Simona RUSU*

Procuror – Direcția de Investigare a Infracțiunilor

de Criminalitate Organizată și Terorism,

Secția de combatere a traficului de droguri

ABSTRACT

The author analyzes the prosecutor’s independence in comparison to hierarchical subordination, presenting some opinions expressed in the matter and arguing his own point of view.

Key words: prosecutor’s independence, solution refutation, hierarchical subordination.

Introducere

Adoptată în vederea aderării la Uniunea Europeană, ca parte a    acquis-ului comunitar, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară[1], republicată, conferă procurorului de caz prerogativa legală de a conduce ancheta penală, de a aprecia asupra probelor administrate și asupra soluției ce urmează a se emite în cauză, fără intervenția procurorului ierarhic superior. Dreptul conferit de lege procurorului de caz de a fi independent în desfășurarea activității profesionale nu este însă un drept absolut, fiind supus unor limitări generate atât de esența juridică a principiului subordonării, cât și de dispozițiile legale.

La o primă vedere, principiul independenței procurorului ierarhic inferior, în activitatea de urmărire penală, este în vădită contradicție cu principiul subordonării ierarhice. Punerea în corelație a celor două principii, în scopul transpunerii în practică a voinței legiuitorului privind integritatea anchetei penale, presupune o abordare complexă, dat fiind faptul că limita de demarcație dintre cele două principii este una de mare consistență juridică.

Referințe asupra cadrului legal[2]

Pornind de la normele juridice conținute în Legea nr. 304/2004, republicată, și continuând cu dispozițiile cuprinse în Codul de procedură penală, se constată faptul că legiuitorul a creat un cadru legal al prerogativelor procurorului ierarhic superior și ale celui ierarhic inferior în exercitarea atribuțiunilor de serviciu.

Dispozițiile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, republicată, prevăd: în soluțiile dispuse, procurorul este independent, în condițiile legii; procurorul poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei judecătorilor și procurorilor, intervenția procurorului ierarhic superior, în orice formă, în efectuarea urmăririi penale sau în adoptarea soluției, în conformitate cu dispozițiile art. 75 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor[3], republicată[4].

Articolul 64 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată, statuează că dispozițiile procurorului ierarhic superior, date în scris și în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine.

La rândul său, art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, republicată, stipulează faptul că soluțiile adoptate de către procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale.

Codul de procedură penală (în continuare C.pr.pen.) reglementează în art. 304, art. 318 alin. (10), art. 335 alin. (1) și (6), art. 328 alin. (1) competențele procurorului ierarhic superior în verificarea legalității și temeiniciei soluțiilor, actelor și măsurilor procesual penale adoptate de către procurorul ierarhic inferior, precum și în sancționarea prin infirmare a soluțiilor, actelor sau măsurilor procesuale ale procurorului ierarhic inferior neîntemeiate sau date cu nerespectarea dispozițiilor legale.

Principii în exercitarea autorității de către procuror

Subordonarea procurorului ierarhic inferior în raport cu procurorul ierarhic superior, reglementată de dispozițiile art. 65 alin. (1) din Legea nr. 304/2004[5], republicată, reclamă în fapt o abordare critică, nuanțată, dat fiind că aceasta nu are un caracter absolut, fiind limitată de incidența principiului independenței procurorului ierarhic inferior în activitatea de urmărire penală.

Față de conținutul normelor juridice enunțate anterior, se poate aprecia în sensul că activitatea de instrumentare a unor cauze penale se întemeiază pe principiul potrivit căruia procurorul de caz este independent în activitatea de urmărire penală și în adoptarea soluției.

Principiul independenței procurorului este garantat atât de dispozițiile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, republicată, cât și de cele ale alin. (1) din același articol.

Raționamentul juridic de interpretare a normei de drept ne conduce la concluzia că, per a contrario, dispozițiile procurorului ierarhic superior, date în scris, dar neconforme cu legea, sau transmise verbal, însă tot neconforme cu legea, nu sunt obligatorii pentru procurorii din subordine.

Potrivit art. 99 lit. g) din Legea nr. 303/2004, republicată, este sancționată în mod expres, cu titlu de abatere disciplinară, acțiunea de nerespectare de către procuror a dispozițiilor, a ordinelor, date în scris și în conformitate cu legea, de către superiorul său.

Executarea unor dispoziții date în conformitate cu legea nu încalcă principiul independenței procurorului ierarhic inferior.

Studiind normele juridice sus-menționate, constatăm însă că acestea sunt incomplete, întrucât nu prevăd nicio sancțiune: sub forma abuzului de drept, în cazul în care superiorul emite ordine verbale sau scrise, neconforme cu legea, către procurorii din subordine; aplicabilă procurorului ierarhic inferior, în situația aducerii la îndeplinire a unor dispoziții date de către superiorul său, în scris sau verbal, dar într-un cadru neconform cu legea.

În doctrina juridică nu s-a pus în discuție problematica ordinelor verbale sau scrise, date de către o autoritate legitimă, care au făcut referire la: imposibilitatea emiterii unei soluții de clasare față de un făptuitor, cu motivarea că o asemenea soluție se poate dispune față de o persoană doar în cazul în care s-a formulat față de aceasta o acuzație penală in personam; imposibilitatea distorsionării vocii unei persoane care a avut calitatea de colaborator cu o altă identitate decât cea reală, în contra dispozițiilor art. 149 alin. (1) C.pr.pen., justificându-se că în acest mod se încalcă drepturile apărării; imposibilitatea acordării unei alte identități decât cea reală, precum și a calității de colaborator, unei persoane care a formulat un denunț și care și-a exprimat consimțământul de a colabora cu organele de urmărire penală, împotriva dispozițiilor art. 125 și art. 148 alin. (10) din același cod, argumentându-se că o asemenea procedură conduce la imposibilitatea comunicării către instanța penală a modului de soluționare a cauzei; prelevarea de probe din coletele aflate în custodia unor puncte vamale în vederea expertizării, în lipsa informării declarantului (destinatarului), încălcându-se dispozițiile art. 16 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României[6], ori în lipsa obținerii unui mandat de reținere, predare și percheziționare a trimiterilor poștale de la judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, la propunerea procurorului (potrivit dispozițiilor art. 147 C.pr.pen.), precum și expertizarea probelor, în lipsa emiterii unei ordonanțe de dispunere a efectuării unei constatări tehnico-științifice; acestea reprezintă abateri disciplinare sau constituie premise ale unei răspunderi penale?

