Mari-Claudia IVAN^*

Doctorand – Facultatea de Drept,

Universitatea din București                                                                                                      dr. Gheorghe IVAN^**

Procuror − Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție,

Serviciul de documentare și statistică judiciară

Prof. univ. − Facultatea de Științe Juridice, Sociale

și Politice, Universitatea ,,Dunărea de Jos”din Galați

Cercetător științific asociat − Institutul de

Cercetări Juridice ,,Acad. Andrei Rădulescu”

al Academiei Române

Redactor-șef − revista ,,Pro Lege”

ABSTRACT

The law-maker of the new Romanian Criminal Code introduced several innovations in criminal matters, among which the criminalisation of the obstruction of justice.

In the framework of this research, the authors made an analysis of the offence involving the obstruction of justice, also presenting the points of view listed in the doctrine.

Key words: the new Romanian Criminal Code, criminalisation, innovation, obstruction of justice.

Introducere. Legiuitorul noului Cod penal român a introdus în materia penală multe inovații[1], printre acestea numărându-se și incriminarea faptei de obstrucționare a justiției. Această incriminare este bine-venită în contextul actual, fiind necesară realizării unei justiții eficiente și prompte. Sunt arhicunoscute acele situații din trecut când organele de urmărire penală erau împiedicate să efectueze acte procedurale sau să strângă probele necesare soluționării unei cauze[2].

1. Noțiune. Infracțiunea constă în fapta persoanei care, fiind avertizată asupra consecințelor faptei sale:

a) împiedică, fără drept, organul de urmărire penală (procurorul ori organul de cercetare penală) sau instanța de judecată să efectueze, în condițiile legii, un act procedural;

b) refuză să pună la dispoziția organului de urmărire penală, instanței sau judecătorului sindic, în tot sau în parte, datele, informațiile, înscrisurile sau bunurile deținute, care i-au fost solicitate în mod explicit, în condițiile legii, în vederea soluționării unei cauze [art. 271 alin. (1) din noul Cod penal (în continuare C.pen.)].

Dispozițiile din art. 271 C.pen. nu au corespondent în Codul penal român anterior (din 1969).

2. Obiectul juridic special constă în relațiile sociale de înfăptuire a justiției.

3. Obiectul material. Infracțiunea nu are obiect material[3].

4. Subiectul activ. Infracțiunea poate fi săvârșită de orice persoană (fizică sau juridică), cu excepția persoanei urmărite sau judecate pentru infracțiunea care formează obiectul procesului penal, adică suspectul și inculpatul [art. 271 alin. (2) C.pen.].

Participația penală este posibilă sub toate formele (coautorat, instigare, complicitate).

5. Subiectul pasiv principal este statul.

Subiect pasiv secundar nu există la această infracțiune[4].

6. Situația premisă. Pentru infracțiunea de obstrucționare a justiției, situația premisă este denumită sintetic, de lege, ,,cauză”. Este vorba numai de o cauză în care se înfăptuiește justiția, deci un proces de natură contencioasă[5].

Intră în sfera acestei situații premisă și cauzele aflate pe rolul organelor de urmărire penală (procurori și organele de cercetare penală).

7. Latura obiectivă. A. Elementul material al laturii obiective a infracțiunii se poate realiza prin oricare dintre următoarele două modalități:

a) împiedicarea, fără drept, a organului de urmărire penală sau a instanței de judecată să efectueze, în condițiile legii, un act procedural.

Prin ,,a împiedica” se înțelege a zădărnici sau a face imposibilă efectuarea unui act procedural, în totul sau în parte.

În dreptul procesual penal, actele pot fi de două feluri: procesuale și procedurale.

Actul procesual exprimă exercitarea unui drept, a unei prerogative ori a unei facultăți sau executarea unei îndatoriri, acestea având drept urmare amplificarea activității procesuale[6]; actul procesual reprezintă, de fapt, manifestarea de voință a unui participant[7] de a porni sau de a desfășura proces, fie el penal (de pildă: depunerea plângerii la organul de urmărire penală de către persoana vătămată; dispunerea punerii în mișcare a acțiunii penale față de inculpat de către procuror; dispunerea trimiterii în judecată a inculpatului de către procuror; dispunerea efectuării unei cercetări la fața locului; dispunerea audierii unui martor etc.) sau de altă natură.

