18/2016

Dec. Î.C.C.J. nr. 18/2016 – dispozitiv:

Prin Dec. nr. 18/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis sesizarea formulată de C. Ap. Craiova, S. pen. și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. 13.968/63/2014, și a stabilit că:

,,În interpretarea dispozițiilor art. 280¹ din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în ipoteza în care infracțiunea pentru care s-a început urmărirea penală, de la care s-a sustras inculpatul prin transmiterea fictivă a părților sociale, a fost dezincriminată, nu mai este îndeplinită una dintre condițiile de tipicitate pentru reținerea acestei infracțiuni.”

Argumentele Î.C.C.J.:

1. O problemă de drept referitoare la condițiile tipicității a fost soluționată de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Dec. nr. 10/2015[2]. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că în interpretarea dispozițiilor art. 367 alin. (1) și (6) din noul Cod penal (în continuare C.pen.), în ipoteza în care, odată cu intrarea în vigoare a acestui cod, infracțiunea care intra în scopul grupului organizat a fost dezincriminată, nu mai este îndeplinită una dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii, respectiv condiția tipicității, deoarece o faptă concretă poate să atragă răspunderea penală, dacă poate fi încadrată în tiparul stabilit de norma de incriminare, așa încât lipsa scopului grupului, determinată de dezincriminarea faptei în vederea căreia a fost inițiat, constituit ori a fost sprijinit, face să nu mai fie îndeplinită condiția tipicității.

2. Din analiza dispozițiilor art. 280¹ din Legea nr. 31/1990, republicată, se evidențiază că elementul material al infracțiunii prin care se realizează activitatea specifică laturii obiective constă într-o acțiune de transmitere fictivă a părților sociale sau a acțiunilor deținute într-o societate, însă legiuitorul a alăturat elementului material o cerință esențială, în sensul că a menționat scopul acțiunii de transmitere fictivă, respectiv în scopul săvârșirii unei infracțiuni sau al sustragerii de la urmărirea penală ori în scopul îngreunării acesteia din urmă.

În prima situație, cazul concursului real de infracțiuni cu conexitate etiologică, scopul presupune comiterea unei infracțiuni ulterior acțiunii de transmitere fictivă.

În cea de-a doua situație, cazul concursului real de infracțiuni cu conexitate consecvențională, este precizată condiția de săvârșire a unei infracțiuni prealabile.

Așadar, în ambele situații normative, scopul elementului material al infracțiunii prevăzute în art. 280¹ din Legea nr. 31/1990, republicată, presupune fie comiterea unei infracțiuni, fie existența unei infracțiuni deja comise.

Raportarea acestor cerințe și situații normative condițiilor pentru ca o faptă să fie infracțiune, așa cum dispune art. 15 C.pen., conduce la o concluzie indubitabilă, respectiv aceea că, deși, inițial, fapta ce constituia scopul ori condiția elementului material era infracțiune, ulterior, ca efect al unei decizii a Curții Constituționale a României, nu mai este infracțiune, așa încât nu mai este îndeplinită condiția tipicității, adică nu mai există acea corespondență impusă de legiuitor între trăsăturile faptei concrete și modelul-tip prevăzut de norma de incriminare.

Așadar, este evident că dezincriminarea faptei prevăzute în art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale[3], cu modificările și completările ulterioare, ca efect al Deciziei Curții Constituționale a României nr. 363/2015[4], exclude existența concordanței dintre fapta concretă și modelul descris de legiuitor în norma de incriminare cuprinsă în art. 280¹ din Legea nr. 31/1990.

3. Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a reamintit prevederile art. 147 alin. (1) și (4) din Constituția României, republicată, referitoare la efectele deciziilor Curții Constituționale a României, potrivit cărora efectele unei decizii de admitere a excepției de neconstituționalitate sunt echivalente abrogării textului de incriminare, inclusiv dezincriminării acestuia.

