Se admite în genere fără prea multă discuție că răspunderea medicului este de natură delictuală sau quasi-delictuală și decurge din aplicarea art. 998 cod. civ. ^*[1]

Pe acest text sunt sprijinite cele mai multe din hotărîrile jurisprudenței (v. și Trib. Ilfov IV. C. C. 16 Iunie 1927 în Pand. Rom. II, 1928, pag. 231), iar în doctrina română, Cantacuzino arată, fără a face vreo rezervă, că intră în cadrul lui între altele «faptul unui medic sau chirurg de a fi lucrat cu ignoranță sau neglijență și de a fi compromis viața sau sănătatea pacientului, fără a lua măsurile de precauțiune pe care știința și împrejurările de fapt i le puneau la dispoziție».

În realitate, de cele mai multe ori, adică atunci când medicul prestează serviciile sale solicitat de bolnav sau în numele bolnavului, problema se pune cu totul în alt fel. În aceste cazuri este evident că s’a format o convențiune, adesea tacită, uneori însă chiar expresă, și deci răspunderea medicului va fi contractuală.

«Dacă medicul n’a intervenit în mod, spontan ci a fost chemat la patul bolnavului, atunci responsabilitatea sa nu mai e cârmuită de art. 998, 999 ci de art. 1080, pentru că în asemenea caz există o convenție». (Alexandresco, V, pag. 444).

«Nu se poate nega că între bolnav și medicul său intervine o convențiune; acesta din urmă răspunde deci de neexecutarea obligațiunilor sale» (Laurent, XX, No. 516).

«Medicul care a primit să îngrijească un bolnav este răspunzător contractualmente dacă neglijează să-i dea îngrijiri în timp util sau îl părăsește în cursul tratamentului fără să fie silit prin forță majoră sau să fie constrâns de manevrele clientului». (Planiol Ripert, VI, No. 524).

În acelaș sens este și d-l H. Capitant, într’o notă incidentală în Pand. Rom. (IV. 1931, pag. 14, notă).

Indiscutabil, sub dispozițiunile art. 998, rămâne cazul medicului care prestează serviciile sale spontan sau chemat de un străin, cu ocaziunea unui accident sau în alte împrejurări urgente, iar între cele două ipoteze există unele situațiuni controversabile, precum:

Un medic, solicitat de bolnav să-l îngrijească sau să-i facă o anume operație, este obligat de mersul boalei să facă o intervenție grabnică, de altă natură și absolut neprevăzută. Dacă în cursul acestei lucrări a comis o culpă, cum va fi judecat? După regulele contractuale sau cele delictuale? Socotim că el este legat tot contractualmente pentru că orice convențiune dintre medic și client trebuie presupusă ca având clauza implicită că în cazuri neprevăzute medicul va face tot ce recomandă arta sa, spre cel mai mare profit al bolnavului.

Un alt caz delicat ar fi următorul: un client convine cu un medic să-i aplice un tratament precis sau să-l îngrijească de o boală anumită, stipulând expres că medicul nu este însărcinat să cerceteze starea generală a bolnavului. Medicul primește, începe tratamentul, însă, din cauza unei alte afecțiuni rămase necercetate, bolnavul nu-l suportă și sucombă sau vede starea înrăutățindu-i-se. Va fi medicul răspunzător și pe ce bază?

Cel mai simplu ar fi să se declare medicul complet nerăspunzător. El și-a îndeplinit obligațiile sale contractuale și mai mult nu a convenit. O asemenea soluție este însă evident nemulțumitoare; convingerile juridice ale oricăruia o resping și ar fi nepotrivit ca numai dreptul positiv să o aprobe.

S’ar putea spune că înțelegerea dintre medic și bolnav cuprindea implicit clauza că medicul se va convinge personal de starea generală a bolnavului și va cerceta dacă el poate suporta tratamentul ce i se aplică. E greu însă să creem o voiință presupusă a părților atât de contrarie voinței exprimate prin ipoteză.

Credem că în realitate medicul răspunde pe bază delictuală (998) pentru neglijența de a nu se fi interesat dacă tratamentul a fost prescris de un alt specialist care să fi examinat complet pe pacient sau, în caz contrar, de a nu-l fi examinat el, iar convențiunea prin care medicul a fost exonerat de această sarcină este nulă ca fiind contrarie ordinei publice și bunelor moravuri.

Medicul executându-și arta asupra trupului omenesc e ținut de ordinea publică să nu depășească anumite limite și să nu dispună cu ușurință de viața și sănătatea clienților săi. El nu poate face experiențe asupra lor, nu le poate aplică indiferent orice tratament cerut, nu îi poate supune fără utilitate serioasă la operaței primejdioase, chiar dacă ar fi solicitat de aceștia. Convențiunea în acest sens este nulă.

