Liviu Popescu

The emergency of completion of the legislative void created through a decision of non-constitutionality is relative because it is political, same as any other legislative initiative.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 495 din 6 iulie 2015, s-a constatat, cu majoritate de voturi, că dispozițiile art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale sunt neconstituționale.

Art. 6 din Legea nr. 241/2005 stipulează:

„Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la un an la 6 ani reținerea și nevărsarea, cu intenție, în cel mult 30 de zile de la scadență, a sumelor reprezentând impozite sau contribuții cu reținere la sursă”.

* *  *

Sediul materiei.

„În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie” [art. 1 alin. (5) din Constituție].

„(1) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”. [art. 147 alin. (1) din Constituție].

„(4) Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”. [art. 147 alin. (4) din Constituție].

„Art. 5 Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei

(1) În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.” [art. 5 alin. (1) din Codul penal].

„(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituționale, precum și ordonanțelor de urgență aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziții penale mai favorabile.” [art. 5 alin. (2) din Codul penal]

* * *

În analiză, natura juridică și efectele situației survenite prin constatarea neconstituționalității unei norme de incriminare, corespunzător celor trei intervale de timp create prin evenimentele ^[1] juridice relevante:

I. De la pronunțarea/comunicarea deciziei și până la publicarea acesteia în Monitorul Oficial.

II. De la publicarea deciziei în Monitorul Oficial și până la a 45-a zi, inclusiv.

III. După a 45-a zi de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, dacă Parlamentul sau Guvernul nu au pus de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

* * *

Opinii.

A. O primă orientare a doctrinei, majoritară, procedează precaut: prin citarea legii, prin descrierea situației create în chiar termenii legii:

De la publicarea deciziei în Monitorul Oficial și până la a 45-a zi, norma neconstituțională e suspendată de drept iar, după cea de-a 45-a zi, își încetează efectele juridice dacă … ^[2] etc.

Astfel, nu aflăm nimic nou.

B. Într-o altă opinie, minoritară, s-a arătat că „o dispoziție constatată a fi neconstituțională încetează să mai existe la modul general și absolut. Decizia de neconstituționalitate semnifică o formă atipică de abrogare, iar abrogarea, prin definiție, produce efecte erga omnes”. ^[3]

În același sens, un alt autor consideră că „…deciziile sale (ale Curții Constituționale, n.n.) pot duce la abrogarea unor norme juridice neconstituționale … prin efectul lor abrogativ” ^[4].

„… după care legea se consideră abrogată”. ^[5]

C. În opinia noastră, în timp ce prima orientare nu poate face obiectul unei analize nefiind propriu-zis o interpretare ci o citare a legii, cea de a doua nu poate fi primită pentru că produce o confuzie de identitate a noțiunilor.

Astfel, abrogarea este mai mult decât o noțiune utilizată în doctrină (unde conotațiile subiective sunt îngăduite), ci chiar o instituție juridică de sine stătătoare, având o configurație proprie, consacrată constituțional. ^[6]

Chiar dacă, în esență, și „abrogarea” (prevăzută de art. 153 din Constituție) și „încetarea efectelor juridice” [prevăzută de art. 147 alin. (1) teza I din Constituție] sunt ireversibile și egal eficace, o identitate a celor două noțiuni este exclusă prin chiar terminologia Constituției întrucât, în conformitate cu dispozițiile art. 37 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, „…în limbajul normativ aceleași noțiuni se exprimă numai prin aceiași termeni”.

În mod formal, „… ea (decizia Curții Constituționale, n.n.) nu are, însă, ca efect, abrogarea (nici explicită, nici implicită) a unor legi ori a unor dispoziții legale, deoarece Curtea nu se poate substitui Parlamentului”. ^[7]

* * *

Așa după cum se va arăta mai jos, decizia de neconstituționalitate a unei norme nu are doar o natură constatatoare, declarativă și lipsită de efecte juridice, ci o natură penalizatoare, ordinea normativă existentă fiind amendată/modificată printr-un sistem gradual de sancțiuni succesive:

a) mai întâi, mai blând și temporar, suspendarea de drept a normei neconstituționale;

b) ulterior, sub condiție, culminant și ireversibil, încetarea efectelor juridice ale acesteia.

