dr. Irinel Rotariu*

ABSTRACT

The conflict in Ukraine opposes two states, one of which – Russia – is the one to attack a neighboring state – Ukraine, which is in a position to defend itself. We highlighted some trends that manifest themselves from the perspective of the criminalization of the crime of aggression, starting from the historical evolution of the crime. We analised the legal international provisions on crime of aggression, the opinion of the International Military Tribunal from Nürnberg on the crime, and the actual perspective of investigation and judging of the crime committed against Ukraine.

Keywords: crime of aggression, International Military Tribunal, Control Council, International Criminal Court, Rome Statute, aggression against Ukraine.

I. Introducere

Dezvoltarea agresiunii nejustificate și ilegale a Rusiei asupra Ucrainei din anul 2022 a adus în discuția comunității internaționale și a juriștilor tragerea la răspundere penală a autorilor pentru infracțiunile de maximă gravitate săvârșite de combatanți – genocid, crime de război, crime împotriva umanității –, dar și pentru infracțiunea de agresiune și înființarea unei instanțe speciale destinate judecării acestei infracțiuni.

Toate aceste fapte sunt incriminate de Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale din 17 iulie 1998^[1] și acoperă sfera acelor comportamente a căror cercetare penală și judecare are ca scop, așa cum se arată în preambulul Statutului, protejarea victimelor atrocităților „care sfidează imaginația și lezează profund conștiința umană”. Incriminarea acestor infracțiuni exprimă angajamentul și răspunderea pe care comunitatea internațională și autoritățile naționale o au pentru protejarea civilizației omenești și pentru întărirea cooperării internaționale, ca o condiție a eficienței activității judiciare.

II. Evoluția istorică a reglementării infracțiunii de agresiune. Incriminarea sa în statutele instanțelor militare internaționale create la sfârșitul celui de-al doilea război mondial

Spre deosebire de celelalte infracțiuni internaționale, agresiunea este o infracțiune relativ nouă, nefiind incriminată de la început în instrumentele juridice. Cel de-al Doilea Război Mondial a generat necesitatea incriminării războiului de agresiune, după săvârșirea faptelor și, evident, după încheierea războiului.

Cronologic, prima mențiune a agresiunii ca infracțiune internațională care dă naștere răspunderii penale individuale s-a realizat la 8 august 1945, odată cu adoptarea Acordului de la Londra de înființare a Tribunalului Militar Internațional de la Nürnberg[2].

Articolul 6 din Carta Tribunalului Militar Internațional, care face parte integrantă din Acord, în secțiunea II, intitulată „Competență și principii generale”, definește, printre faptele care atrag răspunderea penală a persoanelor; „(a) Crime împotriva păcii: și anume, planificarea, pregătirea, inițierea sau purtarea unui război de agresiune sau a unui război cu încălcarea tratatelor, acordurilor sau asigurărilor internaționale sau participarea la un plan comun sau conspirație pentru realizarea oricăreia dintre cele de mai sus”.

Legea Consiliului de Control Aliat nr. 10/20.12.1945 pentru sancționarea persoanelor vinovate de săvârșirea de crime de război, crime împotriva păcii și crime împotriva umanității[3] prevede, în art. II pct. 1, că reprezintă crime împotriva păcii: „(…) Inițierea invaziilor altor țări și războaiele de agresiune cu încălcarea legilor și tratatelor internaționale, inclusiv, dar fără a se limita la, planificarea, pregătirea, inițierea sau purtarea unui război de agresiune sau un război cu încălcare a tratatelor, acordurilor sau asigurărilor internaționale ori participarea la plan comun sau o conspirație pentru realizarea oricăreia dintre cele de mai sus”. Textele sunt similare și califică drept crimă contra păcii agresiunea, instituind drept condiție caracterul ilegal al acesteia raportat la legislația internațională și acoperind o sferă largă de comportamente, inclusiv actele de pregătire și conspirație la război.

Articolul 6 din Carta Tribunalului Militar Internațional pentru Estul Îndepărtat[4] din 19.01.1946 (Tribunalul Militar Internațional de la Tokyo) prevede drept crime contra păcii: „Următoarele fapte, sau oricare dintre ele, sunt infracțiuni care intră în competența Tribunalului pentru care se stabilește responsabilitatea individuală: a. Crime împotriva păcii: și anume, planificarea, pregătirea, inițierea sau desfășurarea unui război de agresiune declarat sau nedeclarat, sau un război cu încălcarea dreptului internațional, tratatelor, acordurilor sau asigurărilor sau participarea la un plan comun sau conspirație pentru realizarea oricare dintre cele de mai sus (…)”.

Textul din 1946 are o sferă mai largă, în sensul că descrie drept ilegal nu doar războiul purtat cu încălcarea dispozițiile legale internaționale, ci și acela care încalcă dreptul internațional, aspect care subliniază caracterul ilegal al războiului prin care statele încalcă obiceiurile și practica bunei vecinătăți și coexistenței pașnice a statelor. Toate aceste dispoziții legale includ infracțiunea de agresiune în categoria crimelor contra păcii.

În baza acestor dispoziții legale, 12 inculpați judecați de Tribunalul Militar Internațional de la Nürnberg au fost găsiți vinovați, iar 25 de inculpați au fost condamnați pentru agresiune de Tribunalul Militar Internațional de la Tokyo.

La 11 decembrie 1946, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat Rezoluția 95 (I)[5], care „afirmă principiile dreptului internațional recunoscute de Carta Tribunalului de la Nürnberg și de hotărârea Tribunalului, îndrumă Comitetul pentru codificarea dreptului internațional, instituit prin rezoluția Adunării Generale din 11 decembrie 1946, să trateze drept chestiune de importanță primordială planurile pentru formularea, în contextul unei codificări generale a infracțiunilor împotriva păcii și securității omenirii, sau a unui Cod Penal Internațional, a principiilor recunoscute în Carta Tribunalului de la Nürnberg și în hotărârea Tribunalului”.

După finalizarea activității acestor instanțe militare internaționale, nu s-a realizat un proces de dezvoltare a dreptului pozitiv care să incrimineze agresiunea pentru viitor, deși Carta O.N.U.[6] a instituit o serie de interdicții ale utilizării ilegale a forței în relațiile internaționale [art. 1 alin. (1), art. 39, art. 41]; dar a prevăzut și excepții, conducând la unele zone gri ale reglementării juridice internaționale. Aspectele legate de drepturile la libertate, autodeterminare și independență ale popoarelor au făcut incriminarea agresiunii oarecum problematică, în condițiile imperativului de precizie și predictibilitate a normei de incriminare, și au dat discuțiilor despre noțiune un caracter pronunțat politic.

Dezvoltarea Războiului Rece a constituit de asemenea o etapă istorică în care statele lumii, cu precădere marile puteri, au evitat reglementarea noțiunii de agresiune.

Prin Rezoluția (XXI) din 18 decembrie 1967 a Adunării Generale a O.N.U.[7] a fost creat Comitetul special al O.N.U. pentru problema definirii agresiunii, care a propus Adunării Generale proiectul de definiție a agresiunii.

