Prof. univ. dr. Augustin LAZĂR                                                                                                       Marius FOITOȘ

Procuror general adjunct – Parchetul                                                        Procuror-șef – Parchetul de pe lângă

de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia                                                              Înalta Curte de Casație și Justiție,

Biroul de criminalistică

Alexandru GEORGESCU

Procuror criminalist – Parchetul

de pe lângă Tribunalul București

Conferința practicienilor și experților europeni pe tema „Proba științifică în materie penală” ^*, organizată de Ministerul de Justiție al Franței la Lyon, în perioada 15-16 octombrie 2008, a examinat în cursul dezbaterilor realizate în plen și pe ateliere de lucru problematica administrării probelor științifice în procesul penal. Discuțiile au relevat faptul că buna desfășurare a procesului penal este determinată, în măsură importantă, de calitatea constatărilor din teren, ceea ce a condus la o specializare tot mai mare a administrării probelor științifice, fiind implicate domenii variate, precum explozibilii, dactiloscopia, protecția patrimoniului cultural etc. Totodată, în condițiile acestei specializări, cererea de expertiză științifică depășește, în cele mai multe cazuri, oferta existentă într-un anumit stat^[1].

Încă din 1980 a fost înființat un grup de lucru pentru a compara procedurile de administrare a probelor științifice în Franța, Marea Britanie, Germania și pentru a contribui la dezvoltarea unei reflecții la nivel european pe această temă. În perioada parcursă până în prezent, la nivelul Uniunii Europene se remarcă o consolidare a cooperării în domeniul penal, contribuții semnificative în acest sens fiind principiul recunoașterii reciproce a deciziilor judecătorești, mandatul european de arestare și decizia-cadru privind intensificarea cooperării în domeniul combaterii terorismului și a criminalității organizate transfrontaliere.

A fost invocat unul dintre filozofii marcanți ai promovării metodelor științifice, Karl Popper, pentru a atrage atenția că probele științifice devin din ce în ce mai importante în cadrul justiției penale, această evoluție fiind determinată nu de progresul științei, ci de creșterea necesității utilizării lor. Folosirea tot mai extinsă a probelor științifice este generată și de conștientizarea vulnerabilităților care afectează declarațiile martorilor, ca mijloace de probă. În practica judiciară se apreciază că mărturia ca mijloc de probă este afectată de următoarele vulnerabilități: profesia, memoria, așteptările și contextul cultural al persoanei. Aceste aspecte au făcut ca mărturia, mijloc de probă, să fie receptată într-un mod din ce în ce mai critic de către instanțele penale^[2].

Invocând argumentele filozofiei, se arată că esența metodelor științifice este verificabilitatea acestora prin intermediul unor teste. Nici celelalte mijloace de probă, precum prezentarea mijloacele materiale de probă obținute de pe teren, nu oferă o certitudine absolută, asemănător depozițiilor martorilor.

Potrivit unor statistici, 2% dintre rezultatele expertizelor științifice realizate de institutele de specialitate sunt eronate, ceea ce înseamnă că trebuie să avem mereu în vedere relativitatea acestui tip de probe. În acest sens, ar trebui accentuată evaluarea certitudinii probelor științifice pe baza tehnicilor matematice convenționale ale probabilității și statisticii^[3]. Spre exemplu, valoarea probatorie a unor fibre găsite la locul unei crime trebuie corelată cu probabilitatea găsirii acestora în mod obișnuit în mediul înconjurător. Totodată, trebuie acceptată ideea că laboratoarele științifice pot furniza expertize eronate în orice moment. Se invocă existența unor obstacole în comunicarea dintre expert și magistrat, determinate de specificitatea probelor științifice^[4].

Poate exista un decalaj între așteptările determinate de progresele științifice importante și realitate. Astfel, în unele legislații a fost preluat ca fapt absolut principiul identificării ADN a persoanelor, postulându-se că fiecărui individ îi este propriu un anumit cod genetic. În practică s-au înregistrat și unele eșecuri din cauza lipsei de rigoare în culegerea, conservarea, transportul și examinarea probelor materiale.

Există mai multe elemente care influențează credibilitatea probelor științifice, spre exemplu, un expert care furnizează servicii de expertiză într-un caz îndreptat împotriva unui stat aflat în conflict cu statul de origine al expertului^[5]. Rezultă necesitatea stabilirii clare a reglementărilor aplicabile la nivel național în domeniul furnizării serviciilor de expertiză.

Cooperarea internațională și schimbul de informații facilitează esențial obținerea unor rezultate pozitive în rezolvarea dosarelor aflate în lucru. De asemenea, este importantă stabilirea unor norme comune, care să permită utilizarea probelor obținute într-un alt stat în cadrul procesului penal. În absența normelor, există mari riscuri legate de compromiterea probelor, acestea devenind inutilizabile. Alți experți au observat că testele efectuate pentru a verifica corectitudinea expertizei pot avea în vedere doar nivelul tehnic al acesteia, nu și nivelul moral.

În cursul dezbaterilor Conferinței au fost analizate răspunsurile oferite de statele membre ale Uniunii Europene la cele 17 întrebări ale chestionarului privind administrarea probelor, materialul de sinteză fiind expus de reprezentantul Ministerului Justiției din Franța^[6].

Răspunsurile la întrebările chestionarului permit conturarea unor tendințe comune, dar și a unor divergențe între statele europene. Utilizarea unor noțiuni comune în analiza răspunsurilor permite compararea unor sisteme juridice distincte. Spre exemplu, în unele state noțiunea de autoritate judiciară are și sensul unei autorități de efectuare a urmăririi penale. Astfel, rezultatele chestionarului trebuie privite prin prisma vocabularului folosit, observând următoarele aspecte:

1. Autoritatea care dispune asupra prelevării probelor. Din dezbateri a rezultat că decizia prelevării probelor este luată fie de autoritatea judiciară, fie de reprezentanții Poliției sub controlul autorității judiciare. Ultimul caz implică, la rândul său, două variante: fie autoritatea judiciară decide ea însăși cu privire la prelevarea probelor, fie autoritatea judiciară doar controlează activitatea Poliției, cum sunt cazurile Spaniei, României, Olandei, Germaniei etc.

2. Alt aspect în discuție privește autoritatea de prelevare a probelor. Astfel, în majoritatea țărilor, această activitate este desfășurată de reprezentanții Poliției, în timp ce în alte state, precum Danemarca, activitatea este desfășurată de un serviciu cu competență națională. O altă excepție o constituie Estonia, în care, în anumite cazuri, prelevarea probelor nu este efectuată de către anchetatori, ci de către experți independenți.

3. Al treilea aspect vizează calitatea probelor, trasabilitatea (istoricul), necesitatea marcării și înregistrării lor. Această problemă reprezintă o prioritate pentru toate statele membre, sens în care la nivel național au fost adoptate reglementări variate: regulamente, ca în cazul Ungariei și Poloniei, sau protocoale și recomandări, ca în cazul României și Austriei. O altă manieră de a asigura calitatea probelor o reprezintă pregătirea profesională a celor care prelevează probele. Trasabilitatea probelor este asigurată în unele țări, precum Belgia, Olanda și Luxemburg, prin înregistrarea lor într-o bază de date națională.

4. Există mai multe tipuri de experți la care se apelează în soluționarea dosarelor. Aceștia aparțin fie unor laboratoare specializate, fie sunt experți independenți înscriși sau nu pe liste naționale și care fac obiectul unor evaluări periodice, fie sunt doar persoane calificate, iar nu experți în sens strict.

În Marea Britanie se recurge exclusiv la laboratoare private, iar în Suedia, în mod exclusiv la laboratoare publice. În multe țări, precum Spania, Belgia, România etc., se recurge la o soluție de mijloc, apelându-se atât la laboratoare publice, cât și la experți privați.

În funcție de reglementările existente la nivel național, laboratoarele trebuie să obțină o serie de acreditări. Astfel, în cazul Franței și Marii Britanii este obligatorie certificarea laboratoarelor de către o comisie special abilitată, pentru ca acestea să poată efectua analize genetice.

5. Un alt aspect avut în vedere este forța probantă a probelor științifice. În sistemele judiciare ale tuturor statelor europene, există un consens cu privire la principiul potrivit căruia valoarea probatorie a probelor științifice nu este superioară altor mijloace de probă.

