Hotărârea judecătorească de achitare – neconstituire temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii preventive privative de libertate. Admisibilitate

ABSTRACT

According to the interpretation and application of the provisions of art. 539 par. (2) of the Code of criminal procedure, the unlawful nature of the preventive measures depriving of liberty must be explicitly stated in the judicial acts set out within this legal text.

The judicial decision of acquittal in itself cannot be a ground for establishing the unlawful nature of a measure depriving of liberty.

Key words: acquittal, judicial decision, preventive measure, measure depriving of liberty, unlawful depriving of liberty.

Decizia Î.C.C.J. Completul

Î.C.C.J.

Actul normativ vizat Dispoziții vizate Obiectul cauzei
Dec. Î.C.C.J. nr. 15/2017 Completul competent să judece recursul în interesul legii Codul de procedură penală Art. 539 alin. (2) Interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 946 din 29 noiembrie 2017, a fost publicată Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție (în continuare Dec. Î.C.C.J.) nr. 15/2017 privind judecarea unui recurs în interesul legii.

Obiectul recursului în interesul legii:

<<Modul de interpretare a dispozițiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, respectiv dacă stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate în cursul procesului penal, care dă dreptul la despăgubiri conform alin. (1), trebuie să fie cuprinsă într-un act jurisdicțional sau poate fi implicită, dedusă din hotărârea de achitare.>>

Dispoziții legale incidente:

Art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, având denumirea marginală ,,Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate”, cu următorul conținut:

,,(2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei.”[1]

 

Dec. Î.C.C.J. nr. 15/2017 – dispozitiv:

Prin Dec. nr. 15/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curții de Apel Timișoara și a statuat că:

,,În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicționale prevăzute în cuprinsul acestuia.

Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate.

 

Argumentele Î.C.C.J.:

Potrivit dispozițiilor art. 539 alin. (2) din noul Cod de procedură penală (în continuare C.pr.pen.), privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestite cu judecarea cauzei.

Sintagma ,,instanța de judecată învestită cu judecarea cauzei” se referă doar la instanța penală învestită cu judecarea cauzei în primă instanță sau apel ori, eventual, cu o cale extraordinară de atac. Nu se poate admite că legiuitorul, folosind această sintagmă, a avut în vedere și o instanță civilă, întrucât instanța învestită cu judecarea cauzei este aceea competentă să soluționeze conflictul de drept penal dedus judecății, în fața căreia s-a exercitat acțiunea penală și care a luat una dintre măsurile preventive privative de libertate prevăzute în Codul de procedură penală. De altfel, din cuprinsul dispoziției citate reiese că legiuitorul a enumerat organele judiciare penale care au competența de a se pronunța asupra legalității unor astfel de măsuri preventive, precum și actele procesuale prin care o pot face.

Pe de altă parte, în dispozițiile noului Cod de procedură penală, legiuitorul a folosit de fiecare dată sintagma ,,instanța de judecată” sau ,,instanța” pentru a desemna instanța penală (spre exemplu, art. 206, art. 208, art. 218, art. 220 etc.) și ori de câte ori s-a referit la instanța civilă a denumit-o în mod expres astfel [de pildă, art. 27, art. 28, art. 397 alin. (5), art. 453 alin. (2), art. 600 alin. (3)].

Prin dispozițiile art. 539 alin. (2) C.pr.pen. legiuitorul a prevăzut obligația pentru organele judiciare penale de a verifica legalitatea măsurilor preventive dispuse în cauză, în tot cursul procesului penal, până la pronunțarea unei hotărâri definitive asupra fondului cauzei, fapt reținut și în jurisprudența recentă a Curții Constituționale a României[2].

Așadar, organele judiciare penale au obligația (prevăzută în textele de lege) de a face un examen al legalității măsurii preventive privative de libertate (pe lângă cel al necesității și proporționalității) în tot cursul procesului penal, cât timp această măsură este în ființă.

