ABSTRACT

“Regarding the national regulation bending, during the contentious stage of the procedure, to verify if there are likely reasons to assume that the defendant has committed an offence, it was ruled that each court has to assess if it’s granted priority to the The Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms or to the national law and if it is able to decide in this context.”

Key words: likely reasons to assume that the defendant has committed an offence, the presumption of innocence, transposing directives.

În cauza C-439/16 PPU[1],

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată, în temeiul art. 267 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, de Tribunalul penal specializat din Bulgaria, prin Decizia din 28 iulie 2016, primită de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (denumită în continuare Curtea de Justiție a U.E.) la data de 5 august 2016, în procedura penală împotriva lui Emil Milev. *

În fapt,

În cadrul unei proceduri penale declanșate în anul 2013, Emil Milev a fost inculpat pentru săvârșirea mai multor infracțiuni, printre care figurează conducerea unui grup infracțional organizat și armat, o răpire, tâlhării și o tentativă de omor, care erau pasibile de pedepse cuprinse între trei ani de închisoare și detențiunea pe viață, fără posibilitate de comutare. El era arestat preventiv începând cu data de 24 noiembrie 2013.

Procedura menționată a intrat în faza contencioasă la data de 8 iunie 2015. De la acea dată, Tribunalul penal specializat din Bulgaria a statuat în cincisprezece rânduri cu privire la cereri de încetare a arestării preventive depuse de Emil Milev, fără a aprecia dacă există motive verosimile care permit să se presupună că inculpatul a săvârșit o infracțiune.

Tribunalul penal specializat din Bulgaria a apreciat că dreptul național care reglementează procedura penală era contrar cerințelor care decurg din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare Convenția). Astfel, în timp ce dreptul național îi interzice judecătorului, în cursul fazei contencioase a cauzei, să se pronunțe în cadrul controlului jurisdicțional al unei măsuri de arestare preventivă asupra aspectului dacă există motive verosimile care permit să se presupună că inculpatul a săvârșit infracțiunile care îi sunt imputate, art. 5 paragr. 1 lit. c) și paragr. 4 din Convenție nu permite menținerea unui inculpat în detenție decât „atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârșit o infracțiune”.

În aceste împrejurări, Tribunalul penal specializat din Bulgaria s-a adresat Curții Supreme de Casație din Bulgaria, iar printr-un aviz dat la 7 aprilie 2016 de Plenul Secției penale a acestei instanțe s-a confirmat existența unui conflict între dreptul național de procedură penală și Convenție, care a condus la numeroase condamnări ale Republicii Bulgaria de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare C.E.D.O.), prima dintre aceste condamnări intervenind în anul 1999[2].

Curtea Supremă de Casație din Bulgaria a indicat, de asemenea, în acest aviz, pe de o parte, că soluția care constă în a conferi unui complet al instanței de prim grad diferit de cel care a decis plasarea în arest preventiv sau unei alte instanțe competența de a se pronunța cu privire la motivele menținerii în arest preventiv ar întâmpina obstacole atât de ordin juridic, cât și practic. Pe de altă parte, instanța supremă a apreciat că împrejurarea că instanța însărcinată să soluționeze cauza în faza contencioasă a acesteia se pronunță și cu privire la existența motivelor verosimile care permit să se presupună că inculpatul a săvârșit infracțiunea care îi este imputată ar putea fi contrară cerinței de imparțialitate a instanței, consacrată la art. 6 paragr. 1 din Convenție.

În aceste condiții, Curtea Supremă de Casație din Bulgaria, considerând că dispozițiile de procedură penală naționale riscă, în orice caz, să contravină celor ale Convenției și subliniind totodată necesitatea unei intervenții legislative pentru a pune capăt conflictului menționat mai sus, a arătat în avizul din data de 7 aprilie 2016 că „este evident că nu suntem în măsură să propunem o soluție la această problemă. Suntem de părere că fiecare complet de judecată trebuie să evalueze dacă va acorda prioritate Convenției sau legii naționale și dacă este în măsură să hotărască în acest contextˮ. Această instanță supremă a indicat, de asemenea, în avizul menționat că s-a decis ca acesta să fie comunicat Ministerului Justiției pentru a declanșa o modificare a dispozițiilor legislative respective.

Potrivit Tribunalului penal specializat din Bulgaria, autoritatea avizului din data de 7 aprilie 2016 trebuie să fie analogă cu cea a unei hotărâri de interpretare, iar motivele pe care acesta le conține sunt, prin urmare, obligatorii pentru orice instanță judecătorească națională. Instanța de trimitere are însă îndoieli cu privire la conformitatea acestor motive cu art. 3 și art. 6 din Directiva 2016/343[3]. Conștientă de faptul că termenul de transpunere a acestei directive nu a expirat încă[4], instanța de trimitere a amintit totuși că, în temeiul jurisprudenței Curții de Justiție a U.E., autoritățile naționale competente, inclusiv instanțele judecătorești, ar trebui să se abțină de la luarea unor măsuri de natură să compromită grav realizarea rezultatelor urmărite de directiva menționată.

