Introducere. Realizatorii acestei rubrici*, valorificând traducerea efectuată[1] și dându-i o notă proprie, continuă să aducă în actualitate părți din operele de mare valoare ale unui savant de renume în materia dreptului penal – FERRANDO MANTOVANI –, scopul neputând fi decât unul exclusiv didactic, al învățării continue, al studierii atât a doctrinei române, cât și a celei străine. Deopotrivă, nu poate fi omisă nici cercetarea științifică, aceasta punând în lumină ideile promovate de maestru pentru a găsi cele mai bune mijloace de interpretare și aplicare a legii.

Prezintă interes din opera profesorului FERRANDO MANTOVANI acel capitol dedicat analizei materialității infracțiunii, prin punerea în balanță a două principii: cel al materialității și cel al subiectivității infracțiunii.

Principiul materialității a stat la baza creării dreptului penal modern, democratic, spre deosebire de cel al subiectivității, care a servit justificării regimurilor totalitare, pentru a sancționa și faptele psihice, interne ale omului, pe lângă cele obiective, săvârșite, adică materializate în realitatea obiectivă.

Constituția și Codul penal italian au îmbrățișat, fără rezerve, principiul materialității infracțiunii; la fel, și Codul penal român [art. 1 alin. (2)[2]; art. 2 alin. (1) și (2)[3]], cu excepția Codului de procedură penală român care permite, printre altele, începerea urmăririi penale și atunci când se pregătește săvârșirea faptei [art. 305 alin. (1)], deși actele pregătitoare (preparatorii) nu sunt incriminate.

Prezentare. În continuare, prezentăm în rezumat studiul ,,Principiul materialității” (nullum crimen sine actione)[4].

Principiul materialității și principiul subiectivității. Dreptul penal al faptei vătămătoare este guvernat de trei principii: a) principiul materialității infracțiunii; b) principiul caracterului ofensator al infracțiunii; c) principiul subiectivității infracțiunii.

Pentru dreptul penal modern, infracțiunea constă într-o faptă care nu poate fi naturală sau animală, ci doar de natură umană, aceasta putând astfel să fie atribuită numai unei persoane fizice.

Așadar, faptul de a fi neînsuflețit sau însuflețit este important din punct de vedere penal doar atât timp cât este imputabil omului (de exemplu, evenimentele vătămătoare produse de animale din cauza nepazei acestora sau de căderea construcțiilor din cauza omiterii întreținerii acestora). Însă, deoarece dintr-un punct de vedere general, filosofic, etic, psihologic și fiziologic, este faptă umană nu doar aceea exteriorizată în lumea exterioară, ci și aceea cuprinsă în interiorul psihicului (sentimente, gânduri, dorințe, intenții, stări subiective), revine întotdeauna în actualitate problema dacă dreptul penal ar trebui să aibă ca obiect propriu doar comportamentele exterioare sau și cele interne. Ca răspuns, au fost formulate două principii, corespunzătoare unui drept penal obiectiv și unui drept penal subiectiv: a) principiul materialității faptei; b) principiul subiectivității faptei.

Potrivit principiului materialității faptei, exprimat prin maxima lui Ulpiano cogitationis poenam nemo patitur sau prin aceea mai modernă nullum crimen sine actione, poate fi infracțiune doar comportamentul uman material, adică cel manifestat în lumea exterioară și, prin urmare, susceptibil de percepții senzoriale și, deci, dotat cu o materialitate obiectivă; în aceste condiții, fapta materială este piatra de temelie a infracțiunii.

Deopotrivă, fiind expresia siguranței și certitudinii juridice, ca garanție a libertății individuale, principiul sus-menționat reprezintă și piatra de temelie a liberalismului penal care, în preocuparea sa de a limita libertatea individuală în măsura strict necesară vieții în comun, promovează incidența dreptului doar în privința acțiunilor externe care aduc atingere relațiilor de conviețuire și sustrage astfel oricărei disciplinări juridice acel „for intern” al omului, rezervându-l doar conștiinței și judecății morale. Acest lucru a dat naștere acelei concepții obiective a infracțiunii, care are în vedere lezarea bunului și a cărei materialitate a faptei, în triada sa de acțiune naturală, de eveniment natural, de cauzalitate naturală, constituie suportul dreptului penal al faptei.

