Procuror Constantin Strat

Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București

The legal literature is unanimous regarding the fact that the continued offence cannot be committed by negligence. However, some of the solutions from the judicial practice lead us to a contrary conclusion. This article tries to explain this conclusion, by effecting a rigorous analysis of the concepts used in the analysis of the objective part ant the subjective part of the offence.

1. Introducere

Se poate afirma, potrivit prevederilor din Codul penal în vigoare, că se poate comite o infracțiune continuată cu praeterintenție sau din culpă? Dacă în cazul unei pluralități de acte materiale (săvârșite în realizarea aceleiași rezoluții), care, luate fiecare în parte, ar constitui câte o infracțiune distinctă săvârșită cu praeterintenție, se poate susține cu ușurință că ar constitui o infracțiune unică continuată comisă cu forma de vinovăție a praeterintenției^[1], în cazul în care actele sunt comise din culpă, răspunsul pare a fi preponderent negativ.

Cu toate acestea, anumite spețe, spre exemplu următoarele două, unite cu un anume raționament și a anumită interpretare a art. 35 alin. (1) noul C.p. [art. 41 alin. (2) din vechiul C.p.], par a ne conduce spre un alt răspuns.

Astfel, într-o speță, prin sentința penală nr. 49 din 12 februarie 2004, Tribunalul Bacău a condamnat pe inculpatul M.M. pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu prevăzută de art. 249 alin. (1) C.p.. Instanța a reținut că inculpatul lucra ca subofițer de poliție la Poliția orașului Moinești, având, între alte obligații de serviciu, ținerea evidenței proceselor-verbale de contravenție și a contestațiilor, înregistrarea acestora, trimiterea lor la circumscripțiile fiscale și la judecătorie pentru definitivare și încasarea sumelor prin darea în debit. Începând cu anul 1999 aceste obligații de serviciu nu au mai fost îndeplinite în mod corespunzător de către inculpat, iar ca urmare, sancțiunile contravenționale aplicate nu au fost puse în executare și s-au prescris la trecerea unui an de la data aplicării sancțiunii, alte contravenții s-au prescris după trecerea unei perioade de o lună de la data întocmirii proceselor-verbale, ori înștiințările de plată ale amenzilor nu au fost comunicate contravenienților în termenul prevăzut de lege, consecința fiind și în aceste cazuri prescrierea executării lor. Expertiza efectuată în cauză a stabilită că valoarea totală a contravențiilor prescrise a fost de 153.895.000 lei. Sentința de condamnare a inculpatului a rămas definitivă prin respingerea apelurilor declarate de inculpat și procuror (inculpatul susținând, printre altele, că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni). Astfel, s-a reținut că potrivit art. 249 C.p., infracțiunea de neglijență în serviciu constă în încălcarea din culpă de către un funcționar public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituții de stat ori al unei alte unități din cele la care se referă art. 145 C.p., sau o pagubă patrimoniului acesteia ori o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane. Pentru stabilirea culpei este necesar să se constate că făptuitorul, în raport cu aptitudinile, cu pregătirea sa, cu condițiile concrete în care a comis fapta, putea să aibă reprezentarea consecințelor acțiunii sau inacțiunii sale, rezultatul dăunător. Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul a dat dovadă de delăsare în îndeplinirea atribuțiilor sale de serviciu, timp de peste un an nu a depus nici o activitate pentru valorificarea proceselor-verbale de constatare a contravențiilor, cauzând prin aceasta o pagubă de peste 150 milioane de lei, date și fapte în raport cu care fapta inculpatului nu poate fi considerată ca lipsită de pericolul social al unei infracțiuni, în consecință recursul inculpatului fiind respins.

