Pavel Palcu*

Procuror la

Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad

Abstract: The intimation and existence of the so-called “judicial errors” in judicial practice shifts the focus again on adopting the main tactical elements that are likely to guide the activity of the criminal investigation team at site of the crime, the elements having been synthesized by practitioners, after having carried out this procedural act.

Event though, in the literature, general tactical forensic rules differ, in respect of their usage, from one author to another, they generally succeed in capturing the essential aspects.

Keywords: judicial body, investigation at the site of the crime, objectivity

Sesizarea și existența unor a așa-zise „erori judiciare” în practica judiciară readuce în discuție respectarea principalelor elemente tactice, de natură să orienteze activitatea echipei de cercetare criminalistică de la fața locului, elemente tactice desprinse și sintetizate, tot de practicieni, cu ocazia efectuării acestui act procedural.

Chiar dacă în lucrările de specialitate regulile tactice criminalistice generale, în enunțarea lor, diferă de la un autor la altul, în general ele surprind aspectele esențiale.

Cercetarea la fața locului constituie o activitate inițială și imediată, adică activitatea de început a investigațiilor legate de săvârșirea unei infracțiuni. Ea se situează într-un moment în care organele judiciare nu cunosc nimic sau se află în posesia unor informații reduse, neverificate cu privire la modul de comitere a infracțiunii.^[1]

Imediat după ce a sosit la fața locului și a realizat măsurile pregătitoare, echipa de cercetare trece la efectuarea cercetării propriu-zise la fața locului.

Cercetarea la fața locului presupune, alături de o pregătire atentă și conștiincioasă, respectarea unor reguli tactice cu caracter general, aplicabile în întreaga cercetare, astfel încât să se ajungă la scopul propus.^[2]

Regulile tactice generale ale cercetării la fața locului sunt în esență următoarele: urgența, caracterul obiectiv, complet și detaliat al cercetării, relevarea și fixarea integrală a tuturor aspectelor și mijloacelor materiale de probă ce pot servi la clarificarea cazului și planificarea activității echipei de cercetare, respectarea cerințelor morale și observarea comportamentului făptuitorului prezent la fața locului, când este cazul.

Cercetarea propriu-zisă a locului faptei se va face cu respectarea strictă a regulilor tactice generale enunțate mai sus. Aceste reguli se vor respecta, indiferent de natura faptei penale cercetate, chiar și în ipoteza în care la fața locului au pătruns anterior alte persoane.

Aplicarea regulilor tactice se face și în funcție de specificul zonei cercetate (locuri închise sau deschise).

Cercetarea și fixarea la fața locului trebuie efectuată în mod obiectiv și complet

Întreaga activitate a organelor judiciare presupune adoptarea de către acestea a unei atitudini ce exclude orice pornire subiectivă, în sensul că trebuie căutate și fixate toate urmele, indiferent dacă ele confirmă sau infirmă versiunile organului de urmărire penală.

Poziția de obiectivitate este uneori amenințată de anumite manifestări, consecințe ale deformației profesionale, explicate de cele mai multe ori de existența unor elemente de apropiere între infracțiunile de același gen, cunoscute dintr-o experiență anterioară asemănătoare. Este vorba de acea pornire, într-o oarecare măsură firească, de a găsi, într-un anumit stadiu al investigațiilor, o anume explicație faptei săvârșite, de a desprinde natura faptei comise, de a subordona întreaga activitate de cercetare la fața locului justificării explicației prematur formulate. Primejdia subiectivității se resimte mai cu seamă în acele cazuri în care situația de fapt constatată la fața locului este compatibilă cu formularea mai multor explicații, mai multor versiuni. Subordonarea întregii activități de cercetare la fața locului verificării versiunii considerate mai verosimile se repercutează defavorabil asupra acestei activități, atribuindu-i un caracter unilateral, în sensul strângerii numai a acelor probe ce par a confirma versiunea elaborată. Pornirile subiective, părerile preconcepute canalizează activitatea de cercetare într-o singură direcție, cea a confirmării versiunii elaborate, cu riscul, în cazul neconfirmării acelei versiuni, a pierderii acelor urme și mijloace materiale de probă considerate inițial irelevante, dar care, ulterior, se dovedesc a fi fost utile cauzei.^[3]

Sunt importante verificările inițiale pe care trebuie să le efectueze echipa de cercetare, date pe care membrii echipei le strâng în faza de început a cercetărilor, întrucât de ele depinde orientarea muncii în continuare. În legătură cu modul în care se efectuează primele cercetări, mai persistă o serie de deficiențe care au consecințe negative asupra rezolvării temeinice, operative și legale a unor cauze penale.^[4]

Pentru buna desfășurare a muncii sunt deosebit de utile inițiativele și propunerile membrilor echipei, mai ales după primele verificări pe care le efectuează când au intrat deja în posesia datelor elementare ale faptei care se cercetează. Fiecare lucrător trebuie să-și motiveze opiniile, să arate pe ce date se întemeiază când solicită includerea în planul de cercetare a unei noi versiuni.

