Viorel-Gabriel TELICEANU*

ABSTRACT

The matter of probation has been the subject of numerous decisions of the Constitutional Court, the most relevant being those concerning the technical measures of surveillance.

The legal battle focused in particular on the interceptions already carried out at the time at the pronouncement of the decisions and respectively the effect of these decisions regarding the aforementioned interceptions.

Court’s assessment regarding the effect of its decisions on the interceptions already carried out is bizarre because it violates precisely the provisions of art. 147 para. (4) from Constitution.

Keywords: Constitutional Court, decision, evidence, intrusion, exclusion, records.

În anul 2014, după nenumărate eforturi, a intrat în vigoare un nou Cod de procedură penală care este aplicabil și în prezent și care a suscitat numeroase discuții și controverse.

Frământările și divizările politice și sociale de la nivelul societății românești s-au reflectat în mod indubitabil și în procedurile de adoptare a codurilor civile și penale.

A fost necesară o perioadă de 4 ani (de la adoptarea Legii nr. 135 din 1 iulie 2010 privind Codul de procedură penală[1]) până când acesta să intre efectiv în vigoare, la 1 februarie 2014.

Realitățile vieții juridice, până la acel moment, au arătat lipsa de celeritate a actului de justiție, costurile umane, sociale și financiare semnificative, toate acestea traduse într-o lipsă de încredere a justițiabilului în actul de justiție.

Aceste limite ale codurilor penale, care ființau de aproape jumătate de veac, au justificat necesitatea adoptării noilor coduri penale ale căror deziderate au fost cuprinse în Tezele prealabile ale proiectului Codului de procedură penală, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 829 din 25 iulie 2007[2]:

1. crearea unui cadru legislativ în care procesul penal să fie mai rapid și mai eficient, prin urmare, în mod semnificativ mai puțin costisitor;

2. protecția unitară a drepturilor omului și a libertăților garantate de Constituție și de actele normative internaționale;

3. armonizarea soluțiilor derivate din Codul de procedură penală cu dispozițiile legilor speciale cu dispoziții procesual penale;

4. armonizarea conceptuală cu prevederile noului Cod penal, o atenție deosebită fiind acordată noii definiții a faptei care constituie infracțiune;

5. reglementarea adecvată a obligațiilor internaționale asumate de țara noastră privind actele normative din domeniul dreptului procesual penal;

6. stabilirea unui echilibru corespunzător între cerințele pentru o procedură penală eficientă, protejarea drepturilor procedurale elementare, dar și a celor fundamentale ale omului pentru participanții la procesul penal și respectarea unitară a principiilor care privesc desfășurarea echitabilă a procesului penal.

Integrarea apropiată în structurile euro-atlantice a făcut ca aceste deziderate să nu fie chestiuni pur teoretice, ci impuneau cu necesitate adoptarea unor concepte juridice funcționale și punerea la punct a unui sistem juridic compatibil cu cele din sistemele europene la care ne raportam.

Au trecut nouă ani de la adoptarea noului Cod de procedură penală și se menține întrebarea în ce măsură acesta a fost o reușită, dacă este o evoluție față de codul anterior și în ce măsură necesită ajustări.

Probațiunea reprezintă una dintre secțiunile esențiale ale Codului de procedură penală, întrucât modul de administrare a mijloacelor de probă are incidență directă asupra stabilirii vinovăției sau nevinovăției persoanelor acuzate în cadrul procesului penal.

Cu titlu de noutate, codul renunță la enumerarea limitativă a mijloacelor de probă, se asigură o echilibrare a fazei de administrare a probelor, se instituie principiul loialității administrării probelor, excluderea probelor nelegal sau neloial administrate, de inspirație common law, iar în faza de judecată se instituie rolul subsidiar al judecătorului în administrarea probatoriului.

Noua reglementare abundă de jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului (în continuare Curtea EDO), astfel că față de reglementarea procesual penală anterioară anului 2014, noul Cod de procedură penală este în mod substanțial îmbunătățit.

Cu toate acestea, în cei nouă ani de viață, Codul de procedură penală a făcut obiectul a numeroase verificări sub aspectul respectării normelor constituționale, iar instanța de contencios constituțional a produs o jurisprudență bogată.

Sfera administrării probelor nu a făcut excepție de la această regulă, cu atât mai mult cu cât, așa cum am mai precizat, probatoriul are incidență directă asupra vinovăției sau nevinovăției persoanei acuzate.

Este de remarcat faptul că de la intrarea în vigoare și până în prezent, Curtea Constituțională a pronunțat cinci decizii de neconstituționale ale normelor Codului de procedură penală de la Titlul IV Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii.