În sesiunea ținută între 11 martie și 12 aprilie 1974, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat o Rezoluție, neobligatorie din punct de vedere juridic conform Cartei, care conține definiția agresiunii, Rezoluția 3314 (XXIX) din 14 decembrie 1974[8] privind definirea agresiunii.

Conform art. 1 al definiției, „agresiunea este utilizarea forței armate de către un stat împotriva suveranității, integrității teritoriale sau independenței politice a altui stat, sau în orice alt mod incompatibil cu Carta Națiunilor Unite, așa cum este stabilită. din această definiție”.

Rezoluția 3314/1974 aduce noutăți față de reglementările anterioare, deoarece dă lămuriri ale definiției și detaliază conținutul faptei.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (2), în această definiție termenul „stat”:

a) este folosit fără a prejudicia problema recunoașterii sau faptul de a ști dacă un stat este membru al Organizației Națiunilor Unite,

b) include, când este cazul, conceptul de „grup de state”.

De asemenea, art. 3 prevede: „oricare dintre actele de mai jos, fie că a existat sau nu o declarație de război, întrunește, sub rezerva prevederilor art. 2 și în conformitate cu ele, condițiile unui act de agresiune:

a) invadarea sau atacarea teritoriului unui stat de către forțele armate ale unui alt stat, sau orice ocupație militară, chiar temporară, rezultând dintr-o asemenea invazie sau dintr-un asemenea atac, sau orice anexare, prin folosirea forței, a teritoriului sau a unei părți a teritoriului unui alt stat;

b) bombardarea, de către forțele armate ale unui stat, a teritoriului unui alt stat, sau folosirea oricăror arme de către un stat împotriva teritoriului unui alt stat;

c) blocada porturilor sau coastelor unui stat de către forțele armate ale unui alt stat;

d) atacul săvârșit de către forțele armate ale unui stat împotriva forțelor armate terestre, navale, sau aeriene sau împotriva flotelor maritime și aeriene civile ale unui alt stat;

e) folosirea forțelor armate ale unui stat, care sunt staționate pe teritoriul unui alt stat cu acordul statului gazdă, contrar condițiilor prevăzute în acord, sau orice prelungire a prezenței lor pe teritoriul respectiv după data încetării acordului;

f) admiterea de către un stat ca teritoriul său, pe care l-a pus la dispoziția unui alt stat, să fie folosit de către acesta din urmă pentru comiterea unui act de agresiune împotriva unui stat terț;

g) trimiterea de către un stat sau în numele său de bande sau grupuri înarmate, de forțe neregulate sau de mercenari care săvârșesc acte de forță armată împotriva unui alt stat, de o asemenea gravitate încât ele echivalează cu actele enumerate mai sus, sau faptul de a se angaja în mod substanțial într-o astfel de acțiune”.

Articolul 4 prevede că enumerarea actelor de mai sus nu este limitativă, Consiliul de Securitate putând califica și alte acte ca acte de agresiune potrivit prevederilor Cartei.

Articolul 2 prevede că „folosirea forței armate, cu violarea Cartei, de către un stat care acționează primul constituie dovada suficientă prima facie a unui act de agresiune, deși Consiliul de Securitate poate, în conformitate cu Carta, să conchidă că stabilirea faptului că un act de agresiune a fost comis nu ar fi justificată ținând seama de alte împrejurări pertinente, inclusiv faptul că actele în cauză sau consecințele lor nu sunt de o gravitate suficientă”. Dincolo de aspectele legate de definirea infracțiunii, acest articol trimite la probațiunea faptei, statuând că statul care acționează primul este dovedit drept agresor.

Proiectul Codului crimelor contra păcii și securității omenirii, elaborat în 1996 de Comisia de Drept Internațional a Organizației Națiunilor Unite, prevede în art. 16, intitulat „crima de agresiune”: „persoana care, în calitate de conducător sau organizator, participă activ sau ordonă planificarea, pregătirea, inițierea sau desfășurarea unei agresiuni comise de un stat este responsabilă pentru infracțiunea de agresiune”[9].

III. Infracțiunea de agresiune din Statutul Curții Penale Internaționale

III.1. Reglementarea infracțiunii în Statut

Articolul 5 din Statutul din 17 iulie 1998 de la Roma al Curții Penale Internaționale[10] prevede că în competența Curții intră crimele cele mai grave care privesc ansamblul comunității internaționale, enumerând, la lit. d) a alin. 1, infracțiunea de agresiune.

Potrivit alin. 2, Curtea își exercită competența în ceea ce privește infracțiunea de agresiune când va fi adoptată o dispoziție conform art. 121 și 123, care va defini această infracțiune și va fixa condițiile exercitării competenței Curții. Această dispoziție, prevede același text, trebuie să fie compatibilă cu dispozițiile pertinente ale Cartei Națiunilor Unite. Cum statele părți nu au realizat în 1998 un consens cu privire la această infracțiune, ea nu a fost introdusă în Statut.

Abia la 10 iunie 2010, cu ocazia conferinței de la Kampala, Uganda, a fost introdus în Statut art. 8 bis[11]. Acest articol prevede că, în scopul Statutului, agresiunea înseamnă planificarea, pregătirea, inițierea sau executarea, de către o persoană aflată într-o poziție de a exercita efectiv controlul asupra sau de a dirija acțiunea politică sau militară a unui stat, a unui act de agresiune care, prin caracterul, gravitatea și amploarea sa, constituie o încălcare vădită a Cartei Națiunilor Unite (alin. 1).

Conform alin. 2 al acestui articol, „act de agresiune” înseamnă folosirea forței armate de către un stat împotriva suveranității, integrității teritoriale sau independenței politice a altui stat, sau în orice alt mod incompatibil cu Carta Națiunilor Unite.

Oricare dintre următoarele acte, indiferent de o declarație de război, în conformitate cu Rezoluția 3314 (XXIX) a Adunării Generale a Națiunilor Unite din 14 decembrie 1974, se califică drept un act de agresiune:

(a) invazia sau atacul forțelor armate a unui stat de pe teritoriul altui stat, sau orice ocupație militară, chiar temporară, rezultată dintr-o astfel de invazie sau atac, sau orice anexare prin folosirea forței a teritoriului altui stat sau a unei părți a acestuia;

(b) bombardarea de către forțele armate ale unui stat a teritoriului altui stat sau utilizarea oricăror arme de către un stat împotriva teritoriului altui stat;

(c) blocarea porturilor sau coastelor unui stat de către forțele armate ale altui stat;

(d) atacul al forțelor armate ale unui stat asupra forțelor terestre, maritime sau aeriene, sau a flotelor maritime și aeriene ale altui stat;

(e) utilizarea forțelor armate ale unui stat care se află pe teritoriul altui stat cu acordul statului de reședință, cu încălcarea condițiilor prevăzute în acord sau orice extindere a prezenței lor pe acest teritoriu după încheierea acordului;

(f) acțiunea unui stat de a permite ca teritoriul său, pe care l-a pus la dispoziția altui stat, să fie utilizat de către celălalt stat pentru comiterea unui act de agresiune împotriva unui stat terț;

(g) trimiterea de către sau în numele unui stat a unor trupe armate, grupuri, trupe neregulate sau mercenari, care desfășoară acte de forță armată împotriva altui stat, cu o asemenea gravitate încât să echivaleze cu actele enumerate mai sus, sau implicarea sa substanțială în acestea”.

