Prin Dec. nr. 264/2017, Curtea Constituțională a României a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 lit. c) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie ridicată de L.-F. F. în dosarul nr. 25.900/325/2015 al Tribunalului Timiș – S. I civ. și a constatat că sintagma ,,în cazul în care conviețuiesc” din cuprinsul art. 5 lit. c) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie este neconstituțională.

Analizând jurisprudența instanțelor judecătorești, se observă că practica acestora referitoare la interpretarea art. 5 lit. c) din Legea nr. 217/2003, în ceea ce privește condiția conviețuirii cerută persoanelor care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, este neunitară. Majoritatea instanțelor judecătorești consideră că, pentru a se putea emite un ordin de protecție, alături de îndeplinirea celorlalte condiții prevăzute de lege, trebuie ca persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii să conviețuiască la momentul depunerii cererii de emitere a ordinului de protecție. Alte instanțe judecătorești relevă că, pentru a se putea emite un ordin de protecție, alături de îndeplinirea celorlalte condiții prevăzute de lege, trebuie ca persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii să fi conviețuit, dar nu neapărat la momentul depunerii cererii de emitere a ordinului de protecție. În fine, Judecătoria Sectorului 4 București opinează că este îndeplinită condiția conviețuirii, indiferent dacă agresorul împarte sau a împărțit același domiciliu cu victima.

Cerința conviețuirii impusă de prevederile art. 5 lit. c) din Legea nr. 217/2003 persoanelor care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, pentru a se putea emite un ordin de protecție, este nerezonabilă, întrucât poate determina inadmisibilitatea cererii de emitere a ordinului de protecție, chiar dacă s-ar constata exercitarea unui act de violență, de natură să pună în pericol viața, integritatea fizică sau psihică sau libertatea victimei și chiar dacă aceasta ar demonstra în fața instanței că între părți s-au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii. Astfel, această condiționare impusă de textul de lege criticat contravine însuși scopului pentru care a fost adoptată Legea nr. 25/2012 privind modificarea și completarea Legii nr. 217/2003[2], și anume crearea unui instrument juridic civil eficient pentru prevenirea și combaterea violenței în familie – ordinul de protecție, prin care instanța poate să dispună, cu caracter provizoriu, una ori mai multe dintre măsurile-obligații sau interdicții prevăzute în art. 23 din Legea nr. 217/2003, în scopul protejării vieții, integrității fizice sau psihice ori libertății victimei.

Astfel, în cazul persoanelor care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, condiția conviețuirii, prevăzută de textul de lege criticat, aduce atingere dreptului la viață și dreptului la integritate fizică și psihică a persoanei a cărei viață, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violență din partea unui membru al familiei, persoană care nu poate solicita instanței ca, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecție. Având în vedere acestea, se constată că sintagma ,,în cazul în care conviețuiesc” din cuprinsul prevederilor art. 5 lit. c) din Legea nr. 217/2003 contravine dispozițiilor art. 22 din Constituția României, republicată, privind dreptul la viață și la integritate fizică și psihică a persoanei.

În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare C.E.D.O. sau instanța de contencios al drepturilor omului), care, prin Hotărârea din 9 iunie 2009, pronunțată în cauza Opuz contra Turciei, a statuat că statele trebuie să ia măsuri preventive pentru ocrotirea dreptului la viață al cetățenilor (paragr. 128-130) și că statele au obligația pozitivă de a stabili și a aplica eficient un sistem de pedepsire a tuturor formelor de violență domestică și de a oferi suficiente garanții pentru victime (paragr. 145). De asemenea, prin Hotărârea din 2 martie 2017, pronunțată în cauza Talpis contra Italiei, C.E.D.O. a stabilit că printre obligațiile pozitive care incumbă autorităților – în anumite cazuri, în virtutea art. 2 sau art. 3 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare Convenția), iar, în alte cazuri, în virtutea art. 8 sau a art. 8 coroborat cu art. 3 din Convenție – se regăsește și obligația acestora de a adopta și a aplica un cadru juridic adaptat care să ofere protecție împotriva actelor de violență (paragr. 100). În speță, instanța de contencios al drepturilor omului a stabilit că, deși statul avea obligația pozitivă de a aplica preventiv măsuri de ordin practic pentru protejarea individului a cărui viață este amenințată, prin neluarea unor măsuri prompte cu privire la plângerea depusă de reclamantă, autoritățile naționale au lipsit plângerea de orice efect, eșuând în respectarea obligației de a proteja dreptul la viață (paragr. 123-125).