Orice versiune de urmărire penală reprezintă o explicație prezumtivă cu privire la infracțiunea comisă, dar elaborarea fiecărei versiuni trebuie să aibă temeiuri obiective, constând din date și fapte concrete stabilite de membrii echipei prin cercetări și verificări operative, prin examinarea și ridicarea urmelor infracțiunii și a altor mijloace materiale de probă. În această privință și aportul medicului legist, prin datele pe care le furnizează, prin concluziile desprinse din examinările pe care le efectuează, contribuie în mod substanțial la fixarea direcțiilor de cercetare, la elaborarea unor versiuni care să corespundă realității faptelor. Versiunea indică drumul spre probe, orientează căutarea acestora, dar nu le înlocuiește, nu se substituie lor.^[5]

Un rol important în formarea convingerilor, alături de datele faptice privind evenimentul cercetat, îl au cunoștințele anchetatorului despre metodele de cercetare a infracțiunilor din categoria respectivă, despre modul de săvârșire și ascundere a acestor infracțiuni și despre mijloacele folosite de infractori. La toate acestea se adaugă experiența proprie a anchetatorului, gradul de pregătire și cunoștințele profesionale și de specialitate ale acestuia, modul în care va ști ca, în elaborarea versiunilor, să aplice cele mai bune metode și să folosească raționamentele logice, ca intuiția, deducția, analogia, analiza și sinteza.

Referitor la cantitatea și calitatea datelor care pot fi strânse în faza de început a cercetărilor, cât și la modul de valorificare a acestora, situația nu este aceeași în toate cazurile. Uneori, prin caracterul lor concret, aceste date oferă de la început posibilitatea elaborării celor mai bune versiuni. Alteori, aria datelor este mai restrânsă sau nu vizează aspecte esențiale ale cazului. În cea de a doua variantă poate interveni și intuiția, mai bine spus cunoașterea intuitivă care are un rol pozitiv dacă pornește tot de la datele existente în cauză și se bazează pe rațiune, cât și pe cunoștințele și experiența anchetatorului.^[6]

Prin intuiție se înțelege capacitatea unei persoane de a ajunge repede la o concluzie justă, însă aceasta nu înseamnă că în intuire nu se apelează la gândire sau că nu se pornește de la anumite date reale. Dacă în procesul de intuire a faptelor anchetatorul va da curs liber imaginației, se va îndepărta de realitate, va elabora versiuni care n-au legătură cu cazul, subminând astfel caracterul științific al muncii de descoperire, cercetare și stabilire a infracțiunii. Cu alte cuvinte, intuiția nu trebuie considerată ca o stare de ,,inspirație” prin care omul poate cunoaște adevărul fără o bază reală și fără participarea activității raționale și a conștiinței. Idealismul situează intuiția în afara judecății, îi atribuie un caracter mistic, or, în realitate, la baza acesteia se află experiența, nivelul de pregătire și de cunoștințe care, acumulându-se treptat, îi oferă omului posibilitatea să găsească cu ușurință soluția unor probleme. De aceea materialismul dialectic respinge explicația celor care fac din intuiție o cunoaștere de gen deosebit, o însușire înnăscută a omului.^[7]

Întotdeauna intuiția anchetatorului trebuie să aibă un suport logic, să se bazeze pe fapte și date concrete referitoare la o cauză penală, pe experiența și pregătirea sa, dar și pe stăruința în muncă, preocuparea permanentă de a stabili toate împrejurările în care s-a comis o infracțiune.

Privită astfel, intuiția este o calitate a anchetatorului, o trăsătură pozitivă a activității sale, care îl ajută să interpreteze corect faptele, să desprindă, din analiza lor, concluzii care să constituie temeiul elaborării unor versiuni judicioase pe care să le confirme verificările ulterioare. Astfel, într-un caz de moarte prin înec, s-a acreditat de la început versiunea că s-a comis un omor, ipoteză susținută de un membru al echipei de cercetare, bazată pe intuiție și acceptată de toți ceilalți.