România nu a ratificat deocamdată dispozițiile art. 8 bis, deși a susținut incriminarea infracțiunii de agresiune[12].

III.2. Descrierea infracțiunii de agresiune în Elementele Crimelor

Elementele Crimelor[13] descriu astfel infracțiunea de agresiune:

– oricare dintre actele menționate la paragr. 2 al art. 8 bis constituie un act de agresiune. Nu este necesar să se dovedească faptul că autorul a evaluat, în drept, întrebarea de a ști dacă recurgerea la forță armată era incompatibilă cu Carta Națiunilor Unite. Expresia „încălcare vădită a Cartei” este o calificare obiectivă. Nu este necesar să se dovedească faptul că autorul a evaluat, în drept, caracterul vădit al violării Cartei Națiunilor Unite;

– pentru existența infracțiunii este necesar ca făptuitorul să fi planificat, pregătit, inițiat sau săvârșit un act de agresiune. Făptuitorul este o persoană efectiv în măsură să controleze sau să dirijeze acțiunea politică sau militară a statului care a săvârșit agresiunea militară. Actul de agresiune – recurgerea de către un stat la forța armată împotriva suveranității, integrității teritoriale sau independenței politice a altui stat sau în orice alt mod incompatibil cu Carta Națiunilor Unite – a fost săvârșit;

– făptuitorul avea cunoștință de împrejurările de fapt care au stabilit incompatibilitatea unei asemenea recurgeri la forța armată cu dispozițiile Cartei Națiunilor Unite. Actul de agresiune, prin caracteristicile lui, gravitatea și amploarea lui constituie o violare vădită a Cartei Națiunilor Unite. Făptuitorul trebuie să aibă cunoștință de împrejurările de fapt care au stabilit o astfel de violare vădită a Cartei Națiunilor Unite.

III.3. Analiza infracțiunii

III.3.1. Obiectul juridic

Obiectul juridic al infracțiunii de agresiune este reprezentat de relațiile sociale internaționale pașnice, de bună vecinătate și înțelegere care există între statele lumii, ce presupun soluționarea oricăror diferende internaționale pe calea pașnică și exclud folosirea forței.

Credem că din această perspectivă preambulul Cartei O.N.U. exprimă cel mai bine modul în care se proiectează relațiile sociale afectate de săvârșirea infracțiunii de agresiune: „să izbăvim generațiile viitoare de flagelul războiului care, de două ori în cursul unei vieți de om, a provocat omenirii suferințe de nespus, sa ne reafirmam credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaților și a femeilor, precum și a națiunilor mari și mici, sa cream condițiile necesare menținerii justiției și respectării obligațiilor decurgând din tratate și alte izvoare ale dreptului internațional, să promovam progresul social și condiții mai bune de trai într-o mai mare libertate”.

Infracțiunea de agresiune are obiect material constând în corpul persoanelor care cad victime atacului, patrimoniul sau obiectele distruse ca urmare a acțiunii agresive.

III.3.2. Subiectul

Subiectul activ este „o persoană aflată într-o poziție de a exercita efectiv controlul asupra sau de a dirija acțiunea politică sau militară a unui stat”. Din această perspectivă nu orice persoană care deține controlul sau comanda unor operațiuni poate fi autor, ci trebuie să aibă ca atribuții controlul sau comanda, adică puterea de decizie, sau să aibă de facto posibilitatea de a le exercita. Controlul sau comanda reprezintă posibilitatea reală de a influența politic sau militar desfășurarea agresiunii, începerea sau oprirea acesteia, planificarea, alocarea resurselor.

Subiectul activ este persoana care ia deciziile majore privind agresiunea. El trebuie să fie în primul rând competent legal a le lua, și din această perspectivă, credem că procurorul sau judecătorul trebuie să aibă în vedere dovedirea unei poziții de putere politică, militară sau de management social care rezultă din ierarhia formală a societății și este exprimată de sistemul normelor care reglementează puterea în statul agresor – mai ales normele constituționale.

În al doilea rând, considerăm că subiectul activ al infracțiunii de agresiune poate fi și o persoană care are aptitudinea de a dirija acțiunea politică sau militară a unui stat și din perspectivă informală; o persoană care deține un ziar, un site web sau o platformă online de mare audiență poate avea capacitatea de a determina decizia de agresiune prin influențarea, instigarea sau ajutarea factorilor de decizie politico-militară și poate răspunde pentru infracțiunea de agresiune dacă acuzarea poate stabili legătura de cauzalitate dintre activitatea sa și desfășurarea procesului agresiv, fie în calitate de coautor, fie de complice sau instigator.

Subiect pasiv al infracțiunii de agresiune este:

– statul victimă, cel asupra căruia se execută agresiunea,

– persoanele care cad victime acțiunii agresive.

Participația este posibilă sub toate formele. Pentru coautorat, toți coautorii trebuie să îndeplinească condițiile cerute de lege, în timp ce la instigare și complicitate, acestea nu sunt necesare.

III.3.3. Latura obiectivă

Dincolo de clarificările destul de sumare din Elementele Crimelor, credem, din perspectiva specialistului în drept penal, că sub aspectul laturii obiective, infracțiunea este comisivă: în sensul alin. 1, autorul desfășoară efectiv activitatea de planificare, pregătire, inițiere sau executare a unui act de agresiune din cele descrise cu titlu exemplificativ de alin. 2 al art. 8 bis.

Prin planificarea actului de agresiune se înțelege determinarea cadrului de acțiune al procesului de agresare contrară dispozițiilor Cartei Națiunilor Unite, din perspectiva: scopului urmărit, a mijloacelor umane și logistice folosite, a motivației și intervalului de timp prevăzut pentru executare.

Planificarea este în funcție de nivelul la care se realizează și gradul de generalitate:

– de tip strategic. Ea are un mare grad de generalitate și, în acest caz, ea privește doar determinarea scopului general urmărit, a motivației și efortului pe care este dispus un stat să îl facă pentru a atinge acest scop, având un caracter preponderent previzional. Dimensiunea sa comisivă poate fi, spre exemplu, realizată prin stabilirea, ca obiectiv politico-militar, a cuceririi în tot sau în parte a altui stat. Activitatea de planificare strategică vizează mai ales domeniul politic și social și afectează într-o măsură mai redusă pe cel economic, financiar, tehnic, organizatoric;

– de tip tactic, care se subordonează celei strategice și care vizează aspecte mai concrete ale atingerii obiectivului strategic propus. Ea are un grad mai redus de generalitate și se orientează spre stabilirea etapelor, mijloacelor, resurselor, duratei de timp necesare pentru atingerea obiectivului. Un exemplu îl poate reprezenta activitatea de planificare a unor operații militare pe front sau pe un segment al acestuia. Activitatea de planificare tactică vizează mai puțin domeniul politic și se concentrează mai ales pe cele economic, financiar, tehnic, organizatoric, fiind orientată pe mijloacele concrete de atingere a obiectivelor.

