Marile sisteme procesuale penale și sistemul procesual penal român

Prof. univ. dr. Ovidiu PREDESCU*                                                                                              Gheorghe IVAN**

Consilier al procurorului general                                                                       Procuror − Parchetul de pe lângă

al Parchetului de pe lângă Înalta                                                                       Înalta Curte de Casație și Justiție,

Curte de Casație și Justiție                                                          Serviciul de documentare și statistică judiciară

Prof. univ. − Facultatea de Științe Juridice, Sociale

și Politice, Universitatea ,,Dunărea de Jos” din Galați

Cercetător științific asociat − Institutul de

Cercetări Juridice ,,Acad. Andrei Rădulescu”

al Academiei Române

Redactor-șef − revista ,,Pro Lege”

 

ABSTRACT

The authors present a point of view over the way is presented the Romanian procedural system currently, after first reviewing, the big systems that governed the humankind for centuries.

Key words: accusatory system, inquisitional system, mixed system, Romanian criminal procedural system.

Problematică. Contextul actual în care tot mai multe voci reclamă represiunea exagerată a organelor judiciare penale, mai cu seamă prin modul lor de acțiune, ne-a determinat să purcedem la o scurtă incursiune și reflecție asupra modului cum se prezintă sistemul procesual penal român în prezent.

Având în vedere că sistemul procesual penal poate fi definit ca fiind tipul de reglementare a relațiilor de tragere la răspundere penală a infractorilor[1], vom trece în revistă marile sisteme care au guvernat omenirea secole de-a rândul, după care ne vom referi la sistemul procesual penal român.

1. Tipologia sistemelor. Așa cum sublinia în secolul al XVIII-lea juristul Mario Pagano, în genere, sistemul procesual penal reflectă nivelul de civilizație al unui popor, precum și tipul raporturilor dintre stat, orânduire și cetățeni. Așadar, normele procesuale, ca și cele penale, pun în evidență, pe plan juridic, voința social-politică și culturală a unei societăți, într-o epocă determinată a devenirii sale, de prevenire și combatere a criminalității. Totuși, pentru a exista o democrație adevărată, dreptul procesual penal ar trebui să mențină un echilibru între exigențele represiunii infracțiunilor (lupta contra criminalității, apărarea socială) și acelea ale salvgardării intereselor indivizilor (limite ale puterii publice)[2].

Reglementările privitoare la procesul penal au fost modelate de-a lungul timpului conform importanței rolului pe care îl primea fiecare dintre cele trei secvențe principale ale operei judiciare: acuzarea, rol atribuit Ministerului Public; apărarea, revenind, în mod firesc, acuzatului; judecata, realizată exclusiv de către judecător[3].

În linii mari, reglementările procesuale pot fi încadrate în trei tipuri de sisteme procesuale: acuzatorial, inchizitorial și mixt; primele două sunt sisteme tipice, iar cel de-al treilea, un sistem eclectic, de conciliere a celorlalte două[4].

2. Sistemul acuzatorial. Acest sistem se caracteriza prin modul simplu de desfășurare a procesului penal, prin libertatea de producere a probelor, precum și prin oralitatea și publicitatea judecății[5]. Procesul era public încă de la început, nefiind prevăzută nicio formă de inchiziție secretă; se desfășura în fața unui judecător, spectator și arbitru imparțial, care veghea la respectarea regulilor procesuale[6].

Trăsătura esențială a acestui sistem o constituia egalitatea pozițiilor acuzării și apărării; procesul reflecta configurația ideală a unui triunghi, în vârful căruia se afla judecătorul, iar la bază, acuzarea și apărarea, în poziții opuse, având drepturi și facultăți egale[7].

