Î.C.C.J.

Dec. Î.C.C.J. nr. 3/2017 – dispozitiv:

Prin Dec. nr. 3/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis sesizarea formulată de C. Ap. București, S. a II-a pen., în dosarul nr. 10.693/3/2016, și a stabilit că:

,,În interpretarea dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările și completările ulterioare, săvârșirea, în aceeași împrejurare, a unei singure acțiuni dintre cele enumerate în alineatul (1) al acestui articol, care are ca obiect atât droguri de risc, cât și droguri de mare risc, reprezintă o infracțiune simplă, ca formă a unității naturale de infracțiune, prevăzută în art. 2 alin. (1) și (2) din același act normativ.”

Argumentele Î.C.C.J.:

Incriminând faptele care aduc atingere relațiilor sociale privitoare la sănătatea publică a căror existență și desfășurare sunt condiționate de respectarea reglementărilor ce au ca obiect regimul substanțelor toxice și stupefiante, legiuitorul a stabilit în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 că se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deținerea ori alte operațiuni privind circulația drogurilor de risc, fără drept, pentru ca în alin. (2) din același articol să prevadă că aceleași fapte care au ca obiect droguri de mare risc se sancționează cu închisoare de la 5 la 12 ani și interzicerea unor drepturi.

Ca atare, în raport cu modul de incriminare a traficului de droguri în art. 2 din Legea nr. 143/2000, se poate aprecia că dezlegarea problemei de drept impune, în prealabil, stabilirea cu necesitate a naturii juridice atât a dispozițiilor alin. (1), cât și a celor ale alin. (2) din articolul sus-menționat.

Având în vedere că în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 sunt reglementate toate elementele de tipicitate ale infracțiunii de trafic de droguri, care conturează atât latura sa obiectivă, cât și cea subiectivă, respectiv modalitățile alternative ale realizării elementului material, cerința esențială alăturată acestuia, obiectul infracțiunii și sancțiunea, se constată că aceste dispoziții reprezintă norma de incriminare a formei tip sau de bază a infracțiunii. Prin modul de reglementare al alin. (2) din același text de lege, care face trimitere la prevederile alineatului precedent, făcând excepție doar limitele pedepsei cu închisoarea și obiectul traficului de stupefiante, rezultă că, în cuprinsul acestuia, nu se definește o infracțiune-tip de sine stătătoare, întrucât în structura normei nu este descrisă o faptă distinctă.

De altfel, această modalitate de redactare a textelor de lege corespunde normelor de tehnică legislativă, așa cum sunt reglementate în art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative[2], republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în mai multe articole sau alineate din același act normativ ori în două sau mai multe acte normative, fiind utilizată norma de trimitere pentru sublinierea conexiunilor legislative.

Drept urmare, fiind în prezența unei norme de trimitere, dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 se completează cu cele ale alin. (1), de la care împrumută toate elementele constitutive, respectiv modalitățile alternative ale elementului material (cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deținerea ori alte operațiuni privind circulația drogurilor), precum și condiția atașată acestuia, și anume ca verbum regens să fie realizat fără drept.

Spre deosebire de infracțiunea-tip, incriminarea din alin. (2) vizează drogurile de mare risc înscrise în tabelele nr. I și II, anexă la lege, și dat fiind gradul de pericol social abstract sporit, legiuitorul l-a reflectat în limite de pedeapsă a închisorii majorate, cuprinse între 5 și 12 ani, în loc de 2-7 ani.

Ca atare, întrucât reglementarea normativă cuprinsă în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 nu poate funcționa independent, ca infracțiune de sine stătătoare, ci doar în strânsă legătură cu textul de incriminare la care se raportează, rezultă că suntem în prezența unei variante agravate a   infracțiunii-tip care are elementele constitutive ale acesteia, la care însă legiuitorul a înțeles să adauge trăsături agravante, de natură a determina un tratament juridic diferit de cel al infracțiunii de bază.

De altfel, maniera de redactare a celor două alineate cuprinse în art. 2 din actul normativ în discuție este specifică situațiilor în care legiuitorul reglementează pe lângă infracțiunea-tip una sau mai multe variante agravate ale acesteia, cum ar fi, spre exemplu, în cazul infracțiunilor de înșelăciune [art. 244 alin. (1) și (2) din noul Cod penal (în continuare C.pen.)], distrugere [art. 253 alin. (1) și (3) C.pen.], ultraj [art. 257 alin. (1)-(4) C.pen.].