Pe lângă acestea, Curtea Constituțională a pronunțat și decizii[3] care, deși nu au vizat neconstituționalitatea Codului de procedură penală, au relevanță în ceea ce privește administrarea mijloacelor de probă.

Unele dintre decizii erau previzibile, altele sunt ușor surprinzătoare, iar altele reprezintă o schimbare de jurisprudență a instanței de contencios constituțional.

Astfel, prin decizia nr. 22/2018, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală și a apreciat că acestea sunt constituționale în măsura în care prin sintagma “excluderea probei”, din cuprinsul lor, se înțelege și eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei.

În urma analizei procesului cognitiv, specific psihologiei judiciare, prin care magistratul își formează convingerea intimă, în baza informațiilor furnizate de probe, instanța de contencios constituțional ajunge la concluzia logică și de bun-simț juridic potrivit căreia este obligatorie excluderea probelor obținute în mod nelegal din procesul penal, ca o consecință juridică a nulității mijloacelor de probă/procedeelor probatorii.

Accesul permanent al judecătorului învestit cu soluționarea cauzei penale la mijloacele materiale de probă declarate nule nu poate avea ca efect decât o readucere în atenția judecătorului, respectiv o reîmprospătare a memoriei acestuia cu informații care pot fi de natură a-i spori convingerile referitoare la vinovăția/nevinovăția inculpatului, dar pe care nu le poate folosi, în mod legal, în soluționarea cauzei. Astfel, fiecare nouă potențială examinare a unor probe declarate nule, de către instanța de judecată, determină un proces psihologic caracterizat prin contradicția informațiilor cunoscute de judecător cu cele pe care el este obligat să le aibă în vedere la soluționarea raportului juridic penal de conflict ce face obiectul cauzei. În aceste condiții, în situația în care probele obținute în mod nelegal sunt de natură a demonstra vinovăția făptuitorului, observarea lor repetată de către instanța de judecată sporește și chiar materializează riscul înlocuirii acestora, în cadrul raționamentului judiciar, cu simpla convingere formată, prin mecanisme pur cognitive, tocmai pe baza respectivelor probe, operațiune logică nepermisă judecătorului, având în vedere prevederile art. 102 și art. 103 din Codul de procedură penală[4].

Decizia Curții constituie un reviriment în chestiunea excluderii probelor, întrucât anterior, fiind învestită cu analiza acestei probleme de drept constituțional, a statuat că reglementarea potrivit căreia mijloacele de probă obținute ilegal nu pot fi folosite în procesul penal este neconstituțională.

În analiza sa, Curtea aprecia că reglementarea criticată nu distinge între neregularitatea de formă a obținerii mijloacelor de probă și nelegalitatea procedurii de obținere a acestora, între efectele vătămătoare grave care nu pot fi înlăturate altfel decât prin anularea mijlocului de probă și nelegalitățile cu consecințe neînsemnate și care pot fi remediate și între conținutul probator important pentru aflarea și stabilirea adevărului și conținutul probator nesemnificativ, ceea ce este de esența determinării valorii probatorii a mijloacelor de probă. Iată că acestea sunt dovezi suficiente care, printr-un formalism dăunător stabilirii adevărului și realizării dreptății ca valoare supremă prevăzută de art. 1 din Legea fundamentală, consacră un text superficial și imprecis formulat.

Totodată, scoaterea probelor din dosar și păstrarea lor sigilate la parchet înseamnă epurarea dosarelor. Toate probele trebuie să rămână în dosar pentru a fi cunoscute de toate părțile, pentru a fi verificate și confruntate cu celelalte probe și pentru ca instanțele superioare în căile de atac să verifice temeinicia și legalitatea constatării nulității de către procuror sau de către instanța de fond, să verifice concludența conținutului probator și coroborarea acestuia cu celelalte dovezi ce nu sunt contestate și să se poată face verificări suplimentare privind sursa probatorie.

Problematica excluderii probelor obținute ilegal din dosar este una deosebit de importantă, întrucât informațiile furnizate de probele declarate nule pot sta la baza formării convingerii magistratului, iar decizia mai nouă a Curții se încadrează într-o logică juridică perfectă.

O altă decizie relevantă a Curții Constituționale este decizia nr. 562/2017[5], prin care a constatat că soluția legislativă care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți este neconstituțională.

De această dată, instanța de contencios constituțional acordă prevalență relațiilor intime de familie, în raport de înfăptuirea justiției.