* * *

Corespunzător celor trei intervale de timp menționate anterior, în ordinea cronologică inversă (III, II, I), constatarea neconstituționalității unei norme generează următoarele efecte :

III. După a 45-a zi de la publicarea deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial, dacă norma neconstituțională nu a fost pusă de acord cu Constituția :

„… neconstituționalitatea este atât o sancțiune ultimă aplicată de instanța constituțională cu repercusiuni asupra existenței normative a legii, cât și parte integrantă a ordinii juridice normative.”^[8]

În opinia noastră, prin ireversibilitatea^[9] și eficacitatea erga omnes a acestei încetări a efectelor juridice ale unei norme, ipoteza prevăzută în art. 147 alin. (1) teza I din Constituție reprezintă un alt mod de ieșire din vigoare a legii alături de ajungerea la termen, căderea în desuetudine, modificare și abrogare. ^[10]

Din acest motiv (pentru că au ieșit din vigoare), prevederile neconstituționale nu mai pot fi puse de acord cu Constituția după împlinirea termenului de 45 de zile evocat, ci numai în interiorul acestui termen (în care rămân în vigoare, fiind suspendate de drept) .

Despre deciziile Curții Constituționale ca izvoare ale dreptului penal, și doctrina s-a pronunțat în mod repetat. ^[11]

– În această etapă, efectul constatării neconstituționalității normei de incriminare este, sub aspect penal, ca și în cazul abrogării, dezincriminarea faptei^[12], abolitio criminis, ceea ce, sub aspect procesual-penal, impune soluția clasării (în cursul urmăririi penale) sau, după caz, achitarea^[13] (în cursul judecății) pe motiv că „fapta nu e prevăzută de legea penală” [art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală].

– O sesizare având acest obiect (de exemplu art. 6 din Legea nr. 241/2005) nu va mai putea fi înregistrată penal pentru că nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege (art. 288-292 din Codul de procedură penală).

II. De la publicarea în Monitorul Oficial și până în a 45-a zi :

– O problemă de interes în doctrină a privit momentul de la care deciziile Curții Constituționale sunt general-obligatorii, respectiv de la care norma neconstituțională este suspendată de drept.

Din analiza sistematică a art. 147 alin. (4) din Constituție raportat la art. 78 din același act normativ ^[14] a rezultat, pe bună dreptate, că „în lipsa unei prevederi exprese … nu putem extinde efectul art. 78 din Constituție și asupra deciziilor Curții Constituționale fără a adăuga la Constituție”.^[15]

Interpretarea contrară (evocată, fără a fi susținută, de către un autor^[16]) nu are argumente de text.

– În acest interval de timp, norma neconstituțională nu a ieșit din vigoare ci există fiind suspendată de drept, există ca și cum nu ar exista, fără a produce, în mod temporar, efecte juridice.

Este, după cum s-a arătat în doctrină, un caz de inaplicabilitate a legii penale.^[17]

Câtă vreme temeiul juridic al procesului penal, causa petendi (norma de incriminare pretins încălcată), este suspendat „…instanța trebuie să păstreze măsura suspendării judecății și pe perioada celor 45 de zile”.^[18]

Autorul avansează această soluție în anul 2006, pe vechea reglementare și cu depășirea acesteia [art. 303 alin. (6) din Codul de procedură penală anterior ^[19]], pe fondul unui vid legislativ (intervalul de 45 de zile după publicarea deciziei în Monitorul Oficial nu este acoperit în norma precitată) menținut și în actualul Cod, ca singură posibilitate logică de reflectare procesual-penală a premisei obiective : norma de incriminare pretins încălcată (generatoarea întregului proces) este suspendată de drept.

