Ana-Liliana Cristea

Procuror la

Parchetul de pe lângă Judecătoria Gheorgheni

The article has the object of making a short analysis of the offence of misleading the judicial bodies provided by art. 268 of the Criminal Code, by reporting at the old incrimination, respectively the offence of false allegations under art. 259 of the Criminal Code from 1969, insisting on the new aspects aiming the constitutive content, the reasons that led to its modification and the more favorable criminal law.

Inducerea în eroare a organelor judiciare

Conținutul legal.

Art. 268 C.pen.: „(1) Sesizarea penală, făcută prin denunț sau plângere, cu privire la existența unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârșirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală, se pedepsește cu închisoare de Ia 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Producerea sau ticluirea de probe nereale în scopul de a dovedi existența unei fapte prevăzute de legea penală ori săvârșirea acesteia de către o anumită persoană, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.

(3) Nu se pedepsește persoana care a săvârșit inducerea în eroare a organelor judiciare, dacă declară, înainte de reținerea, arestarea sau punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva celui față de care s-a făcut denunțul sau plângerea ori s-au produs probele, că denunțul, plângerea sau probele sunt nereale”.

Art. 259 Cod penal din 1969

,,(1) Învinuirea mincinoasă făcută prin denunț sau plângere, cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către o persoană, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

(2) Producerea ori ticluirea de probe mincinoase, în sprijinul unei învinuiri nedrepte, se pedepsește cu închisoare de la 1 an la 5 ani.

(3) Dacă cel care a săvârșit fapta declară mai înainte de punerea în mișcare a acțiunii penale față de persoana în contra căreia s-a făcut denunțul sau plângerea, ori împotriva căreia s-au produs probele, că denunțul, plângerea sau probele sunt mincinoase, pedeapsa se reduce potrivit art. 75”

Declanșarea și desfășurarea procesului penal – în special în fazele de urmărire și de judecată ale acestuia – sunt esențial dependente de sesizarea organelor judiciare prin denunț sau plângere și de probele efectuate pentru stabilirea adevărului cu privire la fapta prevăzută de legea penală care formează obiectul învinuirii, împrejurările în care a fost comisă, autorul (autorii) ei și vinovăția acestuia (acestora).

Denunțul sau plângerea trebuie formulate, iar dovezile înfățișate, aduse, toate cu bună-credință, așa încât ele să contribuie la înfăptuirea justiției penale, la stabilirea adevărului și la aplicarea justă a legii penale.

Socotind periculoase social asemenea fapte și constatând, justificat, că pentru prevenirea și combaterea lor este necesară intervenția legii penale, legiuitorul le-a incriminat sub denumirea devenită constantă de ,,denunțare calomnioasă”, inclusă în gruparea infracțiunilor contra înfăptuirii justiției din Codul penal din 1969.

Sub denumirea marginală „Inducerea în eroare a organelor judiciare”, ele au fost prevăzute ca infracțiune și prin reglementările noului Cod penal.

În viziunea legiuitorului român, conform Expunerii de motive a noului cod, ceea ce a determinat înlocuirea vechii denumiri marginale „denunțare calomnioasă”, consacrată și în reglementările naționale ale altor state, cu aceea de „Inducere în eroare a organelor judiciare” a fost faptul că denunțarea calomnioasă, deși prevăzută ca o infracțiune contra înfăptuirii justiției, era în cele din urmă și în esență o formă specială a infracțiunii de calomnie, o consecință a împrejurării că faptele care o definesc lezează reputația persoanei căreia i se impută nereal săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Cum noul Cod penal nu mai prevede ca infracțiune calomnia, nu se mai justifică menținerea denumirii marginale de „denunțare calomnioasă” a infracțiunii îndreptate contra înfăptuirii justiției.

Prin incriminarea faptelor care definesc infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare sunt apărate în special și în principal relațiile sociale referitoare la înfăptuirea justiției penale. Acest mănunchi de relații sociale constituie obiectul juridic special al infracțiunii.

