ABSTRACT

The courts, in the situation in which they have decided to take the measure as undesirable, pursuant to art. 86 of the Government Emergency Ordinance no. 194/2002 regarding the regime of foreigners in Romania, republished, for reasons of national security of foreign citizens, as well as the return of persons declared as undesirable, shall comply with the provisions of art. 2, art. 3 and art. 8 of the European Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms, but also the provisions of art. 1 of Protocol no. 7 additional to this Convention. Under all circumstances, they will order the return of foreign citizens only in those states where life is not jeopardized.

Key words: activities that could endanger national security or public order, undesirable, return, foreigner.

Articolul 86 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România[1], republicată, cu modificările și completările ulterioare, având denumirea marginală ,,Măsura declarării ca indezirabil”, are următorul conținut:

,,(1) Declararea ca indezirabil este măsura ce se dispune împotriva unui străin care a desfășurat, desfășoară ori există indicii temeinice că intenționează să desfășoare activități de natură să pună în pericol securitatea națională sau ordinea publică.

(2) Măsura prevăzută la alin. (1) se dispune de Curtea de Apel București, la sesizarea procurorului anume desemnat de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Procurorul sesizează instanța de judecată la propunerea instituțiilor cu atribuții în domeniul ordinii publice și securității naționale care dețin date sau indicii temeinice în sensul celor prevăzute la alin. (1).

(3) Datele și informațiile în baza cărora se propune declararea ca indezirabil pentru rațiuni de securitate națională se pun la dispoziția instanței de judecată în condițiile stabilite de actele normative care reglementează regimul activităților referitoare la securitatea națională și protejarea informațiilor clasificate.

(4) Sesizarea prevăzută la alin. (2) se judecă în camera de consiliu, cu citarea părților. Instanța de judecată aduce la cunoștință străinului faptele care stau la baza sesizării, cu respectarea prevederilor actelor normative care reglementează regimul activităților referitoare la securitatea națională și protejarea informațiilor clasificate.

(5) Curtea de Apel București se pronunță, prin hotărâre motivată, în termen de 10 zile de la sesizarea formulată în condițiile alin. (2). Hotărârea instanței este executorie. Atunci când declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe rațiuni de securitate națională, în conținutul hotărârii nu se menționează datele și informațiile care au stat la baza motivării acesteia.

(6) Hotărârea se comunică străinului, precum și, dacă instanța dispune declararea ca indezirabil, Inspectoratului General pentru Imigrări, pentru a fi pusă în executare.

(7) Dreptul de ședere al străinului încetează de la data pronunțării hotărârii prin care acesta a fost declarat indezirabil.

(8) Perioada pentru care un străin poate fi declarat indezirabil este de la 5 la 15 ani, cu posibilitatea prelungirii termenului pentru o nouă perioadă cuprinsă între aceste limite, în cazul în care se constată că nu au încetat motivele care au determinat luarea acestei măsuri. Prelungirea termenului se face în condițiile prevăzute la alin. (2).

(9) Încetarea măsurii declarării ca indezirabil se dispune de Curtea de Apel București, la sesizarea procurorului anume desemnat de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în situația în care prezența străinului pe teritoriul României este necesară în interesul statului român, iar pericolul determinat de motivele care au stat la baza declarării ca indezirabil nu mai subzistă. Procurorul sesizează instanța de judecată la propunerea instituției cu atribuții în domeniul ordinii publice și securității naționale care a propus sesizarea instanței potrivit alin. (2) teza finală.

(10) Sesizarea prevăzută la alin. (9) se judecă în camera de consiliu. Curtea de Apel București se pronunță, prin hotărâre motivată, în termen de 10 zile de la sesizare. Hotărârea instanței este definitivă. Hotărârea se comunică Inspectoratului General pentru Imigrări, pentru a fi pusă în executare.

(11) Hotărârile prin care străinii au fost declarați indezirabili sau prin care s-a dispus încetarea măsurii declarării ca indezirabil se pun în executare de către Inspectoratul General pentru Imigrări potrivit prevederilor prezentei ordonanțe de urgență.