În faza inițială, organul de acuzare (la origine, de natură privată[8], iar mai târziu, de natură statală, rolul acuzării fiind preluat, în cele din urmă, de Ministerul Public) aduna mijloacele de probă, deoarece îi revenea sarcina dovedirii vinovăției acuzatului (actore non probante, reus absolvitur)[9]. Tot acestui organ îi revenea și sarcina de a promova acțiunea penală și de a o susține[10].

Făptuitorul nu trebuia să demonstreze nevinovăția sa, care era de la început prezumată (prezumția de nevinovăție); el avea însă dreptul să aducă contraprobe, dacă existau probe de vinovăție[11].

Probele și contraprobele erau discutate public în fața judecătorului, care păstra un rol pasiv și nu avea nicio inițiativă probatorie; nu cerceta nici măcar forma, chiar dacă proba era produsă de acuzare[12].

Decizia judecătorului se întemeia pe probele furnizate de părți (juxta alligata et probata partium); în caz de îndoială, se recurgea la mijloacele de probațiune cu caracter sacral[13], la ordalii[14], la jurământul judiciar sau la duelul judiciar.

Sistemul acuzatorial era tipic dreptului grec și dreptului roman clasic; unele din caracteristicile lui se întâlnesc și astăzi în reglementările unor state moderne democrate[15].

Procedura acuzatorială va fi dezvoltată în Anglia. În această țară a fost consacrată o instituție, care reprezintă un simbol al sistemului acuzatorial; aceasta este habeas corpus[16], ale cărei rădăcini se regăsesc în Evul Mediu englez și care permitea persoanei private de libertate să solicite verificarea imediată a legalități situației sale de către un judecător; acesta emitea o ordonanță (writ), dispunând ca temnicerul să-l prezinte pe deținut; temnicerul trebuia să indice motivele detenției, deținutul reclamant, pe cele ale eliberării și, la urmă, judecătorul hotăra[17].

În prezent, habeas corpus desemnează mai cu seamă o judecată temperată, cu respectarea tuturor drepturilor acuzatului.

Instituția habeas corpus a fost ,,exportată“ într-un număr extraordinar de mare de țări din America (de Nord și de Sud), Africa, Asia și Europa. Demn de luat în considerare este exemplul Spaniei. Articolul 17 din Constituția acestei țări, stipulând că „legea va defini o procedură habeas corpus…”, a fost materializat prin legea organică din 24 mai 1984. În Expunerea de motive se arată că „una din tehnicile de protecție a drepturilor fundamentale, printre cele mai importante dintre toate, este instituția habeas corpus…”[18].

3. Sistemul inchizitorial. A. Sistemul inchizitorial prezintă trăsături cu totul opuse celui acuzatorial[19], caracterizându-se prin superioritatea rolului acuzării, exercitată de un organ public însărcinat cu unele atribuții jurisdicționale[20].

În sistemul inchizitorial funcția acuzării nu este egală cu cea a apărării, ci este dominată de exigențele tutelei sociale[21].

Sunt sacrificate, în diverse moduri, dreptul la apărare și chiar acela al libertății; acuzatul devine sau tinde să devină un simplu subiect pasiv al inchiziției publice[22].

În sistemul inchizitorial pur lipseau publicitatea și oralitatea; procedura era scrisă și secretă; nu existau părți, ci numai inculpați; în lipsa mărturisirii spontane, proba se făcea prin folosirea torturii[23].

Procesul penal era pornit din oficiu de organul care trebuia să adune probele și să judece cauza[24].

Mai târziu, pentru a se evita excesele, s-a elaborat o disciplină rigidă a probelor (criteriile probelor legale și formale)[25]; aceste probe legale nu puteau fi combătute[26].

Cauza era rezolvată de judecător, în genere, fără dezbateri[27].

B. Începând cu secolul al XIII-lea, întrucât sistemul acuzatorial acorda prea multe garanții individului și prea puține societății, aproape toate țările din Europa au îmbrățișat sistemul inchizitorial, excepție făcând Anglia care a păstrat sistemul acuzatorial[28].

