Î.C.C.J.

Dec. Î.C.C.J.. nr. 5/2017 – dispozitiv:

Prin Dec. nr. 5/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a statuat că:

,,Retragerea de către inculpat, în fața instanței de judecată, a consimțământului valabil exprimat în cursul urmăririi penale, în condițiile art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, nu constituie temei pentru respingerea acordului de recunoaștere a vinovăției.”

Argumentele Î.C.C.J.:

Soluția de respingere a acordului de recunoaștere a vinovăției [art. 485 alin. (1) lit. b) din noul Cod de procedură penală (în continuare C.pr.pen.)] poate fi pronunțată numai dacă este incidentă vreuna dintre următoarele situații: nerespectarea condițiilor de fond și de formă (cele de la art. 480-482 C.pr.pen.[1]); insuficiența probelor (sub aspectul consistenței acestora pentru stabilirea existenței faptei sau a vinovăției sau al nelegalității administrării unor probe, pe care instanța, deși nu are competența să le excludă, le poate cenzura și hotărî că cele legal administrate nu sunt suficiente pentru existența faptei și a vinovăției); incidența unei cauze de împiedicare a exercitării acțiunii penale (deces al inculpatului, retragerea plângerii prealabile, prescripția); neregularități în desfășurarea urmăririi penale (necompetența organului judiciar în condițiile examenului incidenței dispozițiilor art. 282 C.pr.pen.[2] ce reglementează nulitățile relative).

Ca atare, instanța sesizată cu acordul de recunoaștere a vinovăției nu are posibilitatea să îl respingă, în ipoteza retractării, cu ocazia ascultării inculpatului, a consimțământului valabil exprimat în cursul urmăririi penale, odată ce retractarea nu este susținută de probe certe că acel consimțământ s-a obținut prin încălcarea principiului loialității în administrarea probelor, soluția reglementată de art. 485 alin. (1) lit. b) teza I C.pr.pen. nepresupunând și verificarea condițiilor de menținere ori de retractare a consimțământului exprimat de inculpat la momentul încheierii acordului, rolul instanței în această procedură limitându-se la verificarea acordului de voință al celor doi implicați și la aplicarea pedepsei și individualizarea acesteia.

Astfel, funcția de judecată a instanței este restrânsă, aspect care trebuie să se reflecte în specificitatea soluțiilor pe care le poate adopta, strict în limitele prevăzute în art. 485 alin. (1) lit. a) și b) C.pr.pen.[3]

În procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, manifestarea de voință a inculpatului constând în consimțământul acestuia are o natură duală: pe de o parte, este o recunoaștere a faptei, o mărturisire, iar, pe de altă parte, este și un act prin care inculpatul renunță expres la dreptul de a fi judecat în procedura publică.

În acest sens se apreciază că art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale recunoaște părții interesate dreptul de a renunța, valabil, la garanțiile instituite de această convenție, pentru că dreptul la un proces echitabil nu este unul absolut, iar procedura desfășurată în cursul urmăririi penale nu este una arbitrară, legea procesual penală instituind garanții prin care se asigură că inculpatul care acceptă sau inițiază acordul nu este sancționat exclusiv pe baza declarației lui de recunoaștere.

În plus, asigurarea asistenței juridice la momentul încheierii acordului, indiferent de limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită, asigură premisele unei manifestări de voință realizate în deplină cunoștință de cauză, incompatibilă cu o retractare sau retragere a consimțământului total nejustificată. Legea nu prevede posibilitatea revenirii asupra acordului și, dat fiind caracterul consensual al acestui act, nu se pot invoca în susținerea unei eventuale retrageri a consimțământului împrejurări ulterioare momentului încheierii acordului.

Rolul instanței nu este acela de a relua în fața sa procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, ci ascultarea inculpatului este menită, eventual, a decela elemente care pot pune la îndoială valabilitatea exprimării consimțământului (existența unui viciu de consimțământ la momentul încheierii acordului), obligația ascultării inculpatului având rolul de a garanta echitatea procedurii și de a da posibilitatea instanței să analizeze plenar dacă manifestarea de voință a fost sau nu afectată de eroare, dol, violență, leziune.

A admite caracterul retractabil al consimțământului înseamnă ineficiența procedurii recunoașterii vinovăției, legal prevăzută și, totodată, inutilitatea ei sub aspectul oportunității scurtării procesului penal, deziderat pentru care s-a reglementat justiția negociată, derogatorie de la dreptul comun.

Deopotrivă, inculpatul este liber să opteze între a uza sau nu de procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, legiuitorul neprevăzând soluția de respingere a acordului pe motiv că inculpatul nu mai recunoaște faptele sau își retractează consimțământul.

În ceea ce privește opinia doctrinară al principiului disponibilității, despre care se susține că s-ar aplica în procedura analizării de către instanță a acordului de recunoaștere a vinovăției, atunci când inculpatul, ascultat, declară că nu își mai menține consimțământul sau îl retractează, este de subliniat că procesul penal se desfășoară potrivit dispozițiilor prevăzute de lege, respectarea principiului legalității (art. 2 C.pr.pen.[4]) verificându-se în raport cu toate normele ce reglementează un act. De asemenea, autoritatea judecătorească este ținută să își desfășoare activitatea cu respectarea regulilor procedurale prevăzute de Constituția României, republicată, de Codul de procedură penală, precum și de alte legi speciale ce cuprind dispoziții procedural penale. Sub acest aspect, art. 7 C.pr.pen.[5] consacră principiul oficialității procesului penal, cauzele de disponibilitate, precum și aplicarea principiului oportunității.