(12) Datele de identificare ale persoanelor declarate indezirabile sau cu privire la care s-a dispus încetarea măsurii declarării ca indezirabil se comunică Departamentului Consular din cadrul Ministerului Afacerilor Externe de către Inspectoratul General pentru Imigrări.”

Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare Convenția), în art. 2 paragr. 1 teza I, prevede:

,,Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege.”

Articolul 3 al Convenției interzice tortura, arătând că ,,nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante”.

La rândul său, art. 8 din Convenție statuează:

,,1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege și constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei, a drepturilor și a libertăților altora.”

Dispozițiile anterior menționate din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002, republicată, trebuie interpretate prin prisma textelor de lege din Convenție (relevate mai sus), impunându-se și respectarea art. 1 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție, care are următorul conținut:

,,1. Un străin care își are reședința în mod legal pe teritoriul unui Stat nu poate fi expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii și el trebuie să poată:

a) să prezinte motivele care pledează împotriva expulzării sale;

b) să ceară examinarea cazului său, și

c) să ceară să fie reprezentat în acest scop în fața autorității competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de către această autoritate.

2. Un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în paragraful 1 a), b) și c) al acestui articol, atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate națională.”

Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în această materie că autoritățile statului român trebuie să respecte dreptul la viață al cetățenilor străini declarați indezirabili, precum și dreptul la respectarea vieții private și de familie, neputând dispune returnarea acestora în state în care aceste valori fundamentale le sunt amenințate[2].

Prin cererea înregistrată la data de 11 iulie 2017 pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub dosar nr. 5318/2/2017, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună luarea măsurii de declarare ca indezirabili, pe o perioadă de 10 ani, în temeiul art. 86 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002, republicată, pentru considerente de securitate națională, a pârâților H.A. și H.A., cetățeni sirieni. În motivare, parchetul a arătat că prin adresa nr. (…), Serviciul Român de Informații a propus Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București sesizarea instanței competente în vederea aprecierii asupra dispunerii declarării ca indezirabili, pe o perioadă de 10 ani, a numiților H.A. și H.A.

Din examinarea materialelor clasificate secret de stat de nivel ,,Strict Secret”, puse la dispoziție de către autoritatea română cu competențe în domeniul securității naționale, a rezultat că numiții H.A. și H.A., beneficiari ai statutului de refugiat în România, desfășoară și există indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că intenționează să desfășoare activități subversive în favoarea organizației extremist-teroriste active în zona de origine, în special STATUL ISLAMIC (DAESH), acte și fapte care constituie amenințări la adresa securității naționale.

Temeiurile de fapt care motivează propunerea Serviciului Român de Informații se regăsesc pe larg în lucrarea și anexele menționate, care s-au transmis integral instanței de judecată pentru a fi avute în vedere la soluționarea cauzei.

Prin dispunerea măsurii declarării ca indezirabili nu se încalcă garanțiile procedurale în caz de expulzare a străinilor prevăzute în art. 1 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție, semnat la Strasbourg la 22 noiembrie 1984, în conformitate cu care un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în paragr. 1 lit. a)-c) al aceluiași articol, atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate națională.

Verificându-se elementele de probă, având caracter „strict secret”, puse la dispoziție de către Serviciul Român de Informații, precum și probele administrate în cauză de către părțile-pârâte, respectiv de către Inspectoratul General pentru Imigrări, instanța a identificat existența de date și indicii temeinice în sensul intenției de favorizare a terorismului prin conduita părților-pârâte.