“Viața de familie” este un concept evolutiv, nu se rezumă doar la familiile bazate pe căsătorie și poate include alte relații de facto.

Prezumtivii martori aflați într-o postură ca cea de mai sus sunt în mod evident într-o dilemă morală ce nu poate fi depășită decât prin posibilitatea de a refuza calitatea de martor.

De altfel, optica Curții EDO[6] se înscrie în jurisprudența sa consacrată, potrivit cu care dispozițiile din legea națională care permit refuzul membrilor familiei celui acuzat de a depune mărturie nu sunt, în sine, incompatibile cu art. 6 paragrafele (1) și (3) lit. d) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece țin cont de problemele deosebite ce se pot ridica din cauza unei confruntări între acuzat și un martor din propria sa familie și sunt menite a proteja un astfel de martor prin evitarea punerii într-o dilemă morală.

O astfel de decizie era de așteptat, mai cu seamă că exista o inconsecvență legislativă:

Pe de-o parte, Codul penal excludea de la răspundere penală membrii de familie[7] care săvârșeau infracțiuni de tăinuire sau favorizare a făptuitorului, tocmai în virtutea relațiilor de familie care existau între aceștia; pe de altă parte, această categorie a membrilor de familie nu putea refuza calitatea de martor într-o cauză penală.

Optica jurisprudențială a instanței de contencios constituțional a continuat cu pronunțarea deciziei nr. 175/2022[8], prin care s-a statuat că soluția legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală[9], care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc cu suspectul sau inculpatul, este neconstituțională.

În ceea ce privește decizia nr. 248/2019[10] privind dispozițiile art. 126 alin. (6) Cod procedură penală, nu vom insista asupra acesteia, pe de-o parte pentru că nu are o incidență relevantă asupra modului de administrate a probatorului, pe de altă parte pentru că privește aspecte de formă în referire la modul de menținere a măsurilor de protecție a martorului amenințat pe tot parcursul procesului penal.

Prin decizia nr. 87/2019[11], instanța de contencios constituțional a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 174 alin. (1) Cod procedură penală care nu prevede aplicarea cazurilor de incompatibilitate prevăzute de art. 64 din același act normativ și în ceea ce privește pe specialistul care funcționează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora, care efectuează constatarea potrivit art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală, este neconstituțională.

Suntem pe deplin de acord că atât timp cât aspectele relevate printr-un raport de constatare se bucură de aceeași valoare probantă cu cele reținute într-un raport de expertiză, neexistând vreo ierarhizare a acestora, trebuie să se aplice în mod simetric și exigențele legislative privind incompatibilitățile atât în sarcina expertului, cât și ale specialistului care întocmește raportul de constatare.

O decizie interesantă care nu privește dispozițiile Codului de procedură penală, dar are incidență directă asupra administrării probatoriului în cauzele penale, este decizia Curții Constituționale nr. 72/2019[12].

Cu această ocazie, s-a constatat că dispozițiile art. 233^1[13] alin. (2) și (3) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală[14] și ale art. 350[15] alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală[16], sunt neconstituționale.

Totodată, s-a statuat că sintagma “care constituie mijloace de probă” din cuprinsul art. 233¹ alin. (5) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 cu referire la alin. (2) și (3) din același articol este neconstituțională, precum și faptul că sintagma “care constituie mijloace de probă” din cuprinsul art. 350 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 cu referire la alin. (1) din același articol este neconstituțională.

Iată, de această dată, că dispoziții procesual penale din acte normative civile sunt declarate neconstituționale și au incidență directă în ceea ce privește mijloacele de probă din procesul penal. 

În esență, problema de drept ridicată și tranșată de contenciosul constituțional este dacă procesele-verbale întocmite în urma verificărilor fiscale de către personalul de control al Agenției Naționale de Administrare Fiscală constituie mijloc de probă.

Potrivit jurisprudenței constituționale, procesele-verbale întocmite în cadrul extra-procesual de inspectorii fiscali constituie, în viziunea noului Cod de procedură penală, eventual act de sesizare a organelor de urmărire penală, și nu mijloc de probă; Codul de procedură penală prezintă o nouă paradigmă a procesului penal față de cel precedent, astfel că, în virtutea actualei filozofii, respectivele procese-verbale nu puteau dobândi decât calificarea juridică de acte de sesizare a organelor de urmărire penală, și nu mijloace de probă.

