ABSTRACT

The defendant’s act of not intentionally assuring the maintenance, preservation and consolidation of a historical monument (in this case the hotel-restaurant Dacia), resulting in its degradation, meets the constitutive elements of the crime of destruction provided in art. 253 par. (1), (3) and (5) of the new Criminal Code.

In determining the liability for the degradation produced, art. 6 par. (1) of the Law no. 422/2001 provides that the owners, the maintenance, the preservation and the consolidation of the historical monuments belong to the owners of the law. By corroborating the provisions of art. (4) par. (1) of the same law, it can be stated that the exclusive responsibility lies with the defendant T.V., as a major shareholder of S.C. D. S.A. Satu Mare (the owner of the real estate in question), a defendant who, through his inaction of the conservation measures imposed not only by law [art. 36 par. (1) lett. a) and b) of the abovementioned law], but also by the competent authorities, made possible the degradation.

In relation to the general criteria of individualization retained by the court of first instance (i.e. the degree of social danger of the committed deed, the person of the defendant and the circumstances that attenuate or aggravate the criminal liability), which the court of appeal fully took up, both the amount the punishment of one year imprisonment (located at the special minimum provided for in the criminalization rule) and the manner of its execution (deprived of liberty) have been judiciously individualized.

In order to trigger the tort / delict, it is necessary for the unlawful act of a person to cause injury to another person, damage that is present or future, but both as existence and scope, and has not yet been repaired.

In the present case, this condition – the existence of certain damage to the patrimony of the Ministry of Culture and National Identity – is not fulfilled, while the owner of the degraded historical monument is S.C. D. S.A. Satu Mare even if the property is part of the cultural patrimony, meaning the notion of patrimony specific to civil law (found in art. 31 of the new Civil Code, which provides that any natural or legal person is the owner of a patrimony, including all the rights and debts that can be valued in money and belong to the holder) being different from the notion of cultural patrimony.

Key words: inaction, crime, imprisonment, modifying punishment causes, destruction, prejudice, civil liability, restoration of the crime prior to committing the offense, active subject, immediate follow-up.

I. Prezentare speță*. Prin Sentința penală nr. 1/2017, pronunțată de către Judecătoria Satu-Mare în dosarul nr. 5537/296/2015, s-a hotărât condamnarea inculpatului Ț.V., reprezentant legal al S.C. B.A. S.R.L., la pedeapsa de 1 an închisoare cu executare, pentru săvârșirea infracțiunii de distrugere prevăzute în art. 253 alin. (1), (3) și (5) din noul Cod penal (în continuare C.pen.).

În actul de sesizare s-a reținut faptul că, în cursul anului 2007 inculpatul Ț.V. a devenit acționarul majoritar (99,978%) la S.C. D. S.A. Satu Mare, societate în patrimoniul căreia se afla și clădirea hotelului-restaurant Dacia, imobil care făcea parte din categoria monumentelor istorice, fiindu-i aplicabile dispozițiile Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice^[1], republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Dacă în structura Consiliului de administrație au existat fluctuații în perioada 2007-2015, acționarul majoritar (99,978%) a rămas același, respectiv inculpatul Ț.V., singurul cu putere decizională și, de altfel, susținătorul financiar al proiectelor S.C. D. S.A. Satu Mare.

Prin Hotărârea nr. 1/2007 a Adunării generale a acționarilor a S.C. D. S.A. Satu Mare, semnată și asumată de către inculpatul Ț.V., s-a aprobat un plan de investiții de 7 milioane euro, în vederea reabilitării, extinderii, amenajării și dotării complexului hotel-restaurant Dacia, fiind împuternicit Consiliul de administrație cu angajarea investițiilor necesare și identificarea surselor de finanțare corespunzătoare (aport credite bancare, finanțării private). Din aceste surse de finanțare enumerate, demararea și executarea proiectului de reabilitare asumat s-au bazat doar pe aportul asociatului principal, inculpatul Ț.V., mai precis din veniturile obținute de către acesta de la S.C. B.A. S.R.L. Negrești-Oaș, societate al cărei proprietar era.

În continuare, Consiliul de administrație al S.C. D. S.A. Satu Mare a demarat procedurile premergătoare realizării reabilitării, extinderii, amenajării și dotării complexului sus-menționat.