Suspendarea procedurilor ca amânare în fapt a lor timp de 45 de zile ni se pare și nouă singura variantă logic posibilă și neprejudiciabilă (exceptând celeritatea), în sărăcia legii.

Similar, și în cursul urmăririi penale se va dispune suspendarea procedurilor pentru existența unui impediment legal temporar (suspendarea temporară de drept a normei de incriminare), în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (3) din Codul de procedură penală care stipulează :

„Suspendarea urmăririi penale se dispune și în situația în care există un impediment legal temporar pentru punerea în mișcare a acțiunii penale față de o persoană”.

– Sesizările privind încălcarea normei de incriminare neconstituționale vor continua să fie înregistrate penal însă urmărirea penală nu va putea fi începută.

– Suspendarea de drept a normei de incriminare neconstituționale împiedică sau, după caz, întrerupe curgerea termenului prevăzut în norma de incriminare (art. 6 din Legea nr. 241/2005) fără a avea însă incidență asupra unor eventuale obligații fiscale (dobânzi, penalități de întârziere etc.).

– Faptei săvârșite în cadrul termenului constituțional de 45 de zile îi lipsește, așadar, unul dintre elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005 (depășirea termenului de 30 de zile), nefiind prevăzută de legea penală [art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală] ceea ce, sub aspect procesual-penal, impune clasarea.

– Imediat după publicarea în Monitorul Oficial a deciziei de neconstituționalitate^[20] devin admisibile^[21] cererile de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală care stipulează :

Art. 453. Cazurile de revizuire:

…

f) „hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituțională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situația în care consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate”.

– Într-o opinie, s-a apreciat că, „prin instituirea acestui caz de revizuire, se asigură o aplicare retroactivă a deciziei prin care Curtea Constituțională a stabilit că o anumită procedură legală încalcă dispozițiile legii fundamentale”. ^[22]

Nu împărtășim această interpretare întrucât incidența ex nunc a deciziilor Curții Constituționale este consacrată constituțional [art. 147 alin. (4) din Constituție], neputându-se institui derogări/excepții prin acte juridice de putere inferioară (legi) decât dacă acestea sunt în mod expres permise prin actul juridic de putere superioară [de exemplu, prin art. 53 alin. (1) din Constituție].

Astfel, nu decizia Curții Constituționale se va aplica, retroactiv, hotărârii judecătorești definitive ce face obiectul revizuirii, ci hotărârea instanței investite cu cererea de revizuire (cale extraordinară de atac), în temeiul legii.

De altfel, o critică referitoare la un așa-zis caracter retroactiv al efectelor deciziilor Curții Constituționale în materia revizuirii a fost respinsă prin decizia Curții Constituționale nr. 1106/2010 (pct. II).

– Spre deosebire de cazul abrogării (care semnifică doar o schimbare a politicii normative), ieșirea din vigoare a unei norme pe calea constării neconstituționalității acesteia reprezintă o sancțiune ultimă^[23] a nerespectării preeminenței Constituției de către legiuitor [art. 1 alin. (5) din Constituție], una dintre consecințe fiind aceea a posibilității anulării și reformării hotărârilor judecătorești definitive pe calea revizuirii, în temeiul art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală.

Soluția legislativă prin care a fost introdus un nou caz de revizuire („f”) este logică, pentru că viciul de neconstituționalitate nu s-a născut la data pronunțării deciziei Curții Constituționale (abia atunci a fost constatat), ci la data instituirii normei neconstituționale, fiind contrar principiului supremației Constituției ca o normă viciată în temeiul ei să continue să-și producă efectele ^[24].