Dar poate cele mai interesante și mai dezbătute au fost deciziile instanței de contencios constituțional nr. 51/2016[17], nr. 244/2017[18], nr. 91/2018[19] și nr. 26/2019 care, în esență, reflectă viziunea pe care Curtea o acordă reglementărilor privind intruziunea agenților statului în viața privată.

Așa cum am anticipat, deciziile sus-menționate se reflectă asupra procedurii măsurilor speciale de supraveghere, domeniu în care Curtea a impus standarde exigente de raportare.

Analizându-le în ordine cronologică, în decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, Curtea a statuat că sintagma “ori de alte organe specializate ale statului”, din cuprinsul dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, este neconstituțională[20].

Forma articolului sus-menționat prezintă o deosebire semnificativă față de dispozițiile art. 91² alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală din 1968, care prevedeau că procurorul procedează personal la interceptări și înregistrări sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. Deci, organele care puteau lua parte la activitatea de supraveghere erau doar procurorul și organele de cercetare penală.

Cu toate acestea, legiuitorul a prevăzut în noul cod, fără a justifica în vreun fel, că pot lua parte la procedeul probatoriu al punerii în executare a măsurii de supraveghere tehnică și alte organe specializate ale statului, fără a defini în mod explicit ce se înțelege prin această sintagmă.

Atragem atenția asupra faptului că procedeul probatoriu de la art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este o chestiune distinctă de măsurile tehnice prevăzute la alin. (2).

Curtea a reținut, în cuprinsul deciziei sale, faptul că sintagma supusă analizei este lipsită de claritate, precizie și previzibilitate, nepermițând subiecților să înțeleagă care sunt aceste organe abilitate să realizeze măsuri cu un grad ridicat de intruziune în viața privată a persoanelor.

Deși analiza Curții se orientează preponderent spre calitatea normei legale, totuși motivarea deciziei lasă să se întrevadă că jurisprudența în acest domeniu al măsurilor speciale de supraveghere nu s-a epuizat, în special în ceea ce privește implicarea serviciilor de informații în activitatea de urmărire penală.

Bătălia juridică reală, cu miză, a acestei decizii se dă cu privire la efectele deciziei instanței de contencios constituțional; evident, apărarea persoanelor acuzate în procesele penale avea interesul ca interceptările convorbirilor telefonice sau ambientale deja realizate să fie eliminate din dosarele penale.

În cuprinsul paragr. 52 al deciziei se menționează: Curtea reamintește caracterul erga omnes și pentru viitor al deciziilor sale, prevăzut la art. 147 alin. (4) din Constituție. Aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumția de constituționalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privința cauzelor definitiv soluționate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanțelor de judecată. În ceea ce privește hotărârile definitive, această decizie poate servi ca temei de revizuire, în baza art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, în această cauză, precum și în cauzele în care au fost ridicate excepții de neconstituționalitate similare, înaintea datei publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial.

În susținerea motivării privind efectul pe care îl produce decizia sa, Curtea Constituțională invocă decizii[21] anterioare. Cu toate acestea, analiza motivării deciziilor sus-menționate nu presupune o situație identică cu cea din decizia nr. 51/2016.

Problema controversată este aceea că, potrivit motivării Curții, probele obținute în urma măsurilor de supraveghere tehnică anterior publicării deciziei nr. 51/2016, și care sunt administrate în procese penale nesoluționate definitiv, ar trebui anulate și eliminate de la dosarul cauzei, fie că este vorba de faza de urmărire penală, fie de cea a judecății.

Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României, republicată, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Or, probele în litigiu sunt cele obținute în mod legal și constituțional înainte de publicarea deciziei nr. 51/2016, respectiv 14 martie 2016, dar procesele în care sunt administrate/utilizate s-au finalizat după aceasta dată.

După cum statuează Curtea, aceste probe trebuie eliminate, însă prin această interpretare instanța de contencios constituțional încalcă nu doar jurisprudența sa anterioară, ci chiar art. 147 alin. (4) din Constituție, fără a oferi niciun fel de explicație în acest sens.

Deci, cu încălcarea flagrantă a Constituției, instanța de contencios constituțional oferă, în fapt, caracter retroactiv propriilor sale decizii.

Or, este bine-cunoscut faptul că doar deciziile Curții în domeniul legii penale substanțiale[22] pot, prin efectul pe care îl produc, să aibă efect retroactiv[23].

În ceea ce privește decizia nr. 244/2017[24], ceea ce frapează nu este soluția oferită de instanța de contencios constituțional, ci modalitatea în care Curtea pervertește obiectul excepției ridicate de către Ministerul Public.