De asemenea, împotriva încheierilor prin care instanța dispune asupra măsurilor preventive pot formula contestație inculpatul și procurorul. Instanța învestită cu soluționarea contestației are obligația de a face un examen al legalității măsurii preventive privative de libertate, putând dispune oricare dintre soluțiile prevăzute de lege. Totodată, încheierile prin care aceste organe judiciare dispun cu privire la măsurile preventive sunt motivate sub toate aspectele, inclusiv în ceea ce privește legalitatea luării, prelungirii ori menținerii acestora. În final, dacă măsura preventivă privativă de libertate se menține până la soluționarea pe fond a cauzei, instanța învestită cu soluționarea acesteia este obligată să facă o nouă evaluare cu privire la legalitatea măsurii preventive, conform dispozițiilor art. 399 alin. (1) C.pr.pen.

Rezultă, așadar, că organele judiciare penale au obligația de a se pronunța cu privire la legalitatea măsurii preventive privative de libertate. Or, pornind de la această premisă legală, care se verifică și în practica instanțelor, se reține că instanțele civile nu pot să efectueze un examen de legalitate asupra măsurilor preventive atunci când sunt învestite cu cererea întemeiată pe dispozițiile art. 539 alin. (1) C.pr.pen. Un argument în plus în acest sens este și dispoziția din art. 541 alin. (2) al aceluiași cod, prin care se prevede că acțiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, precum și a ordonanței sau încheierii organelor judiciare prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate.

Pe de altă parte, analiza eventualului caracter nelegal al arestării unei persoane, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare (în faza de executare a pedepsei), se poate realiza, de asemenea, de către instanța penală pe cale contestației la executare, reglementată în dispozițiile art. 597-599 C.pr.pen. Astfel, potrivit art. 598 alin. (1) din același cod, contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: ,,a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă; b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; c) când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare; d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei”. Legat de cazurile în care se poate formula contestație la executare, trebuie subliniat că acela prevăzut în art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din codul sus-menționat, respectiv ,,când se ivește (…) vreo împiedicare la executare”, este foarte cuprinzător, permițând analiza inclusiv a eventualului caracter nelegal al detenției.

În fine, pentru situația în care o persoană ar fi reținută/arestată în afara oricărui cadru legal, respectiv în cursul procesului, cu toate fazele acestuia (urmărire penală, cameră preliminară, judecată sau executare), vor fi incidente dispozițiile Codului penal care sancționează aceste fapte ca infracțiune, respectiv infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută în art. 205 din noul Cod penal. Or, în această situație, caracterul nelegal al reținerii/arestării se constată chiar în cadrul procesului penal în care se anchetează respectiva infracțiune.

În același timp, este de menționat că hotărârea penală definitivă de achitare nu poate conferi, implicit, caracter nelegal măsurii privative de libertate.

Preliminar, se subliniază că organele judiciare penale au obligația să se pronunțe asupra legalității măsurilor preventive privative de libertate atunci când sunt sesizate pentru luarea, prelungirea, înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept ori când efectuează verificarea din oficiu a măsurii preventive, precum și în situația în care s-a exercitat calea de atac a contestației.

De asemenea, instanța învestită cu soluționarea în fond a cauzei are obligația, conform art. 399 alin. (1) C.pr.pen., să se pronunțe prin hotărâre asupra menținerii, revocării, înlocuirii ori încetării de drept a măsurii preventive dispuse pe parcursul procesului penal cu privire la inculpat. În cazul în care instanța pronunță o soluție de achitare, măsura preventivă privativă de libertate dispusă în cauză încetează de drept, conform art. 241 alin. (1) lit. b) din același cod, instanța având obligația de a dispune punerea în libertate a inculpatului – art. 399 alin. (2) din codul sus-menționat.

Referitor la soluțiile pronunțate de către instanță pe fondul cauzei, se reține că, potrivit art. 396 alin. (5) C.pr.pen., achitarea inculpatului se pronunță în cazurile prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din același cod[3].

Pe de altă parte, potrivit art. 396 alin. (2) C.pr.pen., condamnarea se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de către inculpat.

Soluțiile prezentate mai sus se pronunță de către instanță după parcurgerea tuturor fazelor procesului penal, în urma administrării complete a probatorului. Or, potrivit art. 202, art. 209, art. 218 și art. 223 C.pr.pen., reținerea, arestul la domiciliu sau arestarea preventivă pot fi luate numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune.