Este drept că la examinarea cadavrului nu s-au constatat unele semne specifice morții prin înec, iar medicul legist care a efectuat autopsia nu s-a preocupat să explice lipsa acestora și nici nu s-au efectuat și alte examene de laborator, singurele care puteau elucida cazul.

La toate acestea s-a adăugat și faptul că, din cercetări, a rezultat că victima, în timp ce consuma băuturi alcoolice într-un bufet, s-a certat cu un prieten care l-a amenințat și a plecat mai înainte, având de parcurs același drum. S-a presupus că a așteptat victima pe pod, de unde a aruncat-o în râu. Ulterior, s-a stabilit că victima a căzut de pe pod din cauza stării de ebrietate în care se afla.^[8]

Elaborarea exclusivă a versiunii omorului, adoptată inițial, nu avea justificare întrucât nu existau date concrete pe baza cărora să se admită numai o astfel de explicație a faptei. În acest caz, intuiția lucrătorului respectiv a fost lipsită de o bază reală, deoarece nu au fost verificate de la început toate aspectele și împrejurările faptei. Este necesar să se elaboreze cel puțin două versiuni, una care să admită ca posibil omorul, iar cealaltă moartea accidentală prin înec, care să fie verificate concomitent.

În acest fel ar fi fost evitate greșelile comise, ca arestarea, fără motive, pe o perioadă de mai multe luni, a unei persoane, prelungirea duratei de cercetare și de rezolvare a cazului ș.a.

Ar putea fi prezentate aici și alte exemple din care să rezulte condițiile în care intuiția anchetatorului poate contribui la cunoașterea împrejurărilor în care s-a comis o infracțiune, la stabilirea direcțiilor în care trebuie să se acționeze pentru rezolvarea justă a unei cauze penale. Și în cazul următor, intuiția l-a determinat pe procuror să formuleze versiunea că autor al faptei putea fi M.N., cu toate că datele de care dispunea erau insuficiente. El a avut însă în vedere relațiile anterioare de dușmănie ale lui M.N. cu victima, comportarea după comiterea omorului, precum și alte elemente, care deși nu se refereau direct la faptă, aveau totuși legătură cu aceasta. În astfel de situații se poate vorbi despre caracterul creator al intuiției anchetatorului, fără să excludem însă rolul judecății, al gândirii logice, în condițiile existenței unui minimum de date concrete.^[9]

Sunt situații când și medicul legist care, deplasându-se cu echipa de cercetare la fața locului și luând cunoștință despre unele împrejurări în care s-a comis infracțiunea, formulează opinii pe baza intuiției. Așa de pildă, în județul Arad, într-un caz de omor cu autor necunoscut, medicul legist, după ce a participat la unele verificări la fața locului, a opinat că autor al omorului ar putea fi un bolnav psihic sau o persoană aflată într-o stare avansată de ebrietate. Și-a întemeiat opinia pe lipsa de mobil, precum și pe constatarea că victima, femeie în vârstă de 70 de ani, lipsită de mijloace materiale, a fost ucisă prin 13 lovituri de cuțit, iar din locuința acesteia nu s-a luat nimic.

Opinia medicului legist a contribuit la formularea unei versiuni cu privire la autorul faptei, care, fiind verificată cu atenție, a dus la descoperirea și prinderea acestuia.^[10]

Cercetând locul săvârșirii infracțiunii, procurorul sau ofițerul de poliție își poate reprezenta, pe baza celor constatate, ce s-a putut întâmpla într-un caz; el găsește explicații posibile cu privire la ceea ce s-a întâmplat, dar și la ce ar fi putut să se mai întâmple. Este momentul când se elaborează versiunile de urmărire penală, situație în care, în cazuri frecvente, pe lângă concluziile desprinse din datele obiective existente, intervine și intuiția, flerul anchetatorului.^[11]

Unora dintre anchetatori, mai puțin inițiați, cu mai puțină experiență, le scapă anumite lucruri, alții nu iau în calcul tocmai împrejurările care îi pot orienta activitatea în direcția stabilirii adevărului. Astfel de neajunsuri vor fi complinite printr-o pregătire temeinică, dar și prin grija acordată fiecărui caz, prin preocuparea de a efectua verificări complete și de a administra toate probele necesare.