Potrivit Curții, prin încheierea din 26 aprilie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 140 alin. (7) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, cu ocazia soluționării, în complet de divergență, a contestațiilor formulate împotriva încheierii pronunțate de judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală prin care s-au autorizat măsuri de supraveghere tehnică a petenților (constând în interceptarea comunicațiilor, supraveghere video, audio sau prin fotografiere, în mediul ambiental în spații publice, localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice) pentru o perioadă de 30 de zile, începând cu 31 august 2015 și până la 29 septembrie 2015.

Potrivit Curții, în motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că, prin nereglementarea căii de atac împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra măsurilor de supraveghere tehnică, dispozițiile criticate încalcă prevederile art. 21 din Constituție și pe cele ale art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, dispozițiile criticate nu asigură garanțiile unui proces echitabil și nici ale unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale persoanei supuse măsurilor supravegherii tehnice, care pretinde încălcarea drepturilor și libertăților sale consacrate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este întemeiată. Se arată că supravegherea tehnică include procedee probatorii care presupun ingerințe majore în dreptul la viață privată al unei persoane, drept protejat atât de dispozițiile Constituției (art. 26 și 28), cât și de cele ale Convenției (art. 8). Potrivit art. 13 din Convenție, orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de aceasta au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea ar fi cauzată de persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale. De asemenea, conform art. 21 alin. (1) din Constituție, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.

Deci, din cele ce preced rezultă fără dubiu obiectul excepției de neconstituționalitate ridicate de către autorul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, precum și motivarea, însă, cu toate acestea, Curtea Constituțională constată că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 145 din Codul de procedură penală, care nu permite contestarea legalității măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituțională.

Or, instanța de contencios constituțional nu era învestită cu soluționarea acestei excepții de neconstituționalitate.

Deci, nu doar că instanța sus-menționată s-a învestit din oficiu și și-a extins obiectul la dispozițiile art. 145 din Codul de procedură penală cu privire la care nu era sesizată, însă nici nu s-a pronunțat pe excepția de neconstituționalitate cu care a fost învestită în mod efectiv.

O altă decizie a Curții Constituționale cu relevanță asupra materiei administrării probatoriului în procesul penal este decizia nr. 91/28.02.2018 prin care s-a decis că sintagma „aduc atingere gravă drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor români” cuprinsă în art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României[25] este neconstituțională[26].

Deși în aparență nu există o legătură directă între materia probațiunii și decizia sus-menționată, organele cu atribuții în domeniul securității naționale pot, în condițiile legii privind organizarea și funcționarea acestora, să efectueze activități specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului desfășurate cu respectarea prevederilor legale[27].

Datele și informațiile de interes pentru securitatea națională, rezultate din activitățile autorizate, dacă indică pregătirea sau săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, sunt reținute în scris și transmise organelor de urmărire penală, potrivit art. 61 din Codul de procedură penală.

Convorbirile și/sau comunicările interceptate, redate în scris, și/sau imaginile înregistrate se transmit organelor de urmărire penală.

Curtea a reținut, în esență, că reglementarea procedurii de autorizare a măsurilor de culegere de informații este lipsită de previzibilitate și nu oferă garanțiile adecvate împotriva intruziunii arbitrare în viața privată a persoanei.

Deși Curtea nu menționează punctual modalitatea de producere a efectelor deciziei sale, așa cum a precizat în alte cazuri[28], lăsându-le la latitudinea art. 147 alin. (4) din Constituție, instanțele de judecată nu au ezitat să anuleze probele constând în interceptările și înregistrările obținute în baza art. 14 alin. (2) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, chiar și în cazul interceptărilor realizate anterior pronunțării deciziei nr. 91/28.02.2018[29].

Anularea probelor nu este motivată pe considerente procedurale referitoare la aplicarea deciziei sus-menționate – care ar trebui să se aplice doar în cauzele în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate sau cele ulterioare –, ci în baza considerentelor de fond ale acesteia.

În fine, ultima decizie relevantă în materia probațiunii este decizia nr. 26/2019 care, în esență, constată existența unui conflict juridic de natură constituțională între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parlamentul României, pe de-o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, pe de altă parte, generat de încheierea între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații a protocoalelor din 2009 și 2012, precum și de exercitarea, în mod necorespunzător, a controlului parlamentar asupra activității Serviciului Român de Informații.

În cuprinsul deciziei se statuează că participarea serviciilor de informații, în special a Serviciului Român de Informații, contravine normelor constituționale, relevând o tensiune a Curții Constituționale vis-a-vis de implicarea sub orice formă a serviciilor de informații în activitatea de urmărire penală.