Prin principiul subiectivității se încearcă, dimpotrivă, să se considere infracțiune și fapta psihică sau nuda cogitatio, adică simpla cugetare, comportamentul intern sau mai bine zis ,,modul de a fi” al persoanei fizice. Acest principiu a stat la baza unui drept penal al eticii, conturat de teologia morală și legat de ideea crimă-păcat. Astfel, în anumite etape ale dreptului canonic a fost sancționată și nuda cogitatio (in maleficiis voluntas spectatur, non exitus), deoarece pentru salvarea sufletelor (salus animarum) era necesară și incriminarea simplelor intenții, gânduri ale omului. Deopotrivă, a stat și la baza totalitarismului penal, care, urmărind „stăpânirea ideologică” totală, nu a renunțat la prerogativa de a examina și forul intern, de a sancționa gândul ,,ascuns” și de a „lovi”, astfel, în cele mai intime atitudini ale omului, atunci când erau divergente. Prin urmare, a luat naștere un drept penal ideologic, polițienesc, terorist, liberticid – un drept penal al atitudinii interioare a omului, care urmărea sancționarea actelor interne, ce erau scoase din interiorul omului, în mod violent și fraudulos (prin tortură și inchiziție sau, mai modern, prin autocritică, narcoanaliză, mașina adevărului, spălarea creierului, adică prin acele tehnici probatorii care permiteau dezvăluirea deviațiilor interne de la ideologia oficială, a dezacordurilor intime); sau un drept penal de periculozitate (sine delicto sau ante ori praeter delictum), fondat nu pe „acțiune”, ci pe „modul de a fi” al subiectului, sancționat deci nu pentru ceea ce face, ci pentru gândul său, dedus din simplele stări subiective (cum ar fi cele psihopatologice), din atitudinile personale simptomatice sau chiar din însăși structura biologică a subiectului (cu referire la sindromul cromozomial xyy). Cel mai elocvent exemplu, în acest sens, a fost totalitarismul penal național-socialist care, dematerializând, subiectivizând și considerând infracțiunea ca un pur „act de rebeliune” sau de „infidelitate” față de regulile statuate, și-a propus să-l sancționeze pe așa-zisul infractor prin intermediul nebulosului „drept penal al autorului”, din cauza modului său imoral de a fi și al sentimentului său general antijuridic.

Prevăzând în art. 25 alin. (2) că o persoană poate fi sancționată numai pentru „fapta comisă”, Constituția italiană a respins orice alt tip de drept penal bazat pe principiul subiectivității și a creat un drept penal fondat doar pe principiul materialității faptei. Această concluzie: a) răspunde accepțiunii naturale a expresiei ,,fapta comisă” care, indiscutabil, nu indică nici simplul gând, nici o atitudine subiectivă (Gesinnung), nici o stare de periculozitate a persoanei; b) este conformă tradiției constituționale liberale, a cărei expresie directă este norma din textul constituțional sus-menționat; c) se deduce, a fortiori, din principiul constituțional al caracterului ofensator al faptei, materialitatea fiind suportul acestui caracter. Un alt argument: chiar și Codul penal italian folosește expresia „fapta comisă” (de exemplu, în art. 2), iar în art. 115, excluzând din sfera ilicitului penal acordul a două sau mai multe persoane de a comite o infracțiune sau instigarea neurmată de executare, a fortiori, exclude și simpla cogitatio.