Pe cale de consecință, având în vedere dispozițiile art. 4 C.pen., în situația în care fapta anterioară nu este incriminată, nu poate subzista scopul sustragerii de la urmărirea penală, întrucât nu se poate efectua urmărirea penală a unei fapte neincriminate. Asemănător, nici atunci când fapta anterioară a fost dezincriminată, trăsătura tipicității nu este întrunită indiferent dacă dezincriminarea a operat ca efect al abrogării normei sau ca efect al admiterii unei excepții de neconstituționalitate și al constatării neconstituționalității normei.

1. Într-adevăr, potrivit art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscal, constituia infracțiune și se pedepsea cu închisoare de la un an la 6 ani reținerea și nevărsarea, cu intenție, în cel mult 30 de zile de la scadență, a sumelor reprezentând impozite sau contribuții cu reținere la sursă. Prin Decizia nr. 363/2015, Curtea Constituțională României a admis o excepție de neconstituționalitate și a statuat că dispozițiile art. 6 din Legea nr. 241/2005 sunt neconstituționale, întrucât aceste dispoziții nu respectă cerința de accesibilitate a legii, având în vedere faptul că nu definesc ele însele noțiunea de ,,impozite sau contribuții cu reținere la sursă” și nici nu fac trimitere la un act normativ de rang legal care s-ar afla în conexiune cu acestea, respectiv să fie indicate, în mod concret, norme legale care stabilesc categoria impozitelor sau contribuțiilor cu reținere la sursă.

În cauza analizată de Înalta Curte de Casație și Justiție, inculpatul C.D.M. a reținut și nu a vărsat în termenul legal sumele reprezentând impozite pe salarii, contribuția angajaților la fondul asigurărilor de sănătate, contribuții la fondul de șomaj și CAS angajați. Ulterior, inculpatul a efectuat o transmitere fictivă a părților sociale deținute în societatea al cărei administrator era, transmitere efectuată cu intenție directă, pentru ca inculpatul să evite o eventuală urmărire penală pentru sumele reținute la sursă și nevirate la bugetul de stat.

Se observă că fapta inculpatului C.D.M., de a reține și de a nu vărsa, cu intenție, în cel mult 30 de zile de la scadență, sumele reprezentând impozite sau contribuții cu reținere la sursă, nu mai constituia infracțiunea prevăzută în art. 6 din Legea nr. 241/2005, aceasta fiind dezincriminată ca efect al Deciziei Curții Constituționale a României nr. 363/2015.

Așadar, nemaisubzistând infracțiunea de la urmărirea căreia inculpatul s-a sustras, nu mai poate fi tras la răspundere penală pentru infracțiunea prevăzută în art. 280¹ din Legea nr. 31/1990, lipsind scopul ca destinație obiectivă a acțiunii sau inacțiunii incriminate.

2. În materie penală, scopul prezintă trei semnificații. În primul rând, scopul are semnificația de rezultat al faptei, și la acest scop se referă art. 16 alin. (3)-(5) C.pen.[5], atunci când descrie formele și modalitățile vinovăției. În al doilea rând, scopul poate fi privit ca destinație obiectivă a acțiunii sau inacțiunii incriminate, caz în care fapta se poate comite atât cu intenție directă, cât și cu intenție indirectă (de exemplu, în cazul infracțiunii de trădare prin transmitere de informații secrete de stat prevăzută în art. 395 C.pen.[6], deținerea de documente sau date ce constituie informații secrete de stat trebuie să se facă în scopul transmiterii lor unei puteri sau organizații străine ori agenților acestora). În fine, scopul se referă la finalitatea subiectivă urmărită de infractor prin săvârșirea faptei (cum ar fi, scopul însușirii pe nedrept, în cazul infracțiunii de furt prevăzută în art. 228 alin. (1) C.pen.[7]), elementul subiectiv neputând fi decât intenția directă[8].

Prin urmare, sintagma ,,scopul elementului material al infracțiunii”, folosită de instanța supremă, este discutabilă.