* * *

În cazurile când medicul răspunde pe baza art. 998 cod. civ., doctrina și jurisprudența sunt de acord pentru a pune unele limite răspunderei sale. Se spune adesea într’un limbaj cam aproximativ și necorect că medicul răspunde numai pentru culpa sa gravă. În realitate doctrina este ceva mai precisă și logică și distinge fie între culpa comisă ca om (întârziere culpabilă, neatenție, neglijență) și culpa ca medic (eroare științifică), fie între culpa pe care judecătorul o poate aprecia personal și cea care scapă pătrunderei și priceperei sale, medicul fiind totdeauna răspunzător în primul caz și rămânând apărat de orice răspundere în cel de al doilea.

Socotim că în realitate medicul și orice specialist intră sub dreptul comun: el nu va fi răspunzător ori de câte ori culpa sa va fi discutabilă, și aceasta este singurul criteriu precis de distincție. Prin natura lucrurilor, această culpă va fi discutabilă în foarte multe cazuri. Bunăoară, medicul nu va fi răspunzător ori de câte ori se găsește în fața mai multor păreri la fel de autorizate; justiția nu va avea căderea să rezolve controversa științifică și să indice doctorului ce cale s’ar fi cuvenit să urmeze. De asemenea, medicul nu răspunde atunci când greșala sa apare numai după ce s’au manifestat efectele rele ale tratamentului său dar nu i se poate impută o culpă juridică în sensul că nu se dovedește că în momentul când prescria tratamentul medicul putea să prevadă că va fi dăunător. În toate aceste împrejurări medicul va fi favorizat și de faptul că sarcina probei aparține adversarului său, în dubla lui calitate de reclamant și de parte care pretinde existența unui fapt precis.

În schimb, oridecâteori justiția va constata în mod indiscutabil existența unei culpe credem că nu va putea refuza să o sancționeze pe motivul că nu atinge un anume grad de intensitate.

În majoritatea cazurilor problema nu se mai pune însă în felul expus mai sus. Atunci când medicul este legat prin convenție, el este dator să execute la ce s’a obligat. Dar la ce se poate spune că s’a obligat un medic prin asemenea convențiuni, mai totdeauna tacite? Desigur că în prim rând și mai ales să-și presteze serviciile sale de specialist, de om de știință. El se obligă să facă tot ceea ce este posibil — după stadiul științei și după mijloacele bolnavului — pentru a-l însănătoși pe acesta. Deci și în acest caz, tendințele de a mărgini răspunderea medicului numai la culpa gravă sau numai la culpa lui ca om, iar nu să o întindă și la culpa lui ca tehnician sunt nejuridice. Când pacientul se duce la un medic, el pretinde să fie ajutat, iar nu numai să scape neinfectat sau fără o bucată de vată sau un bisturiu uitat în rănile sale. Medicul, prin convenția tacită, garantează, ca și advocatul și orice alt specialist, corectitudinea și știința sa. Primind un onorar ei asigură pe cel care recurge la luminile lor, că își știu meseria și îi vor aplică preceptele, iar nu numai că se vor abține dela orice vătămare.

* * *

Justiția are ocazia din ce în ce mai des să se ocupe de subtile chestiuni tehnice. Activitatea omenească crează conflicte cari nu mai pot fi rezolvate fără o aprofundare a problemelor științifice sau de specialitate în jurul cărora se poartă procesul, și tribunalele nu se pot sustrage datoriei de a scruta adevărul în toate amănuntele sale. În caz de întreprinderi de construcție, judecătorii vor aprecia — ajutați de experți — chestiuni de arhitectură și inginerie. Diferendele industriale le vor îndreptă privirile spre industrie și mecanică. Atunci când stabilesc consecințele unui accident de automobil, de tren sau de navigație, ei vor căută cu ajutorul martorilor și al experților să stabilească clipă cu clipă cele petrecute în cugetul conducătorului. Ei vor cercetă gesturile făcute de acesta pentru a evită accidentul și vor judeca ce alte manevre ar fi fost mai folositoare.

Medicul, advocatul și toți specialiștii vor trebui să se supună și ei acestui curent și să lase ca — prin mijloacele de investigațiune mai sus arătate — justiția să cerceteze întreaga lor activitate.

RADU M. GORUNEANU

Doctor în drept, Avocat

* Rubrică realizată de dr. Simona Frolu, procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul de cooperare judiciară internațională, relații internaționale și programe, e-mail: frolu_simona@mpublic.ro.

[1] Publicat în ,,Pandectele Române”, Partea a IV-a, 1931, pag 71-72.