Nereglementarea duratei maxime a controlului judiciar în apel. Neconstituționalitate

ABSTRACT

According to art. 2151 par. (8) of the new Criminal Procedure Code, during the trial at first instance, the total duration of the judicial review may not exceed a reasonable period and in any case not exceed 5 years from the time of the referral.

The phrase “at first instance” in art. 2151 par. (8) of the new Criminal Procedure Code is unconstitutional.

Keywords: appeal, judicial control, trial, preventive measure, unconstitutionality, first instance.

Decizia C.C.R. Actul normativ vizat Dispoziții criticate Obiectul cauzei
Dec. C.C.R. nr. 79/2018 Codul de procedură penală Art. 2151 alin. (8) Excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2151 alin. (8) din Codul de procedură penală

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 399 din 9 mai 2018, a fost publicată Decizia Curții Constituționale a României (în continuare Dec. C.C.R.) nr. 79/2018 privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2151 alin. (8) din Codul de procedură penală.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile:

Art. 2151 alin. (8) din Codul de procedură penală, cu următorul conținut:

,,Art. 2151. Durata controlului judiciar

[…]

(8) În cursul judecății în primă instanță, durata totală a controlului judiciar nu poate depăși un termen rezonabil și, în toate cazurile, nu poate depăși 5 ani de la momentul trimiterii în judecată.

[…]

Dec. C.C.R. nr. 79/2018 – dispozitiv:

Prin Dec. nr. 79/2018, Curtea Constituțională a României, cu unanimitate de voturi, a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de către D.P. A. și N.A. în dosarul nr. 937/3/2015 [număr în format vechi (3.231/2015)] al Curții de Apel București, S. a II-a pen. și a constatat că sintagma ,,în primă instanță” cuprinsă în art. 2151 alin. (8) din Codul de procedură penală este neconstituțională.

 

Argumentele C.C.R.:

Autorii excepției critică dispozițiile art. 2151 alin. (8) din noul Cod de procedură penală (în continuare C.pr.pen.) din perspectiva faptului că durata totală a măsurii preventive a controlului judiciar este limitată la 5 ani de la momentul trimiterii în judecată doar în cursul judecății în primă instanță, ceea ce face ca în apel să nu fie reglementată nicio durată maximă a acestei măsuri preventive.

Plecând de la aceste susțineri, se observă că, prin Dec. C.C.R. nr. 712/2014[1], s-a analizat, din perspectivă constituțională, lipsa termenelor și a duratei maxime pentru care măsura preventivă a controlului judiciar și aceea a controlului judiciar pe cauțiune pot fi dispuse, constatând că nereglementarea acestora determină încălcarea prevederilor Legii fundamentale. Cu acel prilej, s-a reținut că măsura controlului judiciar reprezintă o măsură intruzivă ce poate afecta drepturi și libertăți fundamentale, respectiv libera circulație, viața intimă, familială și privată, libertatea întrunirilor, munca și protecția socială a muncii și libertatea economică, reglementate în art. 25, art. 26, art. 39, art. 41 și, respectiv, art. 45 din Constituția României, republicată.

S-a constatat că, deși ingerința generată de instituția controlului judiciar este reglementată prin lege, are ca scop legitim desfășurarea instrucției penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul urmăririi penale și al judecății, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie și necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept, aceasta nu este însă proporțională cu cauza care a determinat-o. În acest sens, s-a reținut că măsura nu asigură un just echilibru între interesul public și acela individual, întrucât poate fi dispusă pentru o perioadă nelimitată de timp. Principiul proporționalității, astfel cum este reglementat în ipoteza particulară a art. 53 din Constituția României, republicată, presupune caracterul excepțional al restrângerilor exercițiului drepturilor sau libertăților fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, și caracterul lor temporar. Din moment ce autoritățile publice pot recurge la restrângerea exercițiului unor drepturi în lipsa unor alte soluții, pentru salvgardarea valorilor statului democratic, este logic ca această măsură gravă să înceteze de îndată ce a încetat și cauza care a provocat-o.

Totodată, s-a relevat că prevederile din noul Cod de procedură penală ce reglementează măsura preventivă a controlului judiciar nu prevedeau nici termenul pentru care putea fi dispusă și nici durata maximă a acestei măsuri, reținând că apare, astfel, ca evident dreptul organelor judiciare de a dispune controlul judiciar, ca măsură preventivă, pentru perioade nelimitate de timp, drept ce presupune restrângerea nelimitată temporal a drepturilor și libertăților fundamentale vizate de conținutul acestei măsuri. S-a reținut că, potrivit standardelor de constituționalitate anterior arătate, o asemenea restrângere este neconstituțională, întrucât principiul proporționalității afectează conținutul normativ al drepturilor fundamentale vizate, așadar substanța acestora, nerezumându-se la restrângerea exercițiului acestora.