De obicei greșelile se datorează cercetării cu întârziere și în mod incomplet a locului faptei, examinării superficiale și valorificării necorespunzătoare a urmelor și a altor mijloace materiale de probă, precum și neverificării tuturor împrejurărilor în care s-a comis infracțiunea.

Acolo unde superficialitatea și diletantismul se substituie muncii calificate, științifice a echipei de cercetare, nu vor întârzia să apară erorile, cu toate consecințele lor.^[12]

Complexitatea și varietatea modalităților de comitere a faptelor pun adesea în fața procurorului probleme deosebit de dificile care, dacă nu sunt rezolvate cu competență și operativitate, duc la întârzieri în descoperirea adevărului sau chiar la stabilirea unor stări de fapt eronate care dăunează eficienței prevenirii și combaterii faptelor de acest fel și pot aduce prejudicii ireparabile unor persoane.

De aceea, indiferent de complexitatea cauzei, se impune ca, încă de la început, procurorul să nu acționeze în virtutea rutinei, ci să folosească cu consecvență metodele și mijloacele științifice criminalistice, atât la descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor, cât și la valorificarea probelor pe care le administrează. Practica ne arată că, adesea, în spatele unor aparențe simple și clare se ascund fapte antisociale deosebit de grave. Cele mai multe cazuri sunt simulările de sinucidere sau accidente menite să deruteze atenția de la un omor.^[13]

În toate aceste cazuri, orice omisiune sau nevalorificare operativă și completă a tuturor probelor materiale poate duce la orientarea anchetei pe piste false, întârzieri în descoperirea adevărului, ori și mai grav, la nedescoperirea unui omor, așa cum s-a întâmplat în cazul pe care îl prezentăm: în dimineața zilei de 11 noiembrie 1992, martora B.N. a descoperit în curtea grădiniței de copii din comuna Zimandul Nou, jud. Arad, cadavrul unui bărbat spânzurat. Procurorul, împreună cu organele de poliție și medicul legist, s-au deplasat la fața locului și s-au efectuat primele cercetări. Victima a fost identificată în persoana numitului A.M. de 36 de ani, din com. Glodeni, jud. Mureș și era spânzurată cu propria curea de la pantaloni.

Deoarece cadavrul prezenta leziuni și excoriații la nivelul capului, s-au creat suspiciuni cu privire la realitatea sinuciderii.

După autopsie s-a stabilit, însă, că moartea victimei se datorează asfixiei prin spânzurare, existând de altfel toate semnele specifice acestei morți, iar leziunile de la nivelul capului nu prezintă importanță sub aspectul gravității lor.

Cu toate acestea, ancheta și-a propus să stabilească împrejurările în care i s-au produs victimei leziunile la nivelul capului și eventuala legătură ce ar exista între producerea lor și sinuciderea victimei.

În primele zile care au urmat, procurorul a stabilit că victima a venit din Tg. Mureș la Arad cu intenția de a cumpăra 3 sobe pentru încălzit petrol. După ce o noapte a dormit la un hotel din Arad, în după amiaza zilei de 10 noiembrie 1992 s-a deplasat în comuna Zimandul Nou. A fost văzut apoi la un bar din localitate, consumând băuturi alcoolice în anturajul lui O.R., de 22 de ani – un cărăuș particular, scandalagiu și agresiv, având o reputație deosebit de proastă în comună. În jurul orei 22.00, la închiderea localului, au plecat împreună și nu peste mult timp victima a fost văzută căzută la pământ pe stradă, în fața casei lui O. R., având fața plină de sânge.

Urmare a acestui fapt, toate bănuielile au căzut asupra lui O.R care, fiind audiat, a recunoscut că el a bătut-o pe victimă drept ripostă la încercarea acestuia de a-l tăia cu cuțitul. Totodată, a mai susținut că victima s-a ridicat de jos, a pornit spre stația de autobuz, pe trotuarul care trece prin fața grădiniței de copii, iar în locul unde a avut loc lupta a găsit o pereche de ochelari rupți și portmoneul care conținea acte. Aflând a doua zi că victima s-a spânzurat, rama ochelarilor a ars-o, iar lentilele le-a aruncat în fântână.

În urma verificării afirmațiilor lui O.R., sârma din ramele ochelarilor a fost găsită în cenușă, iar lentilele în fântână.

