Î.C.C.J.

2. Codul penal.

2. Art. 5.

Prin Dec. nr. 15/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de C. Ap. Constanța – S. pen. și pentru cauze penale cu minori și de familie prin Înch. din 28 martie 2016, pronunțată în dosarul nr. 15.388/212/2015, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept, respectiv: ,,Dacă în interpretarea dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 și în aplicarea art. 5 C.pen., în cazul unei operațiuni de contopire a unei pedepse aplicate în temeiul noului Cod penal, pentru o infracțiune săvârșită sub imperiul Codului penal din 1969, aflată în curs de judecată, cu o pedeapsă aplicată în temeiul noului Cod penal printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pentru o infracțiune concurentă săvârșită sub imperiul Codului penal din 1969, se impune aplicarea tratamentului sancționator al pluralității de infracțiuni prevăzut de legea penală în vigoare la momentul efectuării operațiunii de contopire sau aplicarea tratamentului sancționator al pluralității de infracțiuni prevăzut de legea penală în vigoare la momentul săvârșirii faptelor.”

– În speță nu este îndeplinită una din condițiile de admisibilitate, respectiv aceea ca de lămurirea sesizării să depindă soluționarea pe fond a cauzei. Așadar, este necesar ca sesizarea să tindă la obținerea unei interpretări in abstracto a unor dispoziții legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce țin de particularitățile fondului speței (Dec. nr. 14/2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015). Din această perspectivă, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că problema cu care C. Ap. Constanța a învestit-o este o falsă chestiune de drept, această instanță solicitând interpretarea dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012, în aplicarea art. 5 C.pen., deși acestea nu sunt incidente în cauză, dat fiind că ipotezele de la care pleacă textul de lege nu se regăsesc în speța analizată. Titularul sesizării este învestit cu apelul declarat într-o cauză în care prima instanță, Judecătoria Constanța, l-a condamnat pe inculpat, în baza dispozițiilor noului Cod penal, pentru o infracțiune de furt comisă sub regimul legii vechi, la o pedeapsă de 4 ani închisoare, constatând că acesta mai fusese anterior condamnat la o pedeapsă de 1 an închisoare printr-o sentință penală a aceleiași judecătorii, rămasă definitivă la 24 februarie 2015, sentință în care au fost, de asemenea, aplicate dispozițiile noii codificări, considerate mai favorabile, deși fapta se săvârșise sub imperiul vechii reglementări. Așadar, niciuna din faptele ce formează pluralitatea, nici cea definitiv judecată și nici cea dedusă judecății în cauza aflată pe rolul C. Ap. Constanța, nu a fost săvârșită sub imperiul legii noi, astfel cum cere textul de lege menționat.

– Pe de altă parte, C. Ap. Constanța pune problema stabilirii legii aplicabile tratamentului sancționator al pluralității de infracțiuni în speța dedusă judecății (noul Cod penal sau Codul penal din 1969), pornind de la ipoteza că legea penală mai favorabilă pentru infracțiunea dedusă judecății (cea de furt) este legea penală nouă. Or, potrivit Dec. nr. 265/2014 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, prin care s-a arătat că ,,dispozițiile art. 5 C.pen. sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile”, legea penală mai favorabilă într-o cauză trebuie determinată după analiza tuturor instituțiilor de drept penal incidente, plecând de la condițiile de incriminare, continuând cu tragerea la răspundere penală și sfârșind cu cele privind stabilirea pedepsei. Așadar, stabilirea legii penale mai favorabile trebuie să țină seama atât de limitele de pedeapsă pentru infracțiunea sau infracțiunile deduse judecății, cât și de regimul sancționator al concursului de infracțiuni, chiar în condițiile în care concursul nu este determinat de fapte penale ce sunt deduse judecății în aceeași cauză. În consecință, chiar dacă pentru una din infracțiunile ce face obiectul concursului s-a stabilit o lege penală mai favorabilă și s-a aplicat o pedeapsă printr-o hotărâre anterioară rămasă definitivă, aceasta nu are relevanță pentru stabilirea globală a legii penale mai favorabile în prezenta cauză. Analiza legii penale mai favorabile trebuie realizată în cauza dedusă judecății; ca atare, ea trebuie să vizeze instituțiile aplicabile în respectiva cauză (stabilirea unei pedepse pentru infracțiunea dedusă judecății și regimul sancționator al concursului de infracțiuni), altfel s-ar încălca dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 265/2014, care impun o analiză globală a legii penale mai favorabile, fără combinarea prevederilor din legi penale succesive. Aceasta însă nu înseamnă că, așa cum au concluzionat unele instanțe, în mod automat, concursului de infracțiuni din speță trebuie să îi fie aplicat tratamentul sancționator prevăzut de noul Cod penal pentru că încadrarea juridică a infracțiunii deduse judecății a fost făcută în baza acestui cod. Instanța învestită cu soluționarea apelului inculpatului trebuie să facă o analiză a întregii cauze deduse judecății (în care trebuie să aibă în vedere și obligativitatea aplicării dispozițiilor privind concursul de infracțiuni), și nu să stabilească mai întâi legea penală mai favorabilă pentru infracțiunea din speță, iar apoi să încerce să detecteze textul de lege aplicabil concursului de infracțiuni.

– Se constată astfel că problema cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție nu este o veritabilă chestiune de drept, deoarece în cauză nu există o neclaritate în interpretarea dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 și în aplicarea art. 5 C.pen., ci o problemă de stabilire a legii penale mai favorabile într-o speță dată, aspect care este atributul exclusiv al judecătorului/completului de judecată învestit cu soluționarea Dosarului nr. 15.388/212/2015 și excedează competenței Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, căruia, potrivit dispozițiilor art. 475 C.pr.pen., nu îi este permis să antameze fondul cauzei.

Într-adevăr, dispozițiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 nu erau incidente în cauză și nu ridicau nicio problemă de interpretare. Soluția era una cât se poate de firească. Instanța de judecată trebuia să stabilească legea mai favorabilă pentru întreaga cauză, analizând atât pedepsele pentru infracțiunile deduse judecății, cât și regimul sancționator al concursului de infracțiuni. Dacă, de pildă, pentru una din infracțiuni era mai favorabilă legea anterioară, fie că era vorba de pedeapsa aplicabilă, fie de tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni, atunci era incidentă aceasta. În speță, mai favorabil era Codul penal din 1969, raportându-ne la tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni, caz în care acesta devenea aplicabil întregii operațiuni de contopire. Pentru a nu se crea o combinare a prevederilor din legi succesive, instanța trebuia să desființeze sentința prin care fusese aplicată pedeapsa de 1 an închisoare și să procedeze la o nouă individualizare a pedepsei, în temeiul legii penale anterioare, reținută ca fiind mai favorabilă. Nu s-ar putea susține că, procedându-se în acest mod, s-ar încălca autoritatea de lucru judecat, deoarece trebuie respectată Decizia Curții Constituționale nr. 265/2014, care impune o analiză globală a legii penale mai favorabile, fără combinarea prevederilor din legi penale succesive. Dacă s-ar fi respectat autoritatea de lucru judecat, atunci automat trebuia reținută ca fiind lege mai favorabilă noul Cod penal, dar fiind mai severă în privința tratamentului sancționator al concursului de infracțiuni, conducea la supunerea condamnatului unui regim mai sever decât cel care era în vigoare la data săvârșirii faptelor, constituind astfel o încălcare a prevederilor art. 7 din Convenția (europeană) pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care reglementează principiul nulla poena sine lege.