Într-o altă speță, prin sentința penală nr. 161 din 13 februarie 2001 a Tribunalului Galați, inculpata P.L. a fost condamnată pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu prevăzută de art. 249 alin. (1) C.p.. Instanța a reținut că inculpata, angajată la Stația C.F. Tecuci, avea ca atribuții de serviciu să verifice lunar gestiunea stației, vărsarea zilnică a numerarului din încasări, întocmirea și înaintarea conturilor de gestiune și verificarea inopinată a caselor de bilete. Neîndeplinindu-și corespunzător aceste atribuții, mai ales prin neefectuarea verificărilor lunare ale gestiunii casei de bilete, inculpata P.L. A înlesnit păgubirea părții civile de către casieră, inculpata G.L., care, în perioada 1998 – 1999, și-a însușit din gestiune contravaloarea unui mare număr de bilete de călătorie vândute, în sumă de 121.643.000 de lei, iar, pentru a ascunde delapidarea, a falsificat situațiile lunare de gestiune pe perioada menționată. Ambele inculpate au fost obligate în solidar la plata despăgubirilor. Prin decizia penală nr. 334/ A din 29 iunie 2001, Curtea de Apel Galați a admis apelul declarat de inculpată și a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei. Inculpata a declarat recurs, susținând că fapta sa nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, iar obligarea ei în solidar cu inculpata G.L. la acoperirea prejudiciului este nejustificată, de vreme ce nu a beneficiat de bani delapidați de aceasta. Recursul a fost respins ca nefondat, reținându-se că prin neglijența sa, inculpata a contribuit la crearea unui prejudiciu important, în sumă de peste o sută douăzeci de milioane lei la valoarea din anul 1999, deoarece, prin neîndeplinirea corespunzătoare a atribuțiilor sale de serviciu, a dat posibilitatea casierei să își însușească banii; referitor la cea de-a doua critică se constată că în mod corect instanțele au obligat pe inculpate, solidar, la plata prejudiciului, câtă vreme paguba a fost produsă ca urmare a activității infracționale a ambelor inculpate, ele sunt ținute împreună să răspundă pentru repararea integrală a prejudiciului potrivit regulii solidarității.

Ce formă a unității de infracțiune au considerat instanțele din spețele de mai sus că au fost săvârșite în cauză? Infracțiune simplă? Infracțiune continuă? Sau au constatat că, în fapt, a fost săvârșită o infracțiune continuată din culpă încadrată juridic într-o altă formă de infracțiune unică? Urmează să răspundem la aceste întrebări la punctul 3 al lucrării, după clarificarea unor noțiuni teoretice.

2. Element material, acțiune, inacțiune. Condiții preexistente, concomitente și subsecvente săvârșirii faptei. Vinovăția ca trăsătură esențială a infracțiunii. Vinovăția ca atitudine psihică față de condițiile pe care legiuitorul le prevede pentru existența infracțiunii.

Conținutul constitutiv al infracțiunii (latura obiectivă și latura subiectivă a infracțiunii), situația premisă, condițiile privind subiecții, obiectul, locul și timpul săvârșirii infracțiunii reprezintă totalitatea condițiilor prevăzute de lege (în afară de cele privind imputabilitatea și caracterul nejustificat, potrivit noului Cod penal și, respectiv, în afară de cele privind pericolul social și vinovăția ca trăsătură esențială a infracțiunii, potrivit vechiului Cod penal) pentru ca o faptă să constituie infracțiune, acestea constituind elemente constitutive ale infracțiunii.

Potrivit unei clasificări din doctrină^[2], după existența lor în momentul săvârșirii faptei, condițiile pe care legiuitorul le prevede pentru existența infracțiunii pot fi împărțite în preexistente (de exemplu, situația premisă), concomitente (de exemplu, elementul material împreună cu cerințele esențiale de mod, loc, timp și mijloace de comitere atașate acestuia) și subsecvente (de exemplu, urmarea imediată), după cum acestea se referă la împrejurări anterioare săvârșirii faptei, concomitente săvârșirii acesteia sau care survin ulterior săvârșirii.

Dar, odată ce o persoană săvârșește o acțiune sau inacțiune ce intră în conținutul constitutiv al unei infracțiuni, între elementul material săvârșit și urmarea imediată se pot interpune, pe lanțul cauzal ce conduce la urmarea imediată, mai multe împrejurări, astfel că se pun două întrebări:

• unde începe și unde se termină elementul material?
• unde începe și unde se termină lanțul cauzal ca element constitutiv al laturii obiective a infracțiunii?