Efectul concret al deciziei asupra excluderii probelor administrate în procesul penal în virtutea protocoalelor sus-menționate este unul diminuat, dată fiind decizia nr. 51/2016 care a constituit deja fundamentul eliminării probelor administrate în procesele penale.

Decizia nr. 26/2019 vine să excludă din materialul probator orice probă obținută în urma colaborării cu serviciile de informații, indiferent cât de relevantă ar putea fi în procesul penal.

Cu toate acestea, practica judiciară a fost fluctuantă la nivelul instanțelor de judecată.

Într-o cauză aflată pe rolul Curții de Apel Constanța[30], judecătorul de cameră preliminară a menținut, în contestație, probele constând în interceptări ale convorbirilor telefonice autorizate și puse în executare în baza dispozițiilor art. 91¹ și următoarele din vechiul Cod de procedură penală; autorizațiile au fost puse în executare de procuror prin mijlocirea Direcției Generale de Protecție Internă – Serviciul de Informații și Protecție Internă Bacău.

Judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul Constanța menținuse și el probele, argumentând că acestea au fost legal administrate, iar mijloacele de probă reprezentând procesele-verbale de redare au fost în mod legal administrate și trebuie să se aibă în vedere legea aplicabilă la momentul efectuării acelor înregistrări, deoarece în anul realizării interceptărilor și înregistrărilor – 2012 – nu existau deciziile Curții Constituționale sus-menționate.

În motivarea sa, Curtea de Apel Constanța apreciază că interceptările și înregistrările nu s-au realizat de către Serviciul Român de Informații.

Pe de altă parte, măsurile de supraveghere tehnică au fost puse în executare în baza dispozițiilor art. 91¹ și următoarele din vechiul Cod de procedură penală, text în vigoare la data realizării lor.

Mai mult, măsurile de supraveghere tehnică nu au fost aduse la îndeplinire în baza Protocolului de colaborare nr. 0075/04.02.2009, pentru ca probele să poată fi excluse și din perspectiva deciziei Curții Constituționale nr. 26/2019; nu se poate reține că alte organe specializate ale statului decât cele cu atribuții în domeniul urmăririi penale ar fi interferat în cauza penală instrumentată.

Mai apreciază instanța de control judiciar faptul că nu se poate reține vreun caz de nulitate a actului prin care probele rezultate din activitățile de supraveghere au fost obținute – aceste metode au fost autorizate de către judecătorul competent potrivit legii –, iar eventuala sancțiune a nulității ar fi putut interveni numai în măsura în care actele prin care s-au administrat aceste probe ar fi fost la rândul lor nule.

Totodată judecătorul apreciază, în cuprinsul argumentației sale, faptul că pentru a interveni nulitatea absolută, ar fi fost necesar ca un alt organ oficial al statului să încalce competența organelor de urmărire penală cu atribuții exclusive în domeniul efectuării interceptărilor convorbirilor telefonice sau de altă natură, or, câtă vreme această competență nu era în mod expres reglementată la data efectuării actelor a căror anulare se solicită, nu se poate susține că normele de competență materială sau după calitatea persoanei ar fi fost încălcate, pentru ca nulitatea absolută să poată opera.

În cuprinsul deciziei nr. 26/2019 se reiterează concluziile exprimate prin deciziile nr. 22/2018 și 840/2015[31], în sensul că administrarea probelor de către alte organe decât cele judiciare încalcă competența materială a organelor de urmărire penală, ceea ce atrage sancțiunea nulității absolute.

Cum această competență funcțională în efectuarea activităților prevăzute de art. 91¹ și 91² vechiul Cod de procedură penală nu a fost reglementată expres la data efectuării actelor a căror anulare se solicită, sancțiunea nulității nu poate opera, astfel încât nici excluderea probelor nu-și găsește aplicarea.

Practica instanțelor de judecată este neunitară, întâlnindu-se și situații în care interceptările convorbirilor telefonice au fost excluse, motivat de faptul că au fost realizate de către Serviciul Român de Informații.

Într-o cauză[32] aflată în procedura de cameră preliminară la Tribunalul Constanța au fost excluse probele constând în interceptările convorbirilor telefonice și procesele-verbale de redare aferente.

Tribunalul a invocat deciziile Curții Constituționale nr. 51/2016 și 26/2019 pentru adoptarea soluției de excludere a probelor, precum și considerentele acestor decizii, potrivit cărora, în cauzele pendinte, instanțele de judecată vor verifica în ce măsură s-a produs o încălcare a dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală și vor dispune măsurile corespunzătoare.

