Mari-Claudia IVAN^*

Doctorand – Facultatea de Drept,

Universitatea din București                                                                                                      dr. Gheorghe IVAN^**

Procuror − Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție,

Serviciul de documentare și statistică judiciară

Prof. univ. − Facultatea de Științe Juridice, Sociale și Politice,

 Universitatea ,,Dunărea de Jos”din Galați

Cercetător științific asociat − Institutul de

Cercetări Juridice ,,Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române

Redactor-șef adjunct − revista ,,Pro Lege”

ABSTRACT

Regarding the institution of “taking measures of protection in cases of preventive arrest during the investigation, the New Criminal Procedure Code has mostly taken over, the provisions from the previous Criminal Procedure Code (1969). The authors analyzes the above mentioned institution, presenting certain critical aspects and proposing some improvements of the new regulation.

Key words: preventive arrest, New Criminal Procedure Code, protection measure, prosecution.

Introducere. Articolul 229 din Codul de procedură penală^[1] (Legea nr. 135/2010^[2], cu modificările și completările ulterioare) – în continuare C.pr.pen. – a preluat, în mare parte, dispozițiile art. 161 ale Codului de procedură penală din 1969^[3] (în continuare C.pr.pen. din 1969).

1. Necesitatea luării măsurilor de ocrotire. Este posibil ca anumite persoane să sufere în urma arestării unui inculpat, datorită situației speciale în care se află: minoritate, interdicție, aflate sub tutelă sau curatelă, având nevoie de ajutor. Așadar, față de aceste persoane care rămân fără sprijinul inculpatului, este necesară luarea unor măsuri de ocrotire^[4].

Ținând seama de faptul că aceste măsuri se iau față de alte persoane decât inculpatul și în afara procesului penal, credem că mai indicat era ca textul analizat să fi avut denumirea marginală ,,propunerea (sau încunoștințarea) de luare a unor măsuri de ocrotire”.

Noua lege procesual penală nu a mai menținut obligația de încunoștințare a autorității competente și în cazul luării măsurii reținerii suspectului și inculpatului, care au în grijă persoane care trebuie să fie ocrotite, deși aceeași necesitate subzistă și în aceste situații.

2. Încunoștințarea de luare a unor măsuri de ocrotire. Potrivit art. 229 alin. (1) C.pr.pen., când măsura arestării preventive a fost luată față de un inculpat în a cărui ocrotire se află un minor, o persoană pusă sub interdicție, o persoană căreia i s-a instituit tutela sau curatela ori o persoană care, datorită vârstei, bolii sau altei cauze, are nevoie de ajutor, autoritatea competentă este încunoștințată, de îndată, în vederea luării măsurilor legale de ocrotire pentru persoana respectivă.

Această dispoziție a legii, menită să asigure proteguirea minorilor și în general a persoanelor care au nevoie de ocrotire și care se aflau în grija persoanei arestate preventiv, implică pentru aplicarea ei o îndoită constatare, și anume: în grija inculpatului se află persoane care trebuie să fie ocrotite; ocrotirea nu le este asigurată de către alte persoane^[5].

Încunoștințarea în vederea luării măsurilor legale de ocrotire se face de îndată ce judecătorul a luat cunoștință de existența necesității de ocrotire, fie înainte ca măsura arestării să fi fost luată, fie ulterior acestui moment. Această obligație subzistă și în cazul în care o măsură preventivă mai ușoară (controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune sau arestul la domiciliu) a fost înlocuită cu arestarea preventivă.

Încunoștințarea se poate face în orice mod (verbal sau în scris) și prin orice mijloace (telefon, fax, e-mail, adresă etc.).

Potrivit art. 229 alin. (2) C.pr.pen., obligația de încunoștințare revine judecătorului de drepturi și libertăți de la prima instanță sau de la instanța ierarhic superioară, care a luat măsura arestării preventive, modul de îndeplinire a acestei obligații fiind consemnat într-un proces-verbal.

Măsura de ocrotire legală se ia efectiv pe cale extraprocesuală de către autoritatea competentă care a fost încunoștințată. Referirea legiuitorului la ,,măsuri legale” ne arată, pe de o parte, că autoritatea competentă nu poate lua decât măsurile prevăzute în legea extraprocesuală, iar, pe de altă parte, numai în condițiile acesteia. De pildă, în privința copilului, în genere, poate fi luată una din măsurile de protecție specială (plasamentul, plasamentul în regim de urgență, supravegherea specializată) prevăzute în art. 59 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului^[6], republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit art. 68 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, plasamentul în regim de urgență se poate dispune și în cazul copilului al cărui unic ocrotitor legal sau ambii au fost reținuți, arestați, internați sau în situația în care, din orice alt motiv, aceștia nu-și pot exercita drepturile și obligațiile părintești cu privire la copil^[7].