– După anularea hotărârii judecătorești definitive conform art. 462 alin. (1) din C.proc.pen., în rejudecare soluția depinde de reacția legiuitorului :

a) dacă, în intervalul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituție cât timp norma declarată neconstituțională este în vigoare dar este suspendată de drept, legiuitorul a adoptat o nouă lege penală pentru a pune de acord prevederile neconstituționale cu Constituția, rezultă o succesiune de norme penale (cea neconstituțională și cea nouă, prezumată a fi constituțională), legea aplicabilă fiind mitior lex, în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (2) din C.pen. care stipulează :

„Dispozițiile alin. (1) se aplică și actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituționale, precum și ordonanțelor de urgență aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziții penale mai favorabile” ^[25].

b) dacă, în intervalul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituție, legiuitorul nu a adoptat o nouă lege penală, norma neconstituțională a ieșit din vigoare, consecința fiind dezincriminarea faptei^[26] ca și în cazul abrogării, decizia Curții Constituționale constituind izvor de drept penal^[27]; legea aplicabilă în rejudecare va fi norma^[28] dezincriminatoare (decizia Curții Constituționale), adică legea lato senso în semnificația consacrată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului [care include și jurisprudența națională general obligatorie și cunoscută (publicată) ^[29]], ca lege mai favorabilă [art. 5 alin. (1) din C.pen.], chiar dacă, după încetarea suspendării de drept a normei neconstituționale [la împlinirea termenului constituțional prev. de art. 147 alin. (1)], legiuitorul a adoptat, totuși, o nouă lege penală (eventual mai favorabilă decât cea neconstituțională).

I. În intervalul de la pronunțarea/comunicarea deciziei și până la publicarea acesteia în Monitorul Oficial :

– Problema nu este controversată.

Majoritar este evitată.

Un autor consideră că „în această perioadă, prin interpretarea art. 147 alin. (4), deciziile Curții nu produc efecte general-obligatorii, ci doar față de instanța și părțile procesului a quo. …”.^[30]

Firesc, pentru că „decizia prin care se constată neconstituționalitatea … este definitivă și obligatorie” ^[31] și se comunică „instanței care a sesizat Curtea Constituțională” [art. 31 alin. (1) și (4) din Legea nr. 47/1992], iar „în cazul în care la data comunicării deciziei Curții Constituționale potrivit alin. (4) cauza se află pe rolul altui organ judiciar, instanța comunică acestuia decizia” [art. 31 alin. (5) din Legea nr. 47/1992].

Ce efecte, însă, vor fi obligatorii inter-partes (la instanța sau la acel „alt organ judiciar unde se comunică”) ?

Neputând fi vorba despre „încetarea efectelor juridice” [concepută ca efect culminant și condiționat, cu dată ulterioară certă de declanșare (după a 45-a zi de la publicarea în Monitorul Oficial, dacă…)], apreciem că, inter-partes, de la data comunicării, nu poate fi obligatorie decât inaplicarea temporară a normei declarat neconstituționale. Altfel ar rămâne fără justificare, pe de o parte, caracterul „obligatoriu” (dar încă nu „general-obligatoriu”) al deciziei coroborat cu, pe de altă parte, comunicarea acesteia către instanța a quo.

Ar fi suficientă publicarea în Monitorul Oficial.

Așadar, sub aspect procedural, instanța amână.

– Totuși !

Rațiunea art. 78 și art. 147 alin. (4) ambele din Constituție (referitoare la intrarea în vigoare a legii, și, respectiv, la incidența general-obligatorie a deciziilor Curții Constituționale – fixate în raport de momentul publicării în Monitorul Oficial) are în vedere una dintre calitățile substanțiale prin care o dispoziție normativă trebuie să fie caracterizată (și anume accesibilitatea, posibilitatea de a fi cunoscută de către destinatari) pentru a fi conformă conceptului extins de „lege” rezultat din jurisprudența C.E.D.O.^[32] (în aplicarea art. 20 din Constituție).