Codul de procedură penală și doctrina au stabilit excepții de la principiul oficialității, cu caracter absolut, denumite cazuri de disponibilitate, și anume:

– când acțiunea penală se pune în mișcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, aceasta putând împiedica exercitarea acțiunii penale prin retragerea plângerii;

– când legea permite împăcarea (spre exemplu, la înșelăciune, înșelăciune privind asigurările);

– aplicarea legii penale în spațiu (principiul personalității);

– dacă făptuitorul este demnitar, magistrat, membru al Guvernului (avize);

– când făptuitorul se bucură de imunitate de jurisdicție diplomatică sau consulară, în baza convențiilor sau tratatelor internaționale la care România este parte;

– infracțiunile prevăzute de art. 413-417 din Codul penal[6], în cazul cărora acțiunea penală se pune în mișcare la sesizarea comandantului unității militare.

În Codul de procedură penală, deși nu există un text expres care să consacre principiul disponibilității, legiuitorul a prevăzut însă posibilitatea ca titularul care a declarat un apel, o contestație, altă cale de atac, avându-se în vedere că părțile, procurorul (cu excepția, pentru acesta, în cazul unui recurs în interesul legii) au drepturi prevăzute de dispozițiile art. 81, art. 83, art. 85 și 87 C.pr.pen., respectiv dreptul de a formula cereri ce țin de soluționarea laturii penale și/sau a laturii civile, după caz, precum și dreptul de a declara căile ordinare sau extraordinare de atac, dar și pe acela de a renunța, cu respectarea dispozițiilor privind momentul până la care se poate renunța, retrage acea cale de atac, acest drept ținând de actul său de dispoziție, de voință.

Spre deosebire de procesul civil în care singura funcție care se exercită este cea de judecată, în procesul penal faza de judecată este precedată, în general, de activități investigative, efectuate potrivit unor norme de procedură care urmează principiile fundamentale ale procesului penal, prevăzute în art. 2-12 C.pr.pen.

Ca atare, cu referire la poziția doctrinară care, în considerarea principiului disponibilității, consacră dreptul inculpatului ca, în cadrul procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției, cu ocazia ascultării sale de către instanță, să își retragă, retracteze consimțământul valabil exprimat la urmărirea penală, este de precizat că un asemenea drept nu este de esența respectivei proceduri, întrucât acordul de recunoaștere a vinovăției este rezultatul negocierii și consensului dintre procuror și inculpat, niciunul dintre titularii acordului neputând cere aplicarea altor dispoziții în afara celor convenite și consfințite prin acord, în situația contrară nemaifiind respectată condiția desfășurării judecății în procedură necontradictorie.

Caracterul irevocabil al consimțământului valabil exprimat de inculpat la momentul încheierii acordului de recunoaștere se desprinde și din rațiunea instituirii procedurii simplificate a recunoașterii învinuirii introdusă în procesul penal român odată cu Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor[7] [art. 320¹ alin. (1) din Codul de procedură penală anterior], reluată în noul Codul de procedură penală [art. 374 alin. (4)[8]], din ansamblul acestei proceduri desprinzându-se concluzia irevocabilității recunoașterii, irevocabilitate care, de asemenea, nu este strict reglementată, ci opțiunea inculpatului are rolul procesual prealabil obligatoriu, prin ea stabilindu-se cadrul procesual pentru activitățile ce vor urma.

Ca atare, dat fiind caracterul irevocabil al recunoașterii vinovăției realizate în condițiile unui consimțământ valabil exprimat, art. 485 alin. (1) lit. b) teza I C.pr.pen. se va interpreta în sensul că soluția de respingere a acordului de recunoaștere a vinovăției nu se poate întemeia exclusiv pe simpla retragere de către inculpat, în fața instanței de judecată, a consimțământului valabil exprimat în cursul urmăririi penale, în condițiile art. 482 lit. g) din același cod.

Notă aprobativă:

Într-adevăr, noul Cod de procedură penală nu prevede retragerea de către inculpat, în fața instanței de judecată, a consimțământului valabil exprimat în cursul urmăririi penale pentru încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției. Așa fiind, soluția instanței supreme este legală.

Se înțelege însă că până la sesizarea instanței cu acordul de recunoaștere a vinovăției, inculpatul poate reveni asupra acestuia,  retractându-și declarația expresă prin care a recunoscut comiterea faptei și a acceptat încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva sa.

De lege ferenda, s-ar impune introducerea dreptului inculpatului de   a-și retrage consimțământul valabil exprimat, având în vedere că acesta nu poate fi obligat să se învinovățească[9] sau să contribuie la condamnarea sa, indiferent de natura procedurii pe care la un moment dat a acceptat-o. Ar fi, de altfel, firesc ca judecarea cauzei să se efectueze potrivit dispozițiilor procedurii obișnuite, atunci când există incertitudine cu privire la sinceritatea inculpatului sau când acesta invocă diverse aspecte care ar pune la îndoială caracterul negociabil al justiției realizate.

În practica judiciară i s-a recunoscut suspectului/inculpatului dreptul de a reveni asupra declarației date anterior, statuându-se că pentru a putea fi luată în considerare revenirea suspectului/inculpatului asupra declarației date anterior, este necesar ca aceasta să fie temeinic motivată cu date, elemente și împrejurări de natură să formeze convingerea că exprimă adevărul și că relatările anterioare nu reprezintă realitatea[10]. Tot astfel, s-a relevat că revenirea inculpatului, în faza de cercetare judecătorească, asupra declarațiilor de recunoaștere a săvârșirii faptei date în cursul urmăririi penale nu poate fi luată în considerare, dacă s-au administrat în cursul procesului penal alte probe neîndoielnice de vinovăție[11]; per a contrario, în lipsa probelor neîndoielnice de vinovăție, revenirea inculpatului este valabilă.