În baza unei autorizației de construire, la data de 5 ianuarie 2009, S.C. D. S.A. Satu Mare a încheiat cu S.C. E. S.R.L. Satu Mare (societate autorizată de către Ministerul Culturii), în calitate de antreprenor general, contractul de antrepriză nr. 1/2009, având ca obiect executarea lucrărilor de consolidare, restaurare, reamenajare imobil S+P+Mezanin+2E+2Mansarde, Satu Mare – Hotel Dacia. În aceeași zi, S.C. E. S.R.L. Satu Mare a încheiat cu S.C. B.A. S.R.L. Negrești-Oaș (societatea inculpatului Ț.V.) contractul de subantrepriză nr. 7/2009, având același obiect. Astfel, toate lucrările demarate și executate până la data sistării lor, au fost efectuate de către persoane necalificate (din cadrul acestei din urmă societăți), care au intervenit asupra clădirii-monument istoric. În special, aceste lucrări au vizat consolidarea structurii clădirii, cămășuiri și decopertarea pardoselilor, precum și montarea instalațiilor și tâmplăriilor interioare.

Deși s-a susținut că aceste lucrări au fost efectuate sub supravegherea unei persoane autorizate din cadrul S.C. E. S.R.L. Satu Mare, s-a stabilit în cursul urmăririi penale că, în afara lucrărilor sus-menționate, personalul necalificat a intervenit, în afara unei dispoziții de șantier, și asupra unor părți din imobil, intervenții care au contribuit la degradarea clădirii.

În toamna anului 2009, inculpatul Ț.V., invocând probleme financiare, a dispus sistarea lucrărilor, din acel moment nemaiefectuându-se nicio intervenție asupra imobilului-monument istoric. Sistarea lucrărilor s-a suprapus cu neluarea unor măsuri de conservare a clădirii, fapt ce a determinat autoritățile locale să notifice S.C. D. S.A. Satu Mare cu privire la obligativitatea [prevăzută în art. 6 alin. (1) din Legea nr. 422/2001] de a lua măsuri de pază, întreținere, conservare, consolidare, restaurare și punere în valoare a monumentului istoric.

De asemenea, prin notificarea nr. 5699 din 9 februarie 2012, Primăria municipiului Satu Mare a atras atenția S.C. D. S.A. Satu Mare că, în calitate de proprietar al construcției, are obligația prevăzută de lege de a urmări comportarea construcției, de a efectua intervențiile în timp, pentru a evita degradarea monumentului și a menține starea tehnică a construcției.

Autorizația de construire nr. 1016 din 23 decembrie 2008 a fost prelungită de către Primăria municipiului Satu Mare, cu încă 1 an, până la 23 decembrie 2012, fără însă ca proprietarul S.C. D. S.A. Satu Mare și implicit al clădirii-monument istoric să ia vreo măsură de conservare în scopul evitării degradării imobilului.

Întrucât notificările au rămas fără rezultat, la data de 24 februarie 2012, reprezentanți ai Primăriei municipiului Satu Mare – Direcția pentru Cultură, Patrimoniu Cultural Satu Mare, Inspectoratului de Poliție Județean Satu Mare și Inspectoratului de Stat în Construcții, în prezența directorului S.C. D. S.A. Satu Mare, suspectul H.R., s-au deplasat la imobilul-monument istoric, unde au constatat următoarele: lucrările de construcție erau sistate la toate etajele și sala mare a clădirii era cea mai afectată din cauza infiltrațiilor de apă (din ploi); elementele decorative și ornamentele din sala mare și hol apăreau compromise; zidăria de cărămidă prezenta mucegai; exista igrasie la nivelul stâlpilor din sala mare; la etaj erau desfăcute toate tencuielile, pardoselile și tavanele false și lăsate în această stare; la nivelul etajului 2, apa se infiltra în încăperile situate sub fleșa clădirii; învelitoarea era deteriorată; tabacherele de pe acoperiș fiind deschise, prin ele se infiltra ploaia și zăpada; existau bucăți de țiglă lipsă la nivelul de învelitoare; luminatorul de peste sala mare nu era protejat cu plasă (cum era inițial), favorizând infiltrarea apei, în podul clădirii; pe deasupra filarmonicii se infiltra apă; toate tâmplăriile (ferestrele) erau deschise, ochiurile de sticlă ale acestora fiind sparte, ceea ce a favorizat pătrunderea oamenilor străzii în incinta clădirii.