Tradițional, Monitorul Oficial asigură publicitatea actelor normative, realitate factuală pe care o reflectă și soluțiile normative [art. 78 și 147 alin. (4) din Constituție, precitate] ale Adunării Constituante din 1991.

În anul 1991 internetul încă nu pătrunsese în România decât, eventual, numai în laboratoare.

În anul 2015, realitatea factuală este însă alta decât în anul 1991: fiecare decizie prin care Curtea Constituțională constată neconstituționalitatea unei norme face obiectul unui comunicat de presă oficial, afișat pe site-ul oficial al Curții Constituționale, de unde este preluat în rețelele intranet ale tuturor instituțiilor publice interesate și chiar de către mass-media, ca informație de interes public.

– Se naște întrebarea: în aceste condiții, în intervalul de la pronunțare (comunicat oficial de presă) și până la publicarea în Monitorul Oficial, se pot dispune măsuri judiciare restrângătoare de drepturi (sechestre, măsuri preventive, condamnări) pe temeiul unei norme de incriminare declarate, totuși, neconstituțională ?

Formal – da, pentru că deciziile Curții Constituționale sunt general-obligatorii doar de la data publicării în Monitorul Oficial.

Substanțial, însă, inițierea sau continuarea procedurilor în cadrul acestui interval, pe baza unui temei juridic (norma de incriminare pretins încălcată) de notorietate declarat în mod oficial neconstituțional, ridică o problemă de etică interinstituțională^[33] anterior sesizată și sancționată în jurisprudența Curții Constituționale:

„Or, împrejurarea că instanța constituțională a fost pusă în situația de a respinge, ca devenită inadmisibilă, sesizarea formulată cu privire la dispozițiile art. 173 din Regulament, în temeiul unor norme cu caracter procedural (dispozițiile în forma criticată pentru neconstituționalitate încetând a mai fi în vigoare la data pronunțării deciziei prin care s-a realizat controlul de constituționalitate), precum și împrejurarea că dispozițiile din Legea nr. 96/2006 au fost modificate în sensul punerii lor în acord cu Legea fundamentală nu pot avea ca efect indirect validarea unui act al Parlamentului, adoptat anterior modificărilor menționate în temeiul acestor dispoziții contrare Constituției. Dimpotrivă, aceste aspecte ridică problema caracterului loial al colaborării între instituțiile statului și al raportării acestora la principiile și valorile constituționale … În concluzie, Curtea constată că hotărârea Senatului este neconstituțională prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. (5) și art. 76 alin. (2) din Constituție”.^[34]

Până la asimilarea acestei rațiuni, însă, sesizările noi vor fi înregistrate penal iar cauzele pe rol își vor continua cursul ca și cum decizia Curții nu ar exista sau nu ar fi cunoscută (!), făcându-se abstracție de „veninul anticonstituțional”^[35] constatat și declarat public, în divergență evidentă cu situația cauzei a quo (care a generat excepția de neconstituționalitate), cu riscul nesocotirii flagrante a dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție (egalitatea în fața legii) pentru că faptul administrativ al publicării în Monitorul Oficial face diferența.

* * *

Urgența măsurilor de complinire a vidului legislativ.

Spre deosebire de Parlament (legiuitor pozitiv) care, legiferând, creează o arhitectură normativă bazată pe elemente care, deși au funcționalități diferite, se susțin reciproc, Curtea Constituțională funcționează ca un „legiuitor negativ”^[36], decupând și înlăturând din legislație, din motive superioare (de neconformitate cu Legea fundamentală), blocuri normative a căror viitoare absență, întotdeauna și în mod necesar,^[37] creează o problemă sistemului în care fuseseră integrate.

Chiar și prin legile de abrogare, Parlamentul funcționează tot ca un legiuitor pozitiv pentru că, înlăturând o normă din sistem, având prerogativa legiferării (dacă o folosește sau nu în acel context este irelevant) și, menținând ceea ce rămâne, creează, implicit, un nou sistem, prezumtiv articulat și suficient sieși.