Articolul 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 prevede ca abatere disciplinară exercitarea de către procuror a funcției cu rea-credință sau gravă neglijență.

Legiuitorul a statuat în art. 99¹ din Legea nr. 303/2004 că există: rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material sau procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane; gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

Verificare versus deliberare. Autoritate bicefală

Un cadru legal clar și precis, caracterizat de previzibilitate, aplicabil problemelor supuse dezbaterii, ar putea crea premisele asumării limitelor prerogativelor în exercitarea funcției judiciare de către binomul  superior-inferior, precum și ale excluderii ca nefondată a delegării de responsabilitate ce ar putea fi invocată de către procurorul ierarhic inferior.

Pentru garantarea respectării principiului legalității (care guvernează cadrul legal de desfășurare a unui proces penal), a dreptului la libertate și siguranță, precum și a demnității umane și a vieții private, soluțiile adoptate de către procurorul ierarhic inferior, ca și actele sau măsurile procesuale dispuse de către acesta, sunt supuse unei duble verificări a legalității și temeiniciei, respectiv verificarea efectuată de către procurorul ierarhic superior și verificarea efectuată de către instanța penală.

În timp ce verificarea legalității și temeiniciei de către procurorul ierarhic superior se substituie principiului subordonării ierarhice, procedura de verificare derulată în fața instanței penale are în vedere respectarea principiului publicității care constituie o garanție explicită a unui proces echitabil, consacrată în art. 6 paragr. 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare Convenția), potrivit căruia fiecare persoană are dreptul la judecarea în mod public a cauzei sale.

Tipul sancțiunilor aplicate, în ipoteza constatării unor aspecte de nelegalitate și netemeinicie în conținutul soluțiilor ori al actelor și măsurilor procesuale adoptate de către procurorul ierarhic inferior, este reglementat la rândul său de către legiuitor, în cadrul Codului de procedură penală, diferențiat în funcție de momentul și condițiile în care se demarează procedura de verificare; așadar, sancțiunile prevăzute de normele legale sunt dispuse, după caz, de către procurorul ierarhic superior sau de către instanța penală.

Cadrul legal aplicabil exercitării funcției judiciare de către procuror confirmă faptul că principiul independenței procurorului ierarhic inferior în adoptarea unei soluții nu este un drept absolut, fiind limitat de procedura de verificare a legalității și temeiniciei de către superiorul său.

După declanșarea procedurii de verificare a legalității și temeiniciei unei soluții, puterea de decizie aparține exclusiv procurorului ierarhic superior, acesta fiind cel care, în exercitarea funcției sale juridice, decide acordarea avizului de legalitate și temeinicie sau infirmarea soluției.

Procedura verificării legalității și temeiniciei unor soluții ori a unor acte și măsuri procesuale adoptate de către procurorul ierarhic inferior, deși reprezintă în fapt o deliberare în secret, ar trebui să constea în dezbaterea unor probleme de drept, pe parcursul căreia fiecare, în egală măsură, să aibă posibilitatea să-și exercite neîngrădit dreptul la liberă exprimare, respectiv la prezentarea de argumente juridice pro sau contra cu privire la problema de drept dezbătută.

Principiul legalității are, în esența sa, aptitudinea de a garanta, la rândul său, independența procurorului, fiind corespondentul principiului independenței procurorului ierarhic inferior, aspect statuat de către dispozițiile art. 304 C.pr.pen.[7]

În condițiile prevăzute de către legiuitor, principiul legalității implică interdicția impusă procurorului ierarhic superior de a infirma o soluție, un act sau o măsură procesuală, în lipsa constatării unor aspecte de nelegalitate ori netemeinicie.

Interpretarea principiului independenței procurorului ierarhic inferior, într-un mod superficial, și nu în esența lui, ar putea conduce la situația desistării procurorului ierarhic superior de la orice obligație de a îndruma și de a oferi sprijin procurorului ierarhic inferior, în cadrul unor dezbateri profesionale.

Este posibilă și situația în care procurorul ierarhic superior, în derularea procedurii de verificare a legalității și temeiniciei soluției, să acționeze cu un pronunțat simț de răspundere sau să dea avizul de legalitate și temeinicie fără o asumare în mod responsabil, prevalându-se de considerentul independenței procurorului ierarhic inferior în adoptarea unei soluții. În acest context, este esențială raportarea la hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii, în dispozitivul cărora o astfel de abordare a problemei a fost sancționată sub titulatura de management necorespunzător.

În literatura de specialitate nu s-a dezbătut consecința juridică pe care ar produce-o, din punct de vedere al angajării răspunderii, avizarea unei soluții pentru legalitate și temeinicie de către procurorul ierarhic superior. Relativ la această problematică, de-a lungul timpului, s-a considerat că avizul de legalitate și temeinicie dat de către superior reprezintă o simplă formalitate, având drept efect sesizarea legală a instanței penale, aspect dovedit de faptul că întotdeauna s-a discutat despre răspunderea personală a procurorului de caz și niciodată despre aceea a procurorului ierarhic superior care a confirmat pentru legalitate și temeinicie o soluție.

Punctul de vedere evidențiat mai sus este contrazis de dispozițiile art. 1373 alin. (2) din Codul civil[8], întrucât, în cadrul procedurii de verificare a legalității și temeiniciei unei soluții, procurorul ierarhic superior are obligația de a verifica toate actele și măsurile procesual penale întocmite în cadrul unui dosar penal de către procurorul din subordinea sa, pentru a constata conformitatea acestora cu normele legale aplicabile și totodată corespondența dintre probele administrate și soluția dispusă. În exercitarea acestor atribuțiuni de serviciu, procurorul ierarhic superior are prerogativele conferite de lege de a sancționa prin infirmare orice act sau măsură procesuală luată în contra dispozițiilor legale, precum și de a infirma soluția adoptată de către procuror în cazul în care constată că aceasta nu este fundamentată pe probele administrate în cauză, anterior sesizării acestor aspecte de către instanța penală. Exercitarea prerogativelor amintite constituie norme obligatorii pentru procurorul ierarhic superior, și nu reprezintă o încălcare a principiului independenței procurorului de caz.

Subordonarea față de autoritate din perspectivă psihologică

Psihologia[9] a identificat două modele comportamentale de reacție în fața autorității, și anume rezistența și supunerea.