Judecătorul de cameră preliminară apreciază că, în cauză, interceptările au fost făcute de lucrători ai Serviciului Român de Informații, astfel că nu se poate reține că aceștia au acordat suportul tehnic operațiunilor de interceptare, iar în acest fel au fost încălcate dispozițiile art. 91² alin. (1) teza a I a din vechiul Cod de procedură penală.

Mai apreciază judecătorul de cameră preliminară că, deși mijloacele de probă constând în procese-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate au fost întocmite de ofițerii de poliție judiciară, constituind acte prin care s-au administrat probele constând în interceptări propriu-zise, totuși efectuarea acestora din urmă de către un organ necompetent, din afara sferei art. 91² alin. (1) teza a I a din vechiul Cod de procedură penală, este de natură a atrage nulitatea absolută a tuturor mijloacelor de probă rezultate din interceptările efectuate de Serviciului Român de Informații, inclusiv anterior datei de 11.01.2012, când au fost efectuat prezentele interceptări.

Ca urmare, judecătorul de cameră preliminară exclude probele, act justificat de faptul că interceptările au fost făcute de lucrători ai Serviciului Român de Informații, iar Serviciul nu s-a limitat la acordarea suportului tehnic pentru interceptări.

Cu toate acestea, judecătorul nu explică în ce manieră a intervenit Serviciului Român de Informații în procedura de punere în executare efectivă a mandatelor de interceptare și cum au fost puse în pericol drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei.

Din cele de mai sus rezultă faptul că efervescența jurisprudenței constituționale a cunoscut o accelerare în ceea ce privește măsurile de supraveghere tehnică și în special punerea lor în executare; se relevă o stare de tensiune instituțională între Curtea Constituțională a României și serviciile de informații (în special Serviciul Român de Informații) implicate în procesul tehnic de punere în aplicare a măsurilor intruzive în viața privată.

De dată relativ recentă este și decizia nr. 55/2022[33], prin care s-a constatat că Legea pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal, precum și dispozițiile art. I pct. 1 fraza a doua, ale art. II pct. 1, ale art. IV pct. 1 fraza a treia și ale art. IV pct. 2 fraza a doua din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal[34] sunt neconstituționale.

Lăsând la o parte chestiunea garanțiilor procesuale privind intruziunea în viața privată, aspect cu care suntem pe deplin de acord, totuși nici instanța de contencios constituțional și nici instanțele de judecată nu explică modul concret în care serviciile de informații[35], deținătoare ale tehnicii de interceptare, pătrund în mod arbitrar în viața privată prin punerea în aplicare a măsurilor de supraveghere tehnică, dincolo de punerea la dispoziție a tehnicii de interceptare.

Instanțele de judecată au exclus de plano interceptări ale convorbirilor telefonice, fără să explice într-un mod comprehensiv în ce modalitate a intervenit Serviciul Român de Informații în procedura de punere în executare a măsurilor de supraveghere tehnică și în ce măsură au fost afectate drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei. Mai mult, deciziile nr. 51/2016, nr. 244/2017, nr. 91/2018 și nr. 26/2019 și controversele pe care acestea le-au stârnit arată mai degrabă preocuparea instanței de contencios constituțional pentru așa-zisa protejare a drepturilor și libertăților fundamentale, în detrimentul respectării Constituției și a stabilității juridice.

---

* Prim-procuror – Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, e-mail: teliceanuviorel@yahoo.com.

[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, cu modificările și completările ulterioare.

[2] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 556 din 14 august 2007.

[3] Curtea Constituțională, Dec. nr. 26/2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 12 martie 2019.

[4] Curtea Constituțională, Dec. nr. 22/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 26 februarie 2018.

[5] Curtea Constituțională, Dec. nr. 562/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 837 din 23 octombrie 2017.

[6] Cauza Hümmer împotriva Germaniei, hotărârea din 19 iulie 2012, paragr. 41, disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-112280.

[7] Art. 177 Cod penal: prin membru de familie se înțelege: c) persoane care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc.

[8] Curtea Constituțională, Dec. nr. 175/2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 5 mai 2022.

[9] Art. 117 alin. (1) lit. a) Cod procedură penală: soțul, ascendenții și descendenții în linie directă, precum și frații și surorile suspectului sau inculpatului.

[10] Curtea Constituțională, Dec. nr. 248/2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 19 iunie 2019.

[11] Curtea Constituțională, Dec. nr. 87/2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 498 din 19 iunie 2019.