Prin pregătire se înțelege ansamblul activităților de creare a condițiilor pentru punerea în practică a deciziilor de agresiune planificate. Pregătirea poate viza nivelurile strategic și tactic și se poate realiza în practică, spre exemplu, prin luarea unor măsuri de concentrare a energiilor și resurselor necesare punerii în practică a agresiunii – alocarea unor mijloace de transport necesare deplasării trupelor, asigurarea fluxurilor de materii prime destinate producției de muniție spre front. Pregătirea nu se confundă cu planificarea, ci reprezintă o activitate.

Prin inițierea actului de agresiune se înțelege începerea punerii sale în executare.

Prin executare se înțelege demersul de realizare practică a acțiunii planificate; executarea presupune punerea în practică și susținerea agresiunii cu toate componentele sale, inclusiv luarea deciziilor operative, de mică amploare, necesare activității desfășurate.

Toate aceste activități au ca obiect actele de agresiune descrise în alin. 2 al art. 8 bis cu titlu exemplificativ din perspectiva decizională.

Între activitățile descrise și actele de agresiune desfășurate trebuie să existe un raport de cauzalitate.

De asemenea, agresiunea trebuie desfășurată cu încălcarea vădită a Cartei Organizației Națiunilor Unite.

Carta O.N.U.[14] prevede obligații de nefolosire a forței în:

– art. 2 pct. 4, care stipulează că toți Membrii Organizației se vor abține, în relațiile lor internaționale, de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei fie împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite;

– art. 33, care stabilește că părțile la orice diferend a cărui prelungire ar putea pune în primejdie menținerea păcii și securității internaționale trebuie să caute să-l rezolve, înainte de toate, prin tratative, anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, recurgere la organizații sau acorduri regionale sau prin alte mijloace pașnice, la alegerea lor;

– art. 37, care prevede că în cazul în care părțile la un diferend de natura celor menționate în Articolul 33 nu reușesc să-l rezolve prin mijloacele indicate în acel Articol, ele îl vor supune Consiliului de Securitate;

– art. 40, conform căruia părțile interesate trebuie să se conformeze măsurilor provizorii pe care, pentru a preîntâmpina o agravare a situației, Consiliul de Securitate le consideră necesare sau de dorit.

Încălcarea acestor dispoziții este în mod vădit contrară Cartei și îndeplinește cerința legală a laturii obiective.

De asemenea, art. 51 din Carta O.N.U. face distincția între actele de agresiune și cele de autoapărare, stabilind că nicio dispoziție din Cartă nu aduce atingere dreptului inerent de autoapărare individuală sau colectivă în cazul în care se produce un atac armat împotriva unui Membru al Națiunilor Unite, până când Consiliul de Securitate va fi luat măsurile necesare pentru menținerea păcii și securității internaționale. Măsurile luate de Membri în exercitarea acestui drept de autoapărare vor fi aduse imediat la cunoștința Consiliului de Securitate și nu vor afecta în nici un fel puterea și îndatorirea Consiliului de Securitate, în temeiul Cartei, de a întreprinde oricând acțiunile pe care le va socoti necesare pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității internaționale.

În aceste condiții, orice acțiune agresivă de respingere a unui atac preexistent și subsumată exclusiv acestui scop de apărare nu constituie încălcarea vădită a Cartei; orice pregătire, executare, planificare a acestei acțiuni nu reprezintă infracțiunea de agresiune. Considerăm că neaducerea imediată la cunoștința Consiliului de Securitate a măsurilor de autoapărare luate de Membri în exercitarea acestui drept de autoapărare nu afectează caracterul legal al folosirii forței.

III.3.4. Latura subiectivă

Infracțiunea se săvârșește cu intenție. Nu sunt necesare un mobil ori scop.

IV. Considerații privind infracțiunea de agresiune din practica Tribunalului Militar Internațional de la Nürnberg

În rechizitoriul privind pe criminalii de război naziști Hermann Wilhelm Goering, Rudolf Hess, Joachim von Ribbentrop, Robert Ley, Wilhelm Keitel, Ernst Kaltenbrunner, Alfred Rosenberg, Hans Frank, Wilhelm Frick, Julius Streicher, Walter Funk, Hjalmar Sachs, Erich Raeder, Baldur Von Schirach, Fritz Sauckel, Alfred Jodl, Martin Bormann, Franz Von Papen, Arthur Seyss-Inquart, Albert Speer, Constantin Von Neurath, Hans Fritzsche, judecați la Nürnberg[15], s-au reținut, cu privire la infracțiunea de agresiune, următoarele aspecte pe care, pentru o mai ușoară lectură, le-am evidențiat:

„(…)1. Stadiul conspirației până la mijlocul anului 1933 și planurile proiectate.

Până la mijlocul anului 1933, conspiratorii naziști, după ce au dobândit controlul guvernamental asupra Germaniei, au fost în poziția de a începe o planificare mai amănunțită și mai detaliată, cu o relație specială cu politica externă. Planul lor era să rearmeze și să reocupe și să fortifice Renania, încălcând Tratatul de la Versailles și alte tratate, pentru a dobândi putere militară și putere de negociere politică pentru a fi folosite împotriva altor națiuni.

2. Conspiratorii naziști au decis că, în scopul lor, Tratatul de la Versailles trebuie definitiv abrogat și au fost făcute planuri specifice de către aceștia, puse în funcțiune până la 7 martie 1936, toate acestea au deschizând calea pașilor agresivi majori de urmat, după cum vom expune în continuare.

În executarea acestei faze a conspirației, conspiratorii naziști au comis următoarele acte:

• Au condus Germania pe un curs de reînarmare secretă din 1933 până în martie 1935, inclusiv prin pregătirea personalului militar și producția de muniție de război și construirea unei forțe aeriene (…).

(…) Formularea planului de atac al Poloniei: pregătirea și declanșarea războiului de agresiune: martie 1939 până în septembrie 1939.

(a) Prin aceste agresiuni desăvârșite cu succes, conspiratorii obținuseră resursele și baze vizate și erau gata să întreprindă agresiuni ulterioare prin intermediul războiului.

În urma asigurărilor de intenții pașnice oferite lumii, un grup influent de conspiratori s-a întâlnit la 23 mai 1939, pentru a lua în considerare implementarea în continuare a planului lor. Situația a fost revizuită și s-a observat că „ultimii șase ani au fost valorificați și toate măsurile au fost luate în succesiune corectă și în conformitate cu obiectivele noastre”, că unitatea național-politică a germanilor fusese realizată în mod substanțial și că alte succese nu ar putea fi obținute fără război și vărsare de sânge. S-a decis să se atace Polonia la prima ocazie potrivită. S-a admis că întrebările referitoare la Danzig pe care le ridicaseră cu privire la Polonia nu erau probleme reale, ci mai degrabă că situația era una de expansiune agresivă pentru obținerea de resurse de hrană și „Lebensraum”. S-a recunoscut că Polonia va lupta dacă ar fi atacată și că nu se putea aștepta la o repetare a succesului nazist împotriva Cehoslovaciei fără război. În consecință, s-a stabilit că problema era izolarea Poloniei și, dacă este posibil, prevenirea unui conflict simultan cu Puterile Occidentale. Cu toate acestea, s-a convenit că Anglia era un dușman al aspirațiilor lor și că în cele din urmă trebuie să se poarte războiul cu Anglia și aliatul ei Franța și, prin urmare, în acel război trebuie făcută orice încercare de a învinge Anglia printr-un „Blitzkrieg”. Atunci s-a hotărât să se pregătească imediat planuri detaliate pentru un atac asupra Poloniei la prima ocazie potrivită și, ulterior, pentru un atac asupra Angliei și Franței, împreună cu planuri pentru ocuparea simultană de către armată a bazelor aeriene din Țările de Jos și Belgia.