Sistemul inchizitorial cunoaște o dezvoltare importantă în dreptul canonic, de unde a fost împrumutat apoi și de justiția laică. Chiar denumirea acestui sistem este împrumutată de la acea instituție faimoasă, înființată de Papa Inocențiu III pe baza normelor fixate în Conciliul de la Lateran (1215), instituție denumită ,,Inchiziția”, definitiv organizată de Papa Grigorie IX și care a cunoscut cea mai teribilă aplicare în Spania[29].

În procesul laic inchizitorial s-a introdus instrucția, care se făcea de magistrați specializați (judecătorii de instrucție); instrucția se întemeia pe prezumția de vinovăție a acuzatului[30].

Treptat, ședința de judecată a devenit publică și contradictorie, însă faza anterioară (de strângere a probelor) a rămas secretă și necontradictorie. Această schemă procedurală va fi ilustrată de Codul de instrucție criminală francez din 1808, cod care va fi luat ca model de multe națiuni din Europa. Astăzi, această schemă inchizitorială există încă în unele țări din Europa continentală (mai puțin Italia, începând cu anul 1989[31]), dar a fost mult ,,îndulcită“[32], adăugându-se și forme ale procesului acuzatorial.

4. Sistemul mixt. Așa cum indică chiar denumirea sa, acest sistem eclectic a preluat unele reglementări, ce s-au dovedit utile, din cele două sisteme tipice – sistemul acuzatorial și sistemul inchizitorial. Experiența istorică a demonstrat – și încă mai demonstrează – că este destul de dificil să se concilieze exigențele inchizitoriale ale luptei contra criminalității (impunitum non relinqui facinus) cu acelea acuzatoriale ale apărării acuzatului (innocentem non condemnari)[33].

Sistemul inchizitorial, privilegiind cauza apărării sociale, corespunde formei autoritare a statului, insensibil la drepturile acuzatului. Sistemul acuzatorial, în schimb, tutelând mai bine interesele inchiziției până la configurarea unui anumit sortiment de dispută egalitară (egalitatea armelor) între acuzare și apărare, se prezintă ca expresia tipică a statului modern liberal-democratic, sensibil la drepturile și libertățile cetățenilor[34].

În linii mari, sistemul mixt cuprinde o fază preliminară judecății, care este reglementată potrivit sistemului inchizitorial (procedura din oficiu, scrisă și secretă), și o fază de judecată potrivit sistemului acuzatorial (oralitate, contradictorialitate și publicitate), structură care înregistrează numeroase abateri de la sistemele tip (spre exemplu: procesul penal poate fi pornit nu numai din oficiu, ca în sistemul inchizitorial, ci și la cererea persoanei vătămate, ca în sistemul acuzatorial; libertatea probelor este permisă și în faza preliminară, deci în ambele faze ale procesului, ca în sistemul acuzatorial; ședințele nepublice pot exista și în faza de judecată, ca în sistemul inchizitorial)[35].

Sistemul mixt a fost îmbrățișat de toate legislațiile naționale moderne, bineînțeles cu particularități proprii fiecărui stat[36].

5. Sistemul procesual penal român. Este evident că acesta nu poate fi decât unul mixt, cuprinzând unele elemente din cele două sisteme tipice. Totuși, unele reglementări ale noului Cod de procedură penală (în continuare C.pr.pen.) ne conduc la concluzia că s-a pus accent prea mult pe instrucția penală, în defavoarea apărării.

Nu pregetăm să arătăm, cu titlu exemplificativ, bineînțeles, că încă de la început se poate declanșa urmărirea penală numai cu privire la fapta săvârșită (in rem), doar pe baza unei simple plângeri sau denunț ori chiar al unui proces-verbal de sesizare din oficiu al organului de urmărire penală, care tot el instrumentează cauza în continuare, după sesizarea din oficiu, existând mari îndoieli că va administra cu obiectivitate probe și în favoarea suspectului. Or, începerea urmăririi penale trebuie să aibă la bază existența unor indicii (și de ce nu, chiar probe) puternice de săvârșire a faptei sesizate[37]. Mai mult, se permite începerea urmăririi penale și atunci când se pregătește săvârșirea faptei [art. 305 alin. (1) C.pr.pen.], deși actele pregătitoare (preparatorii) nu sunt incriminate[38].