Se observă că, urmare a pronunțării Dec. C.C.R. nr. 712/2014, precitată, legiuitorul a adoptat Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală[2], prin care a reglementat termenul și durata maximă pentru care măsura preventivă a controlului judiciar poate fi dispusă doar pentru etapele procesuale ale urmăririi penale și a judecății în primă instanță, fără însă a reglementa o durată maximă a acestei măsuri pentru etapa procesuală a apelului. Se constată că diferența de reglementare a determinat însăși instanța judecătorească – Curtea de Apel București, S. a  II-a pen. – să aprecieze că în faza căii de atac a apelului se poate analiza durata măsurii controlului judiciar doar din perspectiva proporționalității acesteia raportată la elementele specifice cauzei.

Astfel, Curtea Constituțională a României urmează să stabilească dacă, în calea de atac, evaluarea proporționalității măsurii controlului judiciar, fără existența unui termen maxim legal pentru care măsura poate fi dispusă, este suficientă.

Referitor la proporționalitatea duratei măsurii preventive a controlului judiciar, s-a statuat că aceasta se analizează din două perspective. Astfel, având în vedere caracteristicile acestei măsuri preventive, s-a constatat existența unei proporționalități obiective ce se circumscrie stabilirii de către legiuitor a termenului maxim pentru care măsura poate fi dispusă și de o proporționalitate subiectivă ce se circumscrie situației de fapt și de drept în care inculpatul se găsește la momentul dispunerii față de acesta a măsurii preventive. Analiza proporționalității obiective ține de resortul contenciosului constituțional, pe când aceea a proporționalității subiective ține de resortul instanței judecătorești chemate să se pronunțe asupra luării/prelungirii acestei măsuri. În acest context, legiuitorul constituant a apreciat necesară reglementarea la nivelul Legii fundamentale a duratei maxime pentru care se pot dispune, în cursul urmăririi penale, măsurile preventive privative de libertate, stabilind, în consecință, că reținerea nu poate depăși 24 de ore, iar arestarea preventivă și arestul la domiciliu[3] nu pot depăși împreună 180 de zile. Astfel, Curtea Constituțională a României a relevat că, nereglementând expres, la nivel constituțional, durata maximă pentru care se poate dispune, în cursul urmăririi penale, măsura preventivă a controlului judiciar, legiuitorul constituțional a lăsat la aprecierea legiuitorului ordinar stabilirea acesteia în cadrul reglementării măsurilor ce țin de politica penală a statului[4].

Totodată, în jurisprudența Curții Constituționale a României, s-a reținut că art. 241 alin. (1) lit. a) C.pr.pen. reglementează ca primă modalitate de încetare de drept a măsurilor preventive expirarea termenelor prevăzute de lege, urmată de expirarea termenelor stabilite de către organele judiciare. Din interpretarea sistematică a normei anterior referite, în contextul dispozițiilor art. 241 C.pr.pen. în ansamblul său, reiese necesitatea existenței în cuprinsul legii procesual penale a termenului pentru care poate fi dispusă fiecare măsură preventivă, indiferent de natura sa privativă sau neprivativă de libertate[5].

Așa fiind, măsurile preventive trebuie limitate în timp prin reglementarea unei durate maxime pentru care se pot dispune, indiferent de faza procesuală în care acestea se pot lua. Cu alte cuvinte, în cazul măsurilor preventive, indiferent de natura privativă sau neprivativă de libertate a acestora, legiuitorul este obligat să reglementeze durata maximă pentru care acestea se pot dispune. Mai mult, dacă legiuitorul a ales să reglementeze o durată maximă a măsurilor preventive, distinct pentru fiecare etapă procesuală, atunci acesta are obligația stabilirii unei durate maxime a acestora pentru fiecare fază procesuală.

Or, raportat la cauza dedusă controlului de constituționalitate, se observă că, potrivit art. 2151 alin. (6) C.pr.pen., în cursul urmăririi penale, durata măsurii controlului judiciar nu poate să depășească un an, dacă pedeapsa prevăzută de lege este amenda sau închisoarea de cel mult 5 ani, respectiv 2 ani, dacă pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 5 ani. De asemenea, potrivit art. 2151 alin. (8) din același cod, în cursul judecății în primă instanță, durata totală a controlului judiciar nu poate depăși un termen rezonabil și, în toate cazurile, nu poate depăși 5 ani de la momentul trimiterii în judecată. În legătură cu acestea din urmă dispoziții, este de menționat că, deși nu este prevăzută o durată maximă a măsurii în cursul procedurii de cameră preliminară, nu se impune o astfel de prevedere, întrucât durata maximă a controlului judiciar în cursul judecății se calculează nu de la debutul acestei faze procesuale, ci de la trimiterea în judecată, incluzând, așadar, durata în care cauza s-a aflat în camera preliminară.

