ABSTRACT

The offence of favoring the offender committed under the rule of the Criminal Code from 1969 has not been concretely decriminalized once with the enforcement of the new Criminal Code. The phrase “in a criminal case” used by the legislator in the text of art. 269 from the new Criminal Code, which presently incriminates favoring the actor, and not of the offender, does not have the significance according to which at the moment of the favoring acts, towards the favored one it must have been started a prosecution. The understanding of this phrase is intimately connected to the purpose of the incrimination- sanctioning of any interference of the third parties in the act of criminal justice or in exercising to the end of the state’s right to punish. This way, the meaning of the expression in discussion does not strictly cover the notion of criminal trial which the legislator would have used if he had wished this limitation, but it is a larger sense referring to any activity of the judicial bodies specific as much to the discovery of the act and the actor, as to the beginning of the criminal trial in rem and in personam.

So, neither the offence of intellectual forgery has been decriminalized, but it is found in the new Criminal Code, however the active subject has to be a public clerk.

Key words: real concurrence of offences, formal concurrence of offences, decriminalization, intellectual forgery, favoring the actor, offence, non-decriminalization.

I. Prezentare speță. Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Târgu-Mureș, la data de 15 iulie 2014, inculpatul G.E. a declarat apel împotriva Sentinței penale nr. 164/2014, pronunțate de Judecătoria Gheorgheni.

Inculpatul a contestat legalitatea și temeinicia sentinței subliniate, arătând, în esență, că:

– este nelegală dispoziția Judecătoriei Gheorgheni, prin care s-a respins cererea de disjungere a cauzei, în privința infracțiunilor de fals intelectual și de favorizare a făptuitorului, întrucât, în acest fel, pe de o parte, s-a confirmat o dispoziție nelegală a procurorului de reunire a cauzelor, deși nu exista motiv de conexitate, iar, pe de altă parte, nu i s-a dat posibilitatea să uzeze de prevederile art. 375 și art. 396 alin. (10) din noul Cod de procedură penală (în continuare C.pr.pen.), respectiv art. 320¹ din Codul de procedură penală anterior (în continuare C.pr.pen. din 1969) privind judecata după procedura abreviată;

– în ceea ce privește legea penală mai favorabilă, din perspectiva conținutului fiecărei infracțiuni care se judecă, a tratamentului sancționator prevăzut în noile texte de incriminare și a modalităților alternative la condamnare pe care noul Cod penal (în continuare C.pen.) le prevede, legea penală nouă este mai favorabilă în cauză;

– în privința celor două infracțiuni de fals intelectual pentru comiterea cărora s-a dispus o soluție de condamnare în prim grad, având în vedere că la data faptelor inculpatul nu era funcționar public, acestea nu întrunesc condițiile infracțiunilor de fals intelectual, ci ale infracțiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată;

– cât privește cea de-a doua infracțiune de fals intelectual, aceasta nu există, întrucât la momentul în care inculpatul s-a deplasat la locul, unde ar fi fost tăiat materialul lemnos, a constatat că pe drum era o căruță încărcată, iar P.J. avea în mână o drujbă, context în care nu a văzut cine a tăiat acel material lemnos. Aflându-se în fața unui astfel de fapt ca pădurar, nu putea decât să prezume cine a săvârșit acea faptă, motiv pentru care a întocmit un proces-verbal doar pentru această persoană. Soluția care trebuia pronunțată referitor la această infracțiune este, în opinia inculpatului, aceea de achitare;

– referitor la infracțiunea de favorizarea făptuitorului, aceasta este dezincriminată in concreto, astfel că soluția corectă era aceea de achitare.

Analizând apelul pendinte, prin prisma materialului dosarului Judecătoriei Gheorgheni, a motivelor invocate, a probelor noi administrate în apel, a susținerilor și concluziilor apelantului și ale reprezentantului Ministerului Public, precum și din oficiu, în limitele efectelor devolutiv și neagravării situației în propria cale de atac, Curtea de Apel Târgu-Mureș a reținut următoarele:

A. Conținutul hotărârii atacate. Prin Sentința penală nr. 164/2014, Judecătoria Gheorgheni:

– în temeiul art. 289 alin. (1) din Codul penal anterior (în continuare C.pen. din 1969) raportat la art. 5 C.pen. coroborat cu dispozițiile art. 74 alin. (1) lit. a) și art. 76 alin. (1) lit. e) C.pen. din 1969, l-a condamnat pe inculpatul G.E. la pedeapsa de 5 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual;

– în temeiul art. 71 C.pen. din 1969, a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercițiul drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) din același cod, respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, precum și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat;

– în temeiul art. 289 alin. (1) C.pen. din 1969 raportat la art. 5 C.pen. coroborat cu dispozițiile art. 74 alin. (1) lit. a) și art. 76 alin. (1) lit. e) C.pen. din 1969, l-a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 5 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual;

– în temeiul art. 71 C.pen. din 1969, a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercițiul drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) din același cod;

– în temeiul art. 264 alin. (1) C.pen. din 1969 raportat la art. 5 C.pen. coroborat cu dispozițiile art. 74 alin. (1) lit. a) și art. 76 alin. (1) lit. e) C.pen. din 1969, l-a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 2 luni închisoare, în ceea ce privește săvârșirea infracțiunii de favorizarea infractorului (favorizarea făptuitorului, potrivit noului Cod penal), săvârșită la data de 28 februarie 2012;

– în temeiul art. 71 C.pen. din 1969, a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercițiul drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) din același cod;

– în baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C.pen. din 1969, a contopit pedepsele (stabilite) de 5 luni închisoare, de 5 luni închisoare și de 2 luni închisoare și a aplicat pedeapsa rezultantă de 5 luni închisoare;

