Simona FROLU *

Procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Serviciul de cooperare judiciară internațională,

relații internaționale și programe

ABSTRACT

The author tackles the independence of the prosecutor from a double perspective: a formal one, generated by the normative ensemble meant to insure it institutionally, and the informal one, devolving from the overall features of the personality. The part played by culture in the functional design of the prosecutor magistrate independence is also dealt with.

Key words: independence of the prosecutor, professional culture, interdisciplinary culture.

În cuprinsul și înțelesul de largă generalizare explicativă, cu privire la oameni, independența reprezintă „situația unei persoane care judecă lucrurile și acționează în mod independent, neinfluențată de alții”^[1]. Particularizând, însă, la specificul instituțional al profesiei noastre, este inevitabilă angajarea conceptuală, și nu numai, a independenței din perspectiva a două determinări: cea care constă în interacțiunea tuturor proceselor psihice care întrețin organizarea dinamică a capacităților cognitive, afectiv-motivaționale și comportamentale ale procurorului, precum și cea consfințită de statutul tutelar al responsabilităților sale sociale. Aceasta, deoarece, atât în documentele constituționale, cât și în cele organice, independența procurorului nu este supusă explicit distincției principiale sau conceptuale.

Așadar, asumându-ne această abordare, este evident, starea de independență a procurorului are o componentă formală, instituțională, determinată de ansamblul normativ, destinat exclusiv și nemijlocit asigurării ei instituționale, după cum, inevitabil, are și o componentă informală, determinată de acele însușiri ale personalității care conferă individului capacitatea de a fi, de a ști, de a se exprima social și organizațional în mod independent.

Inversăm, în raport cu ordinea menționării, abordarea analitică a celor două paliere de susținere și afirmare a independenței noastre profesionale, plecând de la premisa potrivit căreia, în ceea ce ne privește, societatea ne percepe și ne apreciază în funcție de calitatea răspunsurilor la rolul și responsabilitățile noastre sociale consfințite atât constituțional, cât și organic.

Din perspectiva definirilor constituționale, dar și a reglementărilor organice în care le regăsim întocmai, deși nu este reclamată distinct, considerăm că independența este consecința nemijlocită a raporturilor dialectice dintre rolul Ministerului Public și fundamentele principiale ale statutului nostru profesional. Așadar, între „reprezentarea intereselor generale ale societății și apărarea ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor”^[2], pe de o parte, și faptul că „Procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției.”^[3], pe de altă parte.

Concret, principiul constituțional al legalității definește, construiește și protejează rolul Ministerului Public care nu poate fi pus în valoare decât prin acțiunea concertată, de maximă, dar umană severitate de acțiune, a întregului corp de procurori, cu finalitate în determinarea respectării stricte a legii de către toți cetățenii. Teza, cu absolută cuprindere principială, era explicit personalizată și fundamentată, cu mai bine de un secol în urmă, de către profesorul Ioan Tanoviceanu, care susținea că „reacțiunea represivă (…) trebuie să lucreze numai în cazurile, în chipul și formele prescrise de lege, evitând și refuzând orice alt procedeu care nu poartă pecetea legalității”[4]. În ceea ce privește principiul imparțialității, conținutul acestuia impune afirmarea deplină a obiectivității în efectuarea urmăririi penale.

Concomitent, principiile care guvernează constituțional statutul profesional al procurorilor sunt reclamate imperativ de exigențele reprezentării intereselor generale ale societății, de apărarea productivă și eficientă a ordinii de drept și, nu în ultimul rând, de apărarea riguroasă a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În exprimarea sa instituțională, independența, ca stare aplicată a condiției profesionale a procurorului, este o variabilă aflată, pe de o parte, sub acțiunea principiului controlului ierarhic și, pe de altă parte, sub exercitarea autorității ministrului justiției.