Așadar, standardul probatoriului pentru luarea unei măsuri preventive privative de libertate este mult mai scăzut decât cel necesar pentru pronunțarea unei hotărâri de condamnare, situație în care din probatoriul administrat trebuie să rezulte dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, este infracțiune și a fost săvârșită de către condamnat.

De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare C.E.D.O.), în jurisprudența sa, interpretând dispozițiile art. 5 paragr. 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare Convenția), a stabilit că faptele care dau naștere la bănuieli care justifică arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de același nivel ca acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzație; acestea au a fi probate în faza ulterioară a urmăririi penale angajate împotriva persoanei reținute. Absența inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că o privare de libertate pentru existența unor bănuieli legitime de săvârșire a unei infracțiuni nu ar fi conformă scopului dispozițiilor art. 5 paragr. 1 lit. c) din Convenție; existența acestui scop trebuie privită independent de realizarea lui, pentru că textul discutat nu impune ca poliția sau autoritatea care dispune arestarea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzație completă, sau în momentul arestării, sau pe timpul reținerii provizorii, care este limitată în timp[4].

În cauza Nolkenbockhoff contra Germaniei, C.E.D.O. a statuat că nicio clauză din Convenție nu dă acuzatului un drept la reparație pentru detenție provizorie legală, nici chiar în ipoteza închiderii urmăririi penale angajate împotriva persoanei. În Cauza Brogan și alții contra Regatului Unit, s-a stabilit că interogarea unui suspect despre care exista o suspiciune întemeiată că a comis o infracțiune care justifica arestarea este o cauză legitimă pentru arestarea și privarea de libertate, în cazul în care scopul interogatoriului era acela de a risipi sau confirma existența unei suspiciuni întemeiate; condiția este aceea ca persoana să fie adusă înaintea unei instanțe cât mai curând posibil. Rezultă că jurisprudența C.E.D.O. este în sensul de a acorda despăgubiri doar dacă arestarea sau detenția a avut caracter nelegal, nu și atunci când au existat temeiuri, motive care au condus organele judiciare penale la luarea unor măsuri privative de libertate. Cu alte cuvinte, dreptul la indemnizație conferit de art. 5 paragr. 5 din Convenție este direct și strict condiționat de stabilirea unei arestări nelegale, ilicite, iar această condiție rezultă din chiar redactarea normei convenționale.

Totodată, s-a arătat că nelegalitatea trebuie demonstrată și trebuie să rezulte în mod clar din încălcări determinate ale legii. Astfel, dreptul la despăgubiri nu a fost recunoscut, atunci când, de pildă: s-a observat că, în hotărârea de achitare, s-a menționat expres că măsura arestării preventive a fost prelungită în cursul urmăririi penale și menținută în cursul judecății, în condițiile prevăzute de lege; din actele dosarului penal rezulta că legalitatea măsurii privative de libertate a fost verificată de către instanțele de judecată până la momentul înlocuirii sale cu o măsură mai ușoară, iar considerentele pentru care s-a dispus înlocuirea arestului preventiv nu au avut în vedere caracterul nelegal al măsurii; la data privării de libertate, măsura arestării preventive a fost luată de către instanța penală, ulterior prelungită de către aceleași instanțe și confirmată prin respingerea căilor de atac declarate; luarea măsurii arestării preventive era justificată de necesitatea finalizării cercetării penale, de sustragerea de la urmărire penală a reclamantului; în raport cu complexitatea cauzei, existau probe sau indicii temeinice în sensul că inculpatul a săvârșit fapta penală pentru care a fost cercetat, iar lăsarea sa în libertate prezenta pericol pentru ordinea publică; modalitatea de desfășurare a activității infracționale justifica această măsură.

Așadar, rezultă că pronunțarea unei hotărâri de achitare nu atribuie implicit și un caracter nelegal măsurii preventive privative de libertate dispuse în cauza respectivă. Caracterul nelegal al măsurii preventive dispuse în cauză trebuie stabilit doar de către organele judiciare penale enumerate în dispozițiile art. 539 alin. (2) C.pr.pen., prin actele procesuale menționate în acesta.