– în temeiul art. 81 C.pen. din 1969, a suspendat condiționat executarea pedepsei aplicate pe o durată de 2 ani și 5 luni, termen de încercare (supraveghere, potrivit noului Cod penal) stabilit în condițiile art. 82 alin. (1) din același cod;

– în temeiul art. 71 alin. (5) C.pen. din 1969, a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii;

– în temeiul art. 359 C.pr.pen. din 1969, a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C.pen. din 1969 a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei aplicate;

– în baza art. 386 C.pr.pen., a dispus schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de denunțare calomnioasă prevăzută în art. 259 alin. (1) și (2) C.pen. din 1969 în infracțiunea de inducerea în eroare a organelor judiciare prevăzută în art. 268 alin. (1) și (2) C.pen. cu aplicarea art. 5 din acest ultim cod;

– în temeiul art. 16 alin. (1) lit. h) raportat la art. 396 alin. (6) C.pr.pen., a dispus încetarea procesului penal în ceea ce privește săvârșirea de către inculpatul G.E. a infracțiunii de inducerea în eroare a organelor judiciare prevăzută în art. 268 alin. (1) și (2) C.pen. cu aplicarea art. 5 din acest ultim cod;

– în temeiul art. 397 alin. (3) raportat la art. 25 alin. (3) C.pr.pen., a dispus desființarea procesului-verbal de constatare a infracțiunii nr. 900 întocmit de către inculpatul G.E. la data de 28 februarie 2012;

– a respins solicitarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Gheorgheni privind desființarea procesului-verbal de constatare a infracțiunii nr. 3.052 întocmit de către inculpatul G.E. la data de 14 august 2012;

– în temeiul art. 274 alin. (1) C.pr.pen., l-a obligat pe inculpat la plata sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, dintre care 120 lei, în cursul urmăririi penale;

– a respins cererea de obligare a inculpatului la plata sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare efectuate de către persoana vătămată N.A., ca nefiind dovedite.

În fapt (1),

Cu referire la procesul-verbal de constatare a infracțiunii nr. 3.052, prima instanță a reținut că acesta a fost încheiat la data de 14 august 2012 de către inculpatul G.E., în calitate de pădurar, care a menționat că, în zilele de 10, 11 și 12 august 2012, persoana vătămată N.A. ar fi tăiat de pe picior și ulterior ar fi sustras un număr de 11 arbori, nemarcați, de esență rășinoase, specia molid, cu un volum total de 10,262 m³, de pe terenul împădurit, aparținând Composesoratului Remetea căruia i-ar fi cauzat o pagubă de 1150,38 lei.

După efectuarea cercetărilor, Parchetul de pe lângă Judecătoria Gheorgheni a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată sub aspectul săvârșirii de către pădurarul G.E. a infracțiunilor de fals intelectual și de denunțare calomnioasă (inducere în eroare a organelor judiciare, potrivit noului Cod penal).

Astfel, în ceea ce privește infracțiunea de fals intelectual prevăzută în art. 289 alin. (1) C.pen. din 1969, s-a constatat că, fiind audiată în calitate de făptuitor, persoana vătămată N.A. a negat săvârșirea faptelor pentru care era cercetat, arătând că nu a fost prezent la întocmirea procesului-verbal de constatare a infracțiunii silvice și nici la cercetarea locului faptei, relevând totodată că datele referitoare la cartea sa de identitate nu mai sunt reale, întrucât la data de 21 iunie 2011 i-a fost eliberată o nouă carte de identitate cu alte date.

Fiind audiat, inculpatul G.E. a recunoscut faptul că doar a presupus că persoana vătămată N.A. este autorul tăierii și furtului celor 11 arbori, întrucât aceasta a mai comis infracțiuni de acest gen și locuia în apropierea locului faptei. De asemenea, inculpatul a mai recunoscut că nu a întocmit procesul-verbal sus-menționat în prezența martorilor și nici nu i-a solicitat persoanei vătămate N.A. să-l semneze, deși în cuprinsul acestuia s-a consemnat că aceasta ar fi fost prezentă la întocmirea actului și a refuzat să semneze.

Apoi inculpatul a arătat că la data de 13 august 2012 s-a deplasat la domiciliul persoanei vătămate N.A. pentru a-i comunica cele constatate, ocazie cu care aceasta ar fi afirmat, pe un ton batjocoritor, că nu se poate lua nicio măsură împotriva sa, întrucât nu există martori și că lemnul nu s-ar mai afla în curtea sa, motiv pentru care, a doua zi, s-a deplasat la sediul Ocolului Silvic, unde a întocmit procesul-verbal de constatare a infracțiunii pe numele persoanei vătămate, folosind datele de identitate ale acesteia, existente în evidențele Ocolului silvic, după care i-a contactat telefonic pe martorii B.C. și P.C.Z. cărora le-a cerut să semneze procesul-verbal, în calitate de martori.

Fiind audiat în instanță, inculpatul a recunoscut săvârșirea faptei, recunoaștere care se coroborează atât cu declarația persoanei vătămate, cât și cu declarațiile martorilor audiați în faza de urmărire penală, respectiv ale martorilor B.C. și P.C.Z., care au arătat că deși au semnat, în calitate de martori, procesul-verbal sus-menționat, în realitate săvârșirea infracțiunii nu a fost constată personal de către aceștia.

În drept (1),

S-a relevat că, pe parcursul desfășurării procesului penal, la data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal[1], cu modificările și completările ulterioare, iar prin acest act normativ au fost aduse modificări multiple prevederilor Codului penal anterior, aflat în vigoare la momentul comiterii ilicitului penal care formează obiectul cauzei pendinte.

Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) C.pen., „în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă”.

La momentul comiterii faptei, infracțiunea de fals intelectual era prevăzută în art. 289 alin. (1) C.pen. din 1969, limitele pedepsei aplicabile fiind situate între 6 luni și 5 ani închisoare, iar în prezent infracțiunea sus-menționată este prevăzută în art. 321 alin. (1) C.pen., limitele pedepsei fiind cuprinse între 1 an și 5 ani închisoare.

În aceste condiții, prima instanță a apreciat că legea penală mai favorabilă, raportat la limita minimă a pedepsei, este legea veche, respectiv prevederile Codului penal anterior.

În ceea ce privește infracțiunea de denunțare calomnioasă prevăzută în art. 259 alin. (1) și (2) C.pen. din 1969, s-a reținută că după ce a întocmit procesul-verbal de constatare a infracțiunii silvice nr. 3052/2012, inculpatul a sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Gheorgheni în vederea tragerii la răspundere penală a persoanei vătămate N.A., pentru o infracțiune pe care aceasta nu a comis-o, ticluind și producând în același timp probe mincinoase, în sprijinul unei învinuiri nedrepte.

La momentul comiterii faptei, infracțiunea de denunțare calomnioasă era prevăzută în art. 259 alin. (1) și (2) C.pen. din 1969, limitele pedepsei aplicabile fiind situate între 6 luni și 3 ani închisoare [în cazul alin. (1) al textului sus-menționat] și de la 1 la 5 ani închisoare [în cazul alin. (2) al textului sus-menționat], iar în prezent infracțiunea analizată este prevăzută în art. 268 alin. (1) și (2) C.pen., sub denumirea de inducere în eroare a organelor judiciare, limitele pedepsei fiind aceleași. Însă, în alin. (3) al art. 268 C.pen. este reglementată o cauză de nepedepsire, fiind prevăzut de legiuitor că „nu se pedepsește persoana care a săvârșit inducerea în eroare a organelor judiciare, dacă declară, înainte de reținerea, arestarea sau de punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva celui față de care s-a făcut denunțul sau plângerea ori s-au produs probele, că denunțul, plângerea sau probele sunt nereale”.

În legătură cu acest aspect, prima instanță a reținut că, așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului nr. 891/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Gheorgheni, prin rezoluția din data de 12 februarie 2013 s-a dispus neînceperea urmăririi penale (clasarea, potrivit noului Cod de procedură penală) față de persoana vătămată N.A., cercetată sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tăiere, fără drept, de arbori din fondul forestier național și de furt de arbori din fondul forestier național, întrucât fapta nu fusese săvârșită de către aceasta.

Având în vedere că la data de 6 noiembrie 2013, prin declarația dată în fața instanței, inculpatul a recunoscut că în mod nereal a consemnat că a surprins-o pe persoana vătămată N.A., în timp ce tăia de pe picior arbori, în realitate acest fapt nefiind constatat personal, întocmind astfel, în fals, procesul-verbal de constatare a infracțiunii, iar până la acea dată nu s-a dispus reținerea, arestarea sau punerea în mișcare a acțiunii penale față de persoana vătămată N.A., prima instanță a apreciat că sunt incidente prevederile art. 268 alin. (3) C.pen.

În fapt (2),

Cu referire la procesul-verbal de constatare a infracțiunii nr. 900, prima instanță a notat că în acesta, încheiat la data de 28 februarie 2012 de către inculpatul G.E., în calitate de pădurar, se menționează că, la data de 24 februarie 2012, P.I. ar fi tăiat de pe picior și ulterior ar fi sustras un număr de 4 arbori, nemarcați, de esență rășinoase de pe terenul împădurit aparținând Composesoratului Intern Remetea.

Pe parcursul cercetărilor, s-a procedat la audierea martorilor P.I., P.J. și P.B. (angajat al Composesoratului Intern Remetea), din declarațiile cărora rezultând că la săvârșirea faptelor a participat și P.J., acesta fiind depistat de organele silvice împreună cu celălalt autor, aspect confirmat și de fotografiile puse la dispoziția organelor de urmărire penală, în același timp cu procesul-verbal sus-menționat, precum și de P.J. Cu toate acestea, în cuprinsul procesului-verbal nr. 900/2012, inculpatul G.E. a menționat că doar P.I. ar fi tăiat și sustras singur cei 4 arbori și deși P.J. a fost prezent la întocmirea procesului-verbal, acest lucru nu s-a menționat în cuprinsul actului întocmit, care de altfel nici nu a fost semnat de făptuitor.

Astfel, în ceea ce privește infracțiunea de fals intelectual prevăzută în art. 289 alin. (1) C.pen. din 1969, pe parcursul cercetării judecătorești, prima instanță a procedat la audierea făptuitorului P.J., acesta arătând că l-a însoțit pe verișorul său, P.I., în pădure, a fost de față când P.I. a tăiat lemnele, fiind prezent și când au fost surprinși de către inculpatul G.E. În acest context, instanța a apreciat că declarațiile făptuitorului P.J. sunt parțial sincere, fiind contrazise de declarațiile date de către acesta în cursul urmăririi penale în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. 452/234/2013 al Judecătoriei Gheorgheni, în care a recunoscut că a tăiat și el un copac. De asemenea, susținerile făptuitorului P.J. sunt contrazise de către martorul P.I., care a arătat că fiecare dintre cei doi a tăiat câte un copac, iar acest fapt a fost comunicat inculpatului G.E. Martorul P.B. a arătat că inculpatul sus-menționat și-a notat numele celor două persoane care fuseseră surprinse în pădure, aspect despre care martorul a luat la cunoștință în mod nemijlocit, întrucât îl însoțea pe inculpat.