Numai în teza a II-a, atunci când sesizarea făcută prin denunț sau plângere privește săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o anumită persoană – infracțiunea are și un obiect juridic secundar, constituit de relațiile sociale referitoare la demnitatea, onoarea, prestigiul persoanei.

Obiectul juridic special principal a determinat și impus includerea infracțiunii în gruparea celor îndreptate împotriva înfăptuirii justiției.

Deși denumirea dată infracțiunii impune constatarea și concluzia că sesizarea prin denunț sau plângere a organelor judiciare trebuie să aibă drept consecință înșelarea, amăgirea acestora cu privire la săvârșirea vreunei fapte prevăzute de legea penală ori a autorului acesteia, o asemenea concluzie este însă în contradicție cu definirea prin lege a laturii obiective a infracțiunii.

Denunțul sau plângerea adresată organelor judiciare nu semnifică și inducerea în eroare a organelor judiciare cu privire la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală ori a autorului acesteia. Primindu-le, organul judiciar are obligația de a le investiga, de a efectua cercetările ce se impun, ceea ce nu echivalează cu inducerea în eroare a acestuia în această privință.

În acest context, unii autori și-au exprimat rezerva cu privire la deplina justificare a noii denumiri marginale date infracțiunii și au considerat a fi mai corespunzătoare aceea de denunțare calomnioasă. Dezincriminarea calomniei, fără legătură cu obiectul juridic special principal al infracțiunii, nu poate avea rolul decisiv ce i-a fost atribuit cu privire la denumirea marginală a infracțiunii contra înfăptuirii justiției.

Apreciez că schimbarea denumirii infracțiunii este întemeiată atât prin prisma relațiilor sociale ce formează obiectul juridic special principal, cât și prin schimbarea elementului material al infracțiunii.

Obiectul juridic special principal este constituit de relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare normală sunt strâns legate de înfăptuirea justiției penale, de apărarea acesteia împotriva pericolului deturnării ei prin formularea de învinuiri mincinoase, prin denunțuri sau plângeri și prin producerea sau ticluirea de probe mincinoase în sprijinul unei învinuiri nedrepte.

În teza a II-a prevăzută în alin. (1) al art. 268 C.pen., infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare are și un obiect juridic secundar, adiacent, constituit de mănunchiul de relații sociale referitoare la cinstea, demnitatea, onoarea și libertatea persoanei care pot fi grav lezate prin formularea de acuzații nedrepte, tendențioase sau sprijinirea acestora prin producerea sau ticluirea de probe mincinoase.

Obiectul material. Infracțiune de pericol, inducerea în eroare a organelor judiciare nu are obiect material, pentru că acțiunea care constituie elementul material al acesteia, învinuirea mincinoasă făcută prin denunț sau plângere ori ticluirea de probe mincinoase în sprijinul unei învinuiri nedrepte, nu este îndreptată împotriva unei persoane sau a unui bun. Atât plângerea și denunțul, cât și probele mincinoase produse sau ticluite, sunt mijloace de realizare a infracțiunii sau produse ale acesteia și nu obiectul ei material.

Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracțiunii poate fi orice persoană care are capacitatea de a răspunde penal.

Infracțiunea poate fi săvârșită de către o singură persoană sau de către mai multe persoane în participație ocazională în toate formele acesteia: coautorat, instigare sau complicitate.

Subiectul pasiv principal este statul, ca organizator al activității de înfăptuire a justiției penale.

Infracțiunea are și un subiect pasiv secundar, reprezentat de persoana împotriva căreia este formulată învinuirea mincinoasă, prin denunț sau plângere cu privire la săvârșirea vreunei fapte prevăzute de legea penală, ori sunt produse sau ticluite probele mincinoase în sprijinul învinuirii nedrepte.

Conținutul constitutiv. Latura obiectivă:

Elementul material al laturii obiective constă, în varianta tip prevăzută de art. 268 alin. (1) C.pen., în sesizarea organelor judiciare prin denunț sau plângere cu privire la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o anume persoană, iar în varianta prevăzută în alin. (2) alternativ ori în producerea sau ticluirea de probe nereale în scopul de a dovedi existența unei fapte prevăzute de legea penală, ori săvârșirea acesteia de către o anume persoană.

