Gheorghe IVAN ^*

Procuror − Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție,

Serviciul de documentare și statistică judiciară

Prof. univ. − Facultatea de Științe Juridice, Sociale și

Politice, Universitatea ,,Dunărea de Jos”din Galați

Cercetător științific asociat − Institutul de Cercetări Juridice

,,Acad. Andrei Rădulescu”al Academiei Române

Coordonatorul Centrului pentru studii în materie de justiție penală și

al Laboratorului de investigații și cercetare criminalistică –

Institutul Transfrontalier de Studii

Internaționale și Justiție Penală Galați,

Redactor-șef − revista ,,Pro Lege”                                                                                        Mari-Claudia IVAN^**

Doctorand – Facultatea de Drept,

Universitatea din București

Consilier juridic (grad profesional asistent),

Instituția Prefectului − Ministerul Afacerilor Interne

ABSTRACT

In the editorial the authors proposed themselves to make a short legal, ethical and philosophic incursion over the obligation of the Romanian citizen to support the achievement of justice and national security.

Key words: Romanian Citizen, obligation, achievement of justice, achievement of national security.

1. Cetățenii români pot fi obligați să sprijine realizarea justiției, oricare ar fi ea, civilă, penală sau de altă natură? Întrebarea aceasta ne preocupă, căutându-i răspunsul în regulile dreptului, ale moralei, în problematica filosofiei.

Dar ce semnifică ideea de justiție?

Căutând, am găsit. Potrivit DEX[1], justiția reprezintă activitatea fundamentală a statului, care constă în soluționarea litigiilor; aceasta este realizată de instanțele judecătorești – așa statuează și legea fundamentală a statului român[2].

Articolul 11 din noul Cod de procedură civilă (în continuare C.pr.civ.), sub denumirea ,,Obligațiile terților în desfășurarea procesului”, prevede:

,,Orice persoană este obligată, în condițiile legii, să sprijine realizarea justiției. Cel care, fără motiv legitim, se sustrage de la îndeplinirea acestei obligații poate fi constrâns să o execute sub sancțiunea plății unei amenzi judiciare și, dacă este cazul, a unor daune-interese (sublinierea noastră – Gh. Ivan, M.-C. Ivan).”

Deci, vrem, nu vrem, trebuie să contribuim la realizarea justiției civile, chiar dacă aceasta vizează soluționarea litigiilor de drept privat. Dar ce implicare are un terț în litigiul civil, de pildă, dintre doi cetățeni? Este problema celor doi. Nu au decât să și-l rezolve singuri – așa cum prevede și art. 10 C.pr.civ., și anume că părțile au obligația să contribuie la desfășurarea procesului pe care ele l-au generat, și nu altcineva. Nu au decât să propună probe, să și le aducă – așa cum permite art. 312 alin. (2) C.pr.civ.: ,,la termenul fixat pentru administrarea probei, partea va putea aduce martorii încuviințați chiar fără a fi citați” (sublinierea noastră – Gh. Ivan, M.-C. Ivan).

După știința noastră, noul Cod de procedură penală nu conține asemenea reglementări.

Răsfoim legea noastră fundamentală, citind îndatoririle cetățenilor români[3]. Nu am găsit nimic. Și atunci? Dispozițiile art. 11 C.pr.civ. sunt neconstituționale, opinăm noi.

Mergem mai departe. Articolul 313 C.pr.civ., care, sub denumirea ,,Refuzul martorului de a se prezenta”, prevede:

,,(1) Împotriva martorului care lipsește la prima citare, instanța poate emite mandat de aducere.

(2) În pricinile urgente, se poate dispune aducerea martorilor cu mandat chiar la primul termen.

(3) Dacă, după emiterea mandatului de aducere, martorul nu poate fi găsit sau nu se înfățișează, instanța va putea proceda la judecată (sublinierea noastră – Gh. Ivan, M.-C. Ivan).”

Deci, dacă martorul, și anume cel care are cunoștință despre fapte sau împrejurări necesare soluționării unui proces, nu vrea să se înfățișeze, instanța poate soluționa litigiul chiar fără mărturia sa.

Continuăm cercetarea textelor legale. Articolul 297 C.pr.civ., sub denumirea ,,Obligația terțului de a prezenta înscrisul”, prevede:

,,(1) Când se arată că un înscris necesar soluționării procesului se află în posesia unui terț, acesta va putea fi citat ca martor, punându-i-se în vedere să aducă înscrisul în instanță.

(2) Când deținătorul înscrisului este o persoană juridică, reprezentanții ei vor putea fi citați ca martori.

(3) Terțul poate refuza înfățișarea înscrisului în cazurile prevăzute la art. 294 (sublinierea noastră – Gh. Ivan, M.-C. Ivan)”.

Și doar atât: terțul poate refuza înfățișarea înscrisului. Deci, instanța judecă și fără acel înscris.

Nu mai înțelegem nimic. Oare nu trebuiau sancționați cu amendă judiciară cei menționați mai sus? Oare nu trebuiau constrânși în vreun fel, pentru a-și îndeplini îndatorirea de sprijinire a realizării justiției civile?