Cu toate acestea, procesul-verbal de constatare a infracțiunii nr. 900/2012 a fost întocmit de către inculpat patru zile mai târziu, iar în cuprinsul acestuia inculpatul l-a indicat doar pe P.I. ca fiind autorul infracțiunilor, omițând să specifice că la fața locului a fost surprins și P.J.

În declarațiile date în cursul urmăririi penale, inculpatul G.E. a precizat că la fața locului erau ambele persoane, identificate ca fiind P.I. și P.J., împreună cu două sănii pe care erau încărcați arborii tăiați, însă a avut convingerea că doar P.I. a tăiat arbori de pe picior, întrucât cei doi aveau o singură drujbă care aparținea făptuitorului P.J. Totodată, inculpatul sus-menționat a negat că: avea cunoștință că P.J. era cunoscut cu antecedente penale; a intenționat să-l ajute pe acesta în scopul zădărnicirii urmăririi penale.

În drept (2),

Elementul material constă, în speța dedusă judecății, în omisiunea inculpatului G.E. de a insera în procesul-verbal nr. 900/2012 împrejurarea că a surprins două persoane la fața locului, respectiv P. I. și P. J., ambii comițând infracțiunea de furt de arbori, fiind condamnați ulterior pentru această faptă, prin Sentința penală nr. 219/2013, pronunțată în dosarul nr. 452/234/2013 al Judecătoriei Gheorgheni.

Pe parcursul desfășurării procesului penal, la data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare Legea nr. 187/2012, iar prin acest act normativ au fost aduse modificări multiple prevederilor Codului penal anterior, aflat în vigoare la momentul comiterii ilicitului penal care formează obiectul cauzei pendinte.

Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) C.pen., „în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă”.

La momentul comiterii faptei, infracțiunea de fals intelectual era prevăzută în art. 289 alin. (1) C.pen. din 1969, limitele pedepsei aplicabile fiind situate între 6 luni și 5 ani închisoare, iar în prezent infracțiunea sus-menționată este prevăzută în art. 321 alin. (1) C.pen., limitele pedepsei fiind cuprinse între 1 an și 5 ani închisoare.

În aceste condiții, prima instanță a apreciat că legea penală mai favorabilă, raportat la limita minimă a pedepsei, este legea veche, respectiv prevederile Codului penal anterior.

Cu referire la infracțiunea de favorizarea infractorului prevăzută în art. 264 alin. (1) și (2) C.pen. din 1969 [favorizarea făptuitorului prevăzută în art. 269 alin. (1) și (2) C.pen.], prima instanță a relevat că deși în realitate și P.I., și P.J. au fost surprinși în pădure, în timp ce tăiau arbori, în scopul însușirii pe nedrept, în procesul-verbal de constare a infracțiunii nr. 900/2012 a fost menționat, în calitate de făptuitor, doar P.I., care nu avea antecedente penale. Potrivit susținerilor Ministerului Public, intenția de a-l ajuta pe P.J. reiese din faptul că acesta nu a fost consemnat în cuprinsul procesului-verbal sus-menționat nici măcar în calitate de martor, iar mențiunea că fapta ar fi fost comisă împreună de două persoane ar fi atras aplicarea circumstanței agravante ce era prevăzută în art. 108 și art. 110 din Legea nr. 46/2008 – Codul silvic (în continuare Codul silvic)[2], republicată, cu modificările și completările ulterioare[3].

La momentul comiterii faptei, infracțiunea de favorizarea infractorului era prevăzută în art. 264 alin. (1) C.pen. din 1969, limitele pedepsei aplicabile fiind situate între 3 luni și 7 ani închisoare, iar în prezent infracțiunea analizată este prevăzută în art. 269 alin. (1) C.pen., sub denumirea de favorizarea făptuitorului, limitele pedepsei fiind cuprinse între 1 an și 5 ani închisoare, existând ca alternativă amenda.

În ceea ce privește situația preexistentă în cazul favorizării infractorului, aceasta este conturată de o infracțiune săvârșită de către o altă persoană decât favorizatorul. Infractorul favorizat poate fi, în conformitate cu dispozițiile art. 144 C.pen. din 1969, un autor, instigator sau complice la comiterea unei fapte pe care legea o pedepsește ca infracțiune consumată sau tentativă, cu mențiunea că cel favorizat împlinise, în momentul săvârșirii actelor de favorizare, toate condițiile prevăzute de lege pentru a fi considerat un infractor. Prin urmare, instanța nu a reținut apărarea inculpatului, în sensul că la momentul încheierii procesului-verbal nr. 900/2012 P.J. nu avea calitatea de infractor. Elementul material al infracțiunii constă în inacțiunea inculpatului G.E., respectiv omisiunea acestuia de a-l menționa în cuprinsul procesului-verbal de constatare a infracțiunii sus-menționat, favorizarea personală a acestuia rezultând și din aspectul că acesta nu a fost menționat, nici măcar în calitate de martor, în cuprinsul procesului-verbal anterior menționat, fapta fiind săvârșită deci cu intenție.

Pe de altă parte, prima instanță a apreciat că din cuprinsul probelor administrate în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești nu reiese că inculpatul ar fi avut cunoștință despre faptul că P.J. are antecedente penale, însă instanța a reținut că, în cazul infracțiunii de tăiere, fără drept, de arbori [art. 108 alin. (1) lit. a) din Codul silvic (în vigoare, la data săvârșirii faptei)], se prevedea, ca circumstanță agravantă, săvârșirea acestei infracțiuni de două sau mai multe persoane împreună [conform alin. (2) lit. a) al articolului sus-menționat (în vigoare, la data săvârșirii faptei)]; aceeași circumstanță era prevăzută și în ceea ce privește infracțiunea de furt de arbori [art. 110 alin. (1) lit. a) și alin. (2) lit. a) din Codul silvic (în vigoare, la data săvârșirii faptei)].