Din punctul de vedere al elementului material al laturii obiective, inducerea în eroare a organelor judiciare este o infracțiune cu conținut alternativ, astfel încât săvârșirea uneia dintre acțiunile caracteristice este suficientă pentru existența ei. Săvârșirea a două dintre acțiunile care definesc elementul material al laturii obiective, în baza aceleiași hotărâri, nu determină existența unei pluralități de infracțiuni sub forma concursului.

Ceea ce este comun elementului material al laturii obiective în ambele variante ale infracțiunii este informația falsă, neadevărată dată cu privire la fapta prevăzută de legea penală ori autorul acesteia, denaturarea adevărului.

În varianta prevăzută de art. 268 alin. (1) C.pen., elementul material al laturii obiective constă în acțiunea de sesizare a organelor judiciare cu privire la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Astfel, observăm că termenul de învinuire a fost înlocuit cu cel de sesizare, modificarea terminologică fiind corectă din punct de vedere procesual, date fiind și modificările aduse de noul Cod de procedură penală.

Totodată, legiuitorul a renunțat la calificarea sesizării ca fiind mincinoasă preferând o exprimare mai elegantă a aceleiași idei și care păstrează configurația laturii subiective, respectiv cunoscând că aceasta este nereală.

Pentru a constitui elementul material al laturii obiective a infracțiunii, sesizarea trebuie să fie făcută prin denunț sau plângere și adresată organelor judiciare.

Denunțul sau plângerea sunt moduri de sesizare a organului de urmărire penală cu privire la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală ori de către o anume persoană.

Ele au accepțiunea ce le este dată prin prevederile art. 288, 289 și 290 C.proc.pen.

Sesizarea nereală mincinoasă – care nu este făcută printr-unul dintre aceste acte – nu constituie elementul material al laturii obiective a infracțiunii, ci, eventual, a celei de mărturie mincinoasă.

Acesta este cazul învinuirii făcute, spre exemplu, cu ocazia ascultării unui martor.

Este discutabil dacă denunțul sau plângerea care nu sunt adresate organelor de urmărire penală, chiar dacă se referă la o învinuire mincinoasă, determină sau nu existența infracțiunii, având în vedere că ele nu sunt acte care să declanșeze, fără intervenția și filtrul altora, urmărirea penală sau judecata, înfăptuirea justiției penale.

Nu este necesar ca denunțul sau plângerea să conțină descrierea faptei, amănuntele și încadrarea juridică a acesteia, fiind suficient să reiasă că aceasta este prevăzută de legea penală ori persoana care a săvârșit-o.

Sesizarea formulată prin denunț sau plângere trebuie să fie nereală, mincinoasă, pentru că numai ea constituie elementul material al laturii obiective a infracțiunii.

Este nereală, mincinoasă, învinuirea care se referă la o faptă inexistentă, imaginară, adică la o faptă care nu a fost săvârșită, la una care nu este prevăzută de legea penală, dar care este prezentată astfel, sau când ea a fost săvârșită de o altă persoană decât cea indicată.

Pentru a constitui elementul material al laturii obiective a inducerii în eroare a organelor judiciare, sesizarea nereală, mincinoasă făcută prin denunț sau plângere trebuie să privească săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală ori o anume persoană. Pe cale de consecință, sesizarea cu privire la săvârșirea unui delict civil, a unei contravenții, abateri disciplinare sau de altă natură, chiar dacă este formulată prin denunț sau plângere nu determină existența elementului material al laturii obiective a infracțiunii.

Prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală se înțelege oricare dintre faptele pe care o asemenea lege le prevede ca infracțiune consumată sau ca tentativă, participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice. Sunt asemenea fapte și acelea care sunt prevăzute ca atare în legi speciale care conțin dispoziții penale.