De asemenea, la nivelul statelor membre se remarcă un consens cu privire la principiul conform căruia, obiectiv vorbind, nu există nici un alt mijloc de probă a cărui valoare probantă să fie superioară probei științifice. Un alt principiu care întrunește consensul la nivelul statelor europene este acela al liberei aprecieri a probelor, acesta constituind baza intimei convingeri a judecătorului. Spre exemplu, în Portugalia, judecătorii care au o opinie diferită de cea a expertului sunt obligați să își justifice acest punct de vedere.

6. Sistemele judiciare europene recunosc principiul potrivit căruia nu există infracțiuni pentru care legea să interzică în mod aprioric utilizarea probelor științifice. Mai mult, în Polonia există obligația de a se recurge la probe științifice indiferent de tipul de infracțiune. Cu titlu de excepție, în Slovacia există interdicția legală de a se folosi probe științifice în cazul delictelor administrative.

7. Contestarea probelor științifice de către apărare. În unele state acestea pot fi contestate încă din etapa de investigație ori poate fi contestată valoarea probatorie a serviciilor furnizate de un anumit expert (cazul Slovaciei). Pot fi contestate, de asemenea, rezultatele expertizei (exemplul României, Spaniei, Danemarcei) ori poate fi solicitată o nouă expertiză sau examinări suplimentare (exemplul României). În Luxemburg și în Belgia nu este posibilă contestarea probelor științifice în timpul etapei inițiale a investigației.

Unele domenii științifice au cunoscut progrese importante. Astfel, în Olanda, Belgia și Franța se folosește analiza probelor de sânge la locul faptei. În Belgia se mai folosesc la scară largă analizele urmelor de ureche și a vocii, precum și reconstrucția facială. În Germania s-a dezvoltat reconstituirea ADN-ului plantelor și animalelor, precum și analiza zgomotelor, iar în Franța se cunosc progrese importante în identificare amprentelor și în analiza probelor genetice.

Alte două teme de reflecție, importante în analiza probelor științifice, trebuie să le reprezinte posibilitatea de a apela la serviciile unor laboratoare sau institute din afara țării, precum și raportul costuri/beneficii.

Reprezentantul Institutului de Criminalistică al Jandarmeriei franceze a atras atenția asupra complexității infracțiunilor care implică adesea utilizarea unor servicii de expertiză din cele mai variate domenii. Astfel, magistrații trebuie să aibă posibilitatea de a accede la toată gama de experți. Prelevarea probelor trebuie să se bazeze pe o viziune globală, pe valorificarea întregului potențial științific. În Franța, la nivelul Jandarmeriei și al Poliției, există coordonatori în ceea ce privește utilizarea probelor științifice, care au misiunea de a observa și aplica posibilitățile de probare oferite de știință.

În Olanda, institutele care furnizează servicii de expertiză sunt instituții publice, ceea ce îmbunătățește raportul costuri/beneficii.

În Franța, atât institutele publice, cât și cele private, care furnizează servicii de expertiză, trebuie să ofere garanțiile independenței. În unele cazuri, faptul că un laborator aparține Poliției sau Jandarmeriei este invocat ca un motiv pentru a pune la îndoială independența acestuia. Publicul crede că Poliția nu este imparțială sau că se încearcă cu orice preț găsirea unui vinovat. Crearea de laboratoare private nu este o soluție pentru îmbunătățirea credibilității rezultatelor furnizate de laboratoare în general. La nivelul Uniunii Europene trebuie făcute demersuri pentru a pune pe baze de reciprocitate utilizarea resurselor și a expertizei de specialitate. Este inutilă dublarea resurselor și structurilor științifice, în măsura în care expertiza respectivă poate fi furnizată de un institut dintr-o altă țară.

Existența în Marea Britanie a unei piețe a serviciilor științifice, așezată pe baze comerciale și concurențiale, este benefică atât pentru raportul costuri/beneficii, cât și pentru accesibilitatea acestora, atât pentru acuzare, cât și pentru avocații apărării. Totodată, acest sistem reduce posibilitatea unor contestații cu privire la obiectivitatea expertizei furnizate.

Oricare ar fi laboratorul sau expertul implicat, acesta lucrează în beneficiul anchetei și al coordonatorului științific, care va utiliza aceste rezultate sub controlul magistratului. O posibilă temă de reflecție ar putea fi crearea unor criterii pentru statutul de „laborator european” sau de „expert european”.

Dezbaterile au fost organizate pe trei ateliere, primul privind gestionarea locului crimei, cel de-al doilea privind normele tehnice, statutul laboratoarelor și al experților, cel de-al treilea privind integrarea (administrarea) probei științifice în procedurile penale.

Atelierul I a reunit reprezentanți ai structurilor de poliție, institutelor de criminalistică și procurori din statele europene care au dezbătut problematica gestionării locului (scenei) crimei^[7].

S-a concluzionat că sintagma „locul crimei” nu trebuie înțeleasă ad litteram, întrucât în multe state termenul de “crimă” nu include și delictele. Prin “crimă” trebuie să înțelegem, în acest context, noțiunea generală de infracțiune. Totodată, activitățile desfășurate de autoritățile abilitate la locul crimei acoperă o paletă largă, de la investigații la strângerea de probe, ambalarea și transportul acestora. Tematica atelierului are în vedere managementul scenei crimei, formulare ce cuprinde o varietate de infracțiuni și presupune strângerea de dovezi.

Unele categorii de infracțiuni presupun folosirea unor dispozitive specializate, precum utilizarea unor detectoare de metale în cazul furturilor din siturile arheologice. Acest tip de infracțiune reprezintă un nou gen de activitate criminală contra patrimoniului cultural european sau internațional. Specificul acestui tip de infracțiuni implică necesitatea furnizării unei expertize obiective, de înaltă calificare.

În Finlanda, specificul țării este o densitate mică a locuitorilor pe unitate de suprafață, ceea ce înseamnă că adesea trebuie parcurse distanțe mari pentru a ajunge la locul crimei. Totodată, forțele de poliție sunt reduse din punct de vedere numeric, ceea ce implică necesitatea unei alocări atente a resurselor. Acest specific ridică numeroase întrebări legate de limitele investigației la locul crimei și de resursele alocate cercetării. În prezent, aproximativ 70% dintre investigațiile la locul crimei sunt efectuate de polițiști în uniformă, care sunt capabili să respecte procedurile de bază. Numai în cazul unor infracțiuni grave, precum incendiile, se apelează la experți din cei 140 disponibili la nivel național. Astfel, aspectele criminalistice legate de investigarea locului crimei ar trebui să facă parte din pregătirea profesională a oricărui polițist. Echipajele de polițiști în uniformă ar trebui să poată efectua investigațiile de bază la locul crimei.

O problemă importantă de discutat este și cea a autorității care decide utilizarea unor probe criminalistice. În Franța, decizia de utilizare a probelor criminalistice aparține unor ofițeri specializați în investigația la locul crimei și autorităților judiciare.

În Luxemburg există o situație similară cu cea din Franța, decizia de utilizare a probelor criminalistice fiind luată pe baza unui raport întocmit de ofițerii care investighează locul crimei. Aceștia întocmesc un raport în care sunt prezentate probele colectate, magistrații fiind apoi cei care iau decizia finală privind care anume dintre aceste probe vor fi analizate mai departe. Excepția o constituie cazurile unor infracțiuni ușoare, în care decizia aparține ofițerilor investigatori^[8].

În sistemul judiciar din România strângerea probelor este în sarcina ofițerilor investigatori, sub supravegherea procurorului. Pentru ilustrare este expus exemplul cercetării locului faptei, descoperirii și ridicării probelor materiale, precum și acțiunea de cooperare judiciară internațională, în cazul recuperării unui artefact foarte important pentru Patrimoniului Cultural Național, acțiune desfășurată împreună cu structurile specializate ale Poliției Naționale Franceze, cu ocazia expoziției bienale a anticarilor organizate la Paris, în anul 2006. Pentru stabilirea originii și autenticității artefactului, expertiza tehnică judiciară a fost efectuată de experți din cadrul Centrului de Cercetare și Restaurare a Muzeelor din Franța, Louvre, ceea ce reprezintă un exemplu ilustrativ de cooperare europeană în materie de expertiză judiciară. Rezultă necesitatea includerii aspectelor legate de cercetarea locului crimei în pregătirea profesională de bază a polițiștilor^[9].