Având în vedere dispozițiile art. 5 C.pen., raportat la limitele de pedeapsă, mai ales aspectul că potrivit noului Cod penal sancțiunea închisorii este prevăzută alternativ cu pedeapsa amenzii, prima instanță a apreciat că legea mai favorabilă, raportat și la circumstanțele personale ale inculpatului, este Codul penal anterior. Este de observat că, potrivit art. 269 alin. (1) C.pen., pedeapsa este închisoarea de la 1 la 5 ani sau amenda, iar conform dispozițiilor art. 61 alin. (4) lit. c) din același cod, limitele speciale ale  zilelor-amendă sunt cuprinse între 180 și 300 zile-amendă, astfel că, prin raportare la alin. (2) al art. 61 C.pen., limitele amenzii sunt cuprinse între 1.800/90.000 lei și 3.000/150.000 lei pentru infracțiunea de favorizarea făptuitorului.

Luând în considerare buna comportare a inculpatului avută anterior comiterii infracțiunii, probată atât prin fișa de cazier judiciar, cât și prin declarația martorului L.C., audiat la data de 14 mai 2014, prima instanță a subliniat că aceste împrejurări pot fi încadrate ca fiind circumstanțe atenuante prevăzute în art. 74 alin. (1) lit. a) C.pen. din 1969, iar limitele de pedeapsă pentru infracțiunea prevăzută în art. 264 alin. (1) din același cod, calculate conform dispozițiilor art. 76 alin. (1) lit. e) C.pen. din 1969, este de 15 zile închisoare sau amendă care nu poate fi mai mică de 250 lei, limita maximă fiind de 50.000 lei.

Prin urmare, față de cele expuse, prima instanță a statuat că legea mai favorabilă, raportat la circumstanțele personale ale inculpatului, este legea veche, respectiv prevederile Codului penal anterior.

La individualizarea pedepselor stabilite în sarcina inculpatului, prima instanță a urmărit criteriile prevăzute în art. 72 C.pen. din 1969, precum și circumstanțele personale ale inculpatului, care potrivit fișei de cazier judiciar nu este cunoscut cu antecedente penale, fiind la prima confruntare cu legea penală, împrejurare care poate fi încadrată în sfera circumstanțelor atenuante judiciare facultative, inserate în economia art. 74 alin. (1) lit. a) din același cod, circumstanță pe care a reținut-o și i-a dat eficiență juridică conform prevederilor art. 76 alin. (1) lit. e) C.pen. din 1969.

Având în vedere că cele trei fapte au fost comise de inculpat înainte de a fi condamnat definitiv pentru vreuna dintre ele, s-a constatat săvârșirea infracțiunilor în concurs real.

Fiind îndeplinite cumulativ condițiile legale pentru aplicarea suspendării condiționate a executării pedepsei, și anume cuantumul pedepsei aplicate, lipsa antecedentelor penale ale inculpatului, precum și aprecierea instanței că scopul pedepsei poate fi atins și fără executarea acesteia în regim de detenție, în baza art. 81 C.pen. din 1969, a fost suspendată condiționat executarea pedepsei pe o durată de 2 ani și 5 luni.

În ceea ce privește latura civilă, instanța a reținut că persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă în cauză, la termenul din data de 6 noiembrie 2013 precizând că solicită ca inculpatul să îi achite suma de 1.000 lei, având în vedere zilele în care s-a prezentat să dea declarații la poliție și în instanță, pretenții ce au fost încadrate însă de către instanță ca fiind cheltuieli judiciare făcute de persoana vătămată, conform prevederilor art. 276 alin. (1) C.pr.pen.

B. Considerentele instanței de apel. Hotărârea atacată este la adăpost de critici. Astfel, argumentele prezentate de instanța de prim grad în Sentința penală nr. 164/2014 sunt pertinente și nu suportă corecturi din partea instanței de apel. Prin urmare, în lipsa vreunui motiv, susceptibil de a fi reținut din oficiu, de anulare a hotărârii atacate, apelul promovat de inculpatul G.E. este nefondat, așa încât, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C.pr.pen., s-a dispus respingerea acestuia.

Cât privește motivele de apel invocate de inculpat, acestea nu au fost primite pentru următoarele considerente:

a) dispoziția organelor de urmărire penală de reunire a cauzelor este conformă strictei legalități. Motivul de conexitate era dat la momentul reunirii tocmai de identitatea de subiect activ al celor patru infracțiuni, iar reunirea pricinilor era în interesul bunei administrări a justiției, prin pronunțarea unei singure hotărâri pentru toate faptele care formau obiectul acuzei. În aceeași ordine de idei, este corectă dispoziția Judecătoriei Gheorgheni de respingere a cererii de disjungere formulată de avocatul inculpatului. În caz de conexitate sau de indivizibilitate, regula este ca toate faptele să fie urmărite penal și judecate împreună, disjungerea fiind o măsură de excepție. Faptul că inculpatul a recunoscut o parte dintre infracțiuni și a urmărit ca pentru infracțiunile recunoscute judecata să aibă loc după procedura simplificată și să beneficieze de cauza de reducere a limitelor speciale ale pedepsei nu reprezintă un motiv temeinic pentru buna administrare a justiției care să justifice disjungerea. Dimpotrivă, în condițiile în care judecata în procedura abreviată poate avea loc doar dacă inculpatul recunoaște integral faptele reținute în sarcina sa, prin disjungerea cauzei în privința infracțiunilor recunoscute, s-ar fi deturnat procedura prescurtată de la scopul său – simplificarea și urgentarea procedurilor judiciare. În plus, prin disjungere, procedurile penale ar fi fost prelungite inutil, întrucât față de inculpat s-ar fi pronunțat două hotărâri de condamnare, în urma cărora s-ar fi provocat alte proceduri judiciare incidente la executare pentru anularea suspendărilor condiționate și modificarea pedepselor. Or, respingerea cererii de disjungere a preîntâmpinat tocmai abaterea de la obiectivul procedurii simplificate, dar și procedurile ulterioare incidente la executare, fiind astfel o măsură care a contribuit la buna înfăptuire a justiției;