Dacă răspunsul la prima parte a primei întrebări este dat de doctrină, răspunsul la cea de-a două parte a acesteia nu îl găsim în aceasta.

În ceea ce privește răspunsul la prima parte a celei de-a doua întrebări, acesta nu este dat cu claritate de doctrină, însă răspunsul la cea de-a doua parte este simplu, lanțul cauzal se termină acolo și atunci când apare urmarea imediată.

Astfel, de exemplu, în cazul uciderii unei persoane prin împușcare, elementul material începe când făptuitorul, după ce a îndreptat arma spre persoana pe care intenționează să o ucidă, a început să apese pe trăgaci. Apoi, în armă au loc diverse procese mecanice și termice în urma cărora glonțul este împins pe țeava armei, trece prin ea, iese din aceasta, parcurge un traseu în spațiu și lovește apoi corpul victimei; apoi în corpul victimei se petrec diferite procese (de exemplu, are loc lezarea unui organ vital, urmat de o hemoragie, apoi șoc hemoragic, urmat de stop cardio respirator) ce conduc spre moartea victimei.

Unde se termină elementul material? În momentul în care făptuitorul a apăsat până la capăt pe trăgaciul armei? În momentul în care glonțul părăsește țeava armei?

În ceea ce privește infracțiunile comisive proprii, ținând cont de definiția dată de doctrină elementului material, actul de conduită interzis (definiție oarecum improprie, căci pare oarecum că acesta ar include în el și urmarea imediată în cazul infracțiunilor de rezultat) considerăm că elementul material se încheie după acțiune/ inacțiune, acolo unde începe prima vătămare adusă subiectului pasiv al infracțiunii, în cazul infracțiunilor de rezultat, vătămare care continuă sau se amplifică conducând la urmarea imediată. Această primă vătămare o denumim efectul imediat la acțiunii/inacțiunii, iar urmarea imediată o denumim efectul mediat al acțiunii/inacțiunii.

În exemplul sus menționat, lovirea corpului victimei de către glonț este o extensie a acțiunii făptuitorului, efectul imediat al acesteia și sfârșitul elementului material, o împrejurare variabilă de la caz la caz pentru aceeași infracțiune, depinzând de modalitatea faptică a săvârșirii faptei, iar moartea victimei este efectul mediat al acțiunii făptuitorului (care este tocmai urmarea imediată), o împrejurare care este invariabilă in abstracto pentru fapte ce primesc aceeași încadrare juridică. Astfel, luând ca exemplu infracțiunea de omor, o persoană poate fi ucisă prin împușcare, prin lovirea cu cuțitul, prin otrăvire, în fiecare din aceste cazuri efectul imediat al acțiunii (extensia acesteia) va fi diferit (lovirea corpului victimei de către glonț, tăierea corpului victimei cu cuțitul și, respectiv, pătrunderea otravei în corpul victimei), însă în fiecare din aceste cazuri vom avea, in abstracto, același efect mediat al acțiunii, aceeași urmare imediată, moartea victimei.

Codul penal nu folosește sintagma ”element material”. În schimb în cuprinsul codului sunt întrebuințați termenii ”faptă”, iar, mai rar, ”inacțiune sau acțiune” [în acest din urmă caz acești termeni sunt folosiți în cuprinsul art. 33 lit. b) C. p., art. 41 alin. (2), (3) C. p. și art. 122 alin.(2) C. p. (vechiul Cod penal), respectiv, art. 38 C. p., art. 35 alin. (1), (2) C. p. și art. 154 alin. (2), (3) C. p. (noul Cod penal)].

Termenul ”element material” este sinonim cu termenii ”acțiune”, respectiv, „inacțiune”? Considerăm că nu.

Astfel, considerăm că latura obiectivă trebuie privită ca fiind alcătuită din:

• acțiune/inacțiune (ceea ce face făptuitorul, mișcările sale corporale);
• extensia acțiunii/inacțiunii (efectul imediat la mișcărilor corporale ale făptuitorului, împrejurare ce constituie o primă vătămare, imediată, produsă prin acțiunea/ inacțiunea făptuitorului);
• lanțul cauzal ce conduce de la acțiune/inacțiune la acest efect imediat;
• lanțul cauzal ce conduce de la extensia acțiunii/ inacțiunii (efectul imediat) la efectul mediat (urmarea imediată);
• urmarea imediată.