În Finlanda, etapa strângerii dovezilor este condusă de autoritățile polițienești, acestea doar informându-l pe procuror, iar decizia de trimitere în judecată aparține procurorului. Se aplică principiul evaluării libere a probelor, iar analiza acestora depinde de comunicarea dintre ofițerii investigatori și laboratorul criminalistic. În sistemul judiciar din Olanda, Poliția este cea care strânge dovezile și decide cu privire la analiza acestora. În cazul probelor ADN, Poliția are nevoie de acordul procurorului, iar în cazurile mai grave este consultat și Institutul olandez de criminalistică. Cercetarea locului crimei este considerată o profesie în sine, fiind necesară o pregătire specifică. În prezent, în sistemul judiciar finlandez acest rol este îndeplinit în principal de ofițeri de poliție care au absolvit un program de pregătire de 25 de săptămâni. Experții care lucrează în laborator nu pot fi făcuți responsabili cu cercetarea la locul crimei. Există aproximativ 25-30 de cazuri pe an în care este necesară prezența unui expert de laborator, cum este de exemplu cazul unor infracțiuni care implică droguri de mare risc. Se consideră că nu există compatibilitate între rolul de strângere a probelor de la locul crimei și funcția de analiză a acestora^[10].

În Polonia există experți criminaliști care participă în calitate de consultanți la strângerea probelor de la locul faptei. Un rol similar a fost remarcat și în Olanda, unde există, de asemenea, consultanți, dar polițiștii rămân „stăpânii locului crimei”. În Danemarca, cazurile în care se apelează la experți din mediul privat sunt destul de rare, acestea fiind adeseori cazurile de incendii. Experții olandezi nu se deplasează la locul faptei, dar există o echipă specială care cercetează scena crimei; în cazurile în care este necesar, se poate apela la un expert pe domeniul respectiv, de exemplu ADN.

În Luxemburg, ofițerii de poliție sunt cei care strâng probele, însă, în unele cazuri, probele pot fi culese și de către reprezentanți ai instanțelor, pe baza unui mandat.

Este prezentată comparativ situația sistemului românesc, unde există și inspectorate specializate care se ocupă cu cercetarea accidentelor la locul de muncă sau a accidentelor aviatice, iar specialiștii lor participă la cazurile complexe din aceste domenii, cum ar fi accidentele de avion.

În Olanda, în unele cazuri, în etapa de strângere a probelor pot participa reprezentanți ai Institutului Criminalistic Olandez, care fac parte dintr-o echipă specială ce îndeplinește aceste atribuții. În sistemul judiciar din Polonia se prezintă cazul unui ofițer de poliție pensionat, care participă la strângerea probelor în calitate de funcționar public. În Danemarca, în cazurile grave, sunt implicați atât reprezentanți ai poliției locale, cât și ai procuraturii, care examinează împreună modalitatea de analiză a probelor. Locul crimei este închis pentru persoanele din afara echipei de investigație. Martorii sau alte persoane nu au acces în acea locație.

Sistemul judiciar din Franța presupune existența unui judecător de instrucție care decide în aspecte precum solicitarea unei contraexpertize. Totodată, există rolul de coordonator criminalistic al strângerii de probe la locul faptei. Acesta furnizează consultanță organelor poliției judiciare cu privire la aspecte precum raportul cost/beneficii în strângerea de probe. Coordonatorii pot asigura și legătura tehnică între mai multe cazuri în care pot apărea elemente comune. Aceștia au un rol important datorită complexității cercetării la locul faptei, asigurând repartizarea rolurilor experților. Atunci când se efectuează cercetarea locului faptei, pot participa și martori asistenți. De asemenea, există un număr de proceduri la care participă și părțile în cauză. Spre exemplu, persoana suspectată trebuie să semneze raportul cuprinzând rezultatele investigației, alături de 2 martori. Investigatorii care acționează trebuie să fie imparțiali. Fiecare instituție implicată, atât Jandarmeria cât și celelalte structuri de poliție au proprii coordonatori ai activităților de la locul faptei^[11].

În sistemul judiciar din România, procurorul este cel care are rolul de coordonator al unei anchete complexe, precum și în cazul faptelor care îi atrag competența materială, spre exemplu în cazurile infracțiunilor contra vieții persoanei. Asemănător sistemului judiciar francez, în cazul unor anchete complexe în care se apelează la un nivel ridicat de expertiză, este necesară și o coordonare din punct de vedere tehnic, criminalistic, a cercetării locului faptei, prin implicarea Institutului Criminalistic al Inspectoratului General al Poliției Române. Dacă organele judiciare au îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză, dispun efectuarea unei noi expertize, procedeu probator similar contra-expertizei din sistemul francez. Noile orizonturi ale investigației criminalistice impun descoperirea, conservarea și examinarea microurmelor rămase la locul faptei. Calitatea concluziilor este condiționată, în măsură esențială, de conservarea urmelor în câmpul infracțional^[12].

Experții francezi au relevat că trebuie asigurată integritatea locului faptei, întrucât prezența prea multor persoane poate afecta negativ capacitatea probatorie. Astfel, în Franța este sancționată interferența neregulamentară în activitățile de la locul crimei. Orice prezență care nu este necesară la locul crimei ridică un risc, fie de distrugere a unor probe, fie de contaminare.

Se prezintă cazul detonării unei bombe în Helsinki, faptă comisă de către un tânăr, ocazie în care a fost dificilă asigurarea integrității probelor de la fața locului din cauza mediatizării excesive a cazului. Prin natura incidentului, foarte multe persoane au dorit să vadă locul crimei, ceea ce a ridicat numeroase probleme, un polițist fiind nevoit să interzică chiar accesul ministrului de interne în locul respectiv. În Finlanda aceste aspecte nu sunt reglementate la nivel legislativ^[13].

În Danemarca, similar Finlandei, nu este reglementată la nivel legislativ problema accesului la locul faptei. Acest aspect cade în responsabilitatea Poliției care decide cui îi este permis accesul^[14].

Experții francezi au relevat din practica organelor judiciare franceze, metoda instalării la locul faptei a unui coridor de protecție care oferă o barieră fizică de protecție a scenei crimei.

Datorită diversității reglementărilor interne în ceea ce privește protecția locului crimei, este recomandabilă adoptarea unui protocol la nivel european în materie, care să stabilească standarde comune. În practica judiciară din România există o metodologie investigativă care prevede că primii reprezentanți ai organelor judiciare care ajung la locul faptei sunt responsabili cu protecția acestuia, prin luarea unor măsuri de ordine. Este importantă existența unei metodologii care să reglementeze gestionarea locului crimei.

Alți experți au relevat exemplul manifestațiilor violente, caz în care este dificil de delimitat și de protejat locul infracțiunii. Datorită contactului acestora cu locul faptei, în multe legislații se iau mostre de ADN de la ofițerii de poliție pentru a putea diferenția aceste probe biologice de celelalte găsite la locul faptei.

În sistemul judiciar din Danemarca nu există un protocol în materia protecției locului faptei, fiind preferată varianta stabilirii unor bune practici comune și a unor linii generale de orientare, decât a unui protocol rigid^[15].

Într-o altă opinie excluderea ADN-ului și probelor biologice ale investigatorilor dintre probele strânse de la locul crimei poate duce la eliminarea din câmpul cercetării a unor posibili infractori întrucât se poate întâmpla ca infractorii să fie chiar din rândul investigatorilor. Dacă nu sunt eliminate, probele biologice ale investigatorilor pot genera costuri financiare și de muncă suplimentare inutile.

Problema calității probelor și a trasabilității acestora, presupune abordarea aspectelor privind standardele și reglementările naționale în cazul probelor materiale și biologice, nivelul reglementării legislative sau regulamentele interne. S-a remarcat că în practică, adesea se aplică regulile de bun simț, pentru protecția integrității probelor biologice.

În Belgia s-au elaborat proceduri speciale de prelevare și ambalare a probelor. Practica judiciară a consacrat principiul potrivit căruia “poți să iei ce vrei, atât timp cât servește la aflarea adevărului”. Probele prelevate de la locul crimei vizează în special identificarea persoanelor, iar procedurile de prelevare a probelor biologice sunt prevăzute la nivel legislativ^[16].

În sistemul judiciar din România, în procedurile de examinare a probelor sunt implicate următoarele instituții: Institutul de Criminalistică al Inspectoratului General al Poliției Române, Institutul Medico-Legal și Institutul de Criminalistică din cadrul Ministerului de Justiție. Institutul de Criminalistică a stabilit o metodologie de prelevare a datelor, fiind utilizate standardele ISO care trebuie respectate de ofițerii de poliție în momentul în care colectează probe. Standardele ISO 17025 sunt utilizate de laboratoare, iar cele ISO 17020 sunt aplicabile locului crimei^[17].