b) pe lângă criteriile specifice evaluării legii penale mai favorabile, la determinarea în concret a acestei legi în apelul declarat doar de inculpat, instanța de al doilea grad este ținută inevitabil și de principiul neagravării situației în propria cale de atac. În prezenta cauză, prima instanță a reținut în beneficiul inculpatului circumstanțe atenuante judiciare, care nu se mai regăsesc în noul Cod penal, și a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate, măsură care, de asemenea, nu se mai regăsește în noul Cod penal, acesta fiind legea mai favorabilă, prin conținut și efecte, decât suspendarea executării pedepsei sub supraveghere prevăzută în art. 91 și urm. C.pen.

Din cauza circumstanțelor în care infracțiunile au fost săvârșite, a scopului urmărit și a întinderii urmărilor cauzate, cele trei infracțiuni comise de inculpat pentru care s-a dispus condamnarea prezintă o gravitate ridicată, ceea ce exclude în cauză luarea măsurii alternative la condamnare, a renunțării la aplicarea pedepsei prevăzute în art. 80 C.pen. Împrejurările concrete ale săvârșirii celor trei infracțiuni, perseverența inculpatului în comiterea într-un interval scurt de timp a unor infracțiuni de aceeași natură (cum sunt falsurile), precum și amploarea urmărilor cauzate sunt elemente care întăresc ideea că stabilirea pedepsei alternative a amenzii (prevăzute în noul Cod penal pentru cele trei infracțiuni) este disproporționată, și nu satisface nevoile reinserției sociale și ale prevenției generale, în aceste finalități fiind necesare stabilirea și aplicarea pedepsei închisorii.

Amânarea aplicării pedepsei ar putea să fie o măsură mai favorabilă în circumstanțele speței decât suspendarea condiționată a executării pedepsei, deoarece nu implică o condamnare și atrage un termen de supraveghere mai scurt decât suspendarea condiționată a executării pedepsei. Cu toate acestea, în apelul inculpatului principiul enunțat deja (al neagravării situației în propria cale de atac) se opune pronunțării acestei soluții procesuale. Aceasta, întrucât amânarea aplicării pedepsei presupune inițial stabilirea câte unei pedepse pentru fiecare faptă componentă a concursului de infracțiuni, pedeapsă care pentru infracțiunile de fals intelectual nu poate fi mai mică de 6 luni, iar în cazul favorizării făptuitorului nu poate fi mai mică de un an. Totodată, pedeapsa stabilită pentru concurs are în componentă un spor obligatoriu. Mai mult, în ipoteza amânării aplicării pedepsei, pe durata termenului de supraveghere, în sarcina persoanei față de care s-ar fi luat această măsură intră obligațiile de supraveghere prevăzute în art. 85 C.pen.

Inculpatului G.E. i s-au stabilit pedepse de câte 5 luni închisoare pentru infracțiunile de fals intelectual și de 2 luni închisoare pentru favorizarea infractorului, iar prima instanță nu a aplicat niciun spor și nici nu a impus inculpatului vreo măsură de supraveghere.

În aceste circumstanțe, în propriul apel al inculpatului, nu se mai poate reține că legea penală nouă constituie în ansamblu legea penală mai favorabilă titularului apelului;

c) concluzia de mai sus este importantă și în cazul infracțiunilor de fals intelectual. În accepțiunea art. 150 alin. (2) C.pen. din 1969, înscrisul oficial era orice înscris care emana de la o autoritate dintre cele la care se referea art. 145 C.pen. din 1969 sau care aparținea unei asemenea unități, mai exact: autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public ori instituțiile sau alte persoane juridice care administrau, foloseau sau exploatau bunuri proprietate publică, servicii de interes public, precum și bunuri de orice fel care, potrivit legii, erau de interes public.

În speță, cele două procese-verbale de constatare a infracțiunilor silvice (nr. 3052/2012 și nr. 900/2012) emanau de la S. ,,O.S.R.G.” S.A. Este adevărat că această societate este o persoană juridică de drept privat, însă potrivit statutului acesteia, ea administrează, folosește și exploatează pădurile și terenurile proprietate privată care aparțin fondului forestier național, iar fondul forestier național este, potrivit art. 3 din Codul silvic, bun de interes național care intră în categoria bunurilor de interes public.

În consecință, sub imperiul Codului penal anterior, falsificarea celor două procese-verbale cu prilejul întocmirii acestora constituia două infracțiuni de fals intelectual prevăzute în art. 289 alin. (1) din acest cod.