Experimentele efectuate de către Milgram (1974) au condus la conturarea noțiunii de agent. Potrivit lui Milgram, ,,un individ se află în starea de agent atunci când, într-o situație dată, se definește în așa fel încât acceptă controlul total al unei persoane cu un statut superior. În acest caz, nu se mai consideră responsabil pentru actele sale, ci se vede un simplu instrument menit să execute dorințele altora”. Cu alte cuvinte, în starea de agent, individul își delegă responsabilitățile, iar considerațiile morale nu îi mai ghidează comportamentul, ca în situațiile în care acțiunile sale nu depind de o autoritate, ci de propria voință.

,,Trecerea de la starea autonomă (în care subiectul se percepe autorul, responsabilul actelor sale) la starea de agent (în care subiectul nu se mai percepe decât ca agentul-executant al unei autorități ce deține responsabilitatea) s-ar obține – potrivit lui Milgram – cu ajutorul contextului experimental în care este inserat subiectul”.

Gradul responsabilității personale a fost evaluat și de către alți cercetători (alături de Milgram). Aceștia, în studiile lor, au arătat faptul că subiecții supuși sunt înclinați, mai mult decât cei nesupuși, să nu-și atribuie responsabilitatea actelor, punând-o pe seama altora, în funcție de context.

O altă variabilă care a fost avută în vedere la verificarea teoriei lui Milgram de către Nissani (1990) a fost analiza propriei moralități, făcută de către subiect. În acest context, s-a emis și ipoteza (pe baza studiilor efectuate) potrivit căreia existența unui conflict între conștiința subiectului și dorința de a se supune unei autorități răuvoitoare (ilegitimă) ar conduce cu siguranță la diminuarea obedienței. Această teorie nu a fost verificată.

În anul 1996, Milgram și Elms, ca urmare a studiilor efectuate asupra relației dintre personalitate și supunere, au conchis în sensul că o personalitate bine determinată nu este asociată unuia sau altuia dintre comportamente (obedient/neobedient), urmând să reacționeze spontan, în raport cu situația dată.

Experimentele de psihologie socială au scos în evidență faptul că, deși supunerea față de o autoritate este un comportament uman general, rezultând din statutul de ființă socială al omului, ceea ce se opune obedienței este spiritul critic care se manifestă prin punerea sub semnul întrebării a ordinelor venite de la autoritate.

Controlul ierarhic

Infirmarea unei soluții de către procurorul ierarhic superior, în cazul constatării unor aspecte de nelegalitate și netemeinicie, nu ridică probleme juridice și nu constituie o imixtiune în activitatea procurorului ierarhic inferior, ci reprezintă îndeplinirea unei atribuțiuni de serviciu.

Infirmarea soluției de către procurorul ierarhic superior presupune, din punct de vedere juridic, asumarea de către acesta a noii soluții ce urmează a fi dispusă în cauză.

Probleme se pot ivi însă în ipoteza în care infirmarea s-a dispus în lipsa constatării unor aspecte de nelegalitate și netemeinicie, întrucât în acest caz se impune punerea în discuție a substanței juridice a principiului independenței procurorului ierarhic inferior în exercitarea funcției judiciare și măsura în care dispozițiile legale au capacitatea de a garanta acest principiu.

Normele de procedură penală prevăd că infirmarea dispusă de către procurorul ierarhic superior, urmată de redeschiderea urmăririi penale, este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară [în conformitate cu dispozițiile art. 335 alin. (6) C.pr.pen.[10]], sub condiția ca soluția de infirmare să fie dispusă ulterior comunicării ordonanței prin care s-a pronunțat procurorul de caz. În ipoteza în care soluția de infirmare se dispune anterior comunicării acestei ordonanțe, redeschiderea urmăririi penale nu este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară.

Introducerea condiționării sus-menționate a avut drept consecință juridică faptul că unele redeschideri ale urmăririi penale, în caz de infirmare, nu au mai fost supuse confirmării judecătorului de cameră preliminară.

Potrivit dispozițiilor art. 304 C.pr.pen., soluțiile de infirmare adoptate de către procurorul ierarhic superior pot fi infirmate la rândul lor pe cale ierarhică, această procedură implicând fie infirmarea din oficiu, fie infirmarea ca urmare a unei plângeri formulate de către o persoană interesată.

Procurorul ierarhic inferior a cărui soluție a fost infirmată nu poate fi asimilat persoanelor interesate; așadar, singura modalitate juridică de desființare a unei ordonanțe de infirmare a unei soluții ori a unui act sau măsură procesuală, în condițiile în care nu s-a întemeiat pe constatarea unor aspecte de nelegalitate ori netemeinicie, ci pe alte considerente de ordin subiectiv, este aceea reglementată de art. 304 alin. (2) C.pr.pen.; o astfel de procedură se declanșează din oficiu de către procurorul ierarhic superior celui care a dispus infirmarea.

Procedura declanșării din oficiu a verificării unei soluții de infirmare dispuse de către procurorul ierarhic superior nu este reglementată de normele de drept în vigoare într-o manieră care să impună în sarcina superiorului celui care a infirmat soluția obligația de a da aviz de legalitate și temeinicie.

Practica judiciară a demonstrat că norma juridică din art. 304 alin. (2) C.pr.pen. își găsește aplicabilitatea cu precădere în situația formulării unei plângeri de către o persoană interesată, aspect ce a condus la emiterea concluziei potrivit căreia soluția de infirmare dispusă de către procurorul ierarhic superior are un caracter definitiv. Interpretarea în acest fel a dispozițiilor articolului indicat anterior ar avea drept consecință lipsirea de substanță juridică a principiului independenței procurorului de caz.

Obligativitatea instituirii unei proceduri de verificare a legalității și temeiniciei oricărei soluții de infirmare dispuse de către procurorul ierarhic superior, la solicitarea procurorului ierarhic inferior, de către procurorul superior primului, ar fi de natură să garanteze independența procurorului de caz în raport cu superiorul său.

Dacă legislația ar crea premisele ca, în cazul infirmării și în raport cu motivele invocate în sprijinul acesteia, procurorul ierarhic inferior să poată contesta aceste argumente și ulterior să aibă loc o dezbatere publică în fața unei instanțe penale imparțiale și independente, am putea discuta despre respectarea principiului egalității armelor și în ceea ce privește relația superior-subordonat, în cadrul unei unități de parchet.