Caracterul nelegal al măsurii preventive privative de libertate nu poate fi dedus din soluția pronunțată în soluționarea conflictului de drept penal de către instanța învestită cu soluționarea în fond a cauzei, ci trebuie constatat de către organele competente prin raportare la prevederile legale aplicabile în materie.

Concluzionând, achitarea reclamanților dispusă în procesul penal nu echivalează automat cu nelegalitatea măsurii arestării preventive, întrucât nelegalitatea privării de libertate trebuie stabilită prin hotărârile instanțelor penale.

 

Notă aprobativă. 1. Într-adevăr, hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate. Este necesar un act procesual dintre cele prevăzute în art. 539 alin. (2) C.pr.pen., și anume ordonanța procurorului sau încheierea ori hotărârea judecătorului, toate rămase definitive; prin acestea trebuie să se constate în mod expres că măsura privativă de libertate (reținerea, arestarea preventivă sau arestul la domiciliu) a fost luată/menținută/prelungită nelegal.

2. La fel trebuie raționat și în cazul ordonanței procurorului. Aceasta, fie că este de clasare, fie de renunțare la urmărirea penală, prin ea însăși, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate. Avem în vedere doar măsura reținerii, luarea/revocarea acesteia intrând în competența procurorului, potrivit art. 209 C.pr.pen.[5], și nu a judecătorului[6].


[1] În alin. (1) al textului legal sus-menționat se prevede că ,,are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.

[2] Dec. nr. 48/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 5 mai 2016; Dec. nr. 271/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 519 din 11 iulie 2016.

[3] ,,Art. 16. Cazurile care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale

(1) Acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă:

a) fapta nu există;

b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege;

c) nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea;

d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;

[…]

[4] C.E.D.O., cauza Murray contra Regatului Unit, Hotărârea din 28 octombrie 1994.

[5] ,,Art. 209. Reținerea

(1) Organul de cercetare penală sau procurorul poate dispune reținerea, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 202.

[…]

(14) Împotriva ordonanței organului de cercetare penală prin care s-a luat măsura reținerii suspectul sau inculpatul poate face plângere la procurorul care supraveghează urmărirea penală, înainte de expirarea duratei acesteia. Procurorul se pronunță de îndată, prin ordonanță. În cazul când constată că au fost încălcate dispozițiile legale care reglementează condițiile de luare a măsurii reținerii, procurorul dispune revocarea ei și punerea de îndată în libertate a celui reținut (sublinierea noastră – Gh. Ivan).

(15) Împotriva ordonanței procurorului prin care s-a luat măsura reținerii suspectul sau inculpatul poate face plângere, înainte de expirarea duratei acesteia, la prim-procurorul parchetului sau, după caz, la procurorul ierarhic superior. Prim-procurorul sau procurorul ierarhic superior se pronunță de îndată, prin ordonanță. În cazul când constată că au fost încălcate dispozițiile legale care reglementează condițiile de luare a măsurii reținerii,    prim-procurorul sau procurorul ierarhic superior dispune revocarea ei și punerea de îndată în libertate a inculpatului (sublinierea noastră – Gh. Ivan).

[…]

[6] Cu privire la necompetența judecătorului, a se vedea Gh. Ivan, Competența funcțională a judecătorului de drepturi și libertăți. Posibilitatea acestuia de a dispune revocarea reținerii luate prin ordonanța procurorului, în situația respingerii propunerii de arestare preventivă a inculpatului, în ,,Pro Lege” nr. 4/2017, p. 313-314 [disponibil și pe  site-ul http://revistaprolege.ro/competenta-functionala-judecatorului-de-drepturi-si-libertati-posibilitatea-acestuia-de-dispune-revocarea-retinerii-luate-prin-ordonanta-procurorului-situatia-respingerii-propunerii-de-aresta/ (accesat la 20 februarie 2018)].

Hotărârea judecătorească de achitare – neconstituire temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii preventive privative de libertate. Admisibilitate was last modified: aprilie 3rd, 2018 by Costache Adrian

Căutare