Preexistența cauzelor care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale nu poate înlătura existența infracțiunii și pentru că act procesual presupune efectuarea cercetărilor prealabile care să stabilească săvârșirea faptei, autorul acesteia și eventuala prezență a acestor situații. Reglementând inducerea în eroare a organelor judiciare, legiuitorul a prevăzut că sesizarea acestora prin denunț sau plângere trebuie să privească săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, și nu a unei infracțiuni, astfel că din acest punct de vedere noua incriminare acoperă inconvenientele din vechea reglementare.

O altă diferență față de vechea reglementare este că în cazul denunțării calomnioase, învinuirea mincinoasă făcută prin denunț sau plângere trebuia să privească săvârșirea unei infracțiuni de către „o anumită persoană”.

Așadar, pentru existența elementului material al laturii obiective a infracțiunii, în varianta tip a acesteia, era necesar ca învinuirea prin denunț sau plângere să fie îndreptată împotriva unei persoane.

Pe cale de consecință, nu exista infracțiunea de denunțare calomnioasă dacă învinuirea nu se referea la o anume persoană.

Pentru existența elementului material al laturii obiective a infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare în varianta normativă prevăzută în art. 268 alin. (1) teza I C.pen., este necesar și suficient ca sesizarea să privească existența unei fapte prevăzute de legea penală, nemaifiind necesară și indicarea, arătarea persoanei care a săvârșit-o. Corespunzător s-a prevăzut că elementul material al laturii obiective a infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare constă în sesizarea făcută prin denunț sau plângere cu privire la existența unei fapte prevăzute de legea penală și nu cu privire la săvârșirea acesteia de către o anume persoană, pentru că arătarea, indicarea persoanei care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală constituie elementul material al laturii obiective a infracțiunii prevăzute în art. 268 alin. (1) teza a II-a C.pen.

De această dată, legea a prevăzut că elementul material al laturii obiective a infracțiunii constă în arătarea unei persoane ca participant – autor, coautor, instigator sau complice – la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Abia în această variantă și teză normativă a infracțiunii elementul material al laturii obiective a acesteia se aseamănă, fără însă a se suprapune cu acela al infracțiunii de denunțare calomnioasă. Pe de o parte, pentru că arătarea persoanei care a săvârșit fapta prevăzută de legea penală nu constituia un act de învinuire nici în reglementarea procesual penală anterioară, atâta timp cât începerea urmăririi penale, moment din care o persoană dobândea calitatea de învinuit, era atributul exclusiv al organelor judiciare, și nu al denunțătorului ori autorului plângerii, iar, pe de altă parte, pentru că noua reglementare procesual penală nu mai prevede instituția învinuirii.

În ambele teze, în această variantă normativă, pentru existența infracțiunii este necesar ca denunțătorul sau semnatarul plângerii să cunoască împrejurarea esențială că existența faptei prevăzute de legea penală, ca și săvârșirea acesteia de către o anume persoană sunt nereale, sunt mincinoase.

Desemnarea persoanei împotriva căreia este îndreptată învinuirea se poate realiza prin indicarea datelor de identificare – nume, prenume, domiciliu, reședință -, dar și prin indicarea funcției deținute, exercitate, a domiciliului, reședinței sau a oricăror date care realizează această cerință.

În varianta prevăzută de art. 268 alin. (2) C.pen., elementul material al laturii obiective poate consta, alternativ, într-o acțiune de producere ori ticluire de probe nereale în scopul de a dovedi existența unei fapte prevăzute de legea penală ori săvârșirea acesteia de către o anume persoană.

Prin a produce probe nereale, mincinoase, se înțelege acțiunea de a prezenta, a depune în fața organului judiciar dovezi care alterează adevărul, dau o prezentare falsă a realității.

Ticluirea de probe constă în crearea prin mijloace sau aranjamente ingenioase, abile a unei aparențe de fapt, care să fie luată de organul judiciar drept probă. Ea poate privi probe materiale, urme pretins a fi fost lăsate de prezumtivul făptuitor (plantare, impresiuni digitale, palmare, urme biologice etc.), fotografii ș.a.