Într-adevăr, art. 86 alin. (5) teza finală din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002, republicată, nu impune instanței arătarea în considerentele hotărârii sale a datelor și informațiilor care au stat la baza acesteia, cu mențiunea că alin. (4) al aceluiași articol permite judecătorului să aducă la cunoștința străinului faptele care stau la baza sesizării, cu respectarea prevederilor actelor normative care reglementează regimul activităților referitoare la securitatea națională și protejarea informațiilor clasificate. În acest context, asigurând justul echilibru dintre interesul public al societății și interesul particular al individului, instanța a respectat necesitatea autorității publice interesate de nedivulgare în mod precis și complet către persoana vizată a motivelor pe care se bazează hotărârea ce o privește, precum și a elementelor de probă aferente acestora, dar a indicat esența respectivelor motive într‑un mod care să țină seama corespunzător de confidențialitatea necesară a elementelor de probă.

În argumentarea acestui aspect, instanța a reținut și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare C.E.D.O.), respectiv Hotărârea pronunțată la data de 12 octombrie 2006 în cauza K. contra României[3], potrivit căreia: îi revine instanței de judecată posibilitatea să ,,meargă dincolo de afirmațiile parchetului pentru a verifica dacă reclamantul prezenta într-adevăr pericol pentru securitatea națională”, astfel încât rezultatul să nu prezinte doar un caracter formal, ceea ce presupune și oferirea de indicii sub aspectul faptelor care îi sunt imputate străinului vizat.

Dat fiind și specificul informațiilor puse la dispoziția instanței, Curtea de Apel București a mai arătat că o divulgare completă a acestora și a elementelor de probă aferente poate compromite în mod direct și specific siguranța statului prin aceea că poate, de exemplu, să pună în pericol viața, sănătatea sau libertatea unor persoane sau să dezvăluie metodele de investigare utilizate în mod specific de către autoritățile naționale cu atribuții în domeniul siguranței și, astfel, să afecteze serios sau chiar să împiedice îndeplinirea în viitor a sarcinilor acestor autorități.

În concret, instanța a constatat că au fost puse la dispoziția sa o multitudine de date și informații cu caracter clasificat, dezvoltate în conținutul unui referat întocmit de către autoritatea română cu competență în domeniul securității naționale. În acest context, deși pârâților le-a fost acordat statutul de refugiat în România, permițându-li-se o manifestare plenară a personalității, inclusiv în domeniul economic, aceștia nu și-au însușit valorile promovate de către statul român; acest aspect este de natură a argumenta că prin conduita lor concretă constituie amenințări reale, prezente și suficient de grave la adresa unui interes fundamental al societății, adică securitatea națională în plan extern, mai ales prin prisma capacității pârâților de mobilizare prin activitatea desfășurată și infrastructura disponibilă a unor resurse ce nu pot trece neobservate în plan internațional în cazul dezvoltării unor relații contractuale cu Daesh.

Față de cele arătate în precedent,

Prin Sentința civilă nr. 2966/2017 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal:

1. S-a admis în parte cererea formulată de către petentul-reclamant Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în contradictoriu cu intimații-pârâți H.A. și H.A. și cu participarea Inspectoratului General pentru Imigrări.

2. Au fost declarați ca indezirabili pentru un interval de 8 ani pârâții H.A. și H.A.

3. S-a interzis autorităților statului român ca, în executarea măsurii de declarare a indezirabilității, să procedeze la o returnare prin îndepărtare sub escortă a celor doi pârâți către Siria, pe durata conflictului armat din acest stat, permițându-le returnarea sub escortă către orice altă destinație.

În sensul menționat anterior, C.E.D.O. a relevat că: ,,Statele membre [la Convenție, adăugirea noastră – L. Drăgănescu] au dreptul, ca o chestiune bine stabilită de drept internațional și sub condiția obligațiilor rezultate din tratate, inclusiv din Convenție, de a controla intrarea, rămânerea și expulzarea străinilor (…). Curtea mai notează că dreptul la azil politic nu este conținut nici în Convenție și nici în Protocoalele sale. (…) Totuși, expulzarea, extrădarea sau orice altă măsură de a înlătura un străin poate da naștere unei probleme raportat la articolul 3 și astfel să angajeze răspunderea Statului de returnare în baza Convenției, acolo unde temeiuri reale au fost indicate spre a considera că persoana în cauză, dacă ar fi expulzată, s-ar vedea expusă riscului real de a fi supusă unor tratamente contrare articolului 3 în țara de destinație. În asemenea circumstanțe, articolul 3 implică o obligație de a nu expulza individul către acea țară. (…)”[4].