Din examinarea dispozițiilor legale aplicabile reiese faptul că procurorul ierarhic inferior are dreptul de a contesta depășirea prerogativelor conferite de lege, de către procurorul ierarhic superior, în cadrul relațiilor de serviciu, la Consiliul Superior al Magistraturii, în conformitate cu art. 64 alin. (2) – redat mai sus – din Legea nr. 304/2004. Exercitarea acestui drept nu are însă drept consecință juridică anularea unor soluții de infirmare deja emise.

Prezumția că subordonarea ierarhică în cadrul unei unități de parchet se întemeiază pe buna-credință și pe principiul constituțional potrivit căruia nimeni nu este mai presus de lege poate fi răsturnată atunci când principiul subordonării ierarhice este privit ca reprezentând o obligație de subordonare totală, fără drept de opinie din partea procurorului ierarhic inferior, exercitarea dreptului la opinie fiind catalogată ca o atitudine de insubordonare.

În desfășurarea atribuțiunilor de serviciu ale procurorului ierarhic superior, conturarea unor concepte imuabile care să constituie temei în exercitarea controlului ierarhic reprezintă o formă de prejudiciere a actului de justiție. Este vorba despre conceptul că procurorul ierarhic superior deține supremația în dezlegarea problemelor de drept; conceptul că procurorul ierarhic superior are dreptul să fie coordonatorul principal al oricărei anchete penale, în timp ce procurorul ierarhic inferior este un simplu executant; conceptul că procurorul ierarhic superior, pentru aducerea la îndeplinire a atribuției de a crea o practică judiciară unitară în cadrul unității de parchet, are prerogativa exclusivă de a găsi dezlegări la probleme de drept pe care apoi să le impună procurorilor din subordine prin ordine verbale și, ca atare, neasumate în mod oficial; conceptul că neexecutarea unei dispoziții verbale, ca și demersul de a argumenta o opinie din perspectivă juridică de către procurorul ierarhic inferior, dă dreptul procurorului ierarhic superior de a cataloga o asemenea conduită din punct de vedere comportamental, ca  insubordonare; conceptul că procurorul ierarhic superior poate institui o stare de control total prin infirmarea soluțiilor adoptate de către procurorul ierarhic inferior.

Limitele prerogativelor controlului ierarhic

Respectarea principiului constituțional nimeni nu este mai presus de lege, alături de principiul legalității, în cadrul exercitării prerogativei controlului ierarhic, asigură un cadru de securitate juridică în desfășurarea activității de urmărire penală (exercitată de către procurorul de caz).

În fapt, subordonarea ierarhică presupune faptul că în procesul penal rolul procurorului ierarhic superior este acela de a fi garantul supremației legii, acesta având prerogativa legală de a sancționa, în condițiile legii, orice neregularitate sau încălcare a normelor procesual penale.

Exercitarea funcției judiciare de către procurorul ierarhic superior nu constituie o intruziune în activitatea de urmărire penală dacă se limitează la verificarea conformității cu legea a actelor, măsurilor și soluțiilor dispuse de către procurorul de caz. Și din această perspectivă se poate afirma fără dubiu că principiul subordonării ierarhice are în esența sa efecte benefice, dacă nu este deturnat de la menirea sa și transformat într-o relație de minimalizare a rolului procurorului de caz și de exacerbare a prerogativelor superiorului.

Pe de altă parte, faptul că valorizarea principiului ,,nimeni nu este mai presus de lege” reclamă luarea unor măsuri de sancționare, în limitele legii, atât a actelor de insubordonare ale procurorului ierarhic inferior, cât și a celor de încercare de instituire a unui control total de către procurorul ierarhic superior prin emiterea de ordine scrise sau verbale, neconforme cu legea.

Modalitatea certă pentru ca punerea în aplicare a principiului subordonării ierarhice să se exercite în cadrul limitelor legale poate fi supunerea controlului unui tribunal independent și imparțial a tuturor soluțiilor de infirmare dispuse de către procurorul ierarhic superior, în acest fel principiului independenței procurorului dobândind consistență juridică. O astfel de abordare presupune însă demersuri legislative.

De altfel, când ne referim la instanță constituită din mai mulți membri, deliberarea completului de judecată presupune pronunțarea în unanimitate a unei soluții ori exprimarea de opinii separate, motivate și încorporate în decizia finală.

Procedura deliberării în secret a completului de judecată este un proces amplu de dezbateri profesionale, utile și obligatorii pentru soluționarea fondului cauzei, această procedură nefiind condiționată, din punct de vedere legal, de existența unei relații de subordonare ierarhică între membrii completului de judecată și președintele acestuia.

Exprimarea unei opinii separate de către un membru al completului de judecată se circumscrie dreptului magistratului-judecător de a pronunța o soluție pe baza convingerii sale, în raport cu fondul cauzei analizat.

Soluțiile dispuse de către instanțe dobândesc un caracter definitiv, în raport cu normele procesual penale aplicabile, la momentul pronunțării lor sau ulterior, după supunerea acestora verificării de către instanțele superioare în grad, pe parcursul procedurilor de judecare a căilor ordinare sau extraordinare de atac.

Spre deosebire de deliberarea în secret a membrilor unui complet de judecată, deliberarea care are loc pe parcursul urmăririi penale, cu ocazia verificării legalității și temeiniciei soluțiilor ori actelor și măsurilor procesuale de către procurorul ierarhic superior, se circumscrie, pe de o parte, principiului subordonării ierarhice, iar, pe altă parte, principiului independenței procurorului ierarhic inferior în aprecierea probelor administrate și în adoptarea unei soluții.

Exemple din practica judiciară[11]. Speța I

În practica judiciară putem regăsi exemple care confirmă că, în fapt, prerogativa independenței procurorului ierarhic inferior necesită augmentarea suportului legislativ, pentru că independența justiției pornește de la independența procurorului de caz.

În sprijinul celor menționate anterior, supunem atenției, pentru exemplificare, modalitatea de dezlegare a unor probleme de drept.

Prin ordonanțe emise de către Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (denumită în continuare D.I.I.C.O.T.), s-a dispus, în conformitate cu dispozițiile art. 318 alin. (1), (2) și (3) raportat la art. 314 alin. (1) lit. b) C.pr.pen., renunțarea la urmărirea penală față de anumite persoane care au avut pe parcursul urmăririi penale calitatea de suspecți, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de deținere, fără drept, de droguri de risc și de mare risc în vederea consumului propriu, prevăzute în art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri[12].

