.

Cu privire la a patra întrebare, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă art. 4 pct. 6 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI trebuie interpretat în sensul că autorizează un stat membru să refuze executarea unui mandat european de arestare emis în vederea predării unei persoane, resortisant al unui alt stat membru, care a făcut obiectul unei hotărâri definitive prin care a fost condamnată la o pedeapsă privativă de libertate, pentru singurul motiv că primul stat membru intenționează să înceapă urmărirea penală a acestei persoane pentru aceleași fapte ca cele pentru care a fost pronunțată hotărârea, în timp ce acest stat membru refuză în mod sistematic predarea propriilor resortisanți în scopul executării unor hotărâri prin care au fost condamnați la pedepse privative de libertate.

În această privință, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a constatat (paragr. 45) că art. 4 pct. 6 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI nu conține niciun element care să permită interpretarea acestei dispoziții în sensul că autorizează autoritatea judiciară a unui stat membru să refuze executarea unui mandat european de arestare în ipoteza în care o nouă urmărire penală, pentru aceleași fapte ca cele care fac obiectul hotărârii penale definitive pronunțate împotriva persoanei căutate, ar putea fi inițiată împotriva acesteia din urmă pe teritoriul propriu.

Astfel, în afară de faptul că art. 4 alin. (6) din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI nu menționează nicidecum această posibilitate, trebuie să se constate că o asemenea interpretare ar intra în conflict cu art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care prevede, în special, că nimeni nu poate fi judecat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii Europene, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea (paragr. 46).

În aceste condiții, întrucât această interpretare nu este, în orice caz, conformă cu dreptul Uniunii Europene, nu este necesar să se adopte o poziție cu privire la aspectul dacă aceasta ar conduce la o posibilă discriminare între resortisanții Țărilor de Jos și resortisanții altor state membre, care nu este nici ea conformă cu dreptul Uniunii Europene.

Având în vedere ceea ce precedă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene relevă (paragr. 48) că este necesar să se răspundă la a patra întrebare că art. 4 pct. 6 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI trebuie interpretat în sensul că nu autorizează un stat membru să refuze executarea unui mandat european de arestare emis în vederea predării unei persoane care a făcut obiectul unei hotărâri definitive prin care a fost condamnată la o pedeapsă privativă de libertate pentru singurul motiv că acest stat membru intenționează să înceapă împotriva acestei persoane urmărirea penală pentru aceleași fapte ca cele pentru care a fost pronunțată această hotărâre.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:

1. Articolul 4 pct. 6 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI trebuie interpretat în sensul că se opune legislației unui stat membru care transpune această dispoziție și care, în cazul în care predarea unui resortisant străin ce deține un permis de ședere pe durată nedeterminată pe teritoriul acestui stat membru este solicitată de un alt stat membru în scopul executării unei pedepse privative de libertate aplicate acestui resortisant printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, pe de o parte, nu permite o astfel de predare și, pe de altă parte, se mărginește să prevadă obligația autorităților judiciare din primul stat membru de a informa autoritățile judiciare din al doilea stat membru că sunt dispuse să preia executarea acestei hotărâri fără ca, la data refuzului predării, preluarea efectivă a executării să fie asigurată și fără ca, în plus, în ipoteza în care această preluare s-ar dovedi imposibilă, un astfel de refuz să poată fi contestat.

2. Dispozițiile Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI nu au efect direct. Totuși, instanța națională competentă are obligația, luând în considerare ansamblul dreptului intern și făcând aplicarea metodelor de interpretare recunoscute de acesta, de a interpreta dispozițiile naționale în discuție în litigiul principal, în măsura în care este posibil, în lumina textului și a finalității acestei decizii-cadru, ceea ce implică, în speță, că, în cazul refuzului de a executa un mandat european de arestare emis în vederea predării unei persoane care a făcut, în statul membru emitent, obiectul unei hotărâri definitive prin care a fost condamnată la o pedeapsă privativă de libertate, autoritățile judiciare ale statului membru de executare au obligația de a garanta ele însele aplicarea efectivă a pedepsei pronunțate împotriva acestei persoane.

3. Articolul 4 pct. 6 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI trebuie interpretat în sensul că nu autorizează un stat membru să refuze executarea unui mandat european de arestare emis în vederea predării unei persoane care a făcut obiectul unei hotărâri definitive prin care a fost condamnată la o pedeapsă privativă de libertate pentru singurul motiv că acest stat membru intenționează să înceapă împotriva acestei persoane urmărirea penală pentru aceleași fapte ca cele pentru care a fost pronunțată această hotărâre.

* Rubrică realizată de dr. Remus Jurj-Tudoran, redactor-șef adjunct – revista ,,Pro Lege”, procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul de documentare și statistică judiciară, e-mail: jurj_remus@mpublic.ro.

[1] http://curia.europa.eu/juris/liste.jsf?language=ro&jur=C,T,F&num=C-579/15&td=ALL (accesat la 13 septembrie 2017).

[2] Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 190 din 18 iulie 2002.

[3] Conform paragr. 16 din prezenta hotărâre, în această privință, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a hotărât deja că trebuie să limiteze, în principiu, examinarea la elementele de apreciere pe care instanța de trimitere a decis să i le prezinte în cererea de decizie preliminară. Astfel, în ceea ce privește aplicarea reglementării naționale pertinente, Curtea de Justiție a Uniunii Europene trebuie să se limiteze la situația pe care instanța menționată o consideră ca fiind dovedită [Hotărârea din 8 iunie 2016, cauza Hünnebeck, C-479/14, EU:C:2016:412, punctul (în continuare pct. 36) și jurisprudența citată]. În plus, rezultă dintr-o jurisprudență constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene că întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii Europene, adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub propria răspundere și a cărui exactitate curtea sus-menționată nu are competența să o verifice, beneficiază de o prezumție de pertinență (Hotărârea din 8 decembrie 2016, cauza Eurosaneamientos și alții, C-532/15 și C-538/15, EU:C:2016:932, pct. 28, precum și jurisprudența citată).