Consistența organizațională, necesitatea și identitatea exercitării instituționale a controlului ierarhic sunt prevăzute în enunțuri aflate în afara oricărui echivoc: „dispozițiile procurorului ierarhic superior, date în scris și în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine”^[5] … „soluțiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale”^[6]. Mai mult decât atât, legea organică precizează procedura organizațională de exercitare ierarhică a controlului în Ministerul Public, precizându-se că acesta este „exercitat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, de procurorul-șef al Direcției Naționale Anticorupție, de procurorul-șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de criminalitate Organizată și Terorism sau de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel asupra procurorilor din subordine (…) direct sau prin procurori anume desemnați”^[7]. Claritatea enunțurilor legislative, astfel definite, denotă lipsa de sens a comentariilor. În fapt, controlul ierarhic este rezultatul inevitabil și firesc al organizării piramidale a Ministerului Public. Împotriva controlului ierarhic, procurorul are doar posibilitatea de a „contesta la Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei judecătorilor și procurorilor, intervenția procurorului ierarhic superior, în orice formă, în efectuarea urmăririi penale sau în adoptarea soluției”^[8], mecanism procedural care, din câte cunoaștem, nu a fost pus în aplicare, cel puțin în anii reconstrucției democratice a Ministerului Public.

Referitor la posibilitatea ministrului justiției, sub a cărui autoritate își desfășoară activitatea procurorii, de a exercita controlul asupra acestora, aceasta se realizează, practic, în același mod cu controlul ierarhic exercitat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (denumit în continuare P.Î.C.C.J.), procurorul general al P.Î.C.C.J. desemnând „echipa” de control, cu deosebirea că obiectivele sunt strict limitate, respectiv „verificarea eficienței manageriale, a modului în care procurorii își îndeplinesc atribuțiile de serviciu și în care se desfășoară raporturile de serviciu cu justițiabilii și cu celelalte persoane implicate în lucrările de competența parchetelor”^[9]. Practic, controlul ministrului justiției se exercită nemijlocit prin conducerea P.Î.C.C.J. Legea organică nu numai că nu lasă loc niciunei interpretări, dar, mai mult, stabilește cu maximă claritate faptul că activitățile de control dispuse de către ministrul justiției „nu pot viza măsurile dispuse de procuror în cursul urmăririi penale și soluțiile adoptate”^[10]. Deci, acestea nu pot afecta în niciun fel independența profesională a procurorului. De altfel, analiza prerogativelor de control ale ministrului justiției asupra procurorilor denotă caracterul executiv al acestora, explicabil nu atât prin apartenența ministerială la puterea executivă, cât mai ales prin rolul constituțional atribuit Ministerului Public, acestuia revenindu-i responsabilități eminamente executive. Reținem că, într-un singur text de lege, există o referire la relația dintre procuror și conceptul de independență, precizându-se că „În soluțiile dispuse, procurorul este independent, în condițiile prevăzute de lege”^[11], ceea ce înseamnă că independența acestuia depinde exclusiv de calitatea legală a soluțiilor dispuse. De pildă, chiar dacă în construcția constituțională nu este statuată la nivel de principiu, instituțional independența procurorului este produsul nemijlocit al respectării întocmai a legii. Invocarea lejeră, eruptivă, emoțională a Consiliului Superior al Magistraturii în apărarea independenței procurorului este captivă unor „slăbiciuni” sistemice, nerezolvate prin forța conștiinței și a deontologiei profesionale, tributare unor mentalități păgubitoare sistemic. De ce? Este limpede, „Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenței justiției”^[12], iar „Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”^[13].

Constatăm că perspectiva instituțională pune în valoare nu atât independența, cât mai cu seamă autonomia procurorului, a sistemului judiciar, evidentă în existența propriilor instituții prin și în care se exercită profesia, în faptul că posedă metodologii proprii de valorificare socială a profesiei, în caracterul specific al cunoștințelor necesare admiterii, recunoașterii și exersării profesiei și, nu în ultimul rând, în acceptarea constrângerilor particulare ale acesteia[14].

Cealaltă determinare conceptuală asumată ab initio în definirea independenței procurorului – interacțiunea tuturor proceselor psihice care întrețin organizarea dinamică a capacităților cognitive, afectiv-motivaționale și comportamentale ale procurorului – este generată și susținută de propria sa personalitate, ca ,,expresie socioculturală a individualității umane”[15].