Principiul materialității îndeplinește o funcție de delimitare a ilicitului penal de alte tipuri de ilicit, neconstituind astfel infracțiune: a) comportamentul voluntar doar intern (de exemplu: simpla intenție criminală; simpla inversiune a animus possidendi în animus domini care nu se exteriorizează însă în acte materiale de apropriere); b) intenția doar declarată – pentru a constitui infracțiune este necesar ca aceasta să se materializeze în realitatea naturală și socială (de exemplu, nu este suficient ca făptuitorul să își manifeste intenția de a ucide, ci este nevoie ca aceasta să se traducă în acte idonee de ucidere); c) modul de a fi al persoanei, chiar dacă acesta constă într-un caracter al subiectului (de exemplu, tipul rasial sau etnic: nimeni nu poate fi urmărit penal, nici supus măsurilor polițienești pentru faptul că aparține unor anumite tipuri de rase sau etnii, așa cum s-a întâmplat uneori în decursul istoriei) sau, în special, într-o stare de periculozitate socială.

Faptele (fattispecie) subiective de periculozitate socială (de exemplu: obișnuința, profesionalitatea, tendința de a săvârși infracțiuni) nu au, prin urmare, nicio relevanță penală în sine, neputând constitui infracțiuni. Însă devin relevante din punct de vedere penal doar dacă au ca urmare comiterea unei fapte materiale, ilicite penale. Sine delicto sau ante delictum, faptele subiective pot constitui, cel mult, condiții prealabile de aplicare a măsurilor extrapenale de prevenire.

Materialitatea faptei care constituie infracțiune (fatto di reato) poate evolua de la minima exteriorizare a începutului acțiunii (de exemplu, infracțiunile de tentativă sau de atentat), la aceea intermediară de realizare a întregii acțiuni (de exemplu, infracțiunile de simplă conduită), până la aceea de maximă realizare a evenimentului material (de exemplu, infracțiunile de eveniment).

În materialitatea sa, fapta care constituie infracțiune este compusă dintr-un ansamblu de componente care dau naștere așa-numitului element sau aspect obiectiv (ori material) al infracțiunii care, din punct de vedere analitic, trebuie distins de elementul sau aspectul subiectiv (ori psihologic), deoarece primul privește aspectele externe ale faptei (naturale-descriptive, chiar și normative), iar cel de-al doilea, aspecte ale sferei psihice a subiectului. Așadar, în fapta obiectivă vor fi cuprinse: a) atât elementele pozitive (care trebuie deci să existe), reprezentate de conduită și, acolo unde se cere, de eveniment, precum și de raportul de cauzalitate; b) cât și elementele negative (care trebuie să lipsească), reprezentate de lipsa cauzelor justificative.

* Rubrică realizată de: prof. univ. dr. Constantin Sima, redactor-șef – revista ,,Pro Lege”, e-mail: constantin_sima@mpublic.ro; prof. univ. dr. Gheorghe Ivan, redactor-șef adjunct – revista ,,Pro Lege”, e-mail: ivan_gheorghe_p@yahoo.com, ivan_gheorghe@mpublic.ro.

[1] Traducere efectuată de: Andreea Zazu, e-mail: qualy.translation@gmail.com; prof. univ. dr. Gheorghe Ivan.

[2] ,,Art. 1. Legalitatea incriminării

[…]

(2) Nicio persoană nu poate fi sancționată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârșită” (sublinierea noastră – C. Sima, Gh. Ivan).

[3] ,,Art. 2. Legalitatea sancțiunilor de drept penal

(1) Legea penală prevede pedepsele aplicabile și măsurile educative ce se pot lua față de persoanele care au săvârșit infracțiuni, precum și măsurile de siguranță ce se pot lua față de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală (sublinierea noastră – C. Sima, Gh. Ivan).

(2) Nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau o măsură de siguranță dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când fapta a fost săvârșită (sublinierea noastră – C. Sima, Gh. Ivan).

[…]”

[4] Ferrando Mantovani, Il principio di materialità, în ,,Diritto penale. Parte generale”, quarta edizione, CEDAM, Padova, 2001, p. 126-129.