Urmare a constatărilor sus-menționate, organele abilitate au fixat pentru S.C. D. S.A. Satu Mare măsuri de conservare, care aveau drept scop evitarea degradării clădirii-monument istoric. Întrucât aceste măsuri nu au fost luate nici până în momentul judecății, s-a produs degradarea accentuată a imobilului respectiv.

Degradările au fost constatate nu doar de către organele abilitate începând cu anul 2012 (de altfel acestea erau vizibile cu ochiul liber, și nu necesitau o constatare tehnică), ci și de experți autorizați, în cadrul unei expertize extrajudiciare comandate de către Primăria Municipiului Satu Mare.

Potrivit teoriei și practicii judiciare, degradarea constă într-o atingere adusă bunului, în așa fel încât acesta și-a pierdut unele dintre calitățile sale, fapt ce a atras o reducere a potențialului său de utilizare, existând degradare și atunci când fapta afectează estetica bunului.

Degradarea imobilului-monument istoric s-a produs atât din cauza inacțiunii proprietarului, inculpatul Ț.V., adică prin neluarea măsurilor de conservare, cât și ca urmare a unor intervenții defectuoase asupra clădirii.

În stabilirea răspunderii pentru degradarea produsă, art. 6 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 prevede că paza, întreținerea, conservarea și consolidarea monumentelor istorice revin proprietarilor de drept. Prin coroborare cu dispozițiile art. (4) alin. (1) din aceeași lege, se poate afirma că răspunderea exclusivă revine inculpatului Ț.V., ca acționar majoritar al S.C. D. S.A. Satu Mare (proprietarul imobilului în cauză), inculpat care, prin inacțiunea sa de neluare a măsurilor de conservare impuse nu doar de lege [art. 36 alin. (1) lit. a) și b) din legea sus-menționată], ci și de autoritățile abilitate, a făcut posibilă degradarea.

Potrivit art. 26 pct. 15 din Legea nr. 422/2001, în vederea protejării monumentelor istorice, Ministerul Culturii și Cultelor^[2] îndeplinește direct sau prin serviciile sale publice deconcentrate ori prin alte instituții publice subordonate (inclusiv) activități de constatare a contravenției și de aplicare de sancțiuni sau de sesizare a organelor de cercetare penală, în cazul infracțiunilor.

Or, cu excepția Inspectoratului de Poliție Județean Satu Mare, care s-a sesizat din oficiu, și a Inspectoratul de Stat în Construcții, care a aplicat o amendă administrativă, restul instalațiilor abilitate, în special Direcția de Cultură și Patrimoniu Cultural Național al județului Satu Mare și Primăria municipiului Satu Mare au avut o atitudine pasivă, de toleranță a acțiunii de degradare a imobilului de către inculpatul Ț.V., cu toate că aveau la îndemână o serie de pârghii legale pentru a stopa distrugerea monumentului.

Analizând latura obiectivă a infracțiunii prevăzute în art. 253 alin. (1) C.pen., instanța de fond a reținut că elementul material al acesteia constă   într-o acțiune alternativă de distrugere, degradare sau aducere în stare de neîntrebuințare a unui bun aparținând altuia ori de împiedicare a luării măsurilor de conservare sau de salvare a unui astfel de bun, precum și într-o înlăturare a măsurilor de conservare ori salvare a bunului după ce au fost luate; pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda. La alin. (3) din același articol se prevede că, în ipoteza în care fapta de la alin. (1) privește bunuri care fac parte din patrimoniul cultural, pedeapsa este închisoarea de la 1 la 5 ani, iar la alin. (5) al art. 253 C.pen. se statuează că dispozițiile alin. (3) și (4) ale aceluiași articol se aplică și dacă bunul aparține făptuitorului.

Degradarea semnifică deteriorarea unui bun ce are drept urmare alterarea substanței sau esteticii acestuia (dacă aspectul estetic este de esența bunului), în așa măsură încât bunul nu mai poate fi utilizat sau valorificat ca în trecut, fără a fi reparat. În ceea ce privește alternativa de aducere în stare de neîntrebuințare a bunului, este de menționat că acesta nu mai poate fi folosit potrivit destinației sale, chiar fără distrugere/degradare. Relativ la măsurile de conservare, în speță, s-a avut în vedere și această alternativă pentru că inculpatul, cu toate că i s-a pus în vedere în repetate rânduri să ia măsurile necesare pentru conservarea bunului și i s-au arătat punctual care erau măsurile care trebuiau luate, acesta nu a luat măsuri, fapt ce a dus la degradarea construcției.