În schimb, în filosofia art. 321 C.pen., înscrisul oficial este înscrisul întocmit de către un funcționar public. Potrivit art. 178 alin. (2) C.pen., înscrisul oficial este orice înscris care emană de la o persoană juridică dintre cele la care se referă art. 176 din același cod[4] ori de la persoana prevăzută în art. 175 alin. (2) din codul sus-menționat[5] sau care aparține unor asemenea persoane. S. ,,O.S.R.G.” S.A. nu intră în niciuna dintre categoriile de persoane juridice enunțate în cele două texte legale. În plus, inculpatul G.E., angajat al societății sus-menționate, în calitate de pădurar, nu se include în vreuna dintre categoriile de funcționari publici prevăzute în art. 175 C.pen. Aceasta nu înseamnă însă că faptele sale sunt dezincriminate, ci că ele constituie, potrivit noului Cod penal, infracțiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzute în art. 322. Acest text sancționează falsul cu închisoare de la 6 luni la 3 ani (sau cu amendă). Cum pedepsele stabilite în prim grad pentru cele două infracțiuni de fals sunt de câte 5 luni închisoare, iar circumstanțele atenuante reținute de judecătorie, în temeiul Codului penal anterior, nu mai au corespondent în legea nouă și astfel nu li se mai poate da eficiență, același principiu al neagravării situației în propria cale de atac împiedică instanța de apel să procedeze la schimbarea încadrării juridice din infracțiunile de fals intelectual prevăzute în art. 289 C.pen. din 1969 în infracțiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzute în art. 322 C.pen.;

d) referitor la fapta de fals intelectual săvârșită de inculpat prin atestarea în procesul-verbal de constatare a infracțiunii silvice nr. 900/2012 a împrejurării necorespunzătoare adevărului că P.I. ar fi comis singur infracțiunile de tăiere ilegală de arbori și de furt de arbori, se constată, așa cum a reținut și prima instanță, că fapta există, că ea constituie infracțiunea de fals intelectual prevăzută în art. 289 alin. (1) C.pen. din 1969, fiind săvârșită de către inculpatul G.E. cu prilejul întocmirii procesului-verbal sus-menționat. Astfel, din probele administrate în cauză rezultă că la săvârșirea faptelor a participat atât P.I., cât și P.J., acesta din urmă fiind de față când au fost surprinși de către inculpatul G.E., iar cei doi i-au comunicat inculpatului că ambii au tăiat câte un copac, moment în care inculpatul și-a notat numele celor două persoane care fuseseră surprinse în pădure. Cu toate acestea, în cuprinsul procesului-verbal de constatare a infracțiunii silvice, inculpatul G.E. a menționat că doar martorul P.I. ar fi tăiat și sustras singur cei 4 arbori, nemarcați, și deși P.J. a fost prezent la întocmirea procesului-verbal, acest lucru nu s-a menționat în cuprinsul actului întocmit. În aceste împrejurări, inculpatul știa sau cel puțin a avut posibilitatea rezonabilă să știe că nu doar P.I., ci și P.J. a participat la comiterea infracțiunilor silvice, mai ales a infracțiunii de furt de arbori, însă în cunoștință de cauză a omis să-l menționeze și pe P.J. în procesul-verbal de constatare a infracțiunii silvice. În acest fel, este realizată latura subiectivă a infracțiunii de fals intelectual, sub forma intenției directe. Scopul urmărit de inculpat odată cu realizarea falsului intelectual prezintă importanță pentru determinarea laturii subiective a infracțiunii de favorizarea infractorului (favorizarea făptuitorului, potrivit noului Cod penal), iar în cazul infracțiunii de fals intelectual interesează doar din perspectiva individualizării judiciare a pedepsei;

e) în ceea ce privește infracțiunea de favorizarea infractorului (favorizarea făptuitorului, potrivit noului Cod penal), aceasta s-a realizat prin omisiunea inculpatului G.E. de a-l menționa și pe P.J. în cuprinsul procesului-verbal de constatare a infracțiunii nr. 900/2012, favorizarea personală a acestuia rezultând și din aspectul că el nu a fost trecut nici măcar în calitate de martor în cuprinsul procesului-verbal sus-indicat. Această omisiune nu a fost întâmplătoare sau o simplă greșeală a inculpatului, în contextul în care el avea deja la data faptei o vastă experiență în calitate de pădurar, cunoștea care sunt rigorile pe care trebuia să le îndeplinească odată cu descoperirea unei infracțiuni silvice și știa care sunt consecințele în cazul în care nu menționează în procesul-verbal de constatare integral cele constatate. În acest context, și cu atât mai mult cu cât la data la care P.I. și P.J. au comis infracțiunile silvice, săvârșirea acestora de două sau mai multe persoane împreună era o circumstanță agravantă specială, independent dacă inculpatul a cunoscut sau nu trecutul infracțional al lui P.J., omisiunea sa fiind efectuată cu scopul îngreunării urmăririi penale față de acesta din urmă.

Infracțiunea de favorizarea infractorului (favorizarea făptuitorului, potrivit noului Cod penal) săvârșită de către inculpatul G.E. nu este dezincriminată in concreto odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal. Sintagma „într-o cauză penală” utilizată de legiuitor în textul art. 269 C.pen., care incriminează în prezent favorizarea făptuitorului, nu are semnificația dată de avocatul inculpatului, potrivit căreia la momentul actelor de favorizare, față de cel favorizat trebuia să se fi început o urmărire penală. Înțelesul acestei sintagme este intim legat de scopul incriminării – sancționarea oricăror imixtiuni ale terților în actul de justiție penală sau în exercitarea până la capăt a dreptului statului de a pedepsi. În acest fel, sensul expresiei în discuție nu acoperă strict noțiunea de proces penal, pe care legiuitorul ar fi folosit-o dacă ar fi dorit această limitare, ci este unul mai larg care se referă la orice activitate a organelor judiciare specifică atât descoperirii faptei și a făptuitorului, cât și declanșării procesului penal in rem și in personam.