Probele produse sau ticluite se pot referi la persoane – fie cea arătată că a săvârșit fapta prevăzută de legea penală, fie cea pretins a fi fost vătămată prin acțiunea acesteia – sau la lucruri. Așa sunt, spre exemplu, modificările aduse stării presupusei victime prin răniri, ruperea sau răvășirea vestimentației, spargerea, deteriorarea unor bunuri ori așezarea de obiecte reclamate a fi fost furate în locuința denunțatului ș.a.

În această variantă existența elementului material al laturii obiective este condiționată de producerea sau ticluirea de probe în materialitatea lor. Simpla indicare sau trimitere la acestea într-o declarație sau expunerea unor împrejurări din care pot fi deduse nu semnifică producerea sau ticluirea acestora.

Probele produse sau ticluite trebuie să fie nereale, mincinoase, adică potrivnice, contrarii adevărului și să fie făcute în scopul susținerii unui denunț sau plângeri nedrepte. Dacă producerea sau ticluirea de probe mincinoase nu au fost săvârșite în scopul de a dovedi existența unei fapte prevăzute de legea penală sau săvârșirea acesteia de o anume persoană, nu va exista elementul material al laturii obiective a infracțiunii.

Cu privire la varianta asimilată prev. de art. 268 alin. (2) C.pen., aspectul de noutate constă în constă în faptul că se incriminează producerea sau ticluirea unor probe nereale, în orice situație în care autorul urmărește dovedirea existenței unei fapte prevăzute de legea penală ori săvârșirea acesteia de către o anumită persoană, nu numai în sprijinul unei învinuiri nedrepte, astfel cum prevedea Codul penal din 1969.

Altfel spus, este sancționată activitatea de fabricare a unor probe false, chiar dacă acestea dovedesc o faptă care există în realitate sau sunt create pentru a acuza pe adevăratul autor al faptei prevăzute de legea penală (spre exemplu, atunci când făptuitorul, pentru a dovedi săvârșirea unei vătămări de către adevăratul autor, îi sustrage acestuia un obiect personal pe care se află urme papilare și pe care îl plasează la locul săvârșirii faptei).

Legiuitorul urmărește prin această extindere a incriminării prevenirea riscului ca organele judiciare să își întemeieze soluțiile pe probe false, adevărul judiciar neputând fi stabilit în nicio situație pe probe nereale.

În cazul în care producerea, falsificarea sau ticluirea de probe nereale este săvârșită de către un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător, sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de cercetare abuzivă, prev. de art. 280 alin. (2) C.pen.

Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru înfăptuirea normală a justiției penale și pentru cinstea, onoarea, demnitatea și libertatea persoanei arătate că a săvârșit fapta prevăzută de legea penală.

Legătura de cauzalitate întregește latura obiectivă a infracțiunii și constă în raportul de determinare – de la cauză la efect – ce trebuie să existe între elementul material al acesteia și urmarea imediată, ea rezultând ex re.

Latura subiectivă este diferită în cele două variante normative ale infracțiunii prevăzute în art. 268 alin. (1) și (2) C.pen.

În varianta normativă prevăzută în art. 268 alin. (1) tezele I și a II-a C.pen., în plan subiectiv, infracțiunea se săvârșește cu intenție directă. Fără să fie prevăzută în mod expres intenția directă cu care trebuie să acționeze făptuitorul – forma de vinovăție care caracterizează latura subiectivă a infracțiunii – rezultă implicit din cerința impusă de lege ca denunțătorul sau autorul plângerii să cunoască împrejurarea că fapta săvârșită de legea penală sau săvârșirea acesteia de către o anume persoană, sesizate organelor judiciare, sunt nereale, adică sunt mincinoase.

Din cerința cunoașterii de către denunțător sau semnatarul plângerii a împrejurării că fapta prevăzută de legea penală sau săvârșirea acesteia de către o anume persoană sunt nereale, sunt mincinoase se desprinde implicit intenția directă cu care trebuie să acționeze făptuitorul.