Abordate dintr-o asemenea perspectivă, lucrurile par a fi mai complicate, dar nu sunt. Apelăm, în acest sens, la oportunitatea unei afirmații a președintelui României, aparent lejeră, dar încărcată de sens: „un magistrat este atât de independent cât alege el să fie”[16]. De exemplu, magistratul[17] „alege” în funcție de el însuși, în funcție de caracterul, temperamentul și aptitudinile care îi definesc structural și aplicat personalitatea, măsura la care își raportează instituțional, social și uman independența, în fapt libertatea de a fi el însuși. Preliminariile acestei subteme devoalează „cheia” abordării înseși: determinarea culturii, dar și a personalității, inclusiv a raporturilor dintre ele, în proiectarea funcțională a independenței magistratului. Independența abordată, de această dată, din perspectiva complexă a raportării la exigențele societății, așadar, ca „proprietate generală a unui sistem axiomatic constând în aceea că niciuna din axiomele sale nu este deductibilă din celelalte în cadrul respectivului sistem”^[18].

Suportul epistemologic al independenței procurorului – independența asimilată unui act de civilizație – se asigură prin cultură, evident inclusiv prin componenta sa organizațională, în exercițiul de fiecare zi al personalității. Pentru că, fie și în forme nesistematizate, necontrolate, neintenționate, preocuparea neîncetată a omului este de a se defini; or, asta se întâmplă prin cultură. Aici, parafrazând cea mai rostită definiție a civilizației, putem afirma că independența procurorului este, esențial, propria sa personalitate în acțiune.

Lipsa unei culturi profesionale de anvergură, însoțită inevitabil de lipsa culturii interdisciplinare, a culturii de impact, nu numai că relativizează independența magistratului, dar imprimă fondului său comportamental, în mod autosubversiv, germenii alienanți ai dependenței, evidentă prin: înstrăinarea autonomiei de acțiune, acceptarea necondiționată, obedientă a tutelei ierarhice, subestimarea legalității instrumentale, depersonalizarea conștiinței profesionale, consimțirea la neo-exploatarea instituțională.

Consecințele – pe fondul unei culturi de supraviețuire – ale stării de dependență a magistratului, fie și numai prin manifestările invocate, sunt, cel mai adesea, evidente prin: decredibilizarea condiției sale profesionale; marginalizarea socială a condiției de procuror; malformarea produselor activității judiciare; amputarea libertății individuale a unor persoane nevinovate; prejudicierea intereselor generale ale societății; alterarea ordinii de drept; insecuritatea drepturilor și a libertăților umane; macularea statutului constituțional al procurorului.

Teza exprimării sociale și instituționale a independenței magistratului în determinarea nemijlocită a culturii, în directă relație cu personalitatea, deși vecină cu truismul, comportă totuși o semnificație distinctă. Pentru că, volens nolens, cultural, independența operează în perimetrul pe care îl definește ca atare, dincolo de granițele acestuia riscând compromiteri incurabile. Prin urmare, gradul afirmat de independență credibilă este direct proporțional cu perimetrul cultural care o definește, în exercițiul curent al personalității. Sau, în formă contrasă, independență prin cultură, deziderat posibil „pe măsură ce membrii ministerului public prin cultura, instrucțiunea lor profesională, probitatea lor vor ocoli toate acele defecte, cari pe vremuri treceau drept calități pentru un bun procuror: brutalitate, pasiune, elocință tăioasă, mania acuzării cu orice preț și mai ales indelicata presiune pe lângă judecători, sub toate formele”[19].