Deciziile de neconstituționalitate însă, extrăgând și evacuând, prin invalidare (și fără a avea prerogativa legiferării pozitive), blocuri normative, creează vid legislativ care se cere urgent complinit.

Practica a arătat însă că această urgență este relativă pentru că este politică, la fel ca orice inițiativă legislativă.

Un exemplu :

Prin decizia Curții Constituționale nr. 196 din 4 aprilie 2013 a fost constatată neconstituționalitatea dispozițiilor art. 55 alin. (4) și (9) din Legea nr. 317/2014 referitoare la revocarea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, singura garanție a bunei funcționări a instituției a cărei principală responsabilitate este garantarea independenței justiției [art. 133 alin. (1) din Constituție].

Maximă importanță, maximă urgență.

Însă vidul rămâne vid, complinirea întârzie și azi.

O statistică :

– în anul 2008: 27 decizii ale Curții Constituționale de admitere a excepției de neconstituționalitate;

– în anul 2009: 26 decizii ale Curții Constituționale de admitere a excepției de neconstituționalitate;

– în anul 2010: 18 decizii ale Curții Constituționale de admitere a excepției de neconstituționalitate;

– în anul 2011: 12 decizii ale Curții Constituționale de admitere a excepției de neconstituționalitate;

– în anul 2012: 3 decizii ale Curții Constituționale de admitere a excepției de neconstituționalitate;

În niciunul dintre aceste cazuri nu a fost respectat termenul de 45 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial (cu o singură excepție, o ordonanță de urgență din anul 2011)^[38].

[1] Considerăm „evenimente relevante”: pronunțarea/comunicarea deciziei, publicarea acesteia în Monitorul Oficial și împlinirea termenului constituțional de 45 de zile.

[2] Ioan Muraru, Elena Simona Tănăsescu, „Drept constituțional și instituții politice”, vol. II, Ed. C.H. Beck, Buc., 2012, p. 283.

I. Muraru, E. S. Tănăsescu (coordonatori), „Constituția României. Comentariu pe articole”, Ed. C.H. Beck, Buc., 2008, p. 1420.

Gheorghe Iancu, „Drept constituțional și instituții politice”, Ed. C.H. Beck, Buc., 2014, p. 603.

Constanța Călinoiu, Victor Duculescu, „Drept constituțional și instituții politice”, Lumina Lex, Buc., 2005, p. 243-244.

Ștefan Deaconu, „Instituții politice”, Ed. C.H. Beck, Buc., 2012, p. 361.

Bianca Selejan – Guțan, „Excepția de neconstituționalitate”, Ed. All Beck, Buc., 2005, p. 223-224.

Marieta Safta, „Drept constituțional și instituții politice”, vol. II, Ed. Hamangiu, 2015, p. 348.

Maria Năstase Georgescu, Simona Th. Livia Mihăilescu, „Drept constituțional și instituții politice”, Universul Juridic, Buc., 2011, p. 59.

Dan Claudiu Dănișor, „Drept constituțional și instituții politice, Teoria generală. Tratat”, vol. I, Ed. C.H. Beck, Buc., 2007, p. 717.

[3] Ion Deleanu, „Justiția constituțională”, Lumina Lex, Buc., 1995, p. 280.

[4] V. Pașca, „Curs de drept penal. Partea generală”, Ed. Universul Juridic, Buc., 2012, p. 19.

[5] Ibidem, p. 71.

[6] Art. 153 din Constituție consacră: „Prezenta Constituție intră în vigoare la data aprobării ei prin referendum. La aceeași dată, Constituția din 21 august 1965 este și rămâne în întregime abrogată”.

[7] Gheorghiță Mateuț, „Controlul jurisdicției constituționale și implicațiile ei asupra procesului penal”, în Dreptul nr. 5/2000, p. 41 (în același sens, a se vedea și Marieta Safta, idem).