Articolul 2 din Convenție stabilește, dincolo de obligația primordială negativă de ordin general ce revine statelor contractante de a nu aduce atingere, prin agenții săi, dreptului sus-menționat, și obligația pozitivă de a lua toate măsurile care se impun pentru protejarea efectivă a dreptului la viață. În mod similar, doar că de această dată cu caracter absolut și intangibil, art. 3 din Convenție obligă statul nu doar să se abțină de la aplicarea torturii, a tratamentelor inumane sau degradante persoanelor aflate sub autoritatea lui, ci, totodată, de a lua toate măsurile necesare de natură să împiedice supunerea acestor persoane la astfel de tratamente.

În acest din urmă sens, C.E.D.O. a relevat: «Dacă se stabilește existența unui astfel de risc, returnarea reclamantului va atrage încălcarea articolului 3, indiferent dacă riscul emană din situația generalizată de violență, o caracteristică personală a individului sau o combinație a celor două. Totuși, este clar că nu orice situație de violență generalizată va da naștere unui asemenea risc. Dimpotrivă, Curtea a indicat clar că o situație generalizată de violență va fi de intensitate suficientă de a genera un astfel de risc doar „în cazurile cele mai extreme” unde există un risc real de rele tratamente prin simpla expunere a unui individ la o asemenea violență în caz de returnare»[5].

Despre situația din Republica Arabă Siriană, Curtea de Apel București a constatat că prin Hotărârea (recentă) pronunțată la data de 14 februarie 2017 în cauza S.K. contra Rusiei (cererea nr. 52722/15), C.E.D.O. a reținut că returnarea unui cetățean sirian din Rusia către Siria, neefectuată în concret la data hotărârii menționate, dar dispusă printr-o hotărâre judecătorească, ar fi implicat o atingere adusă art. 2 și art. 3 din Convenție.

Consultând poziția Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (denumit în continuare U.N.H.C.R.), respectiv cea mai recentă intervenție a sa prin purtătorul de cuvânt la data de 30 iunie 2017 în Geneva[6], Curtea de Apel București a constatat că, deși se afirmă existența unei tendințe notabile a întoarcerilor voluntare în Siria din partea refugiaților, totuși U.N.H.C.R. nu consideră că sunt încă întrunite în Siria condițiile necesare pentru ca refugiații să se întoarcă în siguranță și demnitate.

În concret, în cazul pârâților, este necontestat faptul că aceștia s-au născut și au locuit, anterior plecării din Siria, în orașul Hama, despre care informațiile disponibile arată că în prezent se află în teritoriul controlat de forțele guvernamentale siriene conduse de regimul Bashar al-Assad.

Totodată, este de notorietate internațională faptul că pe suprafața Siriei se desfășoară un conflict armat declanșat la nivelul anului 2012, implicând forțele guvernamentale siriene, Statul Islamic al Irakului și Levantului (ISIL, cunoscut și ca ISIS) controlat de organizația extremistă teroristă Daesh, facțiuni kurde și mai multe grupuri de revoluționari, toate acestea luptând pentru dobândirea controlului asupra unei zone cât mai extinse din teritoriul statului sirian. În acest context, față de motivul concret care a atras declararea pârâților ca indezirabili, anume intenția de a desfășura activități subversive în favoarea unei organizații teroriste, există argumente suficiente, ținând atât de situația generalizată de violență din Siria, cât și de situația lor personală, apte a susține existența unui risc real și serios de a fi supuși la rele tratamente în țara de origine și chiar o stare de pericol la adresa vieții acestora, în măsura în care ar interveni o returnare sub escortă către acel stat. Nu poate fi exclusă posibilitatea ca unele informații în legătură cu părăsirea forțată a României de către pârâți să fie comunicate chiar de concetățeni din anturaj către forțele guvernamentale siriene, adică cele care dețin controlul orașului de origine al acestora – Hama, informații care să îi asocieze cu o tabără aflată în conflict armat cu aceea sub controlul căreia s-ar găsi.