(b) În consecință, după ce au denunțat Pactul germano-polonez din 1934 pe motive false, conspiratorii naziști au început să stârnească problema Danzigului, să pregătească „incidente” de frontieră pentru a „justifica” atacul și să facă cereri pentru cedare a teritoriului polonez. La refuzul Poloniei de a ceda, ei au ordonat forțelor armate germane să invadeze Polonia la 1 septembrie 1939, grăbind astfel războiul și cu Regatul Unit și Franța (…)”.

Cu privire la crima de agresiune, Tribunalul Militar Internațional a reținut în sentința de condamnare a inculpaților[16] că:

„(…) Planul comun sau războiul de conspirație și agresiv:

Tribunalul trece acum la examinarea infracțiunilor contra păcii reținute în Rechizitoriu. Primul rechizitoriu îi acuză pe inculpați că au conspirat sau au avut un plan comun de a comite crime împotriva păcii.

Cel de-al doilea cap de acuzare din rechizitoriu îi acuză pe inculpați de comiterea unor crime specifice împotriva păcii prin planificarea, pregătirea, inițierea și purtarea războaielor de agresiune împotriva unui număr de alte state. Va fi convenabil să analizăm împreună problema existenței unui plan comun și problema războiului de agresiune și să ne ocupăm mai târziu în prezenta Hotărâre de problema răspunderii individuale a inculpaților.

Acuzațiile din Rechizitoriu conform cărora inculpații au planificat și au purtat războaie agresive sunt acuzații de cea mai mare gravitate. Războiul este în esență un lucru rău. Consecințele sale nu se limitează doar la statele beligerante, ci afectează întreaga lume.

Prin urmare, a iniția un război de agresiune nu este doar o crimă internațională; este crima internațională supremă care diferă doar de alte crime de război prin aceea că conține în sine răul acumulat al întregului.

Primele acte de agresiune menționate în rechizitoriu sunt ocuparea Austriei și Cehoslovaciei, iar primul război de agresiune prevăzut în rechizitoriu este războiul împotriva Poloniei început la 1 septembrie 1939.

Înainte de a examina această acuzație, este necesar să ne uităm mai atent la unele dintre evenimentele care au precedat aceste acte de agresiune. Războiul împotriva Poloniei nu a venit dintr-o dată dintr-un cer altfel senin; dovezile au arătat clar că acest război de agresiune, precum și ocuparea Austriei și Cehoslovaciei, a fost premeditat și pregătit cu atenție și nu a fost întreprins până când momentul a fost considerat oportun pentru ca acesta să fie dus la bun sfârșit ca parte definitivă. a schemei și planului prestabilit.

Planurile agresive ale guvernului nazist nu au fost accidente rezultate din situația politică imediată din Europa și din lume; au fost o parte deliberată și esențială a politicii externe naziste. Încă de la început, mișcarea național-socialistă a susținut că scopul ei a fost să unească poporul german în conștiința misiunii și a destinului său, pe baza calităților inerente de rasă și sub îndrumarea Führer-ului.

Pentru realizarea sa, două lucruri au fost considerate a fi esențiale: perturbarea ordinii europene așa cum a existat de la Tratatul de la Versailles și crearea unei Germanii Mari dincolo de frontierele din 1914. Aceasta a implicat în mod necesar ocuparea teritoriilor străine.

Pregătirea pentru agresiune.

În „Mein Kampf”, Hitler a făcut acest punct de vedere destul de clar. Trebuie amintit că „Mein Kampf” nu a fost un simplu jurnal privat în care erau așezate gândurile secrete ale lui Hitler. Conținutul său a fost mai degrabă proclamat de la balcoanele caselor. A fost folosit în școli și universități și în rândul Tineretului lui Hitler, în SS și SA și în rândul poporului german în general, până la oferirea unei copii oficiale tuturor proaspăt căsătoriți. Până în anul 1945, au fost tipărite peste 61 de milioane de exemplare. Conținutul general este bine cunoscut. Hitler și-a afirmat iar și iar credința în necesitatea forței ca mijloc de rezolvare a problemelor internaționale, ca în următorul citat: „Pământul pe care trăim acum nu a fost un dar oferit de Cer strămoșilor noștri. Ei au trebuit să-l cucerească riscându-și viața. Așadar, și în viitor, poporul nostru nu va obține teritoriu și, prin urmare, mijloacele de existență, ca favoare din partea oricărui alt popor, ci va trebui să o câștige prin puterea unei săbii triumfătoare”.

„Mein Kampf” conține multe astfel de pasaje, iar lăudarea forței ca instrument al politicii externe este proclamată în mod deschis.

Obiectivele precise ale acestei politici de forță sunt, de asemenea, expuse în detaliu. Chiar prima pagină a cărții afirmă că „Germania-Austria trebuie să fie restaurată în marea patrie germană”, nu pe motive economice, ci pentru că „oameni de același sânge”. ar trebui să fie în același Reich”.

Restabilirea frontierelor germane din 1914 este declarată a fi complet insuficientă și, pentru ca Germania să existe, trebuie să fie ca putere mondială cu amploarea teritorială necesară.

„Mein Kampf” este destul de explicit atunci când afirmă unde se găsește teritoriul de cucerit: „De aceea, noi, național-socialiștii, am tras în mod intenționat o linie prin linia de conduită urmată de Germania de dinainte de război în politica externă. Am pus capăt perpetuului marș germanic către sudul și vestul Europei și ne îndreptăm privirea către ținuturile Răsăritului. În cele din urmă, punem capăt politicii coloniale și comerciale din vremurile de dinainte de război și trecem la politica teritorială a viitorului. Dar când vorbim de noul teritoriu în Europa de astăzi, trebuie să ne gândim în principal la Rusia și la statele de graniță supuse acesteia”.

„Mein Kampf” nu trebuie privit ca un simplu exercițiu literar, nici ca o politică inflexibilă sau un plan incapabil de modificare. Importanța ei constă în atitudinea inconfundabilă de agresivitate dezvăluită de-a lungul paginilor sale.

Probele din documentele capturate au dezvăluit că Hitler a ținut patru întâlniri secrete la care Tribunalul își propune să facă referire specială din cauza luminii pe care o aruncă asupra problemei planului comun și războiului de agresiune.

Aceste întâlniri au avut loc la 5 noiembrie 1937, 23 mai 1939, 22 august 1939 și 23 noiembrie 1939.