În Finlanda, la nivel legislativ nu sunt precizate procedurile ce trebuie urmate în colectarea și gestionarea probelor, ci este statuat doar rolul Institutului de Criminalistică în calitatea sa de furnizor de expertiză. Există un manual utilizat de unitățile de cercetare la locul faptei, precum și proceduri de remediere a erorilor. Nu este agreată utilizarea unor protocoale, întrucât acestea pot deveni limitative. Esența succesului în această activitate nu stă în reglementări, ci în oameni, în competența și pregătirea lor profesională, precum și punerea la dispoziție a unor resurse financiare.

La nivel național, există 24 de echipe pentru cercetarea locului faptei. Totodată, structurile de poliție finlandeze trec printr-un amplu proces de reorganizare, ceea ce înseamnă că din anul 2009 fiecare structură locală de poliție va avea o unitate de cercetare a locului faptei. Fiecare dintre cele 24 de echipe existente la nivel național are propriile manuale de proceduri pentru asigurarea calității, aplicabile la nivel intern. Aceste manuale nu reprezintă totuși o reglementare a colectării de probe la locul crime. În prezent în Finlanda se evaluează dacă activitatea la locul crimei ar trebui reglementată conform standardelor ISO 17020^[18].

La nivel european, se remarcă tendința de acreditare a echipelor care efectuează cercetări la locul crimei.

În sistemul judiciar din Danemarca, există diverse infracțiuni în cazul cărora legea permite prelevarea probelor biologice. În cazul unui refuz, din partea persoanelor este responsabilitatea criminalistului să asigure recoltarea acestora. Prevederi similare există și în Franța și în Marea Britanie. La sfârșitul cercetării locului faptei este redactat un raport în care este precizat ce probe au fost colectate și din ce loc.

În Olanda există o metodologie și standarde de colectare și gestionare a probelor, în funcție de tipul acestora. În Polonia există mai multe instrucțiuni și proceduri care reglementează desfășurarea investigațiilor, precum și activitatea ofițerilor criminaliști la locul faptei.

Experții din Franța au remarcat că aplicarea protocoalelor care reglementează activitățile desfășurate la locul crimei trebuie să fie una flexibilă, și nu rigidă, astfel încât să permită și aplicarea normelor de bun simț.

Alți experți au observat reglementarea colectării de probe biologice de la persoane conform anumitor reguli. Astfel, în unele țări este necesar ca infracțiunea de care este suspectată persoana căreia i se recoltează probe să fie pasibilă de pedeapsa cu închisoarea până la 18 luni pentru a-i preleva o probă de salivă. În cazul în care persoana respectivă se opune, în Danemarca este permisă prelevarea probelor prin utilizarea forței, în timp ce în Polonia, această sarcină cade în responsabilitatea ofițerilor de poliție.

Conform sistemului judiciar din Franța, persoana care refuză recoltarea probelor biologice poate fi urmărită penal. În Belgia, legea prevede că, în anumite cazuri, persoanele sunt obligate să furnizeze probe biologice, iar în Luxemburg poate fi utilizată forța pentru obținerea probelor biologice: salivă, fire de păr, sânge.

În Marea Britanie a fost adoptat Coercitive Means Act, care reglementează utilizarea mijloacelor coercitive în obținerea de probe. În această reglementare se prevedere obligativitatea furnizării de probe ADN pentru persoanele suspecte de a fi comis o faptă pasibilă cu o pedeapsă cu închisoarea de cel puțin 6 luni. În practică, această reglementare exclude cazurile cele mai puțin grave, de furt, însă se aplică infracțiunii de conducere sub influența băuturilor alcoolice.

În sistemul judiciar din Olanda, dacă persoana este cooperantă, poate alege dacă să furnizeze o probă de salivă, de sânge sau fire de păr, precum și dacă recoltarea probelor să fie efectuată de către un ofițer de poliție sau de către un cadru medical. Dacă persoana refuză, judecătorul poate emite un ordin prin care să o oblige să furnizeze proba biologică respectivă. În acest caz, persoana poate, încă, alege dacă recoltarea probelor să fie efectuată de către un ofițer de poliție sau de către un cadru medical.

În Franța ambalarea probelor este realizată de către ofițerii de poliție și personalul tehnic, în conformitate cu regulile practice existente. Există un Centru pentru păstrarea probelor ADN, care este aflat în subordinea Jandarmeriei și se află lângă Paris, probele ADN fiind păstrate în unități de refrigerare.

În Luxemburg fiecare probă are un cod de bare, care permite trasabilitatea acestora. Un Departament central pentru Investigații Criminale, precum și structuri regionale gestionează colectarea și păstrarea probelor. Este necesară asigurarea unui spațiu mai mare de stocare și a unor “frigidere” adecvate. În cazul unor infracțiuni grave, ofițerul de poliție este cel care transportă probele la laborator, iar în cazul unor infracțiuni mai puțin grave, probele sunt transportate prin poștă. În Luxemburg nu există un laborator care să efectueze analize asupra probelor ceea ce înseamnă că acestea trebuie trimise în străinătate^[19].

Problema spațiului de stocare este amintită și de reprezentanții Belgiei și Franței.

În Finlanda, datorită particularităților acestei țări, densitatea mică de locuitori pe unitatea de suprafață și existența unui singur laborator criminalistic în apropiere de Helsinki, pentru transportul probelor biologice sunt utilizate serviciile poștei obișnuite. În acest scop, a fost închiriată o căsuță poștală pe un nume fictiv, asigurându-se astfel transportul probelor biologice sub forma unor pachete obișnuite. Singura excepție o constituie pachetele cu probe ADN care sunt transportate în niște recipiente standard de culoare galbenă.

În Polonia legea prevede utilizarea serviciilor de poștă ale Poliției pentru transportarea probelor biologice. Există reglementări speciale în ceea ce privește transportul probelor ADN, care trebuie păstrate în recipiente speciale. În cazul unor aspecte de natură să afecteze integritatea probei, spre exemplu ruperea sigiliului de la recipientul de păstrare a acesteia, laboratorul criminalistic decide dacă aceasta mai poate fi utilizată^[20].

Alți experți au remarcat că practicile laboratoarelor criminalistice influențează decisiv modul de gestionare a probelor științifice. Astfel, trebuie avute în vedere nu numai reglementările formale existente, ci și aspectele derivate din practica de expertiză. Laboratoarele trebuie să păstreze un echilibru între respectarea regulilor și atingerea unor rezultate eficiente, respectiv analiza probelor. În anumite probleme ele trebuie să dea dovadă de flexibilitate.

Dezbaterile celui de-al II-lea atelier au relevat împrejurarea că sistemul de analiză diferă de la o țară la alta, autoritățile de analiză a probelor fiind laboratoare de stat ori institute publice cu puternice conotații comerciale, institute în întregime private sau experți din mediul privat.

În Belgia toate probele prelevate sunt analizate și colectate la nivelul unor structuri independente la nivelul unei structuri centrale care depinde de Poliția Federală. Institutul Belgian de Criminalistică, în cadrul căruia se păstrează și bazele de date naționale, este una dintre cele mai importante instituții de analiză a probelor din Belgia. Atunci când este necesară consultarea unor experți se apelează fie la domeniul academic, fie la institute private, ori la laboratoare specializate, cum ar fi cel din cadrul Academiei Militare Regale în domeniul explozivilor.

În Suedia analizele probelor sunt efectuate la mai multe niveluri, atât în structuri locale cât și centrale. Astfel, la nivelul Poliției există mai multe laboratoare de mici dimensiuni în cadrul cărora se efectuează analize specifice, precum compararea amprentelor digitale. În cazul în care probele nu pot fi analizate la nivel local, se caută soluții alternative, apelându-se fie la structurile existente la nivel regional fie la experți externi.

În Germania, în general, analiza probelor se face în cadrul laboratoarelor proprii ale poliției. În măsura în care este necesar, se apelează la experți din exterior sau din cadrul celorlalte structuri ale Poliției. La nivelul landurilor, există atât laboratoare cât și institute importante care participă la analiza probelor științifice. La nivelul Brundeskriminalamt – BKA există un grup de experți distinct, care nu face parte din laboratorul criminalistic central^[21].

Deși, în ultimii ani, utilizarea probelor ADN a devenit tot mai răspândită, acest tip de probe nu trebuie sa le excludă pe celelalte, care au propria lor relevanță.

Acreditarea laboratoarelor și institutelor furnizoare de servicii de expertiză reprezintă o garanție a calității acestora.