Totodată, în temeiul art. 274 alin. (1) C.pr.pen., s-a dispus obligarea suspecților la plata cheltuielilor judiciare într-un cuantum stabilit de către procurorul ierarhic inferior (500 lei și, respectiv, 300 lei), însă inferior celui precizat în cuprinsul a două rapoarte de constatare tehnico-științifică (1.650 lei, respectiv 650 lei) întocmite în cauză de către Laboratorul Central de Analiză și Profil al Drogurilor.

La stabilirea valorii estimate de către Laboratorul Central de Analiză și Profil al Drogurilor a cuantumului cheltuielilor judiciare, s-a avut în vedere că prețul unei analize GC-MS este de 400 lei, al unei analize GC-FID, de 600 lei, iar al unei analize TLC, de 250 lei.

Aprecierea cuantumului cheltuielilor judiciare de către procurorul ierarhic inferior, la o valoare mai mică decât aceea estimativ inserată în cuprinsul celor două rapoarte de constatare tehnico-științifică, s-a întemeiat pe următoarea argumentație juridică:

– valoarea cheltuielilor judiciare, potrivit mențiunilor din cuprinsul rapoartelor de constatare tehnico-științifică, a avut un caracter estimativ, întrucât Laboratorul Central de Analiză și Profil al Drogurilor nu deține o procedură sau audit care să specifice modul și elementele ce trebuie luate în calcul la stabilirea cuantumului cheltuielilor judiciare ocazionate de expertizarea unor substanțe (cu privire la care s-au conturat indicii că fac parte din categoria substanțelor aflate sub control național);

– examinarea rapoartelor de constatare tehnico-științifică, întocmite cu ocazia soluționării unor cauze penale, a condus la constatarea că doar o parte dintre acestea (în procent de 1%) au făcut referire la valoarea estimativă a cheltuielilor ocazionate de expertizarea probelor în litigiu.

În raport cu aceste constatări s-a apreciat că obligarea la plata cheltuielilor estimative în cuantumul menționat în cuprinsul rapoartelor de constatare tehnico-științifică doar a unora dintre suspecți constituie o încălcare a dispozițiilor art. 16 din Constituția României, republicată[13], a deciziilor Curții Constituționale a României și a jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare C.E.D.O.); potrivit acestei jurisprudențe, orice diferență de tratament făcută de către stat între indivizi aflați în situații analoage trebuie să își găsească o justificare obiectivă și rezonabilă, în caz contrar aflându-ne în prezența unui tratament discriminatoriu între persoane care au săvârșit același gen de infracțiuni și în condiții similare.

Aprecierea făcută de către procuror în momentul stabilirii cheltuielilor judiciare constituie o prerogativă a acestuia, prerogativă consfințită și de către Înalta Curte de Casație și Justiție în conținutul Dec. nr. 3724/2013, potrivit căreia stabilirea cuantumului cheltuielilor judiciare constituie o chestiune de apreciere, în funcție de complexitatea cauzei penale, amploarea probelor administrate, cheltuielile efectuate pentru administrarea acestora și pentru efectuarea actelor de procedură, cuantumul acestora reflectându-se în mod inevitabil și în atitudinea procesuală concretă a inculpatului, în raport cu care costurile administrării justiției în fiecare caz în parte pot fi mai mari sau mai mici.

În cadrul procedurii de verificare a legalității și temeiniciei soluțiilor, declanșată în conformitate cu dispozițiile art. 318 alin. (10) C.pr.pen.[14], procurorul ierarhic superior a dispus: infirmarea în parte a ordonanțelor de renunțare la urmărire penală, în ceea ce privește modalitatea de stabilire a cheltuielilor judiciare și a cuantumului acestora; obligarea suspecților la plata cheltuielilor judiciare în cuantumul prevăzut în cuprinsul rapoartelor de constatare tehnico-științifică.

Infirmarea acelor soluții s-a întemeiat pe următoarele argumente:

– lipsa din cuprinsul unor rapoarte de constatare tehnico-științifică a mențiunilor privind cheltuielile ocazionate de expertizarea probelor reprezintă, în fapt, o lipsă de diligență din partea procurorului ierarhic inferior, constând în omiterea adresării către specialist a solicitării precizării cuantumului cheltuielilor judiciare, în contra dispozițiilor art. 134 alin. (1) din Regulamentul de organizare și funcționare al D.I.I.C.O.T., aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 4682/C/2016[15];

– atitudinea de pasivitate a procurorului ierarhic inferior nu poate avea decât semnificația propriei sale turpitudini, incompatibilă cu cerințele procesual penale circumscrise obligației de stabilire a cheltuielilor judiciare conform articolului sus-menționat;

– procurorul de caz nu a particularizat vreun aspect care să aibă aptitudinea de a pune sub semnul îndoielii conținutul raportului, din perspectiva sumei de bani specificată cu titlu de cheltuieli judiciare, și, prin urmare, nu există temeiuri care să justifice reformarea estimării cheltuielilor judiciare, făcute de către specialiști, conform principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans [nimeni nu poate invoca în susținerea intereselor sale propria culpă, precum și că nimeni nu poate să obțină foloase invocând propria sa vină (incorectitudine, necinste) și nici să se apere valorificând un asemenea temei];

– referirea făcută de către procurorul de caz la încălcarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituția României, republicată, este o argumentație vădit lipsită de semnificație juridică, întrucât are caracter de generalitate și excede cadrului judiciar de analiză a dosarelor avute în vedere.

Motivarea în drept a ordonanțelor de infirmare s-a realizat prin raportare la art. 304 alin. (1) și (2) C.pr.pen. cu referire la art. 16 alin. (6) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative[16].

Raționamentul juridic a fost acela că neobligarea suspecților la plata cheltuielilor judiciare în cuantumul estimativ inserat în conținutul rapoartelor de constatare tehnico-științifică reprezintă o cauză de nelegalitate.

La argumentele juridice avute în vedere de către procurorul de caz se pot adăuga și următoarele:

Potrivit art. 172 alin. (1) C.pr.pen., efectuarea unei expertize se dispune atunci când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului, în cauză este necesară și opinia unui expert.