Pe de altă parte, legiuitorul a reglementat distinct faza procesuală a judecării cauzei în primă instanță de aceea a apelului, capitolul II al titlului III din Partea specială a noului Cod de procedură penală, având denumirea marginală ,,Judecata în primă instanță”, iar capitolul III al titlului III din același act normative, având denumirea marginală ,,Apelul”. Astfel, se observă că durata maximă a măsurii preventive a controlului judiciar este reglementată de către legiuitor în ceea ce privește etapele procesuale ale urmării penale, camerei preliminare și judecății în primă instanță, dar nu și în ceea ce privește etapa procesuală a apelului. Un argument în acest sens îl reprezintă și faptul că, în ceea ce privește măsura preventivă a arestului la domiciliu și aceea a arestului preventiv, deși legiuitorul nu a reglementat expres un termen maxim pentru care aceste măsuri pot fi dispuse în etapa procesuală a apelului, a prevăzut totuși momentul când aceste măsuri încetează de drept, chiar și în această etapă procesuală. Astfel, potrivit art. 241 alin. (11) lit. b) din codul sus-menționat, dispoziții aplicabile doar în ceea ce privește măsurile preventive privative de libertate, arestarea preventivă și arestul la domiciliu încetează de drept în apel, dacă durata măsurii a atins durata pedepsei pronunțate în hotărârea de condamnare.

Or, având în vedere cele anterior reținute de instanța de contencios constituțional, rezultă că legiuitorul nu și-a îndeplinit obligația constituțională de a reglementa durata maximă a măsurii controlului judiciar și pentru etapa procesuală a apelului. Acest fapt dă naștere dreptului organelor judiciare de a dispune controlul judiciar, ca măsură preventivă, pentru perioade nelimitate de timp, drept ce presupune restrângerea nelimitată temporal a drepturilor și libertăților fundamentale vizate de conținutul acestei măsuri, ceea ce contravine prevederilor art. 20, art. 23, art. 25, art. 26, art. 39, art. 41, art. 45 și art. 53 din Constituția României, republicată, precum și art. 5 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Plecând de la cele anterior expuse, este de relevant că, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituția României, republicată, deciziile pronunțate de către instanța de contencios constituțional sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, adică vizează cu aceleași efecte toate autoritățile publice și toate subiectele individuale de drept. Totodată, decizia prin care Curtea Constituțională a României, în exercitarea controlului concret, posterior, admite excepția de neconstituționalitate este obligatorie și produce efecte erga omnes, și nu numai inter partes litigantes.

Mai mult, în jurisprudența sa, spre exemplu, Dec. Plenului C.C.R. nr. 1/1995[6] sau Dec. C.C.R. nr. 1.415/2009[7], instanța constituțională a reținut că puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale a României, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta. Soluția este aceeași și pentru efectul general obligatoriu al deciziilor acestei Curți.

Ca urmare a admiterii excepției de neconstituționalitate, în sensul că lipsa termenelor și a duratei maxime pentru care măsura preventivă a controlului judiciar și aceea a controlului judiciar pe cauțiune pot fi dispuse determină încălcarea prevederilor Legii fundamentale, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României, republicată, Parlamentul sau Guvernul, după caz, avea obligația de a pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Legii fundamentale. Or, într-un stat de drept, astfel cum este proclamată România în art. 1 alin. (3) din Constituția sus-menționată, autoritățile publice nu se bucură de nicio autonomie în raport cu dreptul, aceeași Lege fundamentală stabilind în art. 16 alin. (2) că nimeni nu este mai presus de lege, iar în art. 1 alin. (5) că respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.

Faptul că legiuitorul nu și-a îndeplinit obligația constituțională de a reglementa durata maximă a măsurii controlului judiciar și pentru etapa procesuală a apelului determină o nesocotire a Dec. C.C.R. nr. 712/2014, precitată, cu consecința încălcării prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituția României, republicată.

Reținând că, potrivit art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale[8], republicată, Curtea Constituțională a României este garantul supremației Constituției și unica autoritate de jurisdicție constituțională în România, se constată că este competentă a se pronunța asupra situației de neconstituționalitate create[9] (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 1.018 din 19 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 22 iulie 2010).

Așadar, se observă că adoptarea de către legiuitor a unor norme contrare celor hotărâte într-o decizie a Curții Constituționale a României, prin care se tinde la păstrarea soluțiilor legislative afectate de vicii de neconstituționalitate, încalcă art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală.

 

Notă aprobativă. Într-adevăr, legiuitorul nu a stabilit durata maximă a controlului judiciar, precum și a controlului judiciar pe cauțiune, în cursul judecății în apel. De lege ferenda, aceeași soluție se impune [ca în cazul celor două măsuri preventive privative de libertate (respectiv arestarea preventivă și arestul la domiciliu)]: încetarea de drept în apel, dacă durata măsurii preventive neprivative de libertate – a controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauțiune – a atins durata pedepsei pronunțate în hotărârea de condamnare.

[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2015.

[2] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 911 din 15 decembrie 2014.

[3] A se vedea Dec. C.C.R. nr. 740/2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 15 decembrie 2015).

[4] Dec. C.C.R. nr. 17/2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 13 aprilie 2017), paragr. 48 și 49.

[5] A se vedea, în acest sens, Dec. C.C.R. nr. 712/2014, cit. supra, paragr. 25.

[6] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995.

[7] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009.

[8] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, cu modificările ulterioare.

[9] A se vedea, mutatis mutandis, Dec. C.C.R. nr. 1.018/2010 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 22 iulie 2010).

Nereglementarea duratei maxime a controlului judiciar în apel. Neconstituționalitate was last modified: iulie 10th, 2018 by Costache Adrian

Căutare