Totodată, este de relevat că, în cazul persoanelor care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, impunerea conviețuirii victimei violenței cu agresorul, ca una din cerințele necesare pentru emiterea ordinului de protecție, contravine și dispozițiilor constituționale ale art. 26, în componentele referitoare la viața intimă și viața privată. Astfel, potrivit art. 26 alin. (1) din Constituția României, republicată, autoritățile publice au obligația constituțională de a respecta și ocroti viața intimă, familială și privată a persoanei. Or, condiționarea, prin dispozițiile de lege criticate, a emiterii ordinului de protecție de conviețuirea victimei cu agresorul, indiferent de felul cum această condiție a fost interpretată de instanțele judecătorești, echivalează cu încălcarea obligației autorităților publice de a ocroti viața intimă și privată a cetățenilor. În același sens este și jurisprudența C.E.D.O., care, prin Hotărârea din 13 noiembrie 2010 (paragr. 46), pronunțată în cauza Hajduova contra Slovaciei, a reținut că noțiunea de ,,viață privată” include dreptul persoanei la integritate fizică și psihică și că statele membre au obligația de a proteja integritatea fizică și psihică a cetățenilor săi. Instanța de contencios al drepturilor omului a amintit că vulnerabilitatea particulară a victimelor violenței domestice și necesitatea implicării active a statelor în protejarea acestora au fost prevăzute printr-o serie de instrumente internaționale, care au fost enumerate în Hotărârea din 9 iunie 2009 (paragr. 72-82), pronunțată în cauza Opuz contra Turciei.

1. Intervenția Curții Constituționale a României este bine-venită, în contextul în care legiuitorul român nu a luat măsurile cele mai potrivite pentru ocrotirea victimelor violenței în familie.

Potrivit art. 3 din Legea nr. 217/2003, ,,violența în familie reprezintă orice acțiune sau inacțiune intenționată, cu excepția acțiunilor de autoapărare ori de apărare, manifestată fizic sau verbal, săvârșită de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiași familii, care provoacă ori poate cauza un prejudiciu sau suferințe fizice, psihice, sexuale, emoționale ori psihologice, inclusiv amenințarea cu asemenea acte, constrângerea sau privarea arbitrară de libertate” (sublinierea noastră – Gh. Ivan); ,,constituie, de asemenea, violență în familie împiedicarea femeii de a-și exercita drepturile și libertățile fundamentale”[3].

În conformitate cu art. 23 alin. (1) din Legea nr. 217/2003, ,,persoana a cărei viață, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violență din partea unui membru al familiei poate solicita instanței ca, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecție, prin care să se dispună, cu caracter provizoriu, una ori mai multe dintre următoarele măsuri-obligații sau interdicții:

a) evacuarea temporară a agresorului din locuința familiei, indiferent dacă acesta este titularul dreptului de proprietate;

b) reintegrarea victimei și, după caz, a copiilor, în locuința familiei;

c) limitarea dreptului de folosință al agresorului numai asupra unei părți a locuinței comune atunci când aceasta poate fi astfel partajată încât agresorul să nu vină în contact cu victima;

d) obligarea agresorului la păstrarea unei distanțe minime determinate față de victimă, față de copiii acesteia sau față de alte rude ale acesteia ori față de reședința, locul de muncă sau unitatea de învățământ a persoanei protejate;

e) interdicția pentru agresor de a se deplasa în anumite localități sau zone determinate pe care persoana protejată le frecventează ori le vizitează periodic;

f) interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondență sau în orice alt mod, cu victima;

g) obligarea agresorului de a preda poliției armele deținute;

h) încredințarea copiilor minori sau stabilirea reședinței acestora (sublinierea noastră – Gh. Ivan)”.

Anterior intervenției Curții Constituționale a României, putea să ceară emiterea unui ordin de protecție numai persoana care conviețuia cu făptuitorul [art. 5 lit. c) din Legea nr. 217/2003], viața privată nefiind ocrotită în cazul tuturor victimelor violenței în familie.

2. Există în noul Cod penal (în continuare C.pen.) un text asemănător [celui din art. 5 lit. c) din Legea nr. 217/2003], și anume art. 177 alin. (1) lit. c), cu următorul conținut: prin membru de familie se înțelege, printre altele, ,,persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc”. Opinăm că aceeași rațiune – ca aceea invocată de Curtea Constituțională a României – subzistă și când se pune problema tragerii la răspundere penală a făptuitorului pentru săvârșirea infracțiunii de violență în familie prevăzută în art. 199 C.pen.[4]