[8] Decizia Curții Constituționale nr. 223/13.03.2012.

[9] Dan Claudiu Dănișor, într-o opinie rămasă singulară, apreciază ca fiind reversibilă și temporară sancțiunea încetării efectelor juridice ale unei norme pe calea constatării neconstituționalității „căci o lege care-și încetează efectele juridice poate să le redobândească prin schimbarea jurisprudenței constituționale fără a fi necesară revotarea sa de către Parlament …” (op. cit., p. 718). Autorul nu pare a fi stingherit, în acest raționament, de art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care stipulează: „Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.”. În aceste condiții, rămâne datoria autorului să informeze, în următorul Tratat, cum anume e posibilă „schimbarea jurisprudenței Curții Constituționale” în privința unei norme anterior constatate, definitiv și general obligatoriu, ca fiind neconstituțională. Cine și în ce condiții are drept de sezină contrar art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 (care stipulează: „Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.”) ?

[10] „Deciziile Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea … au capacitatea de a scoate din vigoare o astfel de normă” (Florin Streteanu, Daniel Nițu, „Drept penal, Partea generală”, vol. 1, Universul Juridic, Buc., 2014, p. 75).

A se vedea și V. Pașca, op. cit., p. 69 care adaugă în enumerare „încetarea condițiilor excepționale care au determinat apariția legii”, dar exclude desuetudinea.

[11] V. Pașca, op. cit., p. 69.

În același sens, Florin Strețeanu, Daniel Nițu, op. cit., p. 75.

[12] Desigur, nu vizăm situațiile în care incriminarea subzistă în cadrul unei alte norme rămase în vigoare, de exemplu : este scoasă din vigoare în legea specială, dar menținută în legea generală sau se constituie în continuare ca modalitate de săvârșire a unei alte infracțiuni.

Aceste situații vor impune schimbarea încadrării juridice ; consecutiv, orice soluție legală este posibilă (în funcție de particularitățile cauzei).

[13] Ion Neagu, Mircea Damaschin, „Tratat de procedură penală, Partea generală”, Universul Juridic, Buc., 2014, p. 272-273.

[14] Art. 78 din Constituție stipulează : „Legea se publică în Monitorul Oficial al României și intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei”.

Art. 147 alin. (4) din Constituție stipulează: “Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”.

[15] Bianca Selejan – Guțan, op. cit., p. 224. Vezi și Dan Cimpoeru, „Actele jurisdicționale ale Curții Constituționale”, Ed. Walters Kluver, 2010, p. 199.

[16] T. Drăganu, „Efectele juridice ale deciziilor Curții Constituționale în lumina prevederilor Constituției revizuite”, în Revista de drept public nr. 1/2004, p. 90.

[17] V. Pașca, op. cit., p. 71.

[18] Ion Deleanu, „Instituții și proceduri constituționale – în dreptul român și în dreptul comparat”, C.H. Beck, Buc., 2006, p. 865.

[19] Art. 303 din Codul de procedură penală anterior (valabil în anul 2006) : „Suspendarea judecății.

…

…

6) instanța suspendă judecata, prin încheierea motivată, și în cazul în care a fost ridicată o excepție de neconstituționalitate până la soluționarea de către Curtea Constituțională a excepției”.

[20] Conform art. 457 alin. (1) din C.proc.pen.

[21] Dacă și celelalte condiții prevăzute de lege sunt îndeplinite.

[22] Ion Neagu, Mircea Damaschin, „Tratat de procedură penală. Partea specială”, Universul Juridic, Buc., 2015, p. 419.

[23] Decizia Curții Constituționale nr. 223/13.03.2012 precitată (a se vedea nota de subsol nr. 8). O „sancțiune diferită și mult mai gravă decât o simplă abrogare a unui text normativ” (Dec. C.C.R. nr. 414/2010 și nr. 1039/2012).