Astfel privite lucrurile, acțiunea/inacțiunea este mai puțin decât elementul material, este ceea ce face făptuitorul până în momentul în care faptele sau împrejurările puse în mișcare de acesta încep să evolueze independent de vreo altă intervenție a acestuia. Elementul material este acțiunea/inacțiunea și efectul imediat al acestora (așa cum a fost definit mai sus, variabil în funcție de starea de fapt concretă), cu lanțul cauzal dintre acestea.

Așa cum se poate lesne observa din definiția legală a celor patru forme de vinovăție din art. 19 alin. (1) C.p. (vechiul Cod penal) și resp. art. 16 alin. (3), (4) C.p. (noul Cod penal), termenii ”prevede”^[3], ”urmărește” și ”rezultatul faptei” se referă strict la împrejurări viitoare, la condiția subsecventă din conținutul infracțiunii, mai exact la urmarea imediată. Legiuitorul definește, de fapt, astfel numai factorul intelectiv al celor patru forme ale vinovăției, raportându-se la atitudinea psihică a persoanei față de condițiile subsecvente, ce survin după săvârșirea elementului material.

Dar există o atitudine psihică, corespunzătoare vinovăției, atât față de condițiile preexistente, cât și față de cele concomitente. Această atitudine nu poate fi definită prin folosirea termenilor menționați mai sus, care se referă la viitor, ci prin folosirea altor termeni care să se refere la împrejurări anterioare și concomitente săvârșirii faptei.

Astfel, întrucât Codul penal nu a făcut-o, se impune o definire a vinovăției – atitudine psihică față de condițiile preexistente și concomitente [pe care o vom denumi în continuare ”vinovăție față de trecut-prezent”, iar vinovăția față de condițiile subsecvente, așa cum este ea definită de art. 19 vechiul C. p. [art. 16 alin. (3), (4) noul C.p.], o vom numi „vinovăție față de viitor„] din conținutul infracțiunii, care va avea patru forme, corespunzătoare celor patru forme, după cum urmează:

• forma de vinovăție corespunzătoare intenției directe: există atunci când infractorul cunoaște starea, situația sau împrejurarea de care depinde caracterul penal al faptei (adică condiția preexistentă sau concomitentă) și dorește ca aceasta să existe în acest fel;
• forma de vinovăție corespunzătoare intenției indirecte: există atunci când infractorul bănuiește că starea, situația sau împrejurarea de care depinde caracterul penal al faptei ar putea exista și, deși nu dorește existența acesteia, o acceptă;
• forma de vinovăție corespunzătoare culpei cu prevedere: există atunci când infractorul bănuiește că starea, situația sau împrejurarea de care depinde caracterul penal al faptei ar putea exista, dar nu o acceptă, socotind fără temei că aceasta nu există;
• forma de vinovăție corespunzătoare culpei fără prevedere: există atunci când infractorul nu cunoaște și nu bănuiește că starea, situația sau împrejurarea de care depinde caracterul penal al faptei există, deși trebuia și putea să cunoască existența acesteia.

Astfel, deși Codul penal nu a dat o definiție celor patru forme de vinovăție descrise mai sus (față de condițiile preexistente și concomitente), în mod implicit, vechiul Codul penal face vorbire de o atitudine psihică referitoare la condițiile preexistente și concomitente săvârșirii faptei în art. 51, unde se reglementează eroarea de fapt, și, în mod corespunzător, în art. 30 alin. (1) din noul Cod penal, în cazul infracțiunilor care au ca element constitutiv intenția, arătând că nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, când făptuitorul, în momentul săvârșirii faptei, nu cunoștea^[4] existența unei stări situații sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.

