Daniela DEDIU*

Procuror – Parchetul de pe lângă

Judecătoria Sectorului 1 București

Doctorand – Institutul de Cercetări Juridice

„Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române

ABSTRACT

The institution of redrawing the preliminary complaint and the reconciliation by the prosecutor, being an innovation in the legislator of the New Procedure Code, has created in practice some problems of application, the author proposing a few interesting solutions, after making a brief analysis of the two causes that remove the criminal liability.

Key words: the causes that remove the criminal liability, the assimilation of the preliminary complaint and of the reconciliation by the prosecutor.

Problematică. Ambele reglementate în titlul VII al Părții generale a Codului penal (în continuare C.pen.), intitulat „Cauzele care înlătură răspunderea penală”, instituțiile retragerii plângerii prealabile și ale împăcării, strâns legate în lumina vechiului Cod penal de instituția plângerii prealabile, au mers pe drumuri relativ diferite odată cu intrarea în vigoare a noii legislații penale, renunțându-se la paralelismul care le caracteriza anterior.

Retragerea plângerii prealabile – cauză de înlăturare a răspunderii penale – își are sediul materiei în art. 158 C.pen., care delimitează momentul până la care poate interveni această instituție, infracțiunile la care se referă, precum și consecințele juridice ale acesteia. Ca efecte, retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală a persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă [art. 158 alin. (2) C.pen.].

Instituția împăcării se materializează în înțelegerea intervenită între persoana vătămată și infractor de a pune capăt conflictului născut între aceștia în urma săvârșirii infracțiunii, dar numai dacă legea a prevăzut în mod expres acest lucru[1]. Așa cum reiese din prevederile art. 159 C.pen., împăcarea operează doar în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale s-a făcut din oficiu, o condiție suplimentară fiind aceea ca legea să o prevadă în mod expres.

Așadar, prin prisma prevederilor noului Cod penal, deși ambele guvernate de principiul disponibilității, cele două instituții se referă la premise diferite, retragerea plângerii fiind corelativă formulării unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, în timp ce împăcarea poate opera doar în situația unor infracțiuni strict prevăzute de lege și pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face din oficiu.

Corelativ cu cele două cauze care înlătură răspunderea penală, cu caracter de noutate, legiuitorul a introdus două veritabile excepții de la principiul disponibilității ce permite persoanei vătămate să își retragă plângerea prealabilă sau să se împace cu autorul faptei, în condițiile legii, și anume însușirea retragerii plângerii prealabile și a împăcării de către procuror.

Normele de drept substanțial în această materie nu își găsesc însă corespondent în domeniul dreptului procesual, aspect care în practică ridică probleme de aplicare.

I. Aspecte de drept penal. 1. Sfera de aplicare a însușirii retragerii plângerii prealabile de către procuror. Potrivit art. 158 alin. (4) C.pen., în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile, dar acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu în condițiile legii, retragerea plângerii produce efecte numai dacă este însușită de către procuror.

Sfera infracțiunilor din Codul penal pentru care acțiunea penală este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată cuprinde: lovirea sau alte violențe – art. 193; vătămarea corporală din culpă – art. 196; amenințarea – art. 206; violul – art. 218 alin. (1) și (2); agresiunea sexuală – art. 219 alin. (1); hărțuirea sexuală – art. 223; violarea de domiciliu – art. 224; violarea sediului profesional – art. 225; violarea vieții private – art. 226 alin. (1) și (2); divulgarea secretului profesional – art. 227; furtul săvârșit în condițiile prevăzute în art. 231 alin. (1); abuzul de încredere – art. 238; abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor – art. 239; bancruta simplă – art. 240; bancruta frauduloasă – art. 241; gestiunea frauduloasă – art. 242; distrugerea – art. 253 alin. (1) și (2); tulburarea de posesie – art. 256; asistența și reprezentarea neloială – art. 284; nerespectarea hotărârilor judecătorești – art. 287 alin. (1) lit. d)-g); violarea secretului corespondenței – art. 302 alin. (1); abandonul de familie – art. 378; nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului – art. 379; împiedicarea exercitării libertății religioase – art. 381.

Pentru aceste infracțiuni, legiuitorul a lăsat la aprecierea persoanei vătămate tragerea la răspundere a infractorului, punerea în mișcare a acțiunii penale fiind condiționată de introducerea unei plângeri prealabile.

În aceste cazuri pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, manifestarea de voință a acesteia este revocabilă, funcționând regula simetriei[2], potrivit căreia plângerea poate fi retrasă în cazul și numai în situația infracțiunilor pentru care este necesară.

Totuși, ca excepție a principiului disponibilității persoanei vătămate de a solicita tragerea la răspundere penală a autorului în cazul infracțiunilor enumerate, legiuitorul a stabilit o serie de excepții menite să protejeze suplimentar interesele unor persoane fizice sau juridice, în acest sens stabilind posibilitatea de punere în mișcare a acțiunii penale și din oficiu.