S-a avut în vedere și faptul că imobilul-monument istoric se află în centrul orașului, fiind simbolul acestuia până în momentul în care a fost adus în stare de degradare, ajungând estetic într-o stare de degradare avansată și chiar prezentând un pericol pentru trecători.

Inculpatul a luat decizii, în calitate de acționar majoritar, neținând seama de indicațiile administratorului, de consiliul de administrație, de faptul că i s-a pus în vedere să ia unele măsuri, astfel că nu se poate aprecia că acesta nu răspunde pentru deciziile luate, la sfatul martorului C.M., pentru că este acționar majoritar.

Instanța de fond a constatat că, în drept, fapta inculpatului Ț.V. de a nu continua lucrările începute, conform autorizației, precum și neluarea măsurilor de conservare care au fost stabilite de mai multe ori ca fiind obligatorii de către organele de control competente, pentru a nu se degrada construcția și, în final, prin neluarea lor, a dus la degradarea tot mai accentuată a clădirii, fiind adusă în stare de neîntrebuințare, de degradare estetică, ajungându-se chiar în situația de a se aplica o plasă pe fațada clădirii din motive estetice și de siguranță și cauzându-se un prejudiciu în cuantum de 767.500 euro, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de distrugere prevăzute în art. 253 alin. (1), (3) și (5) C.pen.

Deci, urmarea imediată a infracțiunii a constat în degradarea bunului, proprietatea inculpatului, acesta fiind monument istoric și simbolul orașului.

Legătura de cauzalitate (dintre fapta ce constituie elementul material al infracțiunii și urmarea imediată) rezultă din modalitatea în care a fost săvârșită fapta, stabilită și dovedită conform probelor aflate în dosarul cauzei.

Sub aspectul laturii subiective, instanța de fond a reținut că inculpatul a săvârșit fapta cu intenție, reținând și aspectele relatate de către primarul care a fost audiat în calitate de martor, acesta relevând că tensiunile au pornit din momentul în care i-a fost refuzată inculpatului schimbarea destinației imobilului din hotel-restaurant în biserică.

La individualizarea pedepsei ce urmează a fi aplicată inculpatului, instanța de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare, raportate în prezenta cauză, respectiv gradul de pericol social al faptei săvârșite, persoana inculpatului și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Astfel, pe de o parte, instanța de fond a avut în vedere gradul de pericol social al faptei concretizat în valorile sociale care au fost vătămate, respectiv faptul că imobilul este monument istoric, simbol al orașului, producând un prejudiciu foarte mare (conform expertizei care a fost întocmită în cauză) prin neluarea măsurilor de conservare. Totodată, aceeași instanță a ținut seama și de împrejurarea că inculpatul nu a achitat nici măcar parțial prejudiciul produs și nu a luat niciun fel de măsuri.

Instanța de fond a constatat faptul că inculpatul nu a recunoscut fapta, nu și-a asumat responsabilitatea acțiunii ilicite, acesta înțelegând să arate că nu se consideră vinovat prin faptul că s-a înconjurat de specialiști care să-l consilieze, iar aceștia ar trebui să răspundă; doar că aceste persoane, în unanimitate, au declarat că deciziile au fost luate de către inculpat singur, fără să-i consulte de cele mai multe ori. Mai mult, inculpatul s-a consultat cu o persoană care nu era specialist în domeniul construcțiilor.

Cu privire la latura civilă a cauzei, instanța sus-menționată a relevat că legea civilă aplicabilă prezentei cauze este noul Cod civil (în continuare C.civ.), aplicabil din data de 1 octombrie 2011, întrucât în concordanță cu art. 103 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil^[3] este legea în vigoare la data săvârșirii faptului ilicit.

Potrivit art. 1357 alin. (1) C.civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare, iar în alin. (2) al aceluiași articol se prevede că autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă. Cu toate că bunul este proprietatea inculpatului, este de menționat faptul că acesta fiind monument istoric, prin săvârșirea faptei s-a cauzat un prejudiciu Ministerului Culturii și Cultelor, care s-a constituit în cauză parte civilă cu suma care a fost stabilită prin raportul de expertiză întocmit inițial.