Pentru a putea delimita statutul expertului, trebuie stabilită mai întâi o definiție comună a expertului, întrucât criteriile ce trebuie îndeplinite pentru obținerea acestui statut diferă de la un sistem de drept la altul. În unele țări, statutul de expert este definit la nivel legislativ, în timp ce în altele acesta este determinat de apartenența la o categorie profesională sau la o instituție specializată. Totodată, există posibilitatea utilizării serviciilor unor persoane calificate și nu neapărat ale unor experți. În Franța, în cazul identificărilor pe baza amprentelor genetice trebuie ca expertul să fie nu numai înscris pe o listă oficială, dar să aibă și acreditarea unei comisii special abilitate în acest sens. Astfel, în Franța, experții sunt înscriși pe o listă oficială și organizați pe categorii detaliate.

Statele europene se diferențiază din punct de vedere al modalității de acordare a statului de expert într-un anumit domeniu. Acesta poate fi acordat fie de către o instituție independentă, fie prin recunoașterea de către autoritățile judiciare, fie prin îndeplinirea unor criterii sau prin înscrierea pe o listă oficială.

În Letonia există două categorii de experți. Conform legii penale, un expert este o persoană care deține cunoștințe specializate într-un domeniu, iar conform altei proceduri, un expert este o persoană care trece o serie de teste date de o Comisie formată din reprezentanți ai Ministerului Public, Ministerului de Justiție, Ministerului de Interne, Poliției, directorii laboratoarelor poliției și persoane care dețin la rândul lor calitatea de experți în domeniul respectiv.

În alte state există sisteme după care are loc reevaluarea experților la fiecare 6 ani, nefiind necesar un număr minim de ani de practică.

În Germania există liste de experți, dar acestea sunt informale și sunt create la nivel local. În domeniul civil există o listă de experți alcătuită de Camera de Comerț și Industrie. În această țară nu există, ca în Marea Britanie, consilii speciale pentru acreditarea experților sau norme profesionale foarte stricte.

În Marea Britanie, de nouă ani, există o listă a experților acreditați pentru a furniza servicii de expertiză Poliției. Există 26 de domenii pentru care experții pot fi înscriși pe listă, precum ADN, analiza fibrelor etc. Odată înscriși pe listă, nu există limite geografice pentru acei experți.

După alte opinii stabilirea unor criterii comune de acreditare a experților trebuie corelată cu standardele educaționale pe care aceștia trebuie să le îndeplinească. Se poate vorbi astfel de o triplă acreditare: a laboratoarelor, a procedurilor utilizate și una individuală, a experților.

O temă de reflecție o poate constitui includerea formării judiciare a experților în pregătirea lor profesională, astfel încât aceștia să cunoască locul și rolul expertizei în cadrul procesului penal. Pregătirea profesională poate fi organizată pe două direcții: una generală, referitoare la regulile generale de desfășurare a procedurilor penale și una specializată, pe domeniul de expertiză. În mod similar, evaluarea experților ar trebui să vizeze cele două dimensiuni.

Crearea unui statut de expert european implică definirea unor criterii de stabilire a acestuia. Dacă un expert trebuie să furnizeze expertiză în fața unui tribunal dintr-o altă țară, după alte proceduri, pot apărea probleme. Astfel, a fost prezentat cazul unui omor comis în Slovacia, cauză în care a fost folosit un expert german în balistică. În urma acestei experiențe, expertul a declarat că nu dorește să mai participe la o asemenea procedură, datorită diferențelor de metodă dintre cele două sisteme naționale. Într-un alt caz, expertul străin chemat să furnizeze servicii a fost mai întâi supus unui adevărat interogatoriu cu privire la metodele și identitatea sa.

În Franța nu este reglementat statutul de expert judiciar, acest statut fiind apreciat de la caz la caz, în funcție de domeniul de specialitate. Elementele comune sunt regulile de morală și independență ce trebuie respectate. Listele cu experți judiciari sunt afișate la sediul fiecărei curți de justiție, iar lista națională este disponibilă pe site-ul Curții de Casație.

Din dezbateri rezultă existența a două perspective, una care accentuează privilegierea experților din țara în care au loc procedurile, iar alta pentru care nu există o condiționalitate dată de naționalitate, întrucât știința este aceeași peste tot. Ar trebui definit un standard minim care trebuie îndeplinit de experți pentru a putea oferi garanția unei expertize de calitate. ENFSI, deși reprezintă doar laboratoarele naționale, ar putea întocmi o evaluare a resurselor existente la nivel european în domeniul criminalistic. S-a observat că prin caracterul său asociativ, ENFSI ar putea reprezenta în viitor o sursă pentru cazurile în care este necesară participarea unor experți străini. O asemenea modalitate de cooperare ar trebui armonizată cu reglementările naționale, fiind ridicate probleme legate de recunoașterea experților, precum și de credibilitatea acestora.

Trebuie folosite mecanismele existente și trebuie evitată dublarea acestora prin crearea de noi organisme. De asemenea, ar trebui să existe o structură sau o autoritate care să consilieze magistrații cu privire la cea mai bună abordare în cazurilor în care este necesară utilizarea unor servicii de expertiză.

Dezbaterile celui de-al III-lea atelier au avut ca temă probațiunea în cadrul procesului penal care este realizată din perspectiva următoarelor aspecte:

a) Admisibilitatea probelor științifice în cadrul procesului penal. A fost administrat un chestionar pe această temă, în urma căruia s-a concluzionat că există puține dezbateri la nivelul țărilor participante, acest aspect fiind lăsat de obicei la latitudinea magistraților.

b) Evaluarea valorii probelor. În urma consultării experților a rezultat că în general această evaluare este una liberă.

c) Problema independenței expertului.

d) Disponibilitatea serviciului de expertiză, dacă apărarea are un acces la fel de facil ca și acuzarea la expertiza științifică, respectiv problema accesului echitabil.

e) Posibilitatea creării unui statut european al expertului.

f) Utilitatea practică a schimburilor internaționale de expertiză.

În ceea ce privește problema independenței experților, trebuie avută în vedere existența unor reguli diferite în etapa anchetei și în etapa de judecată. Acest aspect apare cu precădere în cazurile în care, datorită caracterului specific al domeniului abordat (exemplul accidentelor de avion din Franța), numărul de experți este limitat sau atunci când expertul activează în același domeniu profesional ca și subiecții procesului penal. Ipoteza lansată de un judecător de instrucție din Franța este aceea că problema independenței experților poate fi specifică sistemului de drept francez, datorită caracterului inchizitorial al acestuia. Independența experților poate fi legată și de formarea profesională a acestora.

În Olanda se încearcă definirea unor criterii care trebuie respectate de experți pentru a fi recunoscuți ca atare. Totodată, justiția penală trebuie să ofere posibilitatea furnizării de contraexpertiză. Mai mult, trebuie definite norme la nivel european în acest sens.

La nivel național, sistemul este organizat în mod diferit. În unele țări laboratorul de analiză și institutele științifice se află sub autoritatea Ministerului Justiției, în timp ce în altele este subordonat Poliției. Trebuie avut în vedere modul în care se realizează această subordonare. În cele mai multe cazuri aceasta este doar financiară, fără a fi influențată expertiza furnizată.

Opinia unui judecător din Olanda este aceea că institutele private nu sunt viabile întrucât nu oferă garanția independenței. Se încearcă încheierea unui contract deontologic care să rezolve această problemă. Judecătorii sunt generaliști, ei nu au posibilitatea să evalueze expertiza furnizată de specialiști. Existența unui organism profesional care să definească norme comune ar putea furniza garanțiile necesare. În Olanda, se încearcă implementarea unui sistem care să asigure independența experților, nu numai în domeniul tehnic sau științific, dar care să implice, în cazurile unor infracțiuni grave, și participarea unor psihologi și psihiatri. Totodată, în această țară există deja un sistem nu neapărat de schimb, ci de colaborare internațională în aceea ce privește furnizarea de expertiză.

În legislația germană, judecătorul trebuie să controleze activitatea expertului și să expună motivele științifice în cadrul deciziei sale. Problema calității expertizei furnizate este relevantă cu atât mai mult în cazul domeniul psihiatric, datorită numeroaselor școli de gândire existente.

În Marea Britanie, sistemul judiciar este unul adversarial. Independența experților trebuie să țină de obiectivitatea științei. Există o listă cu experți recunoscuți, iar înregistrarea pe această listă costă 200 de lire. Se poate vorbi de o adevărată piață de furnizare a acestui tip de servicii, fiind necesară supravegherea contractelor încheiate. Este responsabilitatea autorităților care apelează la experți să asigure respectarea regulilor. În Marea Britanie există câteva mii de experți înregistrați pe baza experienței și dosarului profesional. Analiza independenței expertului trebuie raportată în permanență la controlul exercitat de către judecător și la dosarul de caz în ansamblul său. În cazul sistemelor inchizitoriale, întregul dosar este coordonat de judecătorul de instrucție, însă pot apărea dezechilibre cauzate de accesul părților la expertiză^[22].