2. În continuarea incursiunii noastre, ne aruncăm privirea și pe Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României[4], republicată, cu completările ulterioare. În art. 2 alin. (2) din acest act normativ se prevede: ,,cetățenii români, ca expresie a fidelității lor față de țară, au îndatorirea morală de a contribui la realizarea securității naționale (sublinierea noastră – Gh. Ivan, M.-C. Ivan)”. Deci, când este vorba de securitatea națională, cetățenii au, tot la fel, obligația de a contribui la realizarea ei, dar numai din punct de vedere moral. Ne întrebăm: ce trebuie să facă concret cetățenii români pentru a-și îndeplini obligația menționată anterior? Răspunsul îl regăsim în art. 2 alin. (1) din același act normativ: ,,securitatea națională se realizează prin cunoașterea, prevenirea și înlăturarea amenințărilor interne sau externe ce pot aduce atingere valorilor prevăzute în art. 1”. Prin urmare, cetățenii trebuie să contribuie la cunoașterea, prevenirea și înlăturarea amenințărilor interne sau externe ce pot aduce atingere valorilor indicate în textul legal menționat, care prevede că: ,,prin securitatea națională a României se înțelege starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economică și politică necesară existenței și dezvoltării statului național român ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil, menținerii ordinii de drept, precum și a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, potrivit principiilor și normelor democratice statornicite prin Constituție”.

3. Părăsim regulile dreptului și ne îndreptăm către morală.

Morala ne arată că trebuie să fim drepți, cinstiți, corecți, să respectăm persoanele în vârstă, să acordăm sprijin persoanelor neajutorate, dar mai ales să promovăm ideea de justiție etc. De mici am fost învățați că nu trebuie să mințim, întrucât adevărul va triumfa până la urmă, chiar dacă nu se cunoaște cu precizie acest moment. Spunând adevărul, vom putea sprijini realizarea justiției atunci când vom fi solicitați în acest sens[5].

Așa cum am văzut, și legea apelează la morală pentru a contura unele obligații ale cetățenilor, cum este aceea de a contribui la realizarea securității naționale. De ce această trimitere? Fiindcă oamenii se nasc cu morala, trăiesc cu ea și tot la ea apelează atunci când mor (,,Iertați-mi greșelile, dragii mei”, spune câte un muribund, sperând că cei cărora li se adresează îi vor da dezlegarea de a păși la cele veșnice cu sufletul ușurat).

Dar cea mai interesantă trimitere la morală o face legea atunci când îi impune persoanei chemate să depună mărturie într-un proces obligația de a jura cu mâna dreaptă pe cruce sau pe Biblie – ,,Jur că voi spune adevărul și nu voi ascunde nimic din ceea ce știu. Așa să-mi ajute Dumnezeu!” – ori de a face o declarație solemnă – ,,Mă oblig că voi spune adevărul și nu voi ascunde nimic din ceea ce știu”. În prima ipoteză este introdusă și morala creștină. Dacă martorul are o altă credință religioasă decât cea creștină, se schimbă referirea la divinitate din formula jurământului – ,,Jur că voi spune adevărul și nu voi ascunde nimic din ceea ce știu. Așa să-mi ajute …!” După cum este lesne de înțeles, a doua ipoteză intervine atunci când martorul este ateu sau dorește pur și simplu să facă declarația solemnă sus-menționată.

Am văzut, în decursul carierei noastre de anchetatori, că deși un martor era tentat la început să nu relateze adevărul, totuși după depunerea jurământului religios se răzgândea, renunțând la ideea de a face afirmații mincinoase.

4. Filosofând, putem releva că justiția este mai mult decât ceea ce pare la prima vedere. Justiție semnifică tot ce este drept, tot ce este echitabil, guvernând atât litigiile dintre cetățeni, cât și problemele de viață ale cetățenilor. În momentul în care tratăm just, corect pe cei din jurul nostru, atunci s-a realizat și justiția, noi contribuind, prin faptele noastre bune, la înfăptuirea ei. ,,Binele” care ne însoțește ne obligă totodată să respectăm (și să realizăm, dacă este cazul) și ,,Binele” persoanelor cu care relaționăm. Și mai mult (putem afirma): libertatea este necesitatea înțeleasă! Respectând acest postulat filosofic, ne respectăm, în primul rând, pe noi înșine, și apoi pe cei din jurul nostru, întotdeauna acționând fără a-i leza și contribuind astfel la realizarea acelui țel suprem care ne animă: justiția ideală.

* e-mail: ivan_gheorghe_p@yahoo.com; ivan_gheorghe@mpublic.ro.

** e-mail: mariclaudia_i @yahoo.com.

[1] Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2016, p. 626; https://dexonline.ro/definitie/justitie (accesat la 20 iulie 2017).

[2] A se vedea art. 126 alin. (1) din Constituția României, republicată.

[3] A se vedea art. 54-57 din Constituția României, republicată.

[4] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 18 martie 2014.

[5] Potrivit art. 114 alin. (2) lit. c) din noul Cod de procedură penală, orice persoană citată în calitate de martor are obligația de a spune adevărul.