Astfel, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și din oficiu în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu[3] ori cu capacitate de exercițiu restrânsă[4] sau o persoană juridică ce este reprezentată de făptuitor [alin. (4) al art. 157 C.pen.].

Deopotrivă, potrivit art. 157 alin. (5) C.pen., acțiunea penală poate fi pusă în mișcare din oficiu dacă persoana vătămată a decedat sau, în cazul persoanei juridice, dacă aceasta a fost lichidată, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii.

În Partea specială a Codului penal întâlnim o reglementare expresă cu privire la posibilitatea punerii în mișcare a acțiunii penale și din oficiu, respectiv în cazul infracțiunilor de lovire sau alte violențe prevăzute în art. 193 C.pen și de vătămare corporală din culpă prevăzută în art. 196 C.pen., săvârșite asupra unui membru de familie [art. 199 alin. (2) C.pen.].

Dintre cazurile arătate, însușirea retragerii plângerii de către procuror poate opera doar în situația în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă sau o persoană juridică ce este reprezentată de făptuitor și acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu.

În celelalte două situații, instituția supusă prezentei analize nu operează. Astfel, în cazul în care persoana vătămată a decedat sau în cel în care persoana juridică a fost lichidată înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii, odată acțiunea penală pusă în mișcare din oficiu, plângerea nu mai poate fi retrasă, nemaiexistând partea care să își manifeste voința.

De asemenea, în cazul infracțiunilor de lovire sau alte violențe prevăzute în art. 193 C.pen. și de vătămare corporală din culpă prevăzută în art. 196 C.pen., săvârșite asupra unui membru de familie, în cazul în care acțiunea penală este pusă în mișcare din oficiu, răspunderea penală este înlăturată nu prin retragerea plângerii, ci prin împăcarea părților, dar în acest caz manifestarea de voință a părților nu este supusă controlului procurorului, așa cum vom vedea mai departe.

Regula simetriei despre care am amintit mai sus se manifestă astfel și în situația în care procurorul alege să exercite acțiunea penală din oficiu, înlăturarea răspunderii penale ca urmare a retragerii plângerii fiind supusă în mod simetric controlului acestuia.

În situațiile în care este incidentă instituția analizată, deși este vorba de o posibilitate și nu de o obligație, procurorului îi revine totuși obligația de a analiza circumstanțele concrete ale cauzei și de a decide implicațiile exercitării acțiunii penale pentru părți, în special pentru persoana vătămată.

Refuzul formulării plângerii prealabile de către persoana vătămată, ca și retragerea plângerii, de altfel, poate avea la bază motive variate, pornind de la relațiile apropiate între aceasta și autorul faptei, dorința de a evita apariția în fața organelor judiciare, cu consecințele aferente publicității și expunerii în fața altor persoane a unor chestiuni ce țin de viața intimă a părților sau chiar considerente de ordin economic.

În acest context, hotărârea procurorului de a exercita acțiunea penală în lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate, pe de o parte, dar și însușirea/neînsușirea retragerii plângerii ar trebui să țină seama de un just echilibru între interesul general al societății pentru aflarea adevărului și sancționarea celor vinovați și situația particulară a persoanelor implicate.

2. Sfera de aplicare a însușirii împăcării de către procuror. Conform art. 159 alin. (6) C.pen., în cazul în care infracțiunea este săvârșită de reprezentantul persoanei juridice vătămate, dispozițiile art. 158 alin. (4) din același cod se aplică în mod corespunzător, respectiv împăcarea produce efecte numai dacă este însușită de către procuror.

Instituția împăcării este incidentă în cazul unor infracțiuni pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale s-a făcut din oficiu, cu condiția ca posibilitatea împăcării să fie în mod expres prevăzută de lege. Astfel, cu referire la infracțiunile prevăzute în Codul penal, împăcarea înlătură răspunderea penală în cazul următoarelor infracțiuni: furtul – art. 228; furtul calificat săvârșit în condițiile prevăzute în art. 229 alin. (1) și (2) lit. b) și c); furtul în scop de folosință – art. 230; însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor – art. 243; înșelăciunea – art. 244; înșelăciunea privind asigurările – art. 245.

Deopotrivă, instituția împăcării își poate produce efecte și în cazul infracțiunilor de lovire sau alte violențe (art. 193 C.pen.) și vătămare corporală din culpă (art. 196 C.pen.), ambele comise asupra unui membru de familie [art. 199 alin. (2) teza a II-a C.pen.], infracțiuni pentru care nu este incident art. 159 alin. (6) C.pen.