În Austria, costurile legate de expertiză sunt reținute în sarcina condamnatului fără însă a ajunge la sume foarte costisitoare. Întrucât este un stat de dimensiuni reduse, se apelează adesea la experți din Germania pe baza liberei aprecieri a judecătorului, fără a exista limitări legate de caracterul public/privat al institutului care furnizează expertiza.

În Luxemburg, legislația prevede că se poate apela la experți străini în măsura în care aceștia sunt recunoscuți în statul de proveniență. Este importantă comunicarea dintre expert și judecător, utilizarea unui limbaj de specialitate adecvat.

În cadrul sistemului de drept francez, raportul expertului poate fi supus examinării altui expert, fiind astfel furnizată o nouă garanție a corectitudinii acestuia.

Dezbaterea a vizat, de asemenea, aspecte legate de limitele financiare și bugetare ale accesului apărării la serviciile de expertiză. Utilizarea probelor științifice în cazurile mai puțin grave implică costuri foarte ridicate. Un alt element care trebuie avut în vedere este utilizarea expertizei unor institute publice, în condițiile în care cheltuielile sunt mai mici decât cele ale institutelor private.

În Franța, cheltuielile efectuate cu expertizele sunt determinate în special de dimensiunile bugetului Ministerului Justiției. Cu toate acestea, în cazurile importante pot fi alocate fonduri chiar dacă acestea nu au fost prevăzute inițial. Elementele de cost pot fi considerate și un aspect dinamic, pozitiv, din perspectiva reducerii acestora datorită concurenței. Utilizarea sistematică a mijloacelor tehnice, în sensul facilitării dezvoltării anchetei implică și necesitatea stabilirii unor limite etice și normative. Analiza ADN are costuri relativ reduse, prin comparație cu mijloacele clasice de anchetă cum sunt interceptările telefonice etc. Mai mult, odată cu avansul tehnologic, costurile s-au redus considerabil, acest tip de analiză începând să fie utilizat pe scară largă și în cazurile mai puțin grave. Elementele de cost generate de utilizarea experților trebuie apreciate de judecător prin raportare la utilitatea acestora în contextul dosarului cazului. Există și riscul multiplicării mijloacelor folosite pentru a acoperi toate posibilitățile tehnice. Trebuie găsită o limită între “a nu face nimic” și „a face totul”, întrucât „a face totul” este prea costisitor. Judecătorul este manifestarea adevărului, motiv pentru care acesta poate hotărî utilizarea oricăror probe științifice atât timp cât acestea contribuie la aflarea adevărului.

În sistemul judiciar din Marea Britanie, sub egida Home Office (Ministerului de Interne), a fost creat rolul de „Forensic Regulator”, ca urmare a privatizării pieței de furnizare a acestui tip de servicii de expertiză. „Forensic Regulator” este implicat atât în încurajarea dezvoltării unor noi metode de analiză a probelor științifice, cât și în reglementarea metodelor existente. Sub egida acestei autorități de reglementare funcționează mai multe grupuri de lucru la nivel de experți organizate pe domenii, spre exemplu A.D.N. etc. Noile descoperiri sau mecanisme de analiză a probelor științifice presupun nu numai considerente de natură tehnică, ci implică și aspecte morale, etice, cum ar fi cele legate de identitatea persoanei. Autoritatea consiliază magistrații în ceea ce privește utilizarea serviciilor de expertiză și fixează normele care reglementează furnizarea acestui tip de servicii. Chiar dacă vorbim de o piață concurențială a serviciilor de expertiză în Regatul Unit, aproape 90% din aceasta este reprezentată de analizele ADN.

În Olanda problema calității expertizei este o prioritate. Este de dorit crearea unui rol similar celui al Regulatorului din Regatul Unit, posibil prin crearea unui Comitet independent cu funcții asemănătoare.

Un magistrat din Franța a prezentat un caz în care au fost furnizate probe obținute prin noi mijloace tehnice din domeniul olfactiv, care au permis identificarea persoanelor implicate. Considerând că aceste probe, care reprezentau singurele argumente ale acuzării, sunt neconvingătoare, judecătorul le-a refuzat.

Utilizarea mijloacelor tehnice trebuie să aibă în vedere respectarea libertății și legitimității (exemplul identificării genetice care trebuie să protejeze drepturile omului). Ideea a fost reluată și de un expert din Olanda care arată că în această țară a fost adoptată și o lege pe această temă.

În Plenara Conferinței din 16 octombrie 2008 s-au expus concluziile atelierelor de lucru.

Discuțiile atelierului I au vizat probele științifice, decizia de utilizare a lor și diversele practici utilizate în statele membre pentru colectarea acestora^[23]. În dezbaterile atelierului au fost evidențiate mai multe sensuri ale sintagmei “locul crimei”, în cele din urmă fiind utilizat un sens larg al acesteia.

Un aspect important adus în discuție a fost stabilirea autorității care ia decizie cu privire la utilizarea probelor științifice. La nivelul statelor membre există mai multe sisteme: decizia poate aparține fie anchetatorilor sub controlul sau coordonarea autorității judiciare, fie autorității judiciare. O caracteristică comună statelor europene este diferențierea dintre autoritatea care ia decizia cu privire la utilizarea probelor științifice și autoritatea care decide cu privire la analiza acestora. Colectarea probelor este realizată de echipa de anchetatori, aceasta fiind sprijinită, atunci când este cazul, de experți specializați în anumite domenii. Astfel, în cazul infracțiunilor care implică utilizarea armelor de foc poate fi necesară prezența unui expert în balistică.

În general, este interzisă prezența suspectului, a victimei sau a martorilor la locul crimei, atunci când se colectează dovezile însă, în anumite țări, se admite prezența suspectului în etapa de colectare a probelor, acestuia prezentându-i-se probele găsite. Totodată, în multe dintre statele europene, suspectului i se oferă posibilitatea solicitării unei contraexpertize (noi expertize) a probelor găsite.

În majoritatea statelor există funcția de coordonator al investigației la locul crimei, acesta având rolul de a prezenta anchetatorilor opțiunile existente pentru prelevarea probelor științifice. Decizia cu privire la utilizarea probei științifice aparține persoanei care conduce ancheta.

Nu se poate vorbi de o protecție legislativă a scenei crimei însă, în majoritatea statelor europene, au fost adoptate coduri de bune practici sau diverse reglementări care să asigure integritatea acestui spațiu. Totodată, multe state fac demersuri pentru realizarea unor baze de date ADN, progrese importante în acest sens fiind realizate de Finlanda.

S-a concluzionat că trasabilitatea probelor este deosebit de importantă, fiind preferat un sistem de marcare a acestora prin cod de bare. Modalitatea de transport a probelor este extrem de importantă, pentru protejarea acestora fiind remarcate două sisteme: transportul acestora prin reprezentanții Poliției sau prin curieri privați. În cazul afectării integrității probelor științifice, conducătorul anchetei este cel mai adesea cel care decide cu privire la continuarea utilizării acestor probe.

Este necesară stabilirea unor principii comune la nivel european care să preia cele mai bune elemente din modelele existente la nivel național și a unui ghid european de bune practici în domeniul gestionării probelor științifice.

Tematica atelierului al II-lea a vizat locul infracțiunii, așa-numita “scenă a crimei”^[24]. Reglementările privind cercetarea scenei crimei variază de la un stat la altul, un rol central avându-l autoritatea care decide utilizarea și condițiile utilizării probelor științifice. Un alt aspect important în gestionarea investigației locului crimei îl reprezintă regulile de acces. Rolul coordonatorului la locul crimei variază de la unul de orientare la unul de impunere a anumitor metode.

Calitatea activităților criminalistice este esențială pentru reușita anchetei. Trebuie avute în vedere în special etapele anterioare prezentării probelor la laborator, aceasta fiind perioada în care este cea mai probabilă apariția unor erori. Cu toate acestea, din punct de vedere al investițiilor efectuate, se constată că resursele alocate pentru asigurarea calității în aceste etape sunt reduse în comparație cu importanța lor.

Prelevarea probelor științifice este decisă, în majoritatea statelor europene de conducătorul anchetei. Din cauza resurselor limitate, probele științifice sunt utilizate mai mult în cazul infracțiunilor grave.