În conformitate cu art. 68 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, autoritatea, instituția sau unitatea care a hotărât sau a dispus una dintre măsurile, prevăzute la alin. (2) din același act normativ, care a condus la rămânerea unui minor fără ocrotire părintească sau care, după caz, primește sau găzduiește o persoană despre care cunoaște că este singurul ocrotitor legal al unui copil are obligația de a informa, în cel mai scurt timp posibil, direcția generală de asistență socială și protecția copilului în a cărei circumscripție locuiește copilul, despre situația acestuia și a ocrotitorului său legal.

La rândul său, art. 69 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 272/2004 prevede că pentru copilul aflat în situațiile prevăzute la art. 68 alin. (2) din același act normativ, măsura plasamentului în regim de urgență se stabilește de către directorul direcției generale de asistență socială și protecția copilului din unitatea administrativ-teritorială în care se găsește copilul al cărui unic ocrotitor legal sau ambii au fost arestați; acesta este obligat să sesizeze instanța judecătorească în termen de 5 zile de la data la care a dispus această măsură [art. 70 alin. (1) din Legea nr. 272/2004]; în continuare, instanța judecătorească va analiza motivele care au stat la baza măsurii adoptate de către direcția generală de asistență socială și protecția copilului și va dispune încetarea plasamentului în regim de urgență și, după caz, reintegrarea copilului în familia sa, înlocuirea plasamentului în regim de urgență cu tutela sau cu măsura plasamentului, pronunțându-se, totodată, și cu privire la exercitarea drepturilor părintești [art. 70 alin. (1) din Legea nr. 272/2004].

3. Durata măsurii de ocrotire. Deși în noua lege procesual penală nu se indică expres, este evident că măsura de ocrotire se ia pe perioada cât durează măsura arestării preventive care a determinat-o. În consecință, dacă arestarea preventivă este revocată, încetează de drept sau este înlocuită cu o altă măsură preventivă mai ușoară (controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune sau arestul la domiciliu), judecătorul de drepturi și libertăți de la prima instanță sau de la instanța ierarhic superioară, care a dispus una din măsurile sus-menționate, înștiințează autoritatea competentă în vederea ridicării măsurilor de ocrotire, iar persoana ocrotită trece în grija celui pus în libertate^[8]. De altfel, art. 70 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 prevede că, în situația în care nu se mai mențin împrejurările care au stat la baza stabilirii măsurii plasamentului în regim de urgență, directorul direcției generale de asistență socială și protecția copilului poate dispune, în termenul prevăzut la alin. (1) din același act normativ (de 5 zile), revocarea măsurii de plasament în regim de urgență a copilului.

4. Referințe de drept comparat. Codul de procedură penală francez (în continuare C.pr.pen. francez)^[9]. Dacă persoana susceptibilă de a fi plasată în detenție provizorie (détention provisoire) face cunoscut, în cursul interogării de către judecătorul de instrucție, anterior sesizării judecătorului libertăților și al detenției de a lua măsura preventivă, că ea exercită autoritatea parentală asupra unui minor de cel mult șaisprezece ani, care are reședința la ea, detenția provizorie (arestarea preventivă) nu poate fi ordonată fără ca un serviciu sau o persoană dintre acelea menționate la alin. (7) al art. 81 C.pr.pen. francez să fie în prealabil însărcinată să facă verificări și să propună toate măsurile necesare evitării punerii în pericol a sănătății, securității și moralității minorului sau a compromiterii grave a condițiilor de educare^[10]. Această dispoziție nu este aplicabilă în cazul comiterii unei crime^[11], a unui delict contra unui minor sau al nerespectării obligațiilor controlului judiciar [art. 145-5 C.pr.pen., modificat prin Legea nr. 2002-307 din 4 martie 2002]^[12].

Concluzii. Noua reglementare (art. 229 C.pr.pen.) este relativ superioară celei anterioare (art. 161 C.pr.pen. 1969).

Totuși, noua lege procesual penală nu a mai menținut obligația de încunoștințare a autorității competente și în cazul luării măsurii reținerii suspectului și inculpatului care au în grijă persoane care trebuie să fie ocrotite, deși aceeași necesitate subzistă și în aceste situații.

Ținând seama de faptul că măsurile de ocrotire se iau față de alte persoane decât inculpatul și în afara procesului penal, credem că mai indicat era ca textul art. 229 C.pr.pen. să fi avut denumirea marginală ,,propunerea (sau încunoștințarea) de luare a unor măsuri de ocrotire”.