Dispozițiile art. 172 alin. (6) din codul sus-menționat prevăd faptul că ordonanța organului de urmărire penală sau încheierea instanței prin care se dispune efectuarea expertizei trebuie să indice faptele sau împrejurările pe care expertul trebuie să le constate, să le clarifice și să le evalueze, obiectivele la care trebuie să răspundă, termenul în care trebuie efectuată expertiza, precum și instituția ori experții desemnați.

Conform art. 172 alin. (10) C.pr.pen., constatarea este efectuată de către un specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora.

Articolul 181¹ din codul sus-menționat [care reglementează obiectul constatării și raportul de constatare și care se completează cu dispozițiile art. 172 alin. (6) din același cod] prevede: organul de urmărire penală stabilește prin ordonanță obiectul constatării, întrebările la care trebuie să răspundă specialistul și termenul în care urmează a fi efectuată lucrarea; raportul de constatare cuprinde descrierea operațiunilor efectuate de specialist, a metodelor, a programelor și echipamentelor utilizate și concluziile constatării.

Față de conținutul normei juridice sus-indicate, este de relevat, pe de o parte, faptul că obiectivele pe care procurorul le poate stabili prin ordonanță se referă strict la fondul cauzei, iar, pe de altă parte, împrejurarea că validitatea raportului de constatare tehnico-științifică este condiționată exclusiv de includerea mențiunilor prevăzute în textul legal.

Dispozițiile art. 181¹ C.pr.pen. stabilesc cadrul legal al solicitărilor procurorului, neexistând nicio dispoziție legală care să impună în sarcina acestuia obligația ca în cadrul ordonanței de dispunere a efectuării unei constatări să solicite valoarea cheltuielilor judiciare, aceasta cu atât mai mult cu cât nici experții ori specialiștii din cadrul laboratorului nu au în competență asemenea atribuții.

În conformitate cu dispozițiile art. 134 alin. (1) din Regulamentul de organizare și funcționare al D.I.I.C.O.T., cheltuielile judiciare se stabilesc de către procuror prin rechizitoriu sau ordonanță potrivit dispozițiilor Codului de procedură penală.

Potrivit art. 134 alin. (2) din regulamentul menționat anterior, la stabilirea cheltuielilor judiciare se vor avea în vedere cheltuielile făcute de către organul de urmărire penală, precum și de către alte organe, în conținutul acestui alineat fiind enumerate activitățile generatoare de cheltuieli judiciare, printre acestea situându-se și acele cheltuieli efectuate cu ocazia constatărilor tehnico-științifice.

Calcularea cheltuielilor judiciare se face, în fiecare cauză soluționată de către procuror, pe baza unor documente justificative, respectiv actele întocmite de către persoanele care au efectuat lucrări dispuse de către organul de urmărire penală, în care sunt menționate, în condițiile legii, costurile lucrărilor [art. 134 alin. (3) din Regulamentul de organizare și funcționare al D.I.I.C.O.T.].

În atari condiții, obligația procurorului de caz (impusă prin regulamentul sus-relevat) este aceea de a lua în calcul la stabilirea cheltuielilor judiciare doar acele cheltuieli pentru care s-au întocmit documente justificative, emise în condițiile legii, de către persoane abilitate. Sintagma ,,document justificativ” desemnează orice document care face referire la o sumă certă, calculată în condițiile unei prevederi legale, de către persoane abilitate și în virtutea atribuțiunilor de serviciu, fiind îndeplinite condițiile impuse de Legea contabilității nr. 82/1991[17].

Experții din cadrul laboratorului nu au o procedură sau un audit pentru stabilirea costurilor expertizării probelor, motiv pentru care se și face mențiunea unor costuri estimative, caz în care mențiunile nu se circumscriu unor documente justificative întocmite în condițiile legii.

Experții nu au ca însărcinare de serviciu întocmirea de documente justificative privind costurile ocazionate de expertizarea probelor.

O situație identică întâlnim în cazul rapoartelor de expertiză medico-legală psihiatrică efectuate de către Institutul Național de Medicină Legală ,,Mina Minovici”. Niciunul dintre aceste rapoarte, întocmite ca urmare a dispoziției procurorului, nu a cuprins vreodată mențiuni cu privire la cheltuielile ocazionate de efectuarea expertizei, ci, în mod legal, separat de raport, s-a întocmit de către departamentul contabilitate o factură transmisă D.I.I.C.O.T., în vederea decontării.

În conținutul Deciziei nr. 3724/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, pe lângă cele relevate mai sus, și faptul că, întrucât motivul de recurs invocat de către recurenta-inculpată nu privește aspecte de nelegalitate a hotărârii, acesta nu poate fi examinat prin niciunul dintre cazurile de casare prevăzute în art. 385⁹ din Codul de procedură penală anterior (din 1969).

Verificarea legalității și temeiniciei ordonanței de renunțare la urmărirea penală, în temeiul art. 318 alin. (10) și (11) C.pr.pen., presupune examinarea împrejurării dacă: au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului sau care asigură drepturile părților; au fost administrate toate probele necesare pentru aflarea adevărului; probele administrate au fost complet și just apreciate; faptele și împrejurările reținute în soluția verificată corespund probelor și reprezintă adevărul; soluția dată este conformă cu prevederile legii; soluția dată este justă.

Dispozițiile Codului de procedură penală, respectiv cele ale art. 318 alin. (15) care reglementează procedura de verificare a legalității și temeiniciei soluției de renunțare la urmărire penală, precum și soluțiile pe care le poate dispune judecătorul de cameră preliminară, confirmă faptul că problema cheltuielilor judiciare nu este abordată ca un motiv de nelegalitate, nici chiar în cazul omisiunii.

Condițiile stipulate de către legiuitor, acestea reprezentând cadrul legal pentru desființarea soluției de renunțare la urmărirea penală de către judecătorul de cameră preliminară, nu includ referiri la cheltuielile judiciare și nici la cuantumul acestora.

Procedura de verificare a legalității și temeiniciei ordonanței de renunțare la urmărirea penală, în baza art. 318 alin. (10) și (11) C.pr.pen., de către procurorul ierarhic superior presupune exercitarea acelorași competențe ca și în cazul procedurii prevăzute în art. 318 alin. (14)-(15) din același cod.