În Franța a fost creat un grup de lucru în cadrul căruia sunt dezbătute aspecte legate de pregătirea profesională a anchetatorilor care gestionează diversele probe științifice, precum amprentele digitale, probele ADN, analiza fibrelor etc. Majoritatea personalului din laboratoarele criminalistice are statutul de polițiști, având însă o specializare științifică.

În Belgia înainte de reformă, membrii laboratoarelor criminalistice aveau statutul de polițiști. După reformă, a fost angajat personal civil, pe motive de reducere a costurilor.

Tematica atelierului al III-lea a vizat administrarea probelor științifice și statutul experților^[25]. Concluziile discuțiilor au vizat necesitatea existenței unei proceduri de acreditare a experților în toate statele membre ale Uniunii Europene. Inexistența unei astfel de proceduri creează foarte multe dificultăți, punând la îndoială calitatea serviciilor de expertiză oferite și facilitând contestarea rezultatelor expertizei de către apărare.

În unele state criteriile care definesc statutul experților sunt stabilite de laboratoarele și institutele științifice, în timp ce în alte state aceste criterii sunt stabilite la nivel legislativ. În Finlanda s-a început formarea unor anchetatori civili, mizându-se pe o concentrare a specializărilor.

Un magistrat francez a relevat că în calitatea sa de magistrat “de teren” a remarcat numeroase dificultăți practice în cercetarea locului crimei, care implică numeroase riscuri legate de integritatea probelor științifice. Aceste dificultăți sunt, în general, legate de insuficienta pregătire profesională a anchetatorilor care efectuează cercetarea la locul crimei. Reușita unei anchete depinde adesea de primele momente ale cercetării la locul crimei, în această etapă asigurându-se integritatea probelor științifice.

În Marea Britanie profesia de anchetator al locului crimei este o profesie în sine și de aceea presupune o pregătire profesională specifică. Dacă cercetarea locului crimei este apreciată ca putând fi efectuată de polițiști obișnuiți, acestora trebuie să li se asigure o pregătire profesională adecvată.

În Luxemburg se consideră că simpla cooperare transfrontalieră nu este suficientă, este necesară formularea unor reguli la nivel european care să asigure existența unor standarde comune în materie de expertiză. Dificultatea obținerii unui consens în acest domeniu plasat în cadrul celui de-al treilea pilon al Uniunii Europene, Justiție și Afaceri Interne, facilitează adoptarea unor reglementări cu caracter de recomandare mai degrabă decât a unor reglementări cu caracter obligatoriu.

Se relevă că din punct de vedere financiar, analiza probelor științifice implică în mod necesar o utilizare cât mai eficientă a resurselor existente. Introducerea analizelor ADN a bulversat spectrul de analiză al probelor științifice, câștigând din ce în ce mai mult teren.

O concluzie comună tuturor statelor participante o reprezintă necesitatea existenței unui organism independent de acreditare care să asigure calitatea analizelor efectuate de laboratoare. Trebuie realizată o clarificare conceptuală: acreditarea se referă la metode, competența persoanelor fiind un alt aspect. De aceea, în materie de laboratoare se poate vorbi de poli de excelență. În Marea Britanie, existența acreditării poate să reprezinte unul dintre criteriile incluse în apelurile pentru cererea de ofertă. Inexistența acreditării ridică mari riscuri legate de posibilitatea respingerii probelor de către apărare pe aceste considerente.

O temă de reflecție importantă o reprezintă modalitățile de selecționare, evaluare și recunoaștere a experților. În acest sens, se remarcă o lipsă de uniformitate la nivelul statelor europene cu privire la conținutul semantic al noțiunii de expert. Spre exemplu, în timp ce în Franța statutul de expert este asigurat prin înscrierea respectivei persoane pe o listă oficială, în Marea Britanie, statutul de expert este acordat în urma evaluării realizate de o comisie specializată.

Principalul actor care ar putea juca un rol important în configurarea unui statut european al experților este Rețeaua Europeană a Institutelor de Științe Forensic – ENFSI. Aceste laboratoare naționale pot juca un rol de consultant pe lângă magistrați pentru a-i ghida către furnizorii de servicii adecvați.

Un expert medic legist din Franța a observat că acreditarea și certificarea reprezintă două concepte fundamentale pentru statutul experților. Acreditarea se referă la metodologie, la managementul laboratoarelor, în timp ce certificarea se referă mai degrabă la persoane. Spre exemplu, în cadrul Academiei Americane de Criminalistică există Consilii specializate pe domeniile de analiză criminalistică care stabilesc condițiile minime pentru recunoașterea calității de expert într-un anumit domeniu.

Reprezentantul Ministerului de Justiție din Suedia a precizat că în cadrul viitoarei președinții suedeze a Uniunii Europene, prioritatea în domeniul cooperării polițienești o va constitui schimbul de informații și inițiativa implementării la nivel european a unui sistem de acreditare obligatorie în domeniile ADN și al amprentelor digitale^[26]. Secretarul General de Interpol a remarcat că schimbul de informații reprezintă nu numai o prioritate, ci și o necesitate în sine^[27]. Alți experți au observat că inițiativa suedeză ar trebui extinsă, astfel încât sistemul de acreditare să cuprindă toate domeniile de activitate ale unui laborator criminalistic.

În Marea Britanie se apreciază că trebuie să vorbim de o acreditare la trei niveluri: a laboratorului, a procedurilor – normele 17025 și a expertului. În sistemul britanic există un Consiliu de înregistrare a practicienilor în domeniul științific și tehnic, având rolul de fixare a normelor în domeniu și de supraveghere a aplicării acestora.

Administrarea probelor trebuie să respecte principii fundamentale, precum protejarea datelor personale și a drepturilor individuale. Principiul libertății probelor trebuie să fie unul fundamental. Generalizarea utilizării probelor ADN ridică numeroase întrebări legate de limitele etice ale utilizării acestora, precum și imperativul actualizării legislației în conformitate cu progresele științei. Inițiativa “Forensic Regulator” de a realiza o sinteză cu privire la relevanța probelor științifice reprezintă un progres important pentru adoptarea unor practici comune la nivel european. Au fost propuse două coduri etice pentru experți, unul de către “Forensic Regulator”, iar altul de către ENFSI^[28].

Adoptarea unui cod european de conduită pentru experți ar reprezenta un progres important. Totodată, cooperarea interstatală ar fi facilitată în mod considerabil de existența unui sistem european de înregistrare a experților acreditați. În ceea ce privește integrarea armonioasă a probelor științifice în cadrul procesului penal, este necesar ca magistrații să înțeleagă limitele tehnice ale analizelor furnizate de experți. Un bun sistem de administrare a probelor științifice presupune existența unor mecanisme eficiente de recurs împotriva erorilor. Apărarea trebuie să aibă un acces suficient de facil pentru obținerea unor argumente care să justifice aprobarea de către magistrat a unui contraexpertize; din acest punct de vedere, accesibilitatea probelor științifice este considerată disproporționată între apărare și acuzare.

Alți experți au relevat că definirea unor norme și standarde profesionale pentru experți trebuie să vină din interiorul profesiei și să nu dea naștere la reguli artificiale. În ceea ce privește accesul apărării la serviciile de expertiză, în Germania există o prevedere potrivit căreia atunci când este ascultat un expert este obligatoriu a fi audiat și de către apărare.

În Austria conform Codului de procedură penală intrat în vigoare în iulie 2008, este recunoscut dreptul tuturor părților, precum și al Poliției de a solicita o contraexpertiză. În cazul în care există îndoieli cu privire la independența unui expert, Tribunalul Federal al Austriei este cel care decide dacă expertul în cauză va mai participa sau nu la proces. Totodată, Tribunalul Federal consideră că testarea cu detectorul de minciuni nu constituie o probă. În Austria ca și în Germania, există o listă cu experții acreditați, disponibilă pe Internet și care poate fi consultată. Din punct de vedere financiar, trebuie păstrat un echilibru între costuri și rezultate.

În Marea Britanie a fost înființat un grup independent de consiliere în ceea ce privește utilizarea probelor ADN. Acest grup este format din 12 membri – medici, juriști etc. și este condus de un profesor de la Universitatea din Birmingham. Conform unei reglementări anterioare, era necesară o hotărâre a judecătorului pentru utilizarea probelor științifice. Această reglementare a fost ulterior, înlăturată pe criterii de eficiență^[29].