La aceste întâlniri Hitler a făcut declarații importante cu privire la scopurile sale, care sunt destul de clare în termenii în care au fost formulate.

Documentele care consemnează ceea ce a avut loc la aceste întâlniri au fost supuse unor critici din partea avocatului apărării. Autenticitatea lor esențială nu este negată, dar se spune, de exemplu, că nu au scopul de a fi transcrieri textuale ale discursurilor pe care le consemnează, că documentul care se ocupă de întâlnirea din 5 noiembrie 1937 a fost datat la cinci zile după ce ședința avusese loc și că cele două documente care tratează ședința din 22 august 1939 diferă una de alta și sunt nesemnate. Ținând cont de criticile de acest fel, Tribunalul este de părere că înscrisurile sunt documente de cea mai mare valoare, iar autenticitatea și adevărul substanțial ale acestora sunt stabilite.

Ele sunt evident înregistrări atente ale evenimentelor pe care le descriu și au fost păstrate ca atare în arhivele Guvernului Germaniei, din custodia căruia au fost capturate. Asemenea documente nu ar putea fi niciodată respinse ca invenții, nici chiar ca inexacte sau denaturate, ele înregistrează în mod clar evenimentele care au avut loc efectiv.

Conferințele din 23 noiembrie 1939 și 5 noiembrie 1937.

Poate că va fi util să ne ocupăm în primul rând de întâlnirea din 23 noiembrie 1939, când Hitler și-a reunit comandanții supremi. S-a realizat o înregistrare a celor discutate, de către unul dintre cei prezenți. La data întâlnirii, Austria și Cehoslovacia fuseseră încorporate în Reich-ul german, Polonia fusese cucerită de armatele germane, iar războiul cu Marea Britanie și Franța era încă în faza sa statică. Momentul a fost oportun pentru o trecere în revistă a evenimentelor trecute. Hitler i-a informat pe comandanți că scopul Conferinței era de a le oferi o idee despre gândurile sale și de a le comunica deciziile sale. Apoi și-a revizuit sarcina politică din 1919 și s-a referit la separarea Germaniei de Liga Națiunilor, denunțarea Conferinței de dezarmare, ordinul de reînarmare, introducerea serviciului militar obligatoriu, ocuparea Renaniei, ocuparea Austriei și acțiunea împotriva Cehoslovaciei. El a declarat:

„Un an mai târziu, a venit Austria; și acest pas a fost considerat îndoielnic. A adus o întărire considerabilă a Reichului. Următorul pas a fost Boemia, Moravia și Polonia. Nici acest pas nu a fost posibil într-o singură campanie. În primul rând, fortificația din vest trebuia terminată. Nu se putea atinge scopul print-un singur efort. Mi-a fost clar din prima clipă că nu pot fi mulțumit de teritoriul german al Sudeților. Asta a fost doar o soluție parțială. S-a luat decizia de a mărșălui în Boemia. Apoi a urmat înființarea Protectoratului și cu aceasta s-a pus bazele acțiunii împotriva Poloniei, dar nu-mi era foarte clar la acel moment dacă ar trebui să încep mai întâi împotriva Estului și apoi în Vest sau invers… Practic nu am organizat forțele armate pentru a nu lovi. Decizia de a lovi a fost mereu în mine. Mai devreme sau mai târziu am vrut să rezolv problema. Sub presiune s-a hotărât că Estul trebuie să fie atacat primul” (…)”.

Atât rechizitoriul, cât și sentința rețin și exemplifică actele de pregătire desfășurate de inculpații militari și civili germani, inclusiv din perspectiva aspectelor ideologice și culturale ale demersului agresiv.

V. Dreptul național

Codul penal român nu incriminează infracțiunea de agresiune. Singura referire explicită la aceasta se află în art. 405 din Codul penal, intitulat „Propaganda pentru război”, care prevede că propaganda pentru război de agresiune, precum și răspândirea de știri tendențioase sau inventate, în scopul provocării unui război de agresiune, se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi [(alin. (1)]. Cu aceeași pedeapsă se sancționează faptele prevăzute în alin. (1), săvârșite în scopul provocării unui război de agresiune împotriva României sau a unui conflict armat intern.

Conform art. 412 alin. (1), tentativa la infracțiunile prevăzute în art. 405 se pedepsește.

De asemenea, art. 394, intitulat „Trădarea”, prevede că fapta cetățeanului român de a intra în legătură cu o putere sau cu o organizație străină ori cu agenți ai acestora, în scopul de a suprima sau știrbi unitatea și indivizibilitatea, suveranitatea sau independența statului, prin provocare de război contra țării sau de înlesnire a ocupației militare străine (lit. a), se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Deși textul nu face referire la un război de agresiune, ca în cazul art. 405, credem că expresia „război contra țării” nu poate face referire decât la aceeași noțiune. Semnificația expresiei amintite nu poate fi alta; trădarea statului vizează provocarea unui război contra României, care nu poate fi decât unul de agresiune în condițiile în care nu țara noastră este inițiatoarea agresiunii, ci este cea agresată.

VI. Războiul de agresiune contra Ucrainei

Conflictul din Ucraina opune două state, din care unul – Rusia – este cel care atacă un stat vecin – Ucraina, care se află în poziția de a se apăra. Din perspectiva infracțiunii de agresiune este necesar să evidențiem unele tendințe care se manifestă sub aspectul calificării ca ilegală a acțiunii Federației Ruse și a reacției pe care statele lumii o au pentru tragerea la răspundere a persoanelor vinovate:

1. aparența de legalitate: Federația Rusă este preocupată pentru acordarea unui statut legal războiului; agresiunea contra Ucrainei nu este denumită război, ci „operațiune militară specială”, menită a proteja două formațiuni statale, create în 2014 și recunoscute de Rusia în estul Ucrainei, care luptă pentru autodeterminare. Potrivit comunicatului Ministerului Apărării al Federației Rusiei din 24.02.2022, „în conformitate cu decizia comandantului suprem al Forțelor Armate ale Federației Ruse, Vladimir Putin, pe 24 februarie, Forțele Armate Ruse au demarat o operațiune militară specială pentru protejarea Republicilor Populare Donețk și Lugansk. Dimineața, miliția populară a Republicilor Populare Donețk și Lugansk, după ostilitățile de respingere a agresiunii Forțelor Armate ale Ucrainei pe teritoriul republicilor, s-a mobilizat și a creat grupări de trupe. În prezent, au lansat o contraofensivă cu sprijin de foc a Forțelor Armate Ruse. Ei au străbătut prima linie a apărării eșalonate și bine echipate a Forțelor Armate ale Ucrainei. (…) Unitățile Forțelor Armate ale Ucrainei continuă să bombardeze orașele pașnice din Donbass. Există victime în rândul populației civile din Republicile Populare Donețk și Lugansk”[17];

2. reacția juridică rapidă a comunității internaționale față de agresiune: prin Rezoluția 2623(2022) adoptată cu majoritate de Consiliul de Securitate al O.N.U. la cea de-a 8980-a Întâlnire din 27 februarie 2022, a fost convocată o Sesiune de Urgență a Adunării Generale dedicată conflictului din Ucraina[18], iar Rezoluția adoptată de Adunarea Generală la 2 martie 2022[19] prevede:

„Deplânge în cei mai puternici termeni agresiunea din partea Federației Ruse împotriva Ucrainei, care încalcă articolul 2 alineatul (4) din Cartă[20];

Solicită ca Federația Rusă să înceteze imediat utilizarea forței împotriva Ucrainei și să se abțină de la orice altă amenințare ilegală sau folosire a forței împotriva oricărui stat membru;

De asemenea, cere ca Federația Rusă să-și retragă imediat, complet și necondiționat toate forțele sale militare de pe teritoriul Ucrainei în interiorul granițelor sale recunoscute internațional;

Regretă decizia din 21 februarie 2022 a Federației Ruse în legătură cu statutul anumitor zone din regiunile Donețk și Lugansk din Ucraina ca a violări ale integrității teritoriale și a suveranității Ucrainei și în contradicție cu principiile Cartei”.