Din examinarea practicii judiciare reiese faptul că instanțele penale, în cadrul procedurii de verificare a legalității și temeiniciei ordonanțelor de renunțare la urmărire penală, în temeiul art. 318 alin. (14) C.pr.pen., au dispus prin încheieri de ședință confirmarea ordonanțelor, chiar și în condițiile omisiunii obligării suspectului la plata cheltuielilor judiciare.

Pe de altă parte, motivarea în drept a ordonanțelor de infirmare s-a făcut prin raportare la dispozițiile art. 304 din codul sus-menționat, normă juridică generală față de aceea din conținutul art. 318 alin. (10) și (11) din același cod.

În ceea ce privește verificarea legalității și temeiniciei soluțiilor de renunțare penală, legiuitorul a reglementat această procedură printr-o normă specială [art. 318 alin. (10) și (11) C.pr.pen.], astfel că sunt incidente consecințele principiului juridic specialia generalibus derogant, potrivit căruia norma specială este aceea care derogă de la norma generală. Per a contrario, o normă generală nu poate înlătura de la aplicare o norma specială.

În fine, valoarea cheltuielilor judiciare s-a stabilit în cuprinsul ordonanțelor de renunțare la urmărire penală.

Cu referire la soluțiile pronunțate de către instanțele penale, este de subliniat că activitatea de verificare a legalității și temeiniciei soluțiilor de renunțare la urmărire penală a condus la emiterea a două opinii.

Astfel, în opinia unuia dintre judecătorii de cameră preliminară, s-a concluzionat în sensul că este abilitat de lege să se pronunțe și asupra cheltuielilor judiciare, dat fiind faptul că procurorul de caz a impus în sarcina suspectului obligația la plata unor cheltuieli judiciare în cuantum de 300 lei, în timp ce procurorul ierarhic, prin ordonanța de infirmare a soluției, a dispus obligarea suspectului la plata sumei de 700 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.

Judecătorul de cameră preliminară a dispus obligarea suspectului la plata unor cheltuieli judiciare în cuantumul reținut de către procurorul de caz, la care a adăugat suma de 100 lei. Aceeași soluție a fost menținută și după soluționarea contestației la executare formulate de către parchet.

Într-o altă opinie, judecătorul de cameră preliminară a făcut precizarea că nu este abilitat de dispozițiile legale să facă referiri cu privire la cheltuielile judiciare la care a fost obligat suspectul prin ordonanța supusă confirmării, motivând că dispozițiile art. 318 alin. (14) C.pr.pen. prevăd expres limitele judecății, și anume verificarea legalității și temeiniciei soluției de renunțare la urmărirea penală, aspecte care privesc exclusiv fondul cauzei; prin urmare, judecătorul a dispus confirmarea ordonanței procurorului de caz, fără a lua infirmarea parțială a acesteia.

Dezbaterea juridică a fost urmată de întreprinderea unor demersuri imediate, de către organele abilitate să coordoneze activitatea Laboratorului Central de Analiză și Profil al Drogurilor, în sensul că, prin ordin scris, s-a dispus atât comunicarea din oficiu către D.I.I.C.O.T. a valorii cheltuielilor ocazionate de expertizarea unor substanțe, cât și reducerea substanțială a valorii acestor cheltuieli. În conținutul ordinului s-a menționat faptul că valoarea unei analize GC-MS este în cuantum de 200 lei, în loc de 400 lei, valoarea unei analize GC-FID este în cuantum de 200 lei, în loc de 600 lei, iar valoarea unei analize TLC este în cuantum de 40 lei, în loc de 250 lei.

Din examinarea noilor costuri generate de expertizarea probelor rezultă că valoarea acestora este în cuantum de: 240 lei, în speța în care procurorul ierarhic inferior a dispus obligarea la plata unor cheltuieli judiciare în valoare de 300 lei; 440 lei, în cazul dosarului în care procurorul ierarhic inferior a dispus obligarea la plata unor cheltuieli judiciare în valoare de 500 lei.

Speța II

În același context, se impune și punerea în discuție a conformității normei juridice care stipulează că în soluțiile dispuse procurorul este independent, în condițiile legii, cu acțiunea de impunere prin ordine scrise a modului de interpretare a unor dispoziții legale și, implicit, prin impunerea soluției ce urmează a fi adoptată, în toate cauzele similare, cu justificarea creării unei practici unitare.

Astfel de ordine au intervenit, în situația în care, la nivel național, nu s-a conturat o practică judiciară unitară cu privire la o anumită problemă de drept, împotriva considerentelor expuse în cuprinsul mai multor decizii pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție și C.E.D.O., precum și în contra dispozițiilor Codului de procedură penală.

Neexecutarea unor asemenea ordine presupune asumarea de către procurorul de caz a unor soluții de infirmare, pe considerentul invocat de către autoritate, potrivit căruia o practică deja creată în cadrul unității de parchet trebuie menținută.

Se impune precizarea că transmiterea unor asemenea ordine se întemeiază pe existența unor procese-verbale sau note, încheiate și semnate de către superior, care cuprind o singură opinie.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în exercitarea funcției sale judiciare, a statuat faptul că aprecierea ca admisibilă a unei sesizări formulate în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile prin care se tinde la dezlegarea unor probleme pur teoretice ori la soluționarea propriu-zisă a unor chestiuni ce țin de fondul cauzei ar conduce la riscul transformării mecanismului hotărârii prealabile fie într-o procedură dilatorie pentru litigii caracterizate ca fiind urgente, fie într-o procedură care ar conduce la substituirea mecanismului recursului în interesul legii.

Tot instanța supremă a precizat că rolul practicii și al literaturii de specialitate este acela de a oferi repere instanțelor de judecată în ceea ce privește modul de aplicare a legii, urmând ca adoptarea unei soluții să fie atributul exclusiv al judecătorului.

Înalta Curte de Casație și Justiție a relevat că procedura pronunțării unei hotărâri prealabile vizează în mod esențial asigurarea unei practici unitare, astfel încât dezlegarea problemelor de drept, de care nu depinde soluționarea pe fond a cauzelor penale, vor fi supuse interpretării în procedura recursului în interesul legii, în cazul în care sunt îndeplinite și celelalte condiții de admisibilitate prevăzute de lege[18].

Argumentele evidențiate de către instanța supremă, întemeiate pe dispozițiile Codului de procedură penală, subliniază importanța respectării desfășurării procedurilor judiciare, în conformitate cu legea, precum și faptul că o practică judiciară unitară se asigură în cadrul procedurii de pronunțare a unei hotărâri prealabile.