În consecință, săvârșirea uneia dintre acțiunile enumerate exemplificativ ca modalități alternative de realizare a elementului material al infracțiunii prevăzute în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, care însă are ca obiect atât droguri de risc, cât și droguri de mare risc, nu conturează o pluralitate de infracțiuni sub forma concursului ideal, în condițiile în care, așa cum s-a arătat anterior, norma juridică conținută în alin. (2) al textului de lege menționat nu reglementează o infracțiune distinctă, de sine stătătoare, ci o variantă agravată a celei de bază.

Or, în cazul concursului formal de infracțiuni este necesar ca acțiunea săvârșită să realizeze conținutul mai multor infracțiuni, având în vedere împrejurările în care a avut loc sau urmările pe care le-a produs, așa cum stabilește art. 38 alin. (2) C.pen.

Totodată, fiind vorba de o acțiune unică, chiar dacă aceasta ar viza mai multe categorii de substanțe aflate sub control național dintre cele înscrise în tabelele anexă nr. I-IV la Legea nr. 143/2000, nu sunt îndeplinite nici condițiile concursului real de infracțiuni, întrucât această formă de pluralitate presupune existența a cel puțin două infracțiuni săvârșite de aceeași persoană prin acțiuni distincte potrivit art. 38 alin. (1) C.pen.

Pluralitatea de acțiuni caracterizează și infracțiunea continuată care, însă, fiind o formă a unității legale de infracțiune, implică pe lângă cerința unității de rezoluție infracțională, a unității juridice a faptelor, a unității de subiect pasiv și subiect activ și săvârșirea la anumite intervale de timp a unor acțiuni care fiecare în parte realizează conținutul aceleiași infracțiuni, situație care nu este incidentă atunci când, în aceeași împrejurare, se comite oricare dintre operațiunile privind circulația substanțelor stupefiante, deși respectiva operațiune are ca obiect droguri de risc, dar și droguri de mare risc.

Un alt tip de unitate infracțională este și infracțiunea complexă care, cu toate că presupune o pluralitate de infracțiuni de natură diferită, deci implicit de acțiuni sau inacțiuni, absoarbe în conținutul său, prin voința legiuitorului, una sau mai multe fapte distincte care reprezintă fiecare în parte conținutul constitutiv al unei anumite infracțiuni și care își pierd autonomia inițială, devenind fie un simplu element constitutiv în conținutul de bază al infracțiunii complexe, fie un element circumstanțial în conținutul agravat sau calificat al acesteia.

Or, cum norma juridică cuprinsă în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 nu reglementează o infracțiune de sine stătătoare în raport cu incriminarea din alin. (1) al aceluiași articol, se constată că nu sunt îndeplinite condițiile de existență a infracțiunii complexe, ce presupune, așa cum s-a arătat deja, absorbirea în conținutul său a unei fapte care prezintă elementele de tipicitate ale unei infracțiuni de natură diferită, ceea ce nu este cazul, având în vedere că prevederile cuprinse în cele două alineate sunt variante normative ale aceleiași infracțiuni, respectiv a traficului de stupefiante.

Așadar, săvârșirea, în aceeași împrejurare, a unei singure acțiuni dintre cele enumerate în art. 2 alin. (1) al Legii nr. 143/2000, care are ca obiect atât droguri de risc, cât și droguri de mare risc, reprezintă o infracțiune simplă, ca formă a unității naturale de infracțiune, prevăzută în art. 2 alin. (1) și (2) din același act normativ, întrucât natura diferită a substanțelor stupefiante nu modifică unitatea infracțiunii de trafic de droguri.

Notă parțial aprobativă:

1. Infracțiunea este simplă atunci când acțiunea sau inacțiunea incriminată este momentană, instantanee, de scurtă durată (de pildă, uciderea în cazul infracțiunii de omor); verbum regens ne arată acest lucru[3]. Analizând art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, observăm că majoritatea modalităților alternative de realizare a elementului material al infracțiunii de trafic de droguri se conformează cerinței menționate (cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, procurarea și cumpărarea sunt acțiuni momentane), existând însă și unele care desemnează acțiuni de durată, specifice infracțiunii continue (de pildă, deținerea sau transportul) sau au un caracter echivoc (de pildă, alte operațiuni privind circulația drogurilor de risc). În atari condiții, statuarea instanței supreme este discutabilă.

2. Dacă, în aceeași împrejurare, se săvârșesc acțiuni constitutive atât ale infracțiunii-tip, cât și ale formei agravate ale aceleiași infracțiuni, atunci se reține numai aceasta din urmă, conținutul agravat absorbind conținutul de bază (tip) al infracțiunii; absorbția se face în mod natural, astfel că nu se poate vorbi de o infracțiune complexă propriu-zisă, ci de una simplă sau continuă, acestea din urmă fiind forme ale unității naturale de infracțiune, în comparație cu prima, care este o formă a unității legale de infracțiune.