Până când se dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față de persoana care a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală (in rem), și care dobândește calitatea de suspect [art. 305 alin. (3) C.pr.pen.], organul de urmărire penală poate administra toate probele în defavoarea suspectului, ceea ce poate duce la o gravă încălcare a dreptului la apărare[39].

Așa cum s-a remarcat în doctrină[40], pot fi situații în care, după ce procurorul a dispus continuarea urmăririi penale față de suspect și după aducerea la cunoștință a învinuirii, procurorul să dispună imediat punerea în mișcare a acțiunii penale, iar după comunicarea acestui act procesual și audierea inculpatului, să dispună trimiterea în judecată a acestuia. Bineînțeles că inculpatul nu poate cere refacerea actelor de urmărire penală, iar eventuala cerere a avocatului de a asista la efectuarea actelor de urmărire penală ar rămâne fără obiect. În acest mod, se vatămă dreptul la apărare al suspectului și se aduce atingere și principiului egalității armelor, creându-se astfel un dezechilibru profund între acuzare și apărare.

Noul Cod de procedură penală a renunțat la instituția prezentării materialului de urmărire penală inculpatului, așa cum era reglementată în art. 250-254 C.pr.pen. din 1969 și care îi dădea posibilitatea inculpatului ca, înainte de trimiterea sa în judecată, să combată probele acuzării și să aducă contraprobe, asigurându-se astfel acea contradictorialitate atât de necesară atenuării caracterului inchizitorial al urmăririi penale[41].

Potrivit art. 145 alin. (1) C.pr.pen., după încetarea măsurii de supraveghere tehnică, procurorul informează, în scris, în cel mult 10 zile, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura de supraveghere tehnică ce a fost luată în privința sa. Totuși, conform alin. (4) și (5) ale aceluiași text legal, procurorul poate să amâne motivat efectuarea informării până la terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei. Deci, iată încă o situație în care apărarea este pusă pe plan secundar, inculpatul neputând să conteste, de pildă, înregistrările convorbirilor telefonice, chiar în cursul urmăririi penale și nu la finalul ei, sau, și mai grav, după soluționarea cauzei de către procuror – prin trimitere sau netrimitere în judecată.

Concluzii și propuneri de lege ferenda. Oprindu-ne aici cu sumara analiză a sistemelor procesuale penale, precum și a reglementărilor legale interne în vigoare, concluzionăm că actualul sistem procesual penal român înregistrează un regres față de cel anterior, situându-se totuși pe un plan mixt, însă preponderent inchizitorial.

În lumina celor de mai sus, apreciem că o lege de modificare și completare a actualului Cod de procedură penală român ar trebui să cuprindă și dispoziții care să întărească dreptul la apărare al părților și subiecților procesuali în cadrul procesului penal; de asemenea, considerăm că reintroducerea instituției prezentării materialului de urmărire penală inculpatului ar conduce, pe de o parte, la creșterea calității urmăririi penale, iar, pe de altă parte, la atenuarea caracterului inchizitorial al acesteia.


* e-mail: predescu_ovidiu@mpublic.ro.

** e-mail: ivan_gheorghe_p@yahoo.com; ivan_gheorghe@mpublic.ro.

[1] A se vedea și G. Antoniu, C. Bulai, Dicționar de drept penal și procedură penală, Editura Hamangiu, București, 2011, p. 855-856.