* e-mail: mariclaudia_i @yahoo.com

** e-mail: ivan_gheorghe_p@yahoo.com; ivan_gheorghe@mpublic.ro

[1] ,,Art. 229. Luarea măsurilor de ocrotire în caz de arestare preventivă în cursul urmăririi penale

(1) Când măsura arestării preventive a fost luată față de un inculpat în a cărui ocrotire se află un minor, o persoană pusă sub interdicție, o persoană căreia i s-a instituit tutela sau curatela ori o persoană care, datorită vârstei, bolii sau altei cauze, are nevoie de ajutor, autoritatea competentă este încunoștințată, de îndată, în vederea luării măsurilor legale de ocrotire pentru persoana respectivă.

(2) Obligația de încunoștințare revine judecătorului de drepturi și libertăți de la prima instanță sau de la instanța ierarhic superioară, care a luat măsura arestării preventive, modul de îndeplinire a acestei obligații fiind consemnat într-un proces-verbal.”

[2] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010.

[3] ,,Art. 161. Măsurile de ocrotire în caz de reținere sau de arestare preventivă

Când măsura reținerii sau a arestării preventive a fost luată față de un învinuit sau inculpat în a cărui ocrotire se află un minor, o persoană pusă sub interdicție, o persoană căreia i s-a instituit curatela, ori o persoană care datorită vârstei, bolii sau altei cauze are nevoie de ajutor, trebuie să fie înștiințată autoritatea competentă în vederea luării măsurilor de ocrotire. Obligația de încunoștințare revine organului judiciar care a luat măsura reținerii ori a arestării preventive.”

[4] N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Editura Paideia, București, 1993, p. 439; I. Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2008, p. 602-603.

[5] S. Kahane, Luarea măsurilor de ocrotire și de siguranță (Alte măsuri procesuale), în ,,Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală”, de V. Dongoroz (coord.) ș.a., vol. I, Editura Academiei, București, 1975, p. 334.

[6] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 5 martie 2014. În doctrină s-a susținut că măsurile de ocrotire menționate în art. 229 C.pr.pen. (art. 161 C.pr.pen. din 1969) nu trebuie confundate cu măsurile de protecție specială ce pot fi luate, potrivit Legii nr. 272/2004, față de unele categorii de minori, și anume față de aceia care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, dar care nu răspund penal, precum și față de cei care sunt expuși să comită asemenea fapte (I. Neagu, op. cit., p. 603; I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală. În lumina noului Cod de procedură penală, ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București, 2015, p. 658). Considerăm că art. 229 C.pr.pen. se referă tocmai la aceste măsuri de ocrotire prevăzute în legea extraprocesuală, care se iau nu numai față de minorii care au comis fapte prevăzute de legea penală, ci și față de toți copii care sunt lipsiți de ocrotirea părinților. De altfel, în art. 60 din Legea nr. 272/2004 se prevede în mod expres că de măsurile de protecție specială, instituite de această lege, beneficiază: a) copilul ai cărui părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție, declarați judecătorește morți sau dispăruți, când nu a putut fi instituită tutela; b) copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinților din motive neimputabile acestora; c) copilul abuzat sau neglijat; d) copilul găsit sau copilul abandonat părăsit în unități sanitare; e) copilul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care nu răspunde penal. Față de acesta din urmă se dispune măsura plasamentului (care poate fi și într-un un serviciu de tip rezidențial specializat, în cazul în care fapta prevăzută de legea penală prezintă un grad ridicat de pericol social, precum și în cazul în care copilul pentru care s-au stabilit unele măsuri de protecție specială prevăzute de lege săvârșește în continuare fapte penale) sau măsura de supraveghere specializată, iar față de ceilalți copii, măsura plasamentului sau a plasamentului în regim de urgență.

[7] În art. 68 alin. (1) din aceeași lege se prevede că plasamentul în regim de urgență este o măsură de protecție specială, cu caracter temporar, care se stabilește pentru copilul aflat în următoarele situații:

a) abuzat, neglijat sau supus oricărei forme de violență;

b) găsit sau părăsit în unități sanitare.

[8] În același sens: S. Kahane, op. cit., p. 335; N. Volonciu, op. cit., p. 440.

[9] Disponibil pe site-ul https://www.legifrance.gouv.fr/affichCode.do?cidTexte=LEGITEXT000006071154 (accesat la 24 octombrie 2016).

[10] Asupra necesității acestei însărcinări, a se vedea Crim. 15 et 22 mai 2001, Bulletin criminel n⁰ 120 et 129, iar în ceea ce privește aprecierea necesității luării acestor măsuri, a se vedea Crim. 11 déc. 2001, Bulletin criminel n⁰ 259; în fine, cu privire la existența doar a unei obligații de a formula o solicitare, a se vedea Crim. 18 sept. 2001, Bulletin criminel n⁰ 181; apud G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, Procédure pénale, 20^e edition, Dalloz, Paris, 2006, p. 661.

[11] Trebuie să amintim că în dreptul penal francez, infracțiunile sunt împărțite în crime, delicte și contravenții.

[12] G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, op. cit., p. 661.