Din acest moment, toată atenția s-a concentrat asupra posibilității spânzurării victimei de către învinuitul O.R.

S-au reanalizat probele materiale descoperite, stabilindu-se că:

– la locul faptei nu au existat urmele unei încăierări, deoarece pe pământul bătătorit de sub vișin, unde fusese găsit cadavrul, nu existau urme de frecare, zgâriere etc., iar frunzele uscate căzute și lipite de sol, nu erau răvășite;

– întrucât victima prezenta toate semnele medicale ale morții prin spânzurare și cum autopsia a confirmat această situație, s-a verificat dacă era posibilă spânzurarea acesteia de către O.R., la înălțimea de 1,98. Experimentul efectuat a exclus această posibilitate, după care procurorul a apreciat că victima s-a sinucis, iar O.R. se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de tâlhărie.

Urmare a acestui fapt , învinuitul O.R. a fost scos de sub urmărire penală pentru săvârșirea infracțiunii de omor și trimis în judecată, fiind condamnat la 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie contra avutului privat.

După un an, cauza a fost redeschisă și în baza acelorași probe materiale, valorificate însă în mod corespunzător, s-a stabilit că în fapt este vorba de un omor deosebit de grav și că reținerea greșită a stării de fapt s-a datorat cercetării incomplete a locului faptei, nesocotirii și nevalorificării unor urme materiale, precum și nelămuririi lipsei altora, care în mod necesar trebuiau să fie prezente într-un caz, ca cel din speță, privind o sinucidere prin spânzurare.

Reanalizând fotografiile după o developare mărită, s-au evidențiat detalii noi, care inițial au fost nesocotite și anume:

– în palma dreaptă a victimei s-au găsit urme de praf, sânge închegat și fire de iarbă lipite de degete, în timp ce pe curea și creangă nu existau asemenea urme, ceea ce, de altfel, rezultă și din procesul-verbal de cercetare a locului faptei;

– praful intens aderat pe hainele victimei nu a lăsat urme pe trunchiul vișinului, deși potrivit constatării tehnice s-a stabilit că victima, fiind mică de statură (1,64 m), nu ajungea de jos la creangă (1,98 m), ori legarea curelei de creangă era posibilă numai prin cățărare pe trunchiul vișinului, prin îmbrățișarea întregii circumferințe a acestuia (0,36 m diametru);

– coaja vișinului, fiind uscată, prezenta striații naturale multiple, iar pe alocuri era desprinsă sub formă inelară, fără ca să se vadă urme de rupere sau desprindere produse prin presare sau frecare de către un corp sau obiect;

– pata umedă de pe pantalonii victimei avea aderată pe ea un strat de granule de pământ, care în nici un caz nu puteau rămâne intacte în situația cățărării victimei pe trunchi;

– analizând forma petei umede și locul unde era plasată pe pantalon – aproape de extremitatea de sus a șlițului – s-a ajuns la concluzia fermă că victima a urinat în timp ce era căzută pe sol cu fața în jos;

– haina victimei, descheiată în față, era îndoită la spate înspre interior, pe o porțiune de 34 cm orizontal și 18 cm vertical, fiind sprijinită de nasturele buzunarului din spate al pantalonului. Experimentul efectuat cu o haină similară din stofă moale și grea a demonstrat că, la cea mai mică mișcare a mâinilor prin ridicare, haina și-a revenit mulându-se la forma obișnuită.

Expertizele și constatările tehnice și medico-legale ce s-au dispus în continuare au mai stabilit că:

– lentilele ochelarilor purtați de victimă aveau dioptrii de minus 16 și, prin urmare, purtătorul lor nu putea vedea pe timp de noapte, fără ochelari, decât contururile obiectelor mari, la cel mult un metru distanță. Acest aspect a fost confirmat apoi prin probele testimoniale;

– având ca bază de calcul înălțimea de 1,98 m. de la sol la creangă, de 1,64 m. înălțimea victimei și 0,45 m. distanța crengii de la trunchi până la locul unde a fost legată cureaua, constatarea tehnică a stabilit că:

a) de pe sol, în poziție ortostatică, victima nu ajungea cu ambele mâini la creangă. Ridicată în vârful picioarelor, ajungea până la mijlocul circumferinței acesteia, iar legarea nodului dublu cu tracțiunea în sus nu se putea realiza de la sol;

b) legarea nodului putea fi realizată de victimă numai prin cățărarea pe trunchiul vișinului în două variante și anume: prin urcarea completă în vișin sau prin menținerea pe trunchi numai cu ajutorul picioarelor, deoarece manopera de legare necesita folosirea ambelor mâini;