Un expert francez a remarcat faptul că utilizarea unor experți din alte state poate crea dificultăți legate de fidelitatea traducerii dintr-o limbă în alta a vocabularului specific, fiind create astfel obstacole în comunicare. Mai mult, există diferențe și între experți în ceea ce privește utilizarea teoriilor și a conceptelor. Cu toate acestea, în general interpreții care își desfășoară activitatea în cadrul tribunalelor sunt familiarizați cu vocabularul tehnic.

În cadrul procesului penal, analiza furnizată de expert nu trebuie considerată un adevăr absolut, ci trebuie supusă evaluării autorităților competente. Din punct de vedere legal, proba științifică nu are o valoare probatorie superioară altor mijloace de probă.

Concluzionând, observăm că dezbaterile Conferinței pe tema „Proba științifică în materie penală” au vizat examinarea diversității sistemelor naționale în materie de cercetare a probei științifice, a utilizării acesteia în procesul penal și a rolului diverșilor actori ai procedurii (judecători, procurori, experți, avocați). Conferința a urmărit și obiectivul identificării soluțiilor pe plan european, în scopul realizării schimbului de experiență și dezvoltării know-how-ului, precum și ale coordonării abordărilor la nivel național.

Proba științifică ocupă un loc tot mai important în cadrul anchetelor penale, iar practica judiciară demonstrează că la baza reușitei anchetei și procesului penal stau mai mulți factori:

– rigoarea și calitatea pe timpul exploatării locului faptei (scenei crimei), constatările la fața locului la primele ore după descoperirea infracțiunii;

– opțiunile operate pentru procesarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă recoltate;

– modul în care aceste elemente de probă sunt “integrate” (administrate) în procedura penală în vederea discutării lor pe timpul procesului.

Realizările științifice recente deschid noi orizonturi pentru investigațiile criminale, reînnoind astfel tehnicile de investigare: balistică, exploatarea amprentelor digitale și genetice, determinarea urmelor explozivilor etc.

Diferențele dintre practicile și normele tehnice din cadrul statelor membre pot împiedica aplicarea mijloacelor de probă. Utilizarea acestor tehnici noi presupune, uneori, existența unor operatori cu o calificare tot mai înaltă, importante resurse umane și materiale care nu sunt întotdeauna disponibile la nivel național. În consecință s-a concluzionat că în prezent, la ora edificării unui „spațiu judiciar european” este util să ne punem problema unei mai bune partajări, în cadrul Uniunii Europene, a cunoștințelor și realizărilor științifice în materie penală, precum și a posibilităților în materie de structuri și know-how în acest domeniu.

Pentru a garanta calitatea expertului, au fost efectuate mai multe propuneri cum ar fi implementarea unui proces de acreditare, validarea standardelor și a regulilor etice, la nevoie prin intermediul unei structuri independente și apropierea standardelor naționale. În această privință, s-a apreciat că implementarea unui cod de conduită european s-ar putea dovedi utilă.

Există un interes major pentru mutualizarea capacităților de expertiză, spre exemplu prin înființarea unui „registru european al experților”, făcând astfel posibilă desemnarea de experți de către un alt stat, precum și interesul pentru ca aceștia să beneficieze de o pregătire în materie de sistem și proceduri judiciare ale statului ale căror autorități judiciare i-au desemnat.

Pentru a ușura definirea misiunii expertului, a fost pus în evidență interesul pentru un dialog strâns între judecător și expert, precum și pentru asocierea părților la acest dialog. Se mai evidențiază importanța, pentru elaborarea raportului, a definirii de modalități de comunicare echilibrate, ținând cont de nivelurile diferite de accesibilitate a actorilor din cadrul procedurii judiciare.

S-au examinat, într-o manieră mai largă, mizele recurgerii la proba științifică în privința exercitării dreptului la apărare, a exigențelor respectării principiului egalității armelor și a principiului contradictorialității, care presupun ca apărarea să poată să desemneze efectiv sau să ceară desemnarea de experți independenți, fără ca cheltuielile legate de expertiză să constituie o piedică. Fiind vorba de costurile legate de recurgerea la proba științifică, s-a relevat importanța rolului judecătorului și aprecierii acestuia, pentru a realiza un echilibru între un imperativ al controlării costurilor, exigența calității și necesitatea luării în considerare a cererilor de acte formulate de către apărare. S-a evidențiat, de asemenea, utilitatea unei pregătiri tehnice suficiente în materia probei științifice, a magistraților și actorilor, în cadrul procedurii judiciare.

* Lucrare efectuată în urma participării la Conferința practicienilor și experților europeni pe tema „Proba științifică în materie penală”, organizată de Ministerul de Justiție al Franței la Lyon, în perioada 15-16 octombrie 2008, postată inițial pe site-ul http://www.mpublic.ro/jurisprudenta/publicatii/tendinte.pdf.

[1] J. M. Huet, Director al Direcției Penale și Grațieri, Ministerul de Justiție din Franța, Expunere în deschiderea Plenarei Conferinței practicienilor și a experților europeni, Lyon 15-16 octombrie 2008.

[2] Prof. dr. K. Himberg, Director, The Crime Laboratory of the National Bureau of Investigation, Finlanda, Presentation of the main scientific progress made in proof in criminal cases.

[3] Despre rapoartele de expertiză criminalistică ce conțin concluzii cu caracter de probabilitate și analiza Teoremei lui Bayes, a se vedea A. Lazăr, S. Alămoreanu, Expertiza criminalistică a documentelor, Editura Lumina Lex, București, 2008.

[4] Prof. dr. C. Champod, Institut de Police Scientifique Lausanne, Switzerland, The challenges and special problems of including scientific proof in criminal justice.

[5] Ronald K. Noble, Secretary General of Interpol, The challenges of international cooperation for scientific proof.

[6] A. Marland, Head of the Criminal Investigation Department, Criminal Matters and Pardons Directorate, Ministry of Justice, France, Presentation of the answers to the questionnaire on scientific proof in criminal trials.

[7] Atelierul privind managementul locului faptei a fost moderat de Jan de Kinder, vicepreședinte al Rețelei Europene a Institutelor de Științe Forensic, ENFSI, Belgia.

[8] L. Schuler, expert, Luxembourg.

[9] Prof. dr. A. Lazăr, procuror general adjunct, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, România, Expunerea cadrului legal și a regulilor tactice de investigare a scenei crimei în sistemul judiciar român.

[10] Prof. dr. K. Himberg, Director The Crime Laboratory of the National Bureau of Investigation, Finlanda, Presentation of the main scientific progress made in proof in criminal cases.

[11] G. Le Magnen, Direction Centrale de la Police Judiciaire Sous-Direction de la Police Technique et Scientifique, Service Central D’identité Judiciaire, France.

[12] Prof. dr. A. Lazăr, procuror general adjunct, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, România, Expunerea cadrului legal și a regulilor tactice de investigare a scenei crimei în sistemul judiciar român.

[13] Prof. dr. K. Himberg, Director The Crime Laboratory of the National Bureau of Investigation, Finlanda. Presentation of the main scientific progress made in proof in criminal cases.

[14] R. Thomassen, expert, Danemark.

[15] Ibidem.

[16] V. De Cloet, Directeur, Direction de la Police Technique et Scientifique, Police Judiciaire Fédérale, Bruxelles.

[17] M. Foitoș, Procuror-șef al Biroului de criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, România, Expunerea procedurilor aplicate în sistemul judiciar român.

[18] Prof. dr. K. Himberg, Director The Crime Laboratory of the National Bureau of Investigation, Finlanda, Presentation of the main scientific progress made in proof in criminal cases.

[19] L. Schuler, expert, Luxembourg.

[20] P. Rybicki, Director, Central Forensic Laboratory of the Police, Warsaw, Poland.

[21] R. Hannich, prosecutor in the Supreme Court of Karlsruhe, Germany.

[22] E. Downham, expert, United Kingdom.

[23] J. de Kinder, vicepreședinte al ENFSI, Expunerea concluziilor rezultate din dezbaterile atelierului I.

[24] Concluziile dezbaterilor celui de-al II-lea atelier au fost expuse de moderatorul atelierului D. Saint Dizier, consultant științific, Direcția Generală de Poliție Tehnică și Științifică a Poliției Naționale, Franța.

[25] Concluziile dezbaterilor celui de-al III-lea atelier au fost expuse de prof. dr. C. Champod, Institutul de Poliție Științifică Lausanne, Elveția.

[26] L. Bolinder, expert, Ministry of Justice, Sweden.

[27] Ronald K. Noble, Secretary General of Interpol, The challenges of international cooperation for scientific proof.

[28] Prof. dr. C. Champod, Lausanne Forensic Police Institut

[29]  E. Downham, expert, United Kingdom.