Astfel, declararea ca indezirabili a pârâților, având consecința încetării dreptului de ședere pe teritoriul României, nu poate avea ca efect o îndepărtare sub escortă a acestora către Siria pe durata conflictului armat din acest stat. O asemenea interdicție impusă autorităților statului român vizează returnarea nevoluntară, pârâții având desigur libertatea de a proceda la părăsirea teritoriului României către orice destinație, inclusiv Siria, în timp ce autoritățile române pot proceda la o returnare sub escortă înspre orice altă zonă, cu excepția teritoriului Siriei. Curtea de Apel București observă faptul că pârâții au avut acces repetat pe teritoriul altor state în scop de afaceri, cum ar fi Liban, Turcia sau Republica Moldova, astfel că perspectiva îndepărtării spre un stat terț sigur prezintă o perspectivă rezonabilă de succes.

Chiar dacă pârâții s-au aflat în perioada anterioară pentru anumite intervale în Siria, totuși efectul returnării către acest stat este imprevizibil în contextul actual și pe fondul obligării acestora de a părăsi forțat România.

Revine instanței ca, în asigurarea justului echilibru ce trebuie să existe între interesele aflate în concurs, măsura de natură a corespunde interesului general, anume declararea pârâților ca indezirabili pentru apărarea securității naționale a statului român, să nu aibă ca efect încălcarea în considerarea hotărârii de față a unor drepturi esențiale, ce trebuie garantate pârâților aflați sub controlul statului român, adică dreptul la viață și dreptul de a nu fi supuși la rele tratamente în țara de origine.

Prin Decizia nr. 2623/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul formulat de către pârâții H.A. și H.A. împotriva Sentinței nr. 2966/2017 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pârâții au criticat sentința atacată din perspectiva încălcării art. 8 din Convenție, în ceea ce privește dreptul la respectarea vieții lor private și de familie, precum și din perspectiva respectării proporționalității în măsura dispusă de către instanța de fond.

Mai înainte de a răspunde aspectelor invocate de către recurenții-pârâți, instanța supremă a apreciat că în analiza acestora trebuie pornit de la situația de fapt și temeiul de drept (norma de drept material) care au generat prezentul litigiu.

În fapt, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a solicitat declararea ca indezirabili, pe o perioadă de 10 ani, a cetățenilor străini H.A. și H.A., constatând că există indicii temeinice că desfășoară activități de natură să pună în pericol securitatea națională, activități ce se încadrează în dispozițiile art. 86 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002, republicată.

În drept, potrivit dispozițiilor art. 86 alin. (1) din ordonanța sus-menționată, „declararea ca indezirabil este măsura ce se dispune împotriva unui străin care a desfășurat, desfășoară ori există indicii temeinice că intenționează să desfășoare activități de natură să pună în pericol securitatea națională sau ordinea publică”.

În primul rând, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, după examinarea de către membrii completului de judecată a documentelor clasificate depuse la compartimentul specializat al acestei instanțe, s-a constatat că sunt întrunite dispozițiile art. 86 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002, republicată, și art. 3 lit. i) și l) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României[7], republicată, cu completările ulterioare[8], în sensul că există indicii temeinice că recurenții desfășoară sau intenționează să desfășoare activități „de natură să pună în pericol securitatea națională”. În acest context, instanța supremă a apreciat că soluția primei instanțe reflectă interpretarea și aplicarea corectă a legii naționale și prin prisma instrumentelor juridice europene ce protejează dreptul la libera circulație, dreptul la viața privată și de familie și garanțiile procedurale în contextul specific al măsurilor referitoare la securitatea națională, sentința cuprinzând referiri detaliate și adecvate la jurisprudența C.E.D.O., în aplicarea art. 8 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție.

Recurenții-pârâți au susținut că instanța de fond trebuia să aibă în vedere anumite criterii pentru a aprecia dacă măsura de expulzare era necesară într-o societate democratică și proporțională cu scopul legitim urmărit.