Situația instituției analizate este aplicabilă în materia împăcării numai în ipoteza în care persoana vătămată prin săvârșirea infracțiunii este o persoană juridică, iar autorul este chiar reprezentantul acesteia. În acest caz, împăcarea își produce efecte numai dacă este însușită de către procuror.

Scopul acestei reglementări poate fi desprins din dispozițiile art. 159 alin. (5) C.pen., potrivit cărora, în cazul persoanei juridice, împăcarea se realizează de reprezentantul său legal sau convențional ori de către persoana desemnată în locul acestuia, astfel că prin însușirea de către procuror a manifestării de voință s-ar crea o protecție suplimentară a persoanei juridice vătămate, care s-ar putea găsi în situația în care persoana care a săvârșit infracțiunea să fie chiar cea care dispune de interesele și patrimoniul acesteia.

Ca și în cazul retragerii plângerii, putem identifica aceeași regulă a simetriei între instituția analizată și sesizarea organelor de urmărire penală, aspect ce reiese din prevederile art. 289 alin. (8) teza ultimă din Codul de procedură penală (în continuare C.pr.pen.), care prevede că în cazul în care făptuitorul este persoana care reprezintă legal sau încuviințează actele persoanei vătămate, sesizarea organelor de urmărire penală se face din oficiu.

În ceea ce ne privește, considerăm că, în practică, o eventuală neînsușire a împăcării părților își găsește utilitatea în cazul persoanelor juridice în care statul are un interes concret, în cazul persoanelor juridice de drept privat fiind oportun să se dea efect disponibilității părților de a se împăca, cu consecințele aferente atât în privința laturii penale, cât și a celei civile.

II. Aspecte de drept procesual penal. Analizându-se dispozițiile art. 158 și 159 C.pen., coroborate cu dispozițiile privind plângerea prealabilă cuprinse în Codul de procedură penală (art. 295-298), se constată că instituției de însușire a retragerii plângerii prealabile și a împăcării de către procuror nu îi este consacrată o procedură concretă.

În acest context, în practică se pot ivi mai multe probleme, în funcție de momentul în care operează retragerea plângerii sau împăcarea.

Retragerea plângerii poate interveni până la pronunțarea unei hotărâri definitive, deci atât în cursul urmăririi penale, cât și în faza de judecată.

În schimb, împăcarea poate opera până la momentul citirii actului de sesizare a instanței.

A. Retragerea plângerii și împăcarea intervenite în cursul urmăririi penale. În legătură cu actul prin care procurorul își însușește retragerea plângerii sau împăcarea, în practică se pune problema dacă acesta trebuie să îmbrace forma unei ordonanțe separate sau este suficient ca procurorul să dispună soluția de clasare în baza art. 16 alin. (1) lit. g) C.pr.pen.[5] în situația în care își însușește manifestarea de voință a persoanei vătămate, respectiv a părților.

La o primă vedere s-ar părea că ordonanța de clasare ar fi suficientă, un alt act al procurorului fiind o formalitate excesivă.

În ceea ce ne privește, opinăm că însușirea de către procuror a manifestării de voință a persoanei vătămate/părților, atât în lumina art. 158 alin. (4) C.pen, cât și a art. 159 alin. (6) C.pen., trebuie materializată printr-o ordonanță separată de ordonanța de clasare ce va fi dispusă ulterior.

Deopotrivă, procurorul trebuie să se pronunțe prin ordonanță motivată și atunci când nu își însușește manifestarea de voință a persoanei vătămate/părților, deoarece, în considerația calității părților, relațiilor speciale dintre acestea și a posibilelor urmări subsecvente continuării procesului penal, acțiunea procurorului nu poate rămâne nemotivată și el trebuie să prezinte argumente solide și pertinente, dar, în același timp, trebuie să pună în balanță implicațiile unei astfel de măsuri pentru părțile implicate.

Un prim argument în favoarea unei asemenea soluții practice este acela că manifestarea de voință, de obicei, apare în cursul urmăririi penale, în timp ce dosarul penal este încă repartizat organului de cercetare penală, infracțiunile pentru care pot opera instituțiile analizate fiind în principiu infracțiuni de gravitate redusă, ce nu fac parte din cele pentru care urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror. În acest sens, pentru a propune soluția de clasare în considerarea faptului că a fost retrasă plângerea prealabilă sau a intervenit împăcarea, organul de cercetare penală ar trebui să constate că aceste instituții au fost însușite de procurorul care supraveghează urmărirea penală în cauză, acest lucru neputând avea ca fundament decât un act al procurorului.

De asemenea, considerăm că însușirea/neînsușirea retragerii plângerii trebuie dispusă printr-un act separat în cursul urmăririi penale și în considerarea faptului că părților trebuie să li se ofere posibilitatea să formuleze plângere împotriva ordonanței astfel dispuse, în temeiul art. 336 alin. (1) și art. 339 alin. (1)-(3) C.pr.pen[6].