Independență sistemică sau independență individuală?, întrebarea este inevitabilă în pledoaria noastră. Niciuna nu este posibilă fără cealaltă, între ele stabilindu-se relații de condiționare reciprocă, consolidându-se mutual. Dar intervin particularitățile organizării și naturii înseși a stării sistemice, ca sinteză a potențialului uman de care dispune la un moment dat, sistemul judiciar întrunind o determinare calitativă diferită de calitatea individuală a fiecăruia dintre membrii săi, cel mai adesea superioară. Din această perspectivă, independența sistemului, în fapt independența naturii sale de acțiune, este condiționată semnificativ de calitatea interacțiunilor dintre resursele umane aflate la dispoziție și mai puțin de calitatea individuală a fiecăruia din membrii săi, fapt care, însă, nu trebuie neglijat. Aceasta înseamnă că, la modul efectiv, calitatea integrativă, dar și integratoare a sistemului judiciar îi conferă un grad de independență superior independenței manifeste a fiecăruia dintre membrii săi, individuali sau colectivi (parchetele). Chiar așa, este greșită alunecarea spre teza potrivit căreia, la modul individual, magistratul aflat sub exigențele programatice ale sistemului nu lezează, prin reprobabil, sistemul, în contextul în care el însuși este exponentul unor vulnerabilități notorii. Aceasta, deoarece independența manifestă a procurorului nu este doar o variabilă a sistemului; este fundamentul credibilității sale instituționale. Perspectiva axiomatică a tezei potrivit căreia sistemul trebuie să fie neîncetat mai bun decât resursele care îl alcătuiesc, ca o condiție a regenerării sale superioare, ne impune să admitem că, inevitabil, conținutul relației între independența sistemului judiciar și independența magistratului întrunește aspecte care se situează între limitele extreme ale unei posibile cuantificări. Fără îndoială, condiționarea este reciprocă, particularitățile care o întrețin înclinând balanța într-o parte sau alta a binomului, în funcție de anvergura și oportunitatea manifestării, de primordialitatea funcțională și socială a acțiunii penale, de credibilitatea socială a sistemului, de calitățile reprezentative ale procurorului.

În altă ordine de idei, centrul de greutate al temei ne obligă a ne întreba ce înseamnă, în fond, faptul de a fi independent, ca magistrat, din perspectiva conceptului concret al personalității? Vom răspunde întrebării, pe alocuri, prin opusul ei retoric.

Înseamnă ca suprastructura sa morală să corespundă unui înalt „grad de organizare etică efectivă”[20], evident deopotrivă în atitudinea față de sine, față de comunitatea căreia îi aparține, față de valorile care îi susțin și îi legitimează profesia și așteptările, toate concretizate manifest prin „posibilitatea de a traduce în fapt hotărârile luate în conformitate cu ele”[21]. Procedând la particularizarea abordării, considerăm că, în ceea ce privește magistratul procuror, nivelul de valorizare socială a sistemului de atitudini este decis de: dominanta determinării sociale și profesionale; acceptarea de sine, în forma sa constructivă, cu asumarea erorilor comise, fără diluarea mascată sau fardarea propriilor slăbiciuni; angajarea empatică, în cursul acțiunii judiciare, ca modalitate de înțelegere pozitivă a faptului că „actorii” urmăririi penale sunt, totuși, oameni; nivelul de responsabilitate socială, superior celorlalte îndeletniciri profesionale, prin însuși datul ei constituțional; capacitatea de socializare, pe toate dimensiunile și în toate componentele afirmării sociale și profesionale; forța dovedită a autocontrolului, prin conjugarea constructivă a stăpânirii de sine, a fermității și a stării de calm, mai cu seamă în situații critice; înțelegerea situațiilor delicate cu care se confruntă și tolerarea acestora, evident până la limita încălcării calității reclamate de spiritul și de exigențele acțiunii judiciare și, nu în ultimul rând, de independența pe care o manifestă în valorificarea dimensiunii relațional-valorice a propriei personalități.

Deopotrivă, inevitabil în conturarea aplicată a personalității, un rol instrumental, dar mai cu seamă executiv în definirea și afirmarea independenței magistratului, îl are determinarea vocațională a acestuia în exercitarea performantă a profesiei, maturizată și educată în practica aptitudinilor care îi conturează profilul. Aptitudinile magistratului, speciale prin însuși caracterul activității desfășurate, configurează potențialul instrumental-operațional al personalității sale. Motivate superior de sistemul de interese care îi coagulează destinul profesional, constituie nu numai suportul motor al capacității sale de acțiune, dar și, implicit, scara de manifestare a independenței în mediul în care acționează, fie el judiciar, politic, social sau de altă natură. Relativ la rolul suportului dinamic al personalității, ne mărginim la a afirma doar faptul că un sistem nervos precar nu poate fi temeiul unei personalități remarcabile, și nici al capacității acesteia de a fi, în termeni reali, independente.

Tușând ideea, independența sistemului este dată semnificativ de forța cumulativă a resurselor de care dispune, în determinarea propriei sale condiții consacrate constituțional. Cu mențiunea că fisurile în fondul organic al condiției sale constituționale nu vin de nicăieri și, oricum, nu din exterior, ci sunt produsul intim al dereglărilor interne, al abaterilor de la norme, reguli, principii și statut.