Din dispozițiile legale sus-menționate reies următoarele condiții cumulative care trebuie îndeplinite pentru a se putea acorda despăgubiri unei persoane păgubite printr-un fapt ilicit: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția celui care a cauzat prejudiciul.

Cu privire la fapta ilicită, în raport de care persoana vătămată s-a constituit parte civilă, aceasta a constat în fapta de distrugere comisă de către inculpat, constând în neefectuarea lucrărilor obligatorii de conservare a imobilului. Vinovăția inculpatului a fost, de asemenea, probată, inculpatul acționând cu intenție, acesta deși și-a luat în mod repetitiv angajamentul de a efectua lucrările care i-au fost impuse ca urmare a controalelor efectuate de către organele de control, nu le-a efectuat, ajungându-se să se degradeze continuu imobilul din cauza neefectuării acestor lucrări.

Așadar, instanța de fond a constatat că sunt îndeplinite în mod cumulativ toate cele patru condiții necesare angajării răspunderii civile delictuale a inculpatului, partea civilă suferind, cu certitudine, un prejudiciu material, urmare a faptei ilicite a inculpatului.

În privința întinderii prejudiciului solicitat de către partea civilă, instanța de fond a constatat că valoarea acestuia este cea constatată în raportul de expertiză, pretențiile materiale ale părții civile fiind fondate, astfel că, în baza art. 25 și art. 397 din noul Cod de procedură penală (în continuare C.pr.pen.), l-a obligat pe inculpatul Ț.V. să plătească părții civile – Ministerul Culturii și Cultelor –, prin Direcția Județeană pentru Cultură Satu Mare, reprezentată de către consilierul D.Z., suma de 767.500 euro cu titlu de despăgubiri materiale.

Împotriva Sentinței penale nr. 1/2017, pronunțată de către Judecătoria Satu Mare, a declarat apel inculpatul Ț.V., solicitând, în conformitate cu prevederile art. 421 pct. 2 lit. a) C.pr.pen., admiterea apelului, desființarea sentinței atacate, ca nelegală și netemeinică, și pronunțarea unei noi hotărâri în cauză prin care să se dispună achitarea sa, în temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din același cod, respectiv fapta reținută în sarcina sa nu există, precum și respingerea în totalitate a constituirii de parte civilă de către Ministerul Culturii și Cultelor, prin Direcția Județeană pentru Cultură Satu Mare.

Curtea de Apel Oradea a reținut:

Este dovedită existența faptei și săvârșirea acesteia de către inculpat cu vinovăția prevăzută de lege, fiind îndeplinite astfel condițiile prevăzute în art. 396 alin. (2) și art. 103 alin. (2) teza a II-a C.pr.pen.

În raport cu criteriile de individualizare reținute de către instanța de fond, pe care instanța de apel și le-a însușit în totalitate, atât cuantumul pedepsei de 1 an închisoare (situată la minimul special prevăzut în norma de incriminare), cât și modalitatea de executare a acesteia (în regim privativ de libertate) au fost în mod judicios individualizate, criticile formulate în sens contrar fiind nefondate.

Gravitatea faptei – prin prisma importanței imobilului-monument istoric, lăsat intenționat într-o stare avansată de degradare timp de mai mulți ani – prejudiciul mare reținut a fi cauzat asupra imobilului (chiar dacă acesta nu justifică, pentru considerentele ce vor fi expuse, admiterea acțiunii civile), atitudinea de dispreț care a caracterizat conduita inculpatului în raporturile cu autoritățile interesate să evite distrugerea monumentului istoric, atitudinea de complet dezinteres față de soarta imobilului manifestată indiferent de consecințe (firma al cărei acționar majoritar era fiind în nenumărate rânduri notificată, apoi sancționată, inculpatul însuși supus procedurilor penale), lipsa oricărui demers legal (obligatoriu a fi inițiat de către solicitant) pentru a beneficia de sprijin financiar în vederea evitării distrugerii clădirii, dar și conduita procesuală a acestuia, justificând executarea pedepsei în regim privativ de libertate.

Sunt fondate, în schimb, criticile privitoare la modul de soluționare a laturii civile a cauzei, nefiind întrunite, la acest moment procesual, condițiile cumulative pentru atragerea răspunderii civile delictuale a inculpatului. S-a reținut, în acest sens, că potrivit art. 1357 C.civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare.