C. Cheltuielile judiciare. Pentru culpa sa procesuală, dată de exercitarea unei căi de atac nefondate, potrivit art. 275 alin. (2) C.pr.pen., inculpatul G.E. a fost obligat să suporte cheltuielile judiciare avansate de stat în judecarea recursului, în sumă de 200 lei, care acoperă costul suportului tehnic și de hârtie pe care s-au consemnat actele procesuale și procedurale necesare soluționării căii de atac.

(C. Ap. Târgu-Mureș, S. pen. și pentru cauze cu minori și de familie, Dec. pen. nr. 51/A/2015)

II. Notă parțial aprobativă. 1. Într-adevăr, favorizarea personală a infractorului, care era prevăzută în art. 264 C.pen. din 1969[6], nu a fost dezincriminată, ci a fost preluată în art. 269 C.pen.[7], cu unele excepții, printre care: s-a modificat denumirea marginală (din ,,favorizarea infractorului” în ,,favorizarea făptuitorului”); s-a renunțat la folosirea noțiunilor de ,,infracțiune” și de ,,infractor” în favoarea celor de ,,faptă prevăzută de legea penală” și de ,,făptuitor”[8] – consecința: subzistă infracțiunea de favorizare, chiar dacă preexistă o faptă prevăzută de legea penală și un făptuitor, și nu o infracțiune și un infractor, indiferent dacă urmărirea penală a fost începută sau nu[9].

2. În speță, reținerea atât a infracțiunii de fals intelectual, cât și a infracțiunii de favorizarea făptuitorului este susceptibilă de discuții. Omisiunea inculpatului G.E. de a-l menționa și pe P.J. în conținutul procesului-verbal de constatare a infracțiunii nr. 900/2012 constituie numai prima infracțiune, neexistând nicio altă acțiune sau inacțiune a inculpatului pentru a-l ajuta pe făptuitorul P.J. să se sustragă de la tragerea la răspundere penală pentru fapta comisă; cu alte cuvinte, lipsește latura obiectivă a infracțiunii de favorizarea făptuitorului[10].

3. Pe de altă parte, este de menționat că cele două infracțiuni – falsul intelectual și favorizarea făptuitorului – trebuiau reținute în concurs formal (ideal), și nu real (material), fiind săvârșite prin aceeași inacțiune (art. 38 C.pen.[11], respectiv art. 33 C.pen. din 1969[12]).

4. Aplicând dispozițiile Codului penal anterior cu privire la unele infracțiuni și dispozițiile noului Cod penal cu referire la alta, instanțele au combinat cele două legi penale, deși trebuiau să aplice global tuturor infracțiunilor aflate în concurs real una din legi, care era mai favorabilă, așa cum a statuat Curtea Constituțională a României prin Decizia nr. 265/2014[13].

[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012.

[2] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 611 din 12 august 2015.

[3] În prezent, art. 108 și art. 110 din Codul silvic au un alt conținut.

[4] ,,Art. 176. Public

Prin termenul public se înțelege tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică.”

[5] ,,Art. 175. Funcționar public

(1) Funcționar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație:

a) exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești;

b) exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură;

c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.

(2) De asemenea, este considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.”

[6] ,,Art. 264. Favorizarea infractorului (sublinierea noastră – Gh. Ivan)

(1) Ajutorul dat unui infractor fără o înțelegere stabilită înainte sau în timpul săvîrșirii infracțiunii, pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracțiunii, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 7 ani (sublinierea noastră – Gh. Ivan).

(2) Pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai mare decît pedeapsa prevăzută de lege pentru autor.

(3) Favorizarea săvîrșită de soț sau de o rudă apropiată nu se pedepsește.”

[7] ,,Art. 269. Favorizarea făptuitorului (sublinierea noastră – Gh. Ivan)

(1) Ajutorul dat făptuitorului (sublinierea noastră – Gh. Ivan) în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.

(2) Pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârșită de autor.

(3) Favorizarea săvârșită de un membru de familie nu se pedepsește.”

[8] Cu privire la analiza comparativă între incriminarea din noul Cod penal și cea din Codul penal din 1969, a se vedea Gh. Ivan, Drept penal. Partea specială. Cu referiri la Noul Cod penal, Editura C.H. Beck, București, 2010, p. 515.

[9] Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal, ediția 2, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2015, p. 267.

[10] În același sens: O. Loghin, A. Filipaș, Drept penal român. Partea specială, Casa de Editură și Presă „Șansa” SRL, București, 1992, p. 213; Gh. Ivan, M.-C. Ivan, op. cit., p. 258.

[11] ,,Art. 38. Concursul de infracțiuni

(1) Există concurs real de infracțiuni când două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite de aceeași persoană, prin acțiuni sau inacțiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele. Există concurs real de infracțiuni și atunci când una dintre infracțiuni a fost comisă pentru săvârșirea sau ascunderea altei infracțiuni.

(2) Există concurs formal de infracțiuni când o acțiune sau o inacțiune săvârșită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conținutul mai multor infracțiuni (sublinierea noastră – Gh. Ivan).”

[12] ,,Art. 33. Concursul de infracțiuni

Concurs de infracțiuni există:

a) cînd două sau mai multe infracțiuni au fost săvîrșite de aceeași persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele. Există concurs chiar dacă una dintre infracțiuni a fost comisă pentru săvîrșirea sau ascunderea altei infracțiuni;

b) cînd o acțiune sau inacțiune, săvîrșită de aceeași persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc și urmărilor pe care le-a produs, întrunește elementele mai multor infracțiuni (sublinierea noastră – Gh. Ivan).”

[13] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014.