De fapt, într-un sublim exercițiu de sinceritate, privind spre noi înșine, asumăm aserțiunea potrivit căreia: „Apărarea independenței și imparțialității sistemului judiciar (se realizează, paranteza noastră – S. Frolu) în principal prin integritate, profesionalism și toleranță „zero” la corupție, impunând teza potrivit căreia independența ne-o clădim în interiorul instituției și al profesiei și, decisiv, tot aici, din interior, ne-o apărăm!”[22].

La modul concret, raportat la calitatea procurorului, ca expresie întrunită a personalității sale, sistemul judiciar se confruntă cu realități interne care îi subminează indubitabil pretinsa afectare a independenței sale din exterior. Fără să procedăm la o ierarhizare a acestora, considerăm că o semnificație aparte o au aspecte precum: ignoranța în cunoașterea personalității comportamentale și a profilului psihocomportamental al persoanei față de care se desfășoară urmărirea penală; lezarea intereselor legitime ale cetățenilor, prin dispunerea actelor ori a măsurilor procesuale lipsite de temeinicie; aplicarea unor tratamente comportamentale degradante persoanelor aflate în procesul urmării penale, deprinderi care dezonorează grav, cu efecte pe termen lung, condiția umană și profesională a sistemului judiciar; desfășurarea procedurilor judiciare cu încălcarea dreptului la apărare; nerespectarea prezumției de nevinovăție și expunerea publică a inculpaților în condiții umilitoare; faptele de corupție, nu doar în sensul consacrat penal, ci și în cel atribuit plastic conduitei morale – corupția morală, prezente, în grade diferite de manifestare, la toate eșaloanele sistemului; dispunerea abuzivă a măsurilor preventive privative de libertate, prin forțarea deliberată a realității judiciare. De asemenea, mai mult sau mai puțin, este vizibilă o anume decădere a libertății de exprimare și apreciere nu numai în câmp subiectiv, ceea ce poate fi explicabil, ci și în abuziv și arbitrar, ceea ce este intolerabil.

Independența, poate cel mai complex produs al personalității, obligă la fundamentarea caracterială a ceea ce, în fapt, o potențează operațional, o legitimează instituțional și o înnobilează social: cultura interdisciplinară, nu doar cea juridică; altitudinea afirmării; calitatea atitudinilor în raport cu norma; forța determinărilor cognitive; discernământul situațional; umanismul; empatia emoțională; fermitatea; curajul ca virtute, nu ca absență a fricii; înțelepciunea binelui social; onestitatea asociativă; elocvența afectivă; sensibilitatea, ca facultate a firii și expresie a culturii. Și, nu în ultimul rând, sacrificiul, ca formă a devotamentului necondiționat față de așteptările imperative ale corpului social. În mod intenționat nu am amintit corupția, vocabulă atât de mult prezentă pe străzile și culoarele vieții noastre de fiecare zi. Este simplu, faptul de a fi coruptibil este consecința inevitabilă a neîmplinirilor majore în construcția personalității. Apoi, în determinarea temei noastre, calitatea de a fi incoruptibil, eminamente primordială în ansamblul de valori care definesc magistratul, este doar apanajul spiritelor independente. Orice fisură, oricât de mică, în construcția caracterială a incoruptibilității afectează în progresie geometrică independența procurorului și, implicit, a sistemului judiciar.

Vorbind despre independență, trebuie să ne-o asumăm ca obligație, nu ca pe un drept inalienabil, indestructibil, cu geneză transcendentală, piatra unghiulară a existenței sale reprezentând-o principiile care definesc constituțional statutul procurorilor. Ieșirea din spațiul constituțional, fie și din cauza unor înțelegeri obscure, ne situează, fără niciun fel de echivoc, în afara menirii noastre.

Dependența, în oricare din formele sale, este consecința propriei noastre atitudini, a neputinței noastre, a limitelor noastre, nicidecum a manifestărilor exogene, oricare ar fi acestea. Tocmai de aceea invocarea bătătorită a încălcării independenței magistratului este o falsă problemă, în spatele căreia, de fapt, se ascund viciile netratate la timp ale sistemului. Asta, deoarece ne ferim să acceptăm un truism ce ne-ar putea scoate din impas: nu există sisteme perfecte, ci doar perfectibile. Or, asta înseamnă să tratăm fără întârziere „imperfecțiunile” a căror evidență nu poate fi contestată. Și, evident, să nu uităm că „membrii parchetelor sunt deopotrivă apărătorii intereselor societății ca și ai acuzatului”[23].