C.E.D.O., în virtutea principiului potrivit căruia Convenția are o aplicare directă în dreptul intern, chiar și în cazul în care a fost pronunțată o decizie a Curții Constituționale, a statuat faptul că, în conformitate cu prerogativele sale, instanța constituțională verifică conformitatea legii cu Constituția, nepronunțându-se asupra interpretării sau aplicării concrete a legii, în timp ce C.E.D.O., în principiu, nu verifică compatibilitatea în abstract a unei legi cu Convenția, ci se pronunță cu privire la efectele pe care le poate avea aplicarea unei legi la o anumită situație de fapt.

Totodată, în accepțiunea C.E.D.O., judecătorul român trebuie să determine dacă, într-un caz concret, aplicarea legii produce efecte contrare Convenției, iar în caz afirmativ, să facă aplicabilitatea cu prioritate a dispozițiilor din Convenție.

Raționamentul juridic expus de către C.E.D.O. scoate în evidență faptul că, în aplicarea și interpretarea legii, organele cu funcții judiciare au obligația de a respecta cu prioritate Convenția, ale cărei principii au întâietate, aspect consfințit și de art. 20 din Constituția României, republicată.

Sistemul judiciar dispune de cadrul legal necesar asigurării unei practici judiciare unitare și conformității soluțiilor cu dispozițiile Convenției în materie penală, astfel încât respectarea acestui cadru legal se impune în mod imperios pentru asigurarea independenței procurorilor, în caz contrar putându-se ajunge la situația nedorită a existenței, în cadrul unei relații de subordonare, a unui singur decident și a unor simpli executanți.

În concluzie, așa cum se obișnuiește în finalul unui studiu juridic, s-ar impune de lege ferenda formularea unor soluții la problemele ridicate. Mă limitez să spun că de data aceasta nu voi pune concluzii.

Din perspectiva a mai mult de un sfert de veac de singurătate în fața dosarelor penale, păstrând cu tărie independența procurorului de caz ca modalitate de exercitare a profesiei de procuror, pot să afirm că subiectul independenței justiției nu va fi niciodată tratat îndeajuns.

Pe de altă parte, din perspectiva evoluției statului democratic, independența justiței, în materie penală, se clădește pe independența procurorului de caz, iar acest din urmă principiu trebuie afirmat cu mult curaj ori de câte ori este nevoie și, în același timp, el trebuie consolidat.

* e-mail: simrusu2@gmail.com

[1] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare.

[2] A se avea în vedere și modificările aduse Constituției României din anul 2003, asupra cărora nu ne aplecăm în acest studiu din motive care țin de vastitatea temei.

[3] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare.

[4] ,,Art. 75

[…]

(2) Judecătorii sau procurorii care consideră că independența și imparțialitatea le sunt afectate în orice mod prin acte de imixtiune în activitatea profesională se pot adresa Consiliului Superior al Magistraturii, pentru a dispune măsurile necesare, conform legii.”

[5] ,,Art. 65

(1) Procurorii din fiecare parchet sunt subordonați conducătorului parchetului respectiv.

[…]”

[6] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 19 aprilie 2006, cu modificările și completările ulterioare.

[7] ,,Art. 304. Infirmarea actelor procesuale sau procedurale

(1) Când procurorul constată că un act sau o măsură procesuală a organului de cercetare penală nu este dată cu respectarea dispozițiilor legale sau este neîntemeiată, o infirmă motivat, din oficiu sau la plângerea persoanei interesate.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul verificării efectuate de către procurorul ierarhic superior cu privire la actele procurorului ierarhic inferior.”

[8] ,,Art. 1373. Răspunderea comitenților pentru prepuși

[…]

(2) Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcția, supravegherea și controlul asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul său ori al altuia.

[…]”

[9] N. Gueguen, Psihologia manipulării și a supunerii, Editura Polirom, Iași, 2007.

[10] ,,Art. 335. Reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale

[…]

(6) Dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluția infirmă soluția de netrimitere în judecată și dispune redeschiderea urmăririi penale, anterior comunicării ordonanței care cuprinde această soluție, redeschiderea urmăririi penale nu este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară.”

[11] A se vedea: Înch. (de ședință) din data de 29 martie 2017, pronunțată de către Trib. București, S. I pen., în dosarul nr. 9981/3/2017; Înch. (de ședință) din data de 4 aprilie 2017, pronunțată de către Trib. București, S. I pen., în dosarul nr. 9983/3/2017; Sent. pen. nr. 1404/F/2017, pronunțată de către Trib. București, S. I pen., în dosarul nr. 22618/3/2017.

[12] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2014, cu modificările și completările ulterioare.

[13] ,,Art. 16. Egalitatea în drepturi

(1) Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.

[…]”

[14] Art. 318. Renunțarea la urmărire penală

[…]

(10) Ordonanța prin care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală este verificată sub aspectul legalității și temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când a fost întocmită de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ordonanța este verificată de procurorul-șef de secție, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet.

(11) Dispozițiile alin. (10) se aplică în mod corespunzător atunci când ierarhia funcțiilor într-o structură a parchetului e stabilită prin lege specială.

[…]

(14) Judecătorul de cameră preliminară hotărăște prin încheiere motivată, în camera de consiliu, cu citarea persoanelor prevăzute la alin. (12), precum și cu participarea procurorului, asupra legalității și temeiniciei soluției de renunțare la urmărirea penală. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică soluționarea cererii de confirmare.

(15) Judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea și temeinicia soluției de renunțare la urmărirea penală pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a înscrisurilor noi prezentate și, prin încheiere, admite sau respinge cererea de confirmare formulată de procuror. În cazul în care respinge cererea de confirmare, judecătorul de cameră preliminară:

a) desființează soluția de renunțare la urmărire penală și trimite cauza la procuror pentru a începe sau a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mișcare acțiunea penală și a completa urmărirea penală;

b) desființează soluția de renunțare la urmărirea penală și dispune clasarea.

[…]”

[15] Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1060 din 29 decembrie 2016.

[16] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 938 din 22 noiembrie 2016, cu modificările ulterioare.

[17] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 18 iunie 2008, cu modificările și completările ulterioare.

[18] A se vedea Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Dec. nr. 14/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 488 din 28 iunie 2017.