[24] „…Curtea Constituțională este chemată să se pronunțe asupra unei situații juridice născute anterior punerii în curgere a procesului în fața instanței a quo, astfel încât, dacă excepția de neconstituționalitate este admisă de această curte, se va considera că… fapta săvârșită nu a constituit niciodată infracțiune” (Tudor Drăganu, loc. cit., p. 87).

[25] Cum anume ar putea constitui temei al răspunderii penale încălcarea unei norme de incriminare declarate neconstituțională pe motiv că nesocotește art. 1 alin. (5) din Constituție (principiul legalității) pe considerentul că „nu întrunește condițiile de calitate a legii, respectiv claritate, previzibilitate și accesibilitate, astfel că destinatarul normei nu poate să își ordoneze conduita în funcție de ipoteza normativă a legii” (cum este cazul art. 6 din Legea nr. 241/2005, conform par. 25-30 din decizia Curții Constituționale nr. 363/7.05.2015) – numai rațiunea adâncă și insondabilă a art. 5 alin. (2) din C.pen. o poate ști, cu toate că „… într-un stat de drept este imperativ necesar să se împiedice ca o lege neconstituțională să fie aplicată” (Tudor Drăganu, loc. cit., p. 91).

În opinia noastră, pe această premisă nu se poate dispune decât soluția achitării pe temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) din C.proc.pen. (lipsește vinovăția), întrucât „ […] puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta. Soluția este aceeași și pentru efectul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale” (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. I din 17 ianuarie 1995).

Mutatis mutandis, în cauzele aflate în cursul urmăririi penale soluția nu poate fi decât clasarea.

[26] Excluzând ipotezele menționate supra în nota de subsol 12.

[27] „… aceste decizii (prin care se constată neconstituționalitatea, n.n.) au caracter de izvoare de drept penal, căci, deși ele nu creează norme de incriminare, au capacitatea de a scoate din vigoare o astfel de normă. De aceea s-a afirmat că deciziile Curții Constituționale constituie izvoare formale directe cu caracter negativ.” (Florin Streteanu, Daniel Nițu, op. cit., p. 75)

[28] „… decizia de constatare a neconstituționalității face parte din ordinea juridică normativă …” (Decizia Curții Constituționale nr. 847/8 iulie 2008).

[29] Del Rio Prada împotriva Spaniei, par. 91; Cantoni împotriva Franței, par. 29 (2); Coeme ș.a. împotriva Belgiei, par. 145 (2).

[30] Bianca Selejan Guțan, Ibidem, p. 225.

[31] „Obligatorie” inter-partes, unde se și comunică, dar încă nu „general-obligatorie” [cum va fi abia după publicarea în Monitorul Oficial, conform art. 147 alin. (4) din Constituție].

[32] Muller și alții împotriva Elveției, Hotărârea din 24 mai 1988, par. 29 (3).

[33] Summum jus, summa injuria.

În speță, aplicarea riguroasă a legii, în regim de urgență, de către o instituție publică cu scopul de a evita cenzura instanței de contencios constituțional.

[34] Decizia Curții Constituționale nr. 341/2015, par. 36.

[35] Tudor Drăganu, „Drept constituțional și instituții politice. Tratat elementar”, vol. I, Lumina Lex, 1998, p. 329.

[36] V. Pașca, op. cit., p. 19.

[37] În conformitate cu disp. art. 31 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, deciziile Curții Constituționale pronunțate în condițiile alin. 1 (prin care se constată neconstituționalitatea unei legi) se comunică celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, ceea ce exclude necesitatea unor atenționări suplimentare și redundante din partea altor instituții publice (nu întâmplător) lipsite de inițiativă legislativă.

[38] Attila Varga, „Eficiența excepției de neconstituționalitate și efectele sale asupra legiferării”, în Elena Simina Tănăsescu (coordonator), „Excepția de neconstituționalitate în România și în Franța”, Universul Juridic, Buc., 2013, p. 216-217.