Este adevărat că din modalitatea în care este formulat alin. (4) al art. 158 C.pen., respectiv „(…) retragerea plângerii produce efecte numai dacă este însușită de procuror”, ar rezulta că decizia acestuia este una strict personală, însă, în opinia noastră, aceasta nu poate fi arbitrară, ci ea trebuie să fie bazată pe argumente solide și punerea în balanță a implicațiilor pentru părți și subiecții procesuali, aspect care ar trebui să primeze. În aceste sens, mai ales în cazul neînsușirii manifestării de voință, actul procurorului ar trebui supus controlului procurorului ierarhic superior, în urma formulării unei plângeri.

B. Retragerea plângerii și împăcarea intervenite ulterior sesizării instanței cu rechizitoriu. Retragerea plângerii și împăcarea pot să nu aibă loc în cursul urmăririi penale, ci ulterior sesizării instanței cu rechizitoriu.

Trebuie adăugat că retragerea plângerii poate opera pe tot parcursul procesului penal până la pronunțarea unei hotărâri definitive, iar împăcarea poate interveni numai până la citirea actului de sesizare a instanței, potrivit art. 374 alin. (1) C.pr.pen.[7]

În această situație, însușirea/neînsușirea retragerii plângerii sau a împăcării cade în sarcina procurorului de ședință, care poate pune concluzii într-un sens sau în altul.

III. Reiterarea retragerii plângerii și a împăcării. Un alt aspect ce poate da naștere la controverse este modalitatea de rezolvare în situația în care ulterior retragerii plângerii sau a împăcării, neînsușite de către procuror, părțile reiterează manifestarea de voință. Teoretic, acest lucru se poate petrece de nenumărate ori, mai ales în cazul retragerii plângerii care poate opera până la soluționarea definitivă a cauzei. În această situație, opinăm că neînsușirea plângerii/împăcării nu poate produce efecte sine die, părțile/subiecții procesuali putând uza de retragerea plângerii sau de împăcare până la momentul maxim în care aceste instituții își produc efectele, pentru fiecare dintre aceste manifestări ale părților procurorul trebuind să se pronunțe separat.

Concluzii. Prin reglementarea instituției însușirii retragerii plângerii prealabile și a împăcării de către procuror, legiuitorul a încercat să creeze o simetrie între modalitatea de sesizare/punere în mișcare a acțiunii penale – în situația în care acestea sunt dispuse din oficiu – și cauzele care înlătură răspunderea penală.

Dacă pentru inițierea procedurii judiciare, în situația în care procurorul poate pune în mișcare acțiunea penală și din oficiu, soluția este justificată de oportunitatea efectuării de cercetări pentru a oferi o protecție suplimentară drepturilor persoanei vătămate, în situația însușirii retragerii plângerii/împăcării, soluția aleasă este discutabilă, întrucât, așa cum am arătat anterior, implicațiile continuării procesului penal pentru persoana vătămată pot fi cuantificate doar de aceasta, astfel că o cenzură a manifestării sale de voință din partea procurorului pare a fi exagerată.

Deopotrivă, se constată că lipsa reglementării instituției însușirii retragerii plângerii prealabile și a împăcării de către procuror pe tărâmul dreptului procesual penal poate duce la interpretări diferite cu ocazia aplicării în practică, astfel că de lege ferenda, ar trebui prevăzută o procedură în cadrul căreia această instituție să fie aplicată.

* e-mail: dediu_daniela@mpublic.ro

[1] Pentru detalii, a se vedea Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform noului Cod penal, ediția 2, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2015, p. 188.

[2] M.A. Hotca (coord.) ș.a., Instituții de drept penal, Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 351.

[3] În această categorie se înscriu minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani și interzisul judecătoresc.

[4] Este vorba despre minorii cu vârsta între 14 și 18 ani.

[5] ,,Art. 16. Cazurile care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale

(1) Acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă:

[…]

g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii;

[…]”

[6] ,,Art. 336. Dreptul de a face plângere

(1) Orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime.

[…]”

,,Art. 339. Plângerea împotriva actelor procurorului

(1) Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta se rezolvă, după caz, de prim-procurorul parchetului, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, de procurorul șef de secție al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

(2) În cazul când măsurile și actele sunt ale prim-procurorului, ale procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel, ale procurorului șef de secție al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ori au fost luate sau efectuate pe baza dispozițiilor date de către aceștia, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior.

(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător atunci când ierarhia funcțiilor într-o structură a parchetului este stabilită prin lege specială.

[…]”

[7] ,,Art. 374. Aducerea la cunoștință a învinuirii, lămuriri și cereri

(1) La primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită și cauza se află în stare de judecată, președintele dispune ca grefierul să dea citire actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată ori, după caz, a celui prin care s-a dispus începerea judecății sau să facă o prezentare succintă a acestuia.

[…]”