[2] G. Illuminati, Accusatorio ed inquisitorio (sistema), în ,,Enciclopedia giuridica Treccani”, vol. I, Roma, 1988, apud M. Mercone, Diritto processuale penale, Edizioni Giuridice Simone, Napoli, 2004, p. 31.

[3] Ibidem.

[4] V. Dongoroz, Referințe istorice și sisteme procesuale (Explicații introductive), în ,,Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală”, de V. Dongoroz (coord.) ș.a., vol. I, Editura Academiei, București, 1975, p. 20.

[5] Ibidem.

[6] M. Mercone, op. cit., p. 32.

[7] G. Conso, Acussa e sistema accusatorio, în ,,Enciclopedia del diritto”, vol. I, Milano, p. 334, apud M. Mercone, op. cit., p. 32.

[8] La origine, procesul penal a fost unul privat, urmărirea fiind exercitată de persoana vătămată sau de succesorii săi; mai târziu, procesul penal a devenit public, urmărirea fiind exercitată din oficiu de către organele statului (M. Mercone, op. cit., p. 32).

[9] M. Mercone, op. cit., p. 32.

[10] G.D. Pisapia, Un nuovo modello di processo, în ,,Legislazione penale 26/1989”, apud M. Mercone, op. cit., p. 32.

[11] A se vedea: M. Mercone, op. cit., p. 32; V. Dongoroz, op. cit., p. 20-21.

[12] Ibidem (ambii autori).

[13] V. Dongoroz, op. cit., p. 21.

[14] ,,ORDALÍE, ordalii, s. f. (în Evul Mediu) Mod de stabilire a dreptății sau a vinovăției părților în litigiu, prin diferite probe (a focului, a apei clocotite și a fierului încins) sau prin duelul judiciar. [Acc. și: ordálie] – Din fr. ordalie, lat. ordalium.” [Sursa: DEX ’09 (2009), disponibilă pe site-ul https://dexonline.ro/definitie/ordalie (accesat la 17 ianuarie 2017).]

[15] M. Mercone, op. cit., p. 32.

[16] Instituția a fost creată prin „Habeas Corpus Act” (1679).

[17] R.J. Sharpe, The law of habeas corpus, Oxford, Clarendon Press, 1989. A se vedea și https://ro.wikipedia.org/wiki/Habeas_corpus (accesat la 17 ianuarie 2017).

[18] J. Pradel, Droit pénal comparé, Édition Dalloz, Paris, 1995, p. 140.

[19] V. Dongoroz, op. cit., p. 21.

[20] M. Mercone, op. cit., p. 33.

[21] T.D. Erikson, Processo inquisitorio, processo accusatorio e legge delega, în ,,La difesa penale”, 1986, apud M. Mercone. op. cit., p. 33.

[22] M. Mercone, op. cit., p. 33.

[23] V. Dongoroz, op. cit., p. 21.

[24] Ibidem.

[25] M. Mercone, op. cit., p. 34.

[26] V. Dongoroz, op. cit., p. 21.

[27] Ibidem.

[28] A.Șt. Tulbure, A.M. Tatu, Tratat de drept procesual penal, Editura All Beck, București, 2001, p. 10.

[29] I. Tanoviceanu, Tratat de drept și procedură penală, ediția a doua, revăzută și completată de V. Dongoroz ș.a., vol. IV, Curierul judiciar, București, 1927, p. 72-73.

[30] M. Mercone, op. cit., p. 34.

[31] Sistemul mixt, preponderent inchizitorial, al Codului Rocco din 1930 a fost înlocuit la data de 24 octombrie 1989 cu sistemul, tot mixt, dar preponderent acuzatorial, al Codului Vassalli din 1988 (M. Mercone, op. cit., p. 35).

[32] J. Pradel, op. cit., p. 124.

[33] M. Mercone, op. cit., p. 35.