– expertiza medico-legală a stabilit că victima avea în sânge o îmbibație alcoolică de 2,88 gr/1000 ml sânge, care, raportată la calitățile sale antropometrice și conjugată cu șocul traumatic cauzat de lovirea ei peste cap cu bocancii, putea să-i producă o comă alcoolică sau, cel puțin, confirmă în mod sigur o stare de incapacitate fizică totală;

– procedând la un experiment și alegând în toiul anchetei un moment psihologic potrivit, procurorul a cerut învinuitului să execute un nod de legare a curelei. Acesta l-a efectuat cu o dezinvoltură deosebită, într-un timp scurt și fără ezitare. Nodul era identic cu acela efectuat pe cureaua corp delict. Asemenea noduri s-au găsit și pe hățurile de la caii acestuia.

Analiza și valorificarea tehnico-științifică și criminalistică a acestor probe materiale a exclus cu desăvârșire posibilitatea ca victima să se sinucidă prin spânzurare. Ajunși în acest stadiu, în fața anchetei a apărut o nouă dilemă și anume:

– dacă spânzurarea victimei a putut fi realizată de către o singură persoană sau a necesitat efortul a două sau mai multe persoane;

– dacă a fost realizată în timp ce victima era conștientă sau în stare de inconștiență.

Reconstituirile parțiale și experimentele de anchetă efectuate în acest sens au demonstrat că o singură persoană nu putea efectua spânzurarea, deoarece:

– cățărarea pe trunchiul copacului pentru legarea curelei de creangă fiind exclusă, efectuarea nodului putea fi realizat numai de pe sol, de către o persoană având cel puțin înălțimea învinuitului O.R., de 1,72 m;

– legarea curelei de creangă cu victima spânzurată s-a dovedit imposibil de realizat, deoarece manopera necesita conlucrarea a două persoane: primul să ridice victima în brațe, iar al doilea să lege nodul de creangă;

– aceeași condiție era necesară și în situația legării curelei de creangă și apoi ridicarea victimei în vederea introducerii capului în laț.

În ceea ce privește a doua ipoteză, privitoare la starea de conștiență sau inconștiență a victimei, de asemenea s-a stabilit că, în măsura în care victima era conștientă, aceasta în mod firesc opunea rezistență și, drept urmare, sub vișin se produceau urme prin frecarea și zgârierea solului, deranjarea frunzelor lipite de sol, ceea ce nu s-a constatat.

Așadar, probele administrate până în acel moment au stabilit că victima a fost spânzurată în stare de inconștiență, în mod necesar de către două sau mai multe persoane.

Reanalizând probele testimoniale administrate inițial, atenția procurorului a fost atrasă de faptul că în dimineața descoperirii cadavrului spânzurat, la fața locului s-a adunat un număr mare de săteni, cu excepția învinuitului O.R. și a fratelui său, O.D., care, deși au trecut pe stradă și au văzut cadavrul spânzurat, nu s-au oprit și nici nu au întrebat ce s-a întâmplat. Bănuielile au căzut deci și asupra lui O.D., de 17 ani, elev la o școală tehnică profesională și care, din probele administrate anterior, rezulta că a fost văzut în anturajul învinuitului O.R. după ce victima a dispărut din fața casei lor. În aceste condiții, învinuirea a fost extinsă și asupra lui O.D.

Din acest moment al anchetei, procurorul a uzat din plin de tactica ascultării învinuiților și, după ce li s-a dovedit cu probe materiale că susținerile lor sunt iraționale, aceștia au recunoscut omorul comis, redând următoarea stare de fapt:

După ce victima a fost bătută grav de către O.R. și jefuită, învinuiții au dus-o din fața casei lor în curtea grădiniței de copii, pentru a fi dosită din fața trecătorilor. Întrucât nu și-a revenit din starea de inconștiență, învinuitul O.R. i-a mai aplicat câteva lovituri cu bocancii peste cap și torace, iar apoi, crezând că a ucis-o, a solicitat ajutorul fratelui său, O.D., pentru înscenarea sinuciderii prin spânzurare.