În aceste condiții, Tribunalul penal specializat din Bulgaria a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții de Justiție a U.E. următoarea întrebare preliminară:

„O jurisprudență națională – în particular, un aviz având caracter obligatoriu al Curții Supreme de Casație [dat după adoptarea Directivei 2016/343 (…), dar înainte de expirarea termenului de transpunere a acesteia], conform căruia Curtea Supremă de Casație, după ce a constatat un conflict între art. 5 paragr. 4 coroborat cu paragr. 1 lit. c) din Convenție și legislația națională [art. 270 alin. (2) din Codul de procedură penală bulgar[5]] privind luarea sau neluarea în considerare a motivelor verosimile care permit să se bănuiască săvârșirea unei infracțiuni (în cadrul procedurii de control al prelungirii unei măsuri coercitive de «arestare preventivă» în faza contencioasă a procedurii penale), a acordat instanțelor de fond libertatea de a decide dacă este necesar să se respecte Convenția – este conformă cu art. 3 și 6 din Directiva 2016/343 (privind prezumția de nevinovăție și sarcina probei în cadrul procedurilor penale)?”

Motivând că (în paragr. 28-31, 34):

– statele membre trebuie să se abțină de la adoptarea în cursul termenului de transpunere a unei directive a unor dispoziții de natură să compromită în mod grav rezultatul prevăzut de aceasta[6];

– este irelevant în această privință dacă astfel de dispoziții de drept național, adoptate după intrarea în vigoare a directivei respective, urmăresc sau nu urmăresc transpunerea acesteia din urmă[7];

– începând de la data la care o directivă a intrat în vigoare, autoritățile statelor membre, precum și instanțele naționale trebuie să se abțină pe cât posibil de la interpretarea dreptului național într-un mod care ar risca să compromită grav, după expirarea termenului de transpunere a acesteia, realizarea obiectivului urmărit de directivă[8];

– avizul Curții Supreme de Casație din Bulgaria nu impune instanțelor naționale sesizate cu căi de atac împotriva măsurilor de menținere în arest preventiv să adopte în faza contencioasă a procedurii penale o anumită decizie. Dimpotrivă, din decizia de trimitere reiese că avizul menționat lasă acestor instanțe judecătorești libertatea de a aplica dispozițiile Convenției, astfel cum sunt interpretate de C.E.D.O., sau pe cele ale dreptului procesual național,

Curtea de Justiție a Uniunii Europene (Camera a patra) a statuat că:

Avizul dat de Curtea Supremă de Casație din Bulgaria la 7 aprilie 2016, la începutul perioadei de transpunere a Directivei (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, și care conferă instanțelor naționale competente să judece o cale de atac formulată împotriva unei decizii de arestare preventivă posibilitatea de a decide dacă, în faza contencioasă a procedurii penale, menținerea unui inculpat în arest preventiv trebuie să fie supusă unui control judecătoresc în cadrul căruia să se verifice și dacă există motive verosimile care permit să se presupună că acesta a săvârșit infracțiunea care îi este imputată, nu este de natură să compromită grav, după expirarea termenului de transpunere a acestei directive, obiectivele impuse de aceasta.

* Rubrică realizată de dr. Remus Jurj-Tudoran, procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul de documentare și statistică judiciară, redactor-șef adjunct − revista ,,Pro Lege”, e-mail: jurj_remus@mpublic.ro.

[1] Disponibilă pe site-ul http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=184894&pageIndex=0&doclang=RO&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=151671 (accesat la 27 februarie 2017).

[2] A se vedea Hotărârea C.E.D.O. din 25 martie 1999, cauza Nikolova contra Bulgariei [GC], CE:ECHR:1999:0325JUD003119596.

[3] Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, disponibilă pe site-ul http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A32016L0343 (accesat la 27 februarie 2017).

[4] Potrivit art. 15 din Directiva 2016/343, aceasta a intrat în vigoare la 31 martie 2016, iar potrivit art. 14 din aceeași directivă, statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la data de 1 aprilie 2018.

[5] În acest text legal se prevedea că „instanța se pronunță prin ordonanță în ședință publică, fără a aprecia dacă există motive verosimile de a presupune că inculpatul a săvârșit o infracțiune”.

[6] A se vedea: Hotărârea Curții de Justiție a U.E. din 18 decembrie 1997, Inter-Environnement Wallonie, C-129/96, EU:C:1997:628, pct. 45; Hotărârea Curții de Justiție a U.E. din 2 iunie 2016, Pizzo, C-27/15, EU:C:2016:404, pct. 32.

[7] A se vedea Hotărârea Curții de Justiție a U.E. din 4 iulie 2006, Adeneler și alții, C-212/04, EU:C:2006:443, pct. 121.

[8] A se vedea, în acest sens, Hotărârea Curții de Justiție a U.E. din 4 iulie 2006, Adeneler și alții, cit. supra, pct. 122, precum și pct. 123.