Înalta Curte de Casație și Justiție a subliniat că, în cauză, măsura expulzării trebuie analizată ca o măsură adiacentă celei principale, de declarare a pârâților ca indezirabili. Cu alte cuvinte, atâta vreme cât, în speță, convingerea instanței de fond, confirmată de către instanța de recurs prin prezenta hotărâre, este în sensul admiterii sesizării și declarării ca indezirabili a pârâților pe teritoriul României, automat se impune luarea măsurii expulzării de pe teritoriul statului român.

Prin urmare, criticile formulate de către recurenții-pârâți trebuie analizate doar prin raportare la proporționalitatea măsurii, din perspectiva duratei pentru care s-a dispus măsura declarării ca indezirabili a recurenților-pârâți și a respectării art. 8 din Convenție.

În interpretarea art. 8 din Convenție este relevantă jurisprudența C.E.D.O. referitoare la protecția împotriva arbitrariului, conform căreia este necesar a fi asigurată, cu ocazia adoptării de către autoritățile publice a unor măsuri cu privire la cetățenii străini (fundamentate pe considerente ce țin de ordinea publică și siguranța națională), existența unor garanții adecvate și suficiente împotriva abuzurilor. În acest sens, C.E.D.O. a reținut că dispozițiile art. 8 din Convenție (care garantează dreptul la respectarea vieții private și de familie) impun ca instanța învestită cu controlul de legalitate al măsurilor dispuse față de cetățeni străini, bazate pe considerente de ordine publică și siguranță națională, să aibă posibilitatea reală și efectivă de a realiza o analiză a tuturor chestiunilor de fapt și de drept pertinente, pentru a putea statua asupra legalității măsurii și a sancționa un eventul abuz al autorităților, ca o măsură de protecție împotriva arbitrariului[9].

Totodată, CEDO a relevat că în cazul măsurilor potențial vătămătoare pentru viața privată, care au la bază motive de securitate națională, indivizii trebuie să beneficieze atât în fața autorităților, cât și în fața instanței de judecată de un nivel minim de protecție împotriva arbitrariului[10].

Or, din analiza considerentelor dezvoltate în sentința recurată rezultă că judecătorul fondului a pronunțat soluția și prin prisma principiilor reglementate de art. 8 paragr. 1 și 2 din Convenție (pe care le-a adaptat situației concrete a vieții private și de familie în care se afla fiecare dintre pârâți), oferind în motivarea sentinței aspecte detaliate atât cu privire la activitățile comerciale, cât și la relațiile familiale ale celor doi cetățeni străini, cu referire la impactul concret pe care l-ar putea avea măsura declarării ca indezirabili a pârâților, în așa măsură încât să fie respectat principiul proporționalității.

Hotărârea C.E.D.O. din 15 februarie 2011, pronunțată în cauza G. contra României, invocată de către recurenții-pârâți în cererea de recurs prin redarea pct. 25 din aceasta, nu este în măsură să aducă nicio schimbare în raționamentul juridic al instanței de fond. Considerentele expuse în hotărârea (C.E.D.O.) menționată anterior au fost reiterate și în jurisprudența mai recentă a C.E.D.O., la care, de altfel, judecătorul fondului s-a raportat în mai multe rânduri pe parcursul motivării soluției.

În mod evident, cele reținute de către C.E.D.O. cu privire la interpretarea art. 8 paragr. 1 din Convenție, în respectiva hotărâre sunt argumente general valabile. Însă în soluționarea litigiului dedus judecății, instanța are obligația să se raporteze la elementele de fapt concrete și particulare relevate în speță, să identifice și să aplice dispozițiile legale de drept intern incidente cauzei și ulterior să își definitiveze convingerea prin prisma principiilor stabilite de Convenție.