[34] Ibidem. De altfel, în doctrină se face deja distincție între două modele mari de represiune: modelul liberal și modelul autoritar, în care se include și cel sovietic, cu două perioade: hipertrofia autoritarismului (1917-1958) și umanizarea autoritarismului (1958-1990) (a se vedea, pe larg, J. Pradel, op. cit., p. 113-145).

[35] V. Dongoroz, op. cit., p. 21.

[36] Ibidem. Sub influența ideologiei vremii, profesorul Vintilă Dongoroz a subliniat că sistemul socialist al procesului penal este diferit de cel mixt, prin aceea că el cuprinde instituții și reguli procesuale necunoscute sistemului mixt; așa, de pildă, în codurile de procedură penală socialiste se arată care este scopul procesului penal și care sunt principiile fundamentale ale acestuia, stabilindu-se în acest mod coordonatele de bază ale procesului penal (a se vedea, pe larg, V. Dongoroz, op. cit., p. 22). Totuși, grupul de specialiști, condus de profesorul Vintilă Dongoroz, care a alcătuit proiectul Codului de procedură penală din 1969 (în prezent, abrogat) a făcut tot posibilul ca sistemul procesual mixt să fie păstrat, chiar dacă a trebuit să accepte și unele compromisuri care l-au abătut de la această linie. Avem rezerve cu privire la dispoziția de principiu privind scopul procesului penal, care nu există în codurile țărilor cu o veche tradiție democratică (francez, italian, spaniol), ci numai în legislațiile fostelor țări socialiste. Prevederea menționată, în concepția legislației socialiste, era menită să reflecte politica penală a statului socialist.

În continuare, profesorul Vintilă Dongoroz arată – în ,,Explicațiile introductive“ – că se cuvine ca, în afară de apartenența la sistemul socialist al procesului penal în legislația română, să se dea și o caracterizare proprie sistemului Codului de procedură penală din 1969, și anume de sistem contradictorial (a se vedea, pe larg, V. Dongoroz, op. cit., p. 23). Trebuie să observăm că această caracterizare prezintă un oarecare coeficient de relativitate, deoarece desfășurarea procesului penal trebuie să fie orientată către aflarea adevărului și nu pentru acuzarea cu orice preț a unei persoane; încă de la începutul procesului trebuie păstrat un echilibru între acuzare și apărare, oricât de dificil ar fi acest lucru. Pe de altă parte, în duelul contradictoriu dintre părți, organul judiciar nu poate rămâne un simplu arbitru care administrează și evaluează probele propuse de părți, având obligația să stabilească adevărul din oficiu, dispunând administrarea de probe noi necesare realizării acestui obiectiv.

[37] Avem în vedere acele date statistice din care rezultă că un procent foarte mare din cauzele penale sunt soluționate de către procurori prin netrimitere în judecată, astfel că sesizările care au stat la baza deschiderii lor au fost nereale. Numai dacă s-ar fi constatat că situația era alta, adică 99,99% din cauze (ca să nu spunem 100%) ar fi fost înaintate instanțelor de judecată, doar atunci voința legiuitorului noului Cod de procedură penală de a renunța la concepția codului român anterior – care consacrase instituția actelor premergătoare începerii urmăririi penale (art. 224 C.pr.pen. din 1969) – ar fi fost îndreptățită.

[38] Cu privire la critica acestei soluții, a se vedea C. Sima, Gh. Ivan, Materialitatea infracțiunii în concepția lui Ferrando Mantovani, în „Pro Lege” nr. 4/2016, p. 361-362.

[39] A se vedea, în acest sens, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Suspectul în concepția noului Cod de procedură penală român, în ,,Dreptul” nr. 6/2014, p. 94-95.

[40] Idem, p. 96.

[41] De multe ori s-a constatat că organele de urmărire penală au revenit asupra deciziilor de trimitere în judecată, în urma administrării probelor solicitate de inculpați, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală.

Marile sisteme procesuale penale și sistemul procesual penal român was last modified: aprilie 10th, 2017 by Costache Adrian

Căutare