În aliniatul (3) al art. 51 din vechiul C.p. se face vorbire despre o atitudine psihică față de condițiile preexistente sau concomitente în cazul infracțiunilor care au ca element constitutiv culpa, arătându-se că dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică și faptelor săvârșite din culpă pe care legea le pedepsește, numai dacă necunoașterea stării, situației sau împrejurării respective nu este ea însăși rezultatul culpei, respectiv, în art. 30 alin. (2) din noul Cod penal se arată că dispozițiile aliniatului (1) se aplică și faptelor săvârșite din culpă pe care legea penală le pedepsește, numai dacă necunoașterea stării, situației ori împrejurării respective nu este ea însăși rezultatul culpei. Așadar, cele două forme de atitudine psihică față de condițiile preexistente și concomitente urmează a se defini în mod corespunzător prin raportare la prev. art. 19 alin. (2) pct. 2 din vechiul C.p., respectiv, art. 16 alin. (4) din noul C.p., așa cum am procedat mai sus.

Și în conținutul unor infracțiuni se regăsesc termeni care reprezintă diferite forme derivate din „a cunoaște, cunoaștere” (atitudine psihică față de împrejurări trecute sau existente la momentul faptei), de exemplu în art. 221 vechiul C.p. (cunoscând că bunul provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală), art. 263 vechiul C.p. (fapta funcționarului care luând cunoștință…) etc., respectiv, art. 270 alin. (1) noul C.p. (a cunoscut…), art. 266 alin. (1) noul C.p. (fapta persoanei, care luând cunoștință…).

De asemenea, în conținutul art. 28 alin. (2) vechiul C.p. se face vorbire, implicit, despre condiții preexistente sau concomitente și, respectiv, condiții subsecvente, circumstanțele privitoare la faptă răsfrângându-se asupra participanților, numai în măsura în care aceștia le-au cunoscut (împrejurări existente la momentul săvârșirii faptei de către participantul în cauză) sau le-au prevăzut (împrejurări viitoare, care s-au ivit ulterior săvârșirii faptei de către participantul în cauză) (în cuprinsul art. 50 alin. (2) noul C.p. se prevede că circumstanțele privitoare la faptă se răsfrâng asupra autorului și a participanților numai în măsura în care aceștia le-au cunoscut sau le-au prevăzut).

Consecința celor de mai sus este că, dacă la o infracțiune intenționată se constată că nu s-a acționat cu intenție față de urmarea imediată, se va dispune scoaterea de sub urmărire penală sau achitarea în temeiul art. 16 lit. b) C.p.p., întrucât fapta nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege. Deși forma vinovăției față de trecut – prezent este o parte a vinovăției ca element constitutiv al laturii subiective a infracțiunii, dacă la o infracțiune intenționată se constată că nu s-a acționat cu intenție (așa cum a fost aceasta definită mai sus la formele de vinovăție față de trecut – prezent) față de o condiție preexistentă sau concomitentă, se va dispune scoaterea de sub urmărire penală sau achitarea în tem. art. 16 lit. d) C.p.p. rap. la art. 30 alin. (1) noul C.p., tocmai datorită prevederilor acestui din urmă articol. În practica vechilor coduri, în acest din urma caz soluția se dispunea uneori în tem. art. 10 lit. d) vechiul C.p.p., constatându-se că faptei îi lipsește un element constitutiv, intenția, ceea ce nu este foarte riguros, întrucât în cauză ar fi trebuit să se facă aplicarea art. 51 alin. (1) vechiul C.p., potrivit celor de mai sus.

Faptul că o infracțiune este incriminată de către legea penală atunci când este săvârșită din culpă nu trebuie să conducă la concluzia că aceste fapte se comit cu aceeași formă de vinovăție față de trecut-prezent și vinovăție față de viitor.

Astfel, potrivit doctrinei, vinovăția ca element constitutiv al laturii subiective constituie atitudinea psihică a făptuitorului față de fapta săvârșită, legătura de cauzalitate și urmarea imediată, în forma prevăzută de lege ca aceasta să constituie infracțiune. Atitudinea psihică trebuie să privească toate elementele constitutive [condițiile necesare ca fapta să constituie infracțiune (situația premisă, elementul material etc.)].