Forma de vinovăție a intenției indirecte, eventuale este exclusă de condiția cerută a cunoașterii de către făptuitor a caracterului nereal, mincinos al sesizării adresate prin denunț sau plângere organelor judiciare. Cunoscând caracterul nereal al sesizării sale cu privire la existența faptei prevăzute de legea penală ori a săvârșirii acesteia de către o anume persoană, făptuitorul a dorit și urmărit producerea rezultatului socialmente periculos, caracterizând și definind astfel intenția directă cu care acționează acesta.

În modalitatea normativă prevăzută în art. 268 alin. (2) C.pen., latura subiectivă a infracțiunii este definită de intenția directă calificată de scop. Cel care produce sau ticluiește probele nereale trebuie să acționeze în scopul de a dovedi existența unei fapte prevăzute de legea penală ori săvârșirea acesteia de către o anume persoană, formularea legii în această privință fiind clară, lipsită de orice echivoc. Existența laturii subiective a infracțiunii și deci a acesteia sunt dependente, condiționate de stabilirea, fixarea acestui scop, nu și de realizarea lui.

Împrejurarea că procurorul a dispus o soluție de netrimiterea în judecată, ori instanța a hotărât definitiv achitarea unui inculpat nu semnifică existența infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare.

Forme. Modalități. Regim sancționator. Tentativa la inducerea în eroare a organelor judiciare, deși posibilă, în forma întreruptă, nu este incriminată.

Infracțiune instantanee și de pericol, inducerea în eroare a organelor judiciare nu este compatibilă cu forma imperfectă a tentativei terminate, din moment ce rezultatul, urmarea socialmente periculoasă apare odată cu săvârșirea faptelor din care survine.

Consumarea infracțiunii are loc în momentul săvârșirii elementului material al laturii obiective și a survenirii urmării imediate, care este acela al prezentării denunțului sau plângerii organelor judiciare și nu acela al redactării, întocmirii acestora, ori în acela al prezentării sau ticluirii probelor neadevărate în dovedirea existenței faptei prevăzute de legea penală ori a săvârșirii acesteia de către o anume persoană.

Inducerea în eroare a organelor judiciare este prevăzută în două variante normative definite prin dispozițiile art. 268 alin. (1) și (2) C.pen., deja examinate, și se pedepsește distinct cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă [alin. (1)] și închisoare de la 1 la 5 ani [alin. (2)].

Varianta agravată prevăzută la alin. (2) al art. 268 C.pen. asimilează cu inducerea în eroare a organelor judiciare prin denunț sau plângere cu privire la existența unei fapte prevăzute de legea penală ori săvârșirea acesteia de o anumită persoană, producerea sau ticluirea de probe nereale, mincinoase, cu scopul dovedirii acestora.

Potrivit prevederilor art. 268 alin. (3) C.pen., nu se pedepsește persoana care a săvârșit inducerea în eroare a organelor judiciare, dacă declară, mai înainte de reținerea, arestarea sau punerea în mișcare a acțiunii penale față de cel împotriva căruia s-a făcut denunțul sau plângerea sau s-au produs probele, că denunțul, plângerea sau probele sunt nereale.

Este o cauză de nepedepsire personală, care nu operează decât în favoarea celui care, după ce a săvârșit inducerea în eroare a organelor judiciare, declară înainte de reținerea, arestarea sau punerea în mișcare a acțiunii penale față de cel împotriva căruia s-a făcut denunțul sau plângerea ori s-au produs probele, că denunțul, plângerea sau probele sunt nereale.

Fapta își păstrează caracterul penal, constituie infracțiune, însă prin voința legii făptuitorul nu se pedepsește, pentru a stimula astfel colaborarea acestuia cu organele judiciare, pentru ca acestea să nu mai continue investigațiile, să stabilească mai ușor adevărul, și a împiedica vătămarea intereselor legitime ori a drepturilor persoanelor nevinovate.

Declarația – scrisă sau orală – trebuie făcută în fața organelor judiciare și mai înainte de a se fi luat măsura reținerii, arestării preventive sau punerea în mișcare a acțiunii penale față de cel împotriva căruia au fost formulate denunțul sau plângerea.