Pentru a declanșa răspunderea civilă delictuală, este necesar ca fapta ilicită a unei persoane să cauzeze un prejudiciu altei persoane, prejudiciu care să fie actual sau viitor, dar cert atât ca existență, cât și ca întindere, și să nu fi fost reparat încă.

În prezenta cauză, această condiție – a existenței unui prejudiciu cert în patrimoniul Ministerului Culturii și Cultelor – nu este îndeplinită, cât timp proprietarul monumentului istoric degradat este S.C. D. S.A. Satu Mare, chiar dacă bunul face parte din patrimoniul cultural, sensul noțiunii de patrimoniu specifică dreptului civil (regăsită în art. 31 C.civ., care prevede că orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu, acesta incluzând toate drepturile și datoriile ce pot fi evaluate în bani și care aparțin titularului) fiind diferit de sensul noțiunii de patrimoniu cultural.

Pe de altă parte, textele de lege invocate în susținerea calității procesuale civile de către partea civilă – Ministerul Culturii și Cultelor [art. 26 alin. (1) pct. 14 și 15 din Legea nr. 422/2001] – nu sunt apte să-i confere o astfel de calitate, dispozițiile legale respective reglementând atribuții ale acestui minister, direct sau prin serviciile sale publice deconcentrate ori prin alte instituții publice subordonate, în vedere protejării monumentelor istorice, acestea fiind: asigură inspecția și controlul propriu la monumentele istorice privind starea lor de conservare și respectarea avizelor de specialitate emise, precum și controlul propriu al șantierelor având drept obiect monumentele istorice, indiferent de regimul de proprietate și de grup a monumentului istoric, de natura operațiunilor și de sursa lor de finanțare; constată contravenții și aplică sancțiuni prin împuterniciții săi și ia măsurile corespunzătoare de sesizare a organelor de cercetare penală, în cazul infracțiunilor.

Analizând ansamblul Legii nr. 422/2001, precum și atribuțiile și responsabilitățile consacrate cu privire la imobilele-monumente istorice, aflate în proprietatea privată a unor persoane fizice sau judiciare, se observă că, în măsura în care sunt sau urmează a fi avansate din fonduri publice – bunăoară în cadrul procedurilor prevăzute în Hotărârea Guvernului nr. 1430/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice privind situațiile în care Ministerul Culturii și Cultelor, respectiv autoritățile administrației publice locale, contribuie la acoperirea costurilor lucrărilor de protejare și de intervenție asupra monumentelor istorice, proporția contribuției, procedurile, precum și condițiile pe care trebuie să le îndeplinească proprietarul, altul decât statul, municipiul, orașul sau comuna^[4] – sume de bani certe ca întindere pentru întreținerea, conservarea, reabilitarea unui astfel de monument istoric, se naște un drept de creanță al ministerului sus-menționat de a cere despăgubirea sa.

Or, această condiție la acest moment nu este îndeplinită (aspect care rezultă inclusiv din notele de ședință depuse la dosarul instanței de apel de către partea civilă), astfel încât se impune înlăturarea dispoziției instanței de fond de obligare a inculpatului Ț.V. la plata către partea civilă – Ministerul Culturii și Cultelor –, prin Direcția Județeană pentru Cultură Satu Mare, la plata sumei de 767.500 euro cu titlu de despăgubiri materiale, o astfel de soluție neîmpiedicând acest minister să introducă ulterior o acțiune distinctă la instanța civilă, având în vedere dispozițiile art. 27 alin. (6) C.pr.pen.

Așa fiind, nefiind constatate alte motive de nelegalitate sau netemeinicie a sentinței atacate, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C.pr.pen., instanța de apel:

– a admis apelul declarat de către inculpatul Ț.V. împotriva Sentinței penale nr. 1/2017, pronunțată de către Judecătoria Satu Mare, pe care a desființat-o în parte, sub aspectul laturii civile în sensul sus-menționat, în baza art. 25 din codul sus-menționat, respingând, ca nefondate, pretențiile părții civile;

– a menținut în rest dispozițiile sentinței apelate.