[12] Curtea Constituțională, Dec. nr. 72/2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 332 din 2 mai 2019.

[13] Art. 233¹ Colaborarea cu organele de urmărire penală:

(1) În situația în care sunt date sau indicii temeinice cu privire la pregătirea sau săvârșirea unor infracțiuni ce vizează bunuri prevăzute la art. 135 alin. (4) din Legea nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare, ce intră în sfera de aplicare a accizei, organele de urmărire penală pot efectua activități de constatare, cercetare și conservare de probe.

(2) În situația prevăzută la alin. (1) organele de urmărire penală solicită de îndată organelor cu atribuții de control din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală efectuarea de verificări fiscale conform obiectivelor stabilite.

(3) La solicitarea organelor de urmărire penală, când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unei situații de fapt și este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, personalul desemnat din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală efectuează verificări fiscale.

(4) În cazuri temeinic justificate, după începerea urmăririi penale, cu avizul procurorului, poate fi solicitată Agenției Naționale de Administrare Fiscală efectuarea de verificări fiscale, conform obiectivelor stabilite.

(5) Rezultatul verificărilor prevăzute la alin. (2) – (4) se consemnează în procese-verbale, care constituie mijloace de probă. Procesele-verbale nu constituie titlu de creanță fiscală în înțelesul art. 110.

[14] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007, cu modificările și completările ulterioare.

[15] (1) La solicitarea organelor de urmărire penală, când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unei situații de fapt și este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, personalul desemnat din cadrul A.N.A.F. efectuează controale fiscale.

(2) În cazuri temeinic justificate, după începerea urmăririi penale, cu avizul procurorului, poate fi solicitată A.N.A.F. efectuarea de controale fiscale, conform obiectivelor stabilite.

(3) Rezultatul controalelor prevăzute la alin. (1) și (2) se consemnează în procese-verbale, care constituie mijloace de probă. Procesele-verbale nu constituie titlu de creanță fiscală în sensul prezentului cod”.

[16] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015, cu modificările și completările ulterioare.

[17] Curtea Constituțională, Dec. nr. 51/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016.

[18] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 6 iulie 2017.

[19] Curtea Constituțională, Dec. nr. 91/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 20 aprilie 2018.

[20] Forma art. 142 alineat (1) Cod de procedură penală anterior pronunțării deciziei Curții Constituționale nr. 51/2016: procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției ori de alte organe specializate ale statului.

[21] Curtea Constituțională, Dec. nr. 585/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 14 decembrie 2014, paragr. 14; Curtea Constituțională, Dec. nr. 508/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014, paragr. 26; Curtea Constituțională, Dec. nr. 895/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2016, paragr. 28.

[22] Constituția României, republicată: art. 15 alin. (2) – Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.

[23] Curtea Constituțională, Dec. nr. 363/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, prin care constată că dispozițiile art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale sunt neconstituționale, având în concret consecința dezincriminării faptelor drept infracțiune.

[24] Soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 145 din Codul de procedură penală, care nu permite contestarea legalității măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituțională.

[25] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 18 martie 2014, cu modificările și completările ulterioare.

[26] Constituie amenințări la adresa securității naționale a României subminarea, sabotajul sau orice alte acțiuni care au ca scop înlăturarea prin forță a instituțiilor democratice ale statului ori care aduc atingere gravă drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor români sau pot aduce atingere capacității de apărare ori altor asemenea interese ale țării, precum și actele de distrugere, degradare ori aducere în stare de neîntrebuințare a structurilor necesare bunei desfășurări a vieții social-economice sau apărării naționale.

[27] Înregistrările realizate ca urmare a punerii în executare a unui mandat de interceptare și înregistrare a comunicațiilor electronice, dispus potrivit Legii nr. 51/1991, în situațiile prevăzute la art. 3 din același act normativ.

[28] Curtea Constituțională, Dec. nr. 26/2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 12 martie 2019.

[29] C. Ap. București, decizia nr. 399/A/01.04.2022, pronunțată în dosar nr. 36153/3/2014, nepublicată.

[30] C. Ap. Constanța, încheierea din 29.06.2021, pronunțată în dosar nr. 6927/118/2019/a1, nepublicată.

[31] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 16 februarie 2016.

[32] Trib. Constanța, încheierea nr. 180 din 28.03.2022, pronunțată în dosar nr. 5183/118/2019/a1, nepublicată.

[33] Curtea Constituțională, Dec. nr. 55 din 16 februarie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 11 aprilie 2022.

[34] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016.

[35] Serviciul Român de Informații.