Începerea urmăririi penale privind crimele din Ucraina de către Biroul Procurorului Curții Penale Internaționale la 02.03.2022[21] și emiterea mandatului de arestare, la cererea Biroului Procurorului Curții Penale Internaționale de către Camera Preliminară II a Curții, față de Vladimir Putin și Maria Lvova-Belova la 17.03.2023[22] se situează pe aceeași direcție.

3. tendința de creare a unui tribunal specializat în cercetarea și judecarea infracțiunii de agresiune. Este de menționat că deja există un tribunal specializat în cercetarea și judecarea acestei infracțiuni, iar acesta este Curtea Penală Internațională[23].

Din această perspectivă, reținem Rezoluția Parlamentului European din 19 ianuarie 2023 referitoare la înființarea unui tribunal pentru crima de agresiune împotriva Ucrainei (2022/3017(RSP))[24], care reține că „(…) întrucât Consiliul de Securitate al O.N.U. este paralizat cu privire la situația din Ucraina din cauza capacității Rusiei de a se opune prin drept de veto oricărei acțiuni substanțiale; întrucât rezoluția 377(V) a Adunării Generale a O.N.U. a stabilit un precedent oferind O.N.U. o cale alternativă de acțiune atunci când cel puțin un membru permanent al Consiliului de Securitate al O.N.U. își folosește dreptul de veto pentru a împiedica Consiliul de Securitate să își îndeplinească funcțiile prevăzute în Carta O.N.U., condamnă din nou, în termenii cei mai fermi cu putință, războiul de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei, își reafirmă sprijinul ferm pentru independența, suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei în cadrul frontierelor sale recunoscute la nivel internațional, și solicită din nou Rusiei să înceteze imediat toate activitățile militare din Ucraina și să retragă necondiționat toate forțele și echipamentele militare de pe întreg teritoriul recunoscut la nivel internațional al Ucrainei;

Rezoluția precizează: „crima de agresiune a Rusiei împotriva Ucrainei reprezintă o încălcare clară și incontestabilă a Cartei O.N.U., care, în interesul securității globale și al ordinii internaționale bazate pe norme, nu poate rămâne fără răspuns din partea comunității internaționale; își reiterează apelul adresat Comisiei și statelor membre de a sprijini tragerea la răspundere deplină pentru toate crimele comise de Rusia și de aliații și reprezentanții săi în timpul războiului lor de agresiune împotriva Ucrainei”.

De asemenea, Rezoluția:

„– solicită instituțiilor UE și statelor membre să colaboreze îndeaproape cu Ucraina pentru a obține și a consolida sprijinul politic în cadrul Adunării Generale a O.N.U. și al altor foruri internaționale, inclusiv Consiliul Europei, O.S.C.E. și G7, pentru crearea tribunalului special pentru crima de agresiune împotriva Ucrainei;

– consideră că înființarea tribunalului special ar completa eforturile de investigare ale CPI și ale procurorului acesteia, deoarece s-ar concentra asupra presupuselor crime de război, crime împotriva umanității și genocid comise în Ucraina;

– își reiterează sprijinul deplin pentru ancheta în curs a Procurorului CPI cu privire la situația din Ucraina;

– subliniază că este important ca Ucraina să ratifice Statutul de la Roma al CPI și modificările acestuia și să devină oficial membră a CPI;

– solicită utilizarea activă a diplomației publice a UE și a comunicării strategice în sprijinul creării tribunalului special;

– subliniază că, deși componența exactă și metodele de funcționare ale tribunalului special urmează să fie stabilite, acestea vor trebui să respecte cele mai înalte criterii privind transparența și imparțialitatea;

– consideră, de asemenea, că tribunalul internațional special trebuie să aibă competența de a-l investiga nu numai pe Vladimir Putin și conducerea politică și militară a Federației Ruse, ci și pe Aleksandr Lukașenko și conducerea politică și militară a Belarusului, în calitate de stat care i-a permis Rusiei să poarte războiul de agresiune împotriva Ucrainei de pe teritoriul său, oferindu-i sprijin logistic, deoarece se încadrează în descrierea unei crime de agresiune în conformitate cu articolul 8a din Statutul de la Roma;

– solicită instituțiilor U.E., în special Comisiei și Serviciului European de Acțiune Externă, să ofere sprijin între timp pentru înființarea unui parchet interimar și observă că înființarea acestui parchet ar fi un pas practic foarte important în anchetarea și urmărirea penală de către viitorul tribunal special a crimei de agresiune împotriva Ucrainei; (…)”.

Rezoluția este importantă deoarece evidențiază, pe de o parte, caracterul infracțional al faptelor comise de conducerea politico-militară a Federației Ruse, dar și a Republicii Belarus, și, pe de altă parte, imposibilitatea de acțiune a Consiliului de Securitate, precum și sprijinul pentru activitatea Biroului Procurorului Curții Penale Internaționale, dar și crearea unui parchet specializat pentru cercetarea infracțiunii de agresiune. Remarcăm, de asemenea, complexitatea Rezoluției prin trecerea în revistă a aspectelor actuale ale situației cercetării infracțiunii de agresiune, nevoia ca Ucraina să ratifice Statutul Curții Penale Internaționale. Constatăm că Rezoluția trasează reacția juridică față de agresiunea contra Ucrainei pornind de la războiul de agresiune declanșat din 2014: „întrucât, din februarie 2014, Rusia poartă un război de agresiune ilegal, neprovocat și nejustificat împotriva Ucrainei, pe care l-a relansat la 24 februarie 2022, printr-o invazie masivă a Ucrainei” (pct. B din preambulul Rezoluției).

Pe această linie se situează crearea Centrului Internațional pentru Urmărirea Penală a Crimei de Agresiune din Ucraina (ICPA)[25] la Haga, dar este de remarcat și înființarea unui birou al CPI la Kiev, la 23 martie 2023[26].

VII. Concluzii

Demersul juridic de tragere la răspundere a persoanelor pentru infracțiunea de agresiune nu este unul simplu, iar pe parcursul acestui articol am analizat o parte din dimensiunile sale. El trebuie să fie imparțial, independent, serios și să fie îndreptat împotriva tuturor persoanelor implicate în acesta, indiferent cărei părți ar aparține, spre a evita erorile și criticile aduse demersului juridic similar realizat după al doilea război mondial.