Celălalt „of” al nostru – reputația. Este evident, în cele din urmă, problema nu este independența, ci reputația.

Nu zăbovim asupra sa, reputația, individuală sau instituțională, fiind exclusiv „opera” noastră, reputația este ceea ce suntem. Esențial, nu poate fi (decât, cine știe, contextual și repede trecător) mai bună decât noi, deasupra a ceea ce, în fapt, suntem. Tocmai de aceea, a reclama cu încrâncenată emfază apărarea ei de către Consiliul Superior al Magistraturii (punându-l, astfel, în situația „112”-ului sistemului) pare o atitudine cel puțin neinspirată, mai cu seamă că analiza reproșurilor publice denotă, pe fond, nemulțumiri punctuale, numeroase dintre acestea fiind confirmate de realitate.

Inevitabilă în oricare întreprindere epistemologică, ajungerea la concept ne determină să ne asumăm întru definiție starea acestuia, sens în care procedăm ca atare. Așadar, considerăm că independența este starea de a fi a procurorului determinată de ansamblul coerent, dinamic și relativ stabil de valori și atitudini exprimate efectiv și eficient în reprezentarea intereselor generale ale societății, apărarea ordinii de drept și a drepturilor și libertăților cetățenești.

* e-mail: frolu_simona@mpublic.ro.

[1] DEX, Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”, ediția a II-a, Editura Univers Enciclopedic, București, 2009, p. 423.

[2] Articolul 131 alin. (1) din Constituția României, republicată, disponibilă pe site-ul http://www.constitutiaromaniei.ro/ (accesat la 29 mai 2017).

[3] Articolul 132 alin. (1) din Constituția României, republicată.

[4] I. Tanoviceanu, Tratat de drept și procedură penală, vol. IV, ediția a II-a, Tipografia „Curierul Judiciar”, București, 1924, p. 34-35.

[5] Articolul 64 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13/09/2005, cu modificările și completările ulterioare.

[6] Articolul 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004.

[7] Articolul 65 alin. (3) din Legea nr. 304/2004.

[8] Articolul 64 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 304/2004.

[9] Articolul 69 alin. (2) teza I din Legea nr. 304/2004.

[10] Articolul 69 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 304/2004.

[11] Articolul 64 alin. (2) teza I din Legea nr. 304/2004.

[12] Articolul 133 alin. (1) din Constituția României, republicată.

[13] Articolul 126 alin. (1) din Constituția României, republicată.

[14] R.M. Unger, Law in Modern Society: Toward a Criticism of Social Theory, New York, Free Press, 1976, apud Dicționar al gândirii sociologice, Editura Polirom, Iași, 2009, p. 230.

[15] C. Zamfir, L. Vlăsceanu (coordonatori), Dicționar de Sociologie, Editura Babei, București 1998, p. 279.

[16] Klaus Iohannis, afirmație făcută în discursul ținut la ședința Plenului Consiliului Superior al Magistraturii din 6 ianuarie 2015, disponibil pe site-ul http://www.presidency.ro/ro/media/discursuri/discursul-presedintelui-romaniei-domnul-klaus-iohannis-la-sedinta-plenului-consiliului-superior-al-magistraturii (accesat la 7 iunie 2017).

[17] În discursul nostru ne referim exclusiv la procuror.

[18] Dicționar de filozofie, Editura Politică, București, 1989, p. 348.

[19] I. Tanoviceanu, op. cit., p. 140.

[20] Fr. W. Taylor, Principiile managementului științific, 1911, apud Dicționar al gândirii sociologice, op. cit., p. 519.

[21] A. Cosmovici, Psihologie generală, Editura Polirom, Iași, 1996, p. 198.

[22] Strategia Ministerului Public pentru consolidarea dezvoltării și afirmării instituționale în perioada 2017-2020.

[23] I. Tanoviceanu, op. cit., p. 141.