Cum se poate lesne observa, vinovăția ca element constitutiv privește doar latura intelectivă a atitudinii psihice (de altfel, aceasta este una din deosebirile majore dintre vinovăție ca trăsătură esențială a infracțiunii și vinovăția ca element constitutiv, de aceea uneori poate exista una și lipsi cealaltă sau invers). Și în cazul vinovăției ca element constitutiv se impune aceeași definire a formelor vinovăției față de trecut – prezent ca și în cazul vinovăției ca trăsătură esențială a infracțiunii.

Astfel, este greșit a se susține, cum se arăta în trecut, înainte de pronunțarea deciziei în recurs în interesul legii nr. I din 15 ianuarie 2007 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, că o infracțiune din culpă nu poate absorbi o infracțiune intenționată. Astfel, infracțiunea prev. de art. 178 alin. (3) vechiul C.p. (în modalitatea normativă a săvârșirii faptei de către o persoană ce are în sânge o îmbibație alcoolică ce depășește limita legală) este o infracțiune complexă și absoarbe infracțiunea prev. de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/ 2002, tocmai pentru că față de elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/ 2002 avem forma de vinovăție a intenției, iar față de urmarea imediată (moartea subiectului pasiv) avem forma de vinovăție a culpei.

Astfel, dacă în cazul unei infracțiuni intenționate, intenția trebuie să existe față de toate elementele constitutive (condițiile necesare ca fapta să constituie infracțiune), la infracțiunea din culpă culpa trebuie să existe în mod necesar față de urmarea imediată, față de unele din celelalte elemente constitutive putem avea și intenție.

Chiar și în cazul unei infracțiuni simple din culpă putem avea forme diferite de vinovăție față de diferitele elemente constitutive. De exemplu, în cazul infracțiunii prev. de art. 178 alin. (3) vechiul C.p., în modalitatea normativă a săvârșirii faptei de către o persoană aflată în stare de ebrietate, nu este necesar a avea culpă (ca formă a vinovăției față de trecut prezent) față de modul și mijlocul de comitere a elementului material „de către un conducător de vehicul cu tracțiune mecanică”, ci, așa cum se și întâmplă în mod obișnuit, față de acest element constitutiv făptuitorul poate avea forma intenției (ca formă a vinovăției față de trecut – prezent).

Revenind la împărțirea laturii obiective așa cum s-a arătat mai sus, se poate observa că față de toate aceste condiții din latura obiectivă putem avea în cazul aceleiași fapte forme de vinovăție diferite [de exemplu, revenind la exemplul cu împușcarea unei persoane, putem avea intenție față de acțiune (apăsarea pe trăgaci), dar culpă față de lovirea corpului victimei de către glonț (extensia acțiunii, efectul imediat al acesteia) și culpă față de moartea victimei; putem avea intenție față de acțiune (apăsarea pe trăgaci), intenție față de lovirea corpului victimei (de exemplu într-o zonă nevitală), dar culpă față de moartea victimei.].

3. Infracțiunea continuată săvârșită din culpă

Acestea fiind spuse, revenind la cele două spețe de la începutul lucrării, considerăm că, într-adevăr, în cele două cauze au fost săvârșite infracțiuni unice de neglijență în serviciu. Unitatea de infracțiune nu este cea naturală, ci este o formă a unității legale, și anume infracțiunea continuată, având în vedere cele mai sus expuse și următoarele argumente:

• în definiția dată de Codul penal infracțiunii continuate se vorbește de săvârșirea de „acțiuni sau inacțiuni”, or, așa cum s-a arătat mai sus, acestea nu se identifică cu toată latura obiectivă, ci reprezintă o parte a acesteia; or, făptuitorul poate lua hotărârea să săvârșească anumite acțiuni sau inacțiuni; față de aceste acțiuni sau inacțiuni, săvârșite la diferite intervale de timp, făptuitorul poate avea forma intenției;
• în art. 41 alin. (2) vechiul C.p. și art. 35 alin. (1) noul C.p. se arată că acțiunile/inacțiunile care prezintă conținutul aceleiași infracțiuni; așa cum s-a arătat, acțiunea/inacțiunea este o parte a laturii obiective a infracțiunii, și nu întregul, de aceea legiuitorul a prevăzut că acestea prezintă, și nu întrunesc^[5];
• săvârșirea unei infracțiuni continuate din culpă s-ar putea săvârși atunci când o persoană ia hotărârea să săvârșească acțiuni/inacțiuni sau elemente materiale care intră în latura obiectivă a unei infracțiuni la diferite intervale de timp, dar față de urmările imediate ale acestor diferite acte materiale poate avea forma culpei.