(C. Ap. Oradea, S. pen., Dec. pen. nr. 282/A/2017)

II. Notă parțial aprobativă. 1. Elementul material al infracțiunii de distrugere prevăzute în alin. (1) al art. 253 C.pen. se poate realiza prin oricare dintre următoarele cinci acțiuni alternative: distrugerea; degradarea; aducerea în stare de neîntrebuințare; împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de salvare; înlăturarea măsurilor de conservare sau de salvare^[5]. Toate aceste acțiuni se răsfrâng asupra obiectului material, constând într-un bun mobil sau imobil. Inacțiunea nu figurează printre modalitățile normative sus-menționate; mai exact, neluarea măsurilor de conservare sau de salvare a unui bun nu este incriminată. Totuși, dacă luăm în considerare faptul că distrugerea este o infracțiune comisivă, atunci aceasta se poate săvârși atât printr-o acțiune, cât și printr-o inacțiune^[6]; în speță, degradarea, ca manifestare infracțională activă, se poate comite și prin neluarea unor măsuri de menținere a valorii monumentului istoric.

2. Urmarea imediată a infracțiunii sus-menționate constă într-o schimbare (modificare) substanțială, materială (sub forma unui rezultat) a bunului^[7]. În cazul distrugerii, urmarea imediată se reflectă într-o atingere adusă patrimoniului subiectului pasiv, prin aceea că bunul este făcut inutilizabil sau i s-a redus potențialul său de utilizare^[8]; urmarea imediată nu trebuie confundată cu prejudiciul, acesta fiind consecința civilă a infracțiunii de distrugere^[9], dar numai dacă bunul afectat aparține altei persoane, și nu făptuitorului.

În speță, urmarea imediată nu este reprezentată printr-un prejudiciu, ci prin afectarea imobilului-monument istoric, sub aspectul esteticii, al simbolului și al valorii culturale, acesta fiind clasat în Lista monumentelor istorice conform art. 8 din Legea nr. 422/2001, republicată.

Dacă proprietarul nu-și îndeplinește obligațiile prevăzute în art. 36 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 422/2001, republicată, referitoare la protejarea imobilului-monument istoric, în sensul întreținerii și conservării acestuia, determinând în viitor declasarea sa prin pierderea calității de monument istoric conform art. 19 alin. (3) din actul normativ sus-indicat, propunem ca imobilul respectiv să treacă în administrarea provizorie a Ministerului Culturii și Identității Naționale în scopul luării măsurilor menționate; prin urmare, o modificare legislativă în acest sens ar fi bine-venită.

3. La individualizarea pedepsei ce urma a fi aplicată inculpatului, instanța de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare, respectiv gradul de pericol social al faptei săvârșite, persoana inculpatului și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Or, conform art. 74 alin. (1) C.pen.^[10], cauzele modificatoare de pedeapsă (de atenuare sau/și de agravare)^[11] nu mai figurează printre criteriile generale de individualizare a pedepsei (cum era în reglementarea anterioară^[12]), întrucât, potrivit concepției legiuitorului noului Cod penal, ele conduc la stabilirea limitelor între care se va face individualizarea judiciară și cunosc reglementări specifice (de pildă, art. 78 din același cod^[13] este consacrat efectelor circumstanțelor agravante); deci, mai întâi operează primele și abia după aceea se individualizează pedeapsa între limitele conturate de către acestea, potrivit criteriilor generale principale de individualizare − gravitatea infracțiunii săvârșite și periculozitatea infractorului^[14]. Criteriul prevăzut în art. 74 alin. (1) lit. a) C.pen. este un criteriu secundar de individualizare, care servește de fapt la evaluarea gravității infracțiunii săvârșite^[15]. Acest criteriu (secundar) se referă, în general, la împrejurările comiterii infracțiunii și vizează acele stări, situații, întâmplări etc. care, deși extrinseci conținutului infracțiunii și legate de faptă, influențează gravitatea concretă a infracțiunii într‑o măsură insuficientă pentru a putea determina stabilirea pedepsei sub minimul special sau deasupra maximului special (cum se întâmplă atunci când sunt incidente cauzele modificatoare de pedeapsă); prin urmare, împrejurările sus-menționate rămân a fi valorificate în cadrul criteriului general și principal de individualizare a pedepsei − gravitatea faptei săvârșite^[16].