Cauza de impunitate apare și acționează numai dacă declarația răspunde cumulativ acestor cerințe. Declarațiile publice făcute în sau prin media, sau prin alte mijloace, ca și cele care intervin în timp, după luarea măsurilor procesuale ale reținerii, arestării preventive sau punerii în mișcare a acțiunii penale contra celui împotriva căruia s-a făcut plângerea sau denunțul, nu determină existența și acțiunea cauzei de nepedepsire.

Numai probele produse – adică cele prezentate organului judiciar competent – pot îngreuna activitatea acestuia, aflarea adevărului și luarea măsurilor procesuale adecvate, corespunzătoare și conforme legii. S-a considerat probabil că probele ticluite, deși au această potențialitate, aptitudine, ea este și rămâne în stare latentă atâta timp cât acestea nu sunt produse, adică nu sunt înfățișate organului judiciar competent.

Din aceste motive s-a prevăzut că numai declarația cu privire la probele neadevărate, nereale, determină existența și acțiunea cauzei de nepedepsire. Și dacă, de principiu, lucrurile stau așa, apare firesc și stăruitor întrebarea ce se întâmplă în acele cazuri în care organul judiciar află prin mijloace proprii de probele nereale, ticluite care-l determină să ia una dintre măsurile procesuale amintite. Interpretarea literală a prevederilor legale în discuție impune constatarea și concluzia inacțiunii cauzei de nepedepsire. Să fi dispărut oare brusc într-o asemenea situație interesul legiuitorului de a încuraja declarația dată de către făptuitorul inducerii în eroare a organelor judiciare a caracterului nereal al probelor ticluite care au impus reglementarea cauzei de nepedepsire în situația celor produse? Greu de crezut și mai ales de argumentat un asemenea punct de vedere, o asemenea rezolvare în raport și de faptul că în ambele situații se pot produce aceleași consecințe, aceleași urmări a căror apariție s-a voit a fi înlăturată prin reglementarea cauzei de nepedepsire. Poate că nu ar fi lipsită de interes și de consecințe revederea, completarea și reformularea prevederilor legale amintite, în sensul că pentru a determina cauza de nepedepsire, declarația cu privire la caracterul lor nereal se poate referi și la probele ticluite, nu numai la cele produse.

Cu privire la cauza de nepedepsire, sub aspectul noutății incriminării, constatăm că ea înlocuiește cauza de reducere a pedepsei prevăzută de art. 259 alin. (3) din C. penal din 1969, iar pentru a fi operantă, făptuitorul trebuie să declare că denunțul, plângerea sau probele sunt nereale nu numai înainte de punerea în mișcare a acțiunii penale, dar și înainte de luarea măsurii preventive a reținerii sau a arestării preventive.

Din perspectiva legii penale mai favorabile, trebuie reținut că fapta de a sesiza mincinos organele judiciare cu privire la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, fără indicarea unor autori sau participanți, nu era incriminată înainte de intrarea în vigoare a legii noi, nefiind prevăzută de Codul penal anterior.

Limitele de pedeapsă sunt identice în ambele incriminări, însă legea nouă este mai favorabilă, întrucât prevede o cauză de nepedepsire, iar atunci aceasta nu este incidentă (de exemplu, atunci când presupusul autor a fost reținut, dar nu s-a pus în mișcare acțiunea penală), legea veche ar putea fi mai favorabilă din perspectiva cauzei de reducere a pedepsei, prevăzută de legea nouă.

Bibliografie:

– Codul penal din 1969;

– Codul penal;

– Infracțiuni contra înfăptuirii justiției – H. Diaconescu, R. Răducanu;

– Noul Cod penal, Ghid de aplicare pentru practicieni – Corina Voicu, Andreea Simona Uzlău, Raluca Moroșanu, Cristinel Ghigheci;

– Noul Col penal, Codul Penal anterior – Mihail Udroiu, Victor Constantinescu