Mai mult, este de precizat că în litigiul care a condus la pronunțarea Hotărârii C.E.D.O. din 15 februarie 2011 (în cauza G. contra României) au existat aspecte particulare, care nu se regăsesc în prezenta speță. Astfel, la pct. 36 al hotărârii (C.E.D.O.) menționate anterior se reține că <<prin urmare, întrucât reclamantul nu a beneficiat nici în fața autorităților administrative, nici în fața curții de apel de nivelul minim de protecție împotriva caracterului arbitrar al autorităților, Curtea constată că ingerința în viața privată a acestuia nu era prevăzută de ,,o lege” care să răspundă cerințelor Convenției>>.

Or, prezentul litigiu s-a soluționat în temeiul dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 194/2002, republicată, potrivit cărora măsura declarării ca indezirabil se dispune de către o instanță de judecată, și nu de o autoritate administrativă, într-o procedură judiciară care se desfășoară cu citarea părților, bazată pe contradictorialitate și garantarea dreptului la apărare. În acest sens, recurenții-pârâți, spre deosebire de cetățeanul G. din Hotărârea C.E.D.O. din 15 februarie 2011, au beneficiat de toate garanțiile procesuale oferite de legislația națională și europeană, fiind asistați pe parcursul judecării cauzei de doi avocați (unul dintre aceștia având acces efectiv la informațiile conținute în documentele clasificate puse la dispoziția instanței) care au propus și administrat probe, și adresându-se instanței în mod direct prin intermediul unui traducător autorizat.

Pe de altă parte, dovada respectării art. 8 din Convenție constă și în faptul că instanța de fond a înțeles să admită în parte sesizarea formulată de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în sensul că durata declarării ca indezirabili a pârâților a fost stabilită pentru 8 ani, și nu pentru 10 ani, astfel cum ceruse reclamantul, tocmai în considerarea propriei convingeri pe care judecătorul și-a format-o, inclusiv prin prisma aplicării principiilor stabilite de articolul menționat anterior, dar și a jurisprudenței C.E.D.O. (conturată în interpretarea acestei norme de drept european).

Mai mult decât atât, tot ca o dimensiune a respectării drepturilor protejate de art. 8 din Convenție și a dreptului la viață ocrotit de art. 2 din Convenție, instanța de fond a interzis autorităților statului român să procedeze la returnarea cetățenilor declarați indezirabili către statul de origine, Siria, ceea ce denotă preocuparea primei instanțe în pronunțarea unei soluții care să respecte toate prevederile legislației naționale și europene, în limitele cărora  s-a judecat prezentul litigiu.

[1] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 5 iunie 2008.

[2] Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de contencios administrativ și fiscal, Dec. nr. 2623/2017.

[3] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 29 martie 2007.

[4] C.E.D.O., cauza H.J. și alții contra Italiei, Hotărârea din 23 februarie 2012 (cererea nr. 27765/09), paragr. 113-114. În același sens, C.E.D.O., cauza S. și E. contra Regatului Unit, Hotărârea din 28 iunie 2011 (cererile nr. 8319/07 și 1149/07), paragr. 212.

[5] C.E.D.O., cauza S. și E. contra Regatului Unit, cit. supra, paragr. 218. În sens similar, a se vedea cauzele recente L.M. și alții contra Rusiei (cererile nr. 40081/14, 40088/14 și 40127/14) și S.K. contra Rusiei.

[6] Disponibilă pe site-ul www.unhcr.org.

[7] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 18 martie 2014.

[8] ,,Art. 3

Constituie amenințări la adresa securității naționale a României următoarele:

[…]

i) actele teroriste, precum și inițierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror activități al căror scop îl constituie săvârșirea de asemenea fapte;

[…]

l) inițierea sau constituirea de organizații sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a acestora, în scopul desfășurării vreuneia din activitățile enumerate la lit. a) – k), precum și desfășurarea în secret de asemenea activități de către organizații sau grupări constituite potrivit legii;

[…]”

[9] C.E.D.O., Hotărârea din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 17 ianuarie 2007, paragr. 38, 41, 42.

[10] C.E.D.O., Hotărârea din 12 octombrie 2006, cit. supra.