4. Opinăm că, în speța analizată, mai potrivită era aplicarea unui mijloc de individualizare judiciară a executării pedepsei (renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, în funcție de îndeplinirea condițiilor legale), pentru a da posibilitatea (și în același timp creând și obligația) inculpatului să readucă bunul în starea anterioară săvârșirii infracțiunii^[17]. Atât timp cât inculpatul va trebui să petreacă un timp în penitenciar, starea bunului se va degrada în continuare.

5. 5. Instanța de apel trebuia să ia măsuri de readucere a imobilului-monument istoric în situația anterioară săvârșirii infracțiunii. Astfel, în raport cu art. 25 alin. (3) C.pr.pen.^[18], instanța, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, are obligația să se pronunțe, printre altele, cu privire la restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii.

* Rubrică realizată de: prof. univ. dr. Augustin Lazăr, procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, e-mail: lazar_augustin@mpublic.ro, cabinet_pg@mpublic.ro; Elena Giorgiana Hosu, procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul de îndrumare și control, e-mail: george.hosu@gmail.ro; dr. Gheorghe Ivan, redactor-șef – revista ,,Pro Lege”, procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul de documentare și statistică judiciară, prof. univ. – Facultatea de Științe Juridice, Sociale și Politice, Universitatea ,,Dunărea de Jos” din Galați, cercetător științific asociat − Institutul de Cercetări Juridice ,,Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, coordonatorul Centrului pentru studii în materie de justiție penală și al Laboratorului de investigații și cercetare criminalistică − Institutul Transfrontalier de Studii Internaționale și Justiție Penală Galați, e-mail: ivan_gheorghe_p@yahoo.com, ivan_gheorghe@mpublic.ro.

[1] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 938 din 20 noiembrie 2006.

[2] În prezent, Ministerul Culturii și Identității Naționale.

[3] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011.

[4] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 18 decembrie 2003.

[5] A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal, ediția 3, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2017, p.    239-240.

[6] Potrivit art. 17 lit. a) C.pen., infracțiunea comisivă care presupune producerea unui rezultat se consideră săvârșită și prin omisiune atunci când există o obligație legală sau contractuală de a acționa.

[7] Cu privire la distincția dintre schimbarea substanțială (a unui bun) și aceea formală (adică a situației), a se vedea Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform noului Cod penal, ediția 3, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2017, p. 74.

[8] Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal, op. cit., p. 240.

[9] Ibidem.

[10] ,,Art. 74. Criteriile generale de individualizare a pedepsei

(1) Stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracțiunii săvârșite și cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii (sublinierea noastră – A. Lazăr, E.G. Hosu, Gh. Ivan):

a) împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite;

b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;

c) natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii;

d) motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit;

e) natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului;

f) conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal;

g) nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.

[…]”

[11] Relativ la cauzele modificatoare de pedeapsă, a se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform noului Cod penal, op. cit., p. 247-249.

[12] Potrivit art. 72 alin. (1) din Codul penal din 1969, criteriile generale (de fapt) de individualizare a pedepsei erau: gradul de pericol social al faptei săvârșite; persoana făptuitorului; împrejurările care atenuau sau agravau răspunderea penală.

[13] ,,Art. 78. Efectele circumstanțelor agravante

(1) În cazul în care există circumstanțe agravante, se poate aplica o pedeapsă până la maximul special. Dacă maximul special este neîndestulător, în cazul închisorii se poate adăuga un spor până la 2 ani, care nu poate depăși o treime din acest maxim, iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult o treime din maximul special.

(2) Majorarea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent de numărul circumstanțelor agravante reținute.”

[14] A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform noului Cod penal, op. cit., p. 239.

[15] Idem, p. 236-237.

[16] Idem, p. 238.

[17] De pildă, potrivit art. 88 alin. (2) C.pen., în cazul în care, până la expirarea termenului de supraveghere, persoana supravegheată nu îndeplinește integral obligațiile civile stabilite prin hotărâre, instanța revocă amânarea aplicării pedepsei și dispune aplicarea și executarea pedepsei, afară de cazul când persoana dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească. Obligația de a restabili situația anterioară săvârșirii infracțiunii se circumscrie obligațiilor civile, astfel cum prevăd art. 25 alin. (3) și art. 397 alin. (3) C.pr.pen.

[18] ,,Art. 25. Rezolvarea acțiunii civile în procesul penal

[…]

(3) Instanța, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunță cu privire la desființarea totală sau parțială a unui înscris sau la restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii.

[…]”