Dincolo de necesitatea determinării clare și de dorit – cât mai rapidă – a competenței în cercetarea și judecarea infracțiunii de agresiune, efectuarea urmăririi penale este îngreunată de faptul că agresiunea este comisă de persoane cu putere de decizie politico-militară aflate în funcție și de faptul că ea se află în curs de desfășurare, iar rezultatul războiului este în acest moment incert.

Complexitatea situației juridice este mai nou crescută prin desfășurarea unor atacuri pe teritoriul Federației Ruse, de regulă prin folosirea unor UAV-uri și al unor atacuri neconvenționale ce pot fi caracterizate ca gherilă urbană sau operațiuni speciale; analiza profilului acestora poate indica participarea Ucrainei și implică, firesc, necesitatea stabilirii unei răspunderi juridice și pentru aceste fapte, inclusiv din perspectiva conformității cu reglementările O.N.U., în primul rând Carta O.N.U.

La nivel național, pe termen scurt, se ridică, pentru factorii decidenți, cel puțin două probleme:

1. problema ratificării complete a amendamentelor de la Kampala ale Statutului Curții Penale Internaționale, care nu privește în mod direct sistemul judiciar,

2. problema transpunerii în dreptul național a infracțiunii de agresiune. Ea este și de competența organelor judiciare și va genera discuții privind stabilirea competenței de cercetare și judecare a acesteia – care în opinia noastră nu poate fi stabilită decât în sarcina Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și instanței supreme –, a tratamentului sancționator, dar și analiza necesității compatibilizării principiului universalității exprimat în art. 11 Cod penal, dar și a art. 394 Cod penal cu natura infracțiunii de agresiune, analiza laturii obiective a infracțiunii de agresiune, acestea fiind în opinia noastă numai unele dintre cele mai importante. Credem că Ministerul Public român va fi un partener care va contribui, cu experiența procurorilor săi civili și militari, la clarificările necesare, dar și cu viziunea prospectivă a instituției care va fi chemată să efectueze urmărirea penală pentru infracțiunea de agresiune.

---

* Prim-procuror militar, colonel magistrat – Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar, redactor – Revista „Pro Lege”, e-mail: rotariu_irinel@mpublic.ro, rotariuirinel@yahoo.com.

[1] Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 28 martie 2002.

[2] Disponibilă la adresa https://www.un.org/en/genocideprevention/documents/atrocity-crimes/Doc.2_Charter%20of%20IMT%201945.pdf.

[3] Disponibilă la adresa https://www.legal-tools.org/doc/ffda62/pdf/. Legea a fost emisă și semnată de membrii Consiliului de Control Aliat din Germania și conferea dreptul autorităților de ocupație aliate de a înființa, în zonele de ocupație, parchete și instanțe care să cerceteze/judece militarii și civilii germani implicați în săvârșirea acestor infracțiuni.

[4] Disponibilă la adresa: https://www.un.org/en/genocideprevention/documents/atrocity-crimes/Doc.3_1946%20Tokyo%20Charter.pdf., consultată la 10 mai 2023. Instanța a fost înființată prin Proclamația Specială a Comandantului Suprem al Puterilor Aliate din 19 ianuarie 1946.

[5] Disponibilă la adresa https://www.legal-tools.org/doc/bb7761/pdf/, consultată la 7 mai 2023.

[6] Disponibilă la adresa https://www.un.org/en/about-us/un-charter, consultată la 7 mai 2023.

[7] Disponibilă la adresa https://documents-dds-ny.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/NR0/005/33/IMG/NR000533.pdf?OpenElement, consultată la 8 mai 2023.

[8] Disponibilă la adresa https://legal.un.org/avl/ha/da/da.html, consultată la 8 mai 2023.

[9] Text adoptat de Comisia de Drept Internațional la a patruzeci și opta sesiune, în 1996, și înaintat Adunării Generale ca parte a raportului Comisiei care acoperă lucrările acelei sesiuni (la paragr. 50). Raportul, care conține și comentarii asupra proiectelor de articole, apare în Anuarul Comisiei de Drept Internațional, 1996, vol. II (partea a doua). Este disponibil la adresa https://legal.un.org/ilc/texts/instruments/english/draft_articles/7_4_1996.pdf, consultată la 11 mai 2023.

[10] Disponibil la adresa https://www.legal-tools.org/doc/759f54/pdf/, consultată la 5 mai 2023.

[11] Inserat în Statut prin rezoluția RC/Rez.6 din 11 iunie 2010.

[12] Până la data redactării prezentului articol, România a ratificat modificările aduse art. 8 din Statut prin Legea nr. 3/2022 pentru acceptarea amendamentelor adoptate la Kampala, la 10 iunie 2010, la New York, la 14 decembrie 2017 și la Haga, la 6 decembrie 2019, la art. 8 al Statutului de la Roma al Curții Penale Internaționale, adoptat la Roma, la 17 iulie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 15 din 6 ianuarie 2022, disponibilă la adresa https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/250340, consultată la 5 mai 2023.

[13] Care fac parte, potrivit art. 9, din conținutul Statutului și trebuie să fie concordante cu dispozițiile acestuia.

[14] https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/19362, consultată la 8 mai 2023.

[15] https://avalon.law.yale.edu/imt/count1.asp, consultat la 12 mai 2023.

[16] https://avalon.law.yale.edu/imt/judnazi.asp#prep, consultat la 12 mai 2023.

[17] https://eng.mil.ru/en/special_operation/news/more.htm?id=12410575@egNews.

[18] https://documents-dds-ny.un.org/doc/UNDOC/GEN/N22/271/32/PDF/N2227132.pdf?OpenElement, consultat la 20 aprilie 2023.

[19] https://documents-dds-ny.un.org/doc/UNDOC/GEN/N22/293/36/PDF/N2229336.pdf?OpenElement, consultat la 20 aprilie 2023.

[20] Articolul 2 alin. 4 din Carta O.N.U. prevede că toți Membrii Organizației se vor abține, în relațiile lor internaționale, de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei fie împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite.

[21] https://www.icc-cpi.int/situations/ukraine, consultat la 11 mai 2023.

[22] https://www.icc-cpi.int/news/situation-ukraine-icc-judges-issue-arrest-warrants-against-vladimir-vladimirovich-putin-and, consultat la 20 aprilie 2023.

[23] Considerăm că demersul de înființare a altei instanțe cu o competență similară cu a C.P.I. trebuie tratată cu maximă prudență și atenție, deoarece trebuie evitată complicarea procesului decizional și dublarea eforturilor de urmărire penală.

[24] https://www.europarl.europa.eu/doceo/document/TA-9-2023-0015_RO.html, consultat la 20 aprilie 2023.

[25] https://www.eurojust.europa.eu/news/start-operations-core-international-crimes-evidence-database-and-new-international-centre, consultat la 11 mai 2023.

[26] https://www.icc-cpi.int/news/ukraine-and-international-criminal-court-sign-agreement-establishment-country-office, consultat la 11 mai 2023.