O infracțiune continuată săvârșită din culpă s-ar putea concepe a fi săvârșită atunci când o persoană ia hotărârea de a săvârși la diferite intervale de timp acțiuni sau inacțiuni ori elemente materiale (cu intenție), care, fiecare luate separat ar putea constitui infracțiuni unice simple (unitate naturală), iar față de urmările imediate ale acestor infracțiuni unice făptuitorul are culpa ca formă a vinovăției.

Astfel, o infracțiune de neglijență în serviciu săvârșită în formă continuată s-ar putea săvârși în modul următor: făptuitorul ia hotărârea să își încalce cu intenție o îndatorire de serviciu, la diferite intervale de timp, dar față de urmările imediate ale acestor acte (paguba, de exemplu), el are forma culpei. Sintetic și plastic spus, făptuitorul ia hotărârea să fie neglijent o perioadă de timp.

Așa stând lucrurile se remarcă faptul că, într-adevăr, în cele două spețe de la începutul lucrării s-au săvârșit infracțiuni unice de neglijență în serviciu, însă nu sub forma unității naturale (infracțiune simplă sau infracțiune continuă), ci sub forma unității legale, infracțiune continuată.

De altfel, nu se poate reține săvârșirea unei infracțiuni unice, simple, întrucât în cele două spețe a fost vorba de îndepliniri necorespunzătoare ale atribuțiilor de serviciu prin acțiuni sau omisiuni separate, săvârșite de-a lungul unei perioade de timp.

Astfel, în prima speță, la primirea fiecărui proces-verbal se năștea în sarcina inculpatului o obligație de serviciu concretă, pe care acesta nu și-a îndeplinit-o. În sarcina inculpatului s-au născut, de-a lungul timpului mai multe astfel de obligații concrete, corespunzătoare ca număr cu numărul de procese-verbale netrimise organelor competente spre a fi puse în executare sau pentru care nu s-a trimis înștiințarea de plată prevăzută de lege. Pentru fiecare neexecutare a obligațiilor de serviciu referitoare la fiecare proces-verbal în parte s-au săvârșit fapte ce au întrunit fiecare în parte elementele constitutive ale infracțiunii simple de neglijență în serviciu. Nu se poate susține nici că ar fi vorba de o infracțiune unică sub forma infracțiunii continue permanente, întrucât, așa cum s-a arătat mai sus, în sarcina inculpatului s-au născut la diferite intervale de timp mai multe obligații de serviciu concrete, încălcate fiecare în mod distinct. Chiar dacă în perioada în care a săvârșit infracțiunea inculpatul nu și-a îndeplinit îndatoririle de serviciu pentru niciun proces-verbal de constatare și sancționare a contravenției, nu se poate susține ipoteza infracțiunii unice continuate (permanente sau succesive), întrucât, chiar dacă, in abstracto, inculpatul și-a încălcat obligația de serviciu, generală, cu toate acestea nu a existat o singură încălcare a unei obligații concrete, particulare, ci mai multe încălcări, săvârșite la diferite intervale de timp, actele materiale consumându-se fiecare în parte, instantaneu, la producerea urmării imediate (pagubei) corespunzătoare fiecărui act în parte.