În acest scop, O.R. a scos cureaua victimei, cu care i-a făcut un laț de gât, iar apoi au transportat-o sub vișin. În timp ce O.D a ridicat-o în brațe, O.R. a legat cureaua de creanga vișinului.

Fiind trimiși în judecată, în dosarul nr. 114/1993 al Tribunalului Arad, prin sentința penală nr. 48/1994 instanța l-a condamnat pe inculpatul O.R. la 16 ani închisoare, iar față de inculpatul O.D., care a fost minor la data comiterii faptei, a dispus internarea într-un institut de reeducare pe termen de 5 ani, sentința rămânând definitivă.^[14]

Fixarea completă și obiectivă a tuturor aspectelor care pot servi la clarificarea cazului urmează îndeaproape căutarea urmelor și mijloacelor materiale de probă.

În primul rând, potrivit art. 131 C.pr.pen., după efectuarea cercetării la fața locului se încheie procesul-verbal, care constituie principalul mijloc procedural de fixare a celor constatate de către organul judiciar, în care este descrisă amănunțit și cu precizie situația locului faptei, a urmelor descoperite, a obiectelor examinate și a celor ridicate în vederea cercetării, a poziției și stării celorlalte mijloace materiale de probă.

Mențiunile cuprinse în procesul-verbal vor reflecta caracterul obiectiv, complet al cercetării – folosindu-se formulări clare, precise, concise, din care să rezulte că nu a fost omis niciun amănunt, niciun element util stabilirii adevărului și evitându-se expresiile ambigue sau echivoce, de natură să ducă la confuzii.

Pe lângă claritate, precizie și concizie, este necesară utilizarea unei terminologii conforme cu dreptul procesual penal, demne și riguroase. Iar mențiunile se vor limita strict la constatările făcute direct de organul de urmărire penală în timpul cercetării la fața locului. Nu este permisă consemnarea unor stări de fapt inexistente în momentul cercetării, chiar dacă martorii oculari indică cu certitudine schimbarea poziției unor obiecte sau a cadavrului.

Aceste aspecte se vor consemna separat, urmând ca stabilirea situației inițiale a locului faptei să se realizeze în timpul urmăririi penale, pe baza declarațiilor martorilor, învinuitului, chiar a victimei, și prin procedee probatorii de genul reconstituirii.

Fixarea rezultatelor cercetării se face și prin executarea de schițe, fotografii, prin filmare sau înregistrare pe bandă magnetică, mijloace menite să asigure evidența probatorie și să confere un plus de obiectivitate cercetării la fața locului.^[15]

*Lector univ. dr. la Universitatea de Vest “Vasile Goldiș” din Arad

[1] E. Stancu, Tratat de criminalistică, Ediția a IV-a, Editura Universul juridic, 2008, p. 327.

[2] I. Mircea, Criminalistica, București, Lumina Lex, 2001, p. 232; M. Le Clerc, Manuel de police technique, Editions Police-Revue, Paris, p. 210.

[3] A. Ciopraga, I. Iacobuță, Criminalistica, seria JUS, Iași, Editura Junimea, 2001, p. 228.

[4] I. Mircea, op. cit., p. 232; M. Le Clerc, op. cit., p. 208.

[5] J. Nepote, Situation actuelle et tendance d`évolution de la criminalistique, în RIPC, nr. 384/1983, p. 82.

[6] I. Mircea, op. cit., p. 233.

[7] Capotă M., Ionescu L., Referat la cursurile de perfecționare a procurorilor criminaliști din cadrul parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a României, Brașov, 1999.

[8] P. Palcu, Tactica cercetării criminalistice la fața locului, Arad, Editura „Vasile Goldiș” University Press, 2006, p. 144

[9] P. Palcu, ibidem, p. 145.

[10] P. Palcu, ibidem, p. 146.

[11] G. Blaga, Considerații privind limitele materiale ale activității de cercetare criminalistică, în Revista de Criminologie și Criminalistică și Penologie, nr. 3/1999, p. 57.

[12] J. Mathyer, Qu`est ce que la police scientifique et ou va-t-elle, în RICPT, nr. 2/1987, p. 64.

[13] E. Stancu, op. cit., p. 310.

[14] P. Palcu, op. cit., p. 144

[15] S. Alămoreanu, I. Botoș, Aspecte particulare ale cercetării infracțiunii de fals, în Revista de Criminologie, de Criminalistică și de Penologie, nr. 2/1999, p. 209.