De asemenea, în cea de-a doua speță, inculpata condamnată pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu nu și-a îndeplinit lunar  atribuțiile de serviciu, constând în verificarea gestiunii celeilalte inculpate. Astfel, dacă sumele de bani delapidate de cealaltă inculpată au fost însușite în diferite tranșe lunar sau la intervale mai mari de timp, rezultă că prejudiciile create prin faptele omisive ale inculpatei condamnate pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu au fost comise, de asemenea, lunar sau la diferite intervale de timp, deci și prejudiciile (nedescoperite prin verificările ce trebuiau efectuate periodic, dar care nu s-au efectuat) au fost create la diferite intervale de timp. Actele materiale omisive au fost săvârșite distinct, pe o perioadă de timp și au creat prejudicii diferite, la diferite intervale de timp, corespunzător sumelor delapidate de-a lungul perioadei de timp de către cealaltă inculpată.

Astfel, cu referire la infracțiunea de neglijență în serviciu, se poate reține săvârșire acestei infracțiuni în formă continuată când se constată că făptuitorul a luat hotărârea de a își neîndeplini în mod corespunzător atribuțiile de serviciu (neîndeplinire intenționată) și nu își îndeplinește corespunzător atribuțiile de serviciu la diferite intervale de timp, dar, față de urmările imediate corespunzătoare fiecărei neîndepliniri în parte, făptuitorul are ca formă a vinovăției culpa. Chiar dacă se poate pune întrebarea dacă nu cumva, după un număr suficient de încălcări ale atribuțiilor de serviciu, ar trebui să se constate că făptuitorul a început să accepte producerea urmărilor imediate, intenția făptuitorului trebuie dovedită, în caz contrar, potrivit prezumției de nevinovăție trebuind să se considere că acesta a acționat din culpă.

[1] O infracțiune continuată săvârșită cu praeterintenție se săvârșește atunci când făptuitorul ia hotărârea să săvârșească infracțiuni ce constituie primum delictum, dar se află în culpă față de urmarea imediată a infracțiunilor ce constituie majus delictum (față de urmarea imediată mai gravă sau în plus) și comite, în baza aceleiași rezoluții, acte materiale ce constituie fiecare în parte infracțiuni praeterintenționate. Dacă nu s-ar considera așa, făptuitorul unei astfel de fapte ar beneficia de un tratament mai ușor în ceea ce privește intervenirea prescripției pentru anumite acte materiale (în situația când, datorită întinderii în timp, unele acte materiale s-ar putea considera prescrise, dacă ar fi considerate infracțiuni unice, față de situația când, săvârșind-se o infracțiune continuată alcătuită numai din acte materiale intenționate ce ar întruni fiecare în parte elementele constitutive ale infracțiunii simple primum delictum, cursul prescripției s-ar considera că începe să curgă de la data săvârșirii ultimului act material).

[2] Constantin Bulai, op. cit., pag. 127

[3] Potrivit dicționarului explicativ al limbii române ”a prevedea” înseamnă a deduce (din fapte care precedă) evoluția evenimentelor viitoare, a avea intuiția celor ce urmează să se întâmple, a întrezări, a presimți.

[4] Potrivit definiției dată de Dicționarul explicativ al limbii române, a cunoaște înseamnă a lua cunoștință de obiectele și de fenomenele înconjurătoare, reflectate în conștiință, a stabili în chip obiectiv natura, proprietățile unui lucru, relațiile dintre fenomene, a le da o interpretare conformă cu adevărul. Nu se poate afirma că o persoană cunoaște un fapt viitor, care încă nu există, ci îl poate prevedea sau nu, apariția acestuia în viitor fiind posibilă sau nu, probabilă sau nu.

[5] În contra acestui argument s-ar putea susține că în conținutul art. 33 lit. b) vechiul C.p. legiuitorul vorbește de „… acțiune sau inacțiune care … întrunește elementele mai multor infracțiuni”, iar în art. 38 alin. (2) noul C.p. legiuitorul arată că „acțiune sau inacțiune … realizează conținutul mai multor infracțiuni”; totuși, se poate susține că aici accentul cade mai mult pe faptul că prin aceeași acțiune sau inacțiune se comit mai multe infracțiuni; de asemenea, în conținutul art. 41 alin. (3) vechiul C.p. și art. 35 alin. (2) noul C.p., legiuitorul a folosit termenul constituie și nu prezintă.