Actul procedural constă în efectuarea unor operații care au de obiect înfăptuirea actului procesual în vederea realizării urmării pe care trebuie să o producă fiecare act procesual intervenit în desfășurarea procesului, înfăptuire care amplifică implicit activitatea procesuală[8] (de pildă: înregistrarea unei plângeri adresată organului competent; executarea mandatului de arestare preventivă; efectuarea cercetării la fața locului; audierea unui martor etc.).

În cazul modalității sus-menționate, norma de incriminare prevede două cerințe esențiale: acțiunea de împiedicare trebuie să se realizeze fără drept, deci fără o justificare legală; făptuitorul trebuie să fie avertizat asupra consecințelor faptei sale, adică trebuie să i se pună în vedere că prin împiedicarea efectuării actului procedural va săvârși infracțiunea de obstrucționare a justiției și, prin urmare, numai din acest moment, dacă făptuitorul persistă în atitudinea lipsită de cooperare cu organele judiciare, se vor întruni elementele constitutive ale acestei infracțiuni[9];

b) refuzarea punerii la dispoziția organului de urmărire penală, instanței de judecată sau judecătorului sindic, în tot sau în parte, a datelor, informațiilor, înscrisurilor sau a bunurilor deținute, care i-au fost solicitate subiectului activ în mod explicit, în condițiile legii, în vederea soluționării unei cauze.

Este necesar ca organele judiciare (organul de urmărire penală, instanța de judecată sau judecătorul sindic) să solicite în mod expres datele, informațiile, înscrisurile sau bunurile deținute de subiectul activ. În lipsa unei cereri explicite, fapta nu constituie infracțiune[10].

De asemenea, solicitarea trebuie să se facă în condițiile legii. Astfel, predarea obiectelor, înscrisurilor sau a datelor informatice trebuie să se facă în condițiile prevăzute în art. 170 din noul Cod de procedură penală (în continuare C.pr.pen.). Potrivit acestui text legal, în cazul în care există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni și sunt temeiuri de a se crede că un obiect ori un înscris poate servi ca mijloc de probă în cauză, organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate dispune persoanei fizice sau juridice în posesia căreia se află să le prezinte și să le predea, sub luare de dovadă [alin. (1)].

Deopotrivă, în condițiile menționate mai sus, organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate dispune ca:

a) orice persoană fizică sau juridică de pe teritoriul României să comunice anumite date informatice aflate în posesia sau sub controlul său, care sunt stocate într-un sistem informatic ori pe un suport de stocare a datelor informatice;

b) orice furnizor de rețele publice de comunicații electronice sau furnizor de servicii de comunicații electronice destinate publicului să comunice anumite date referitoare la abonați, utilizatori și la serviciile prestate, aflate în posesia sau sub controlul său, altele decât conținutul comunicațiilor și decât cele prevăzute în art. 138 alin. (1) lit. j) pr.pen.[11] [alin. (2) al art. 170 din același cod].

Solicitarea organelor judiciare de a li se pune la dispoziție anumite date, informații, înscrisuri sau bunuri se poate face atât în scris, cât și verbal[12].

Dacă obiectul sau înscrisul cerut nu este predat de bunăvoie, organul de urmărire penală, prin ordonanță, sau instanța de judecată, prin încheiere, dispune ridicarea silită. În cursul judecății, dispoziția de ridicare silită a obiectelor sau înscrisurilor se comunică procurorului, care ia măsuri de aducere la îndeplinire, prin organul de cercetare penală [alin. (1) al art. 171 C.pr.pen.].

Potrivit art. 14 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție[13], cu modificările și completările ulterioare, serviciile și organele specializate în culegerea și prelucrarea informațiilor au obligația de a pune la dispoziția Direcției Naționale Anticorupție, de îndată, datele și informațiile deținute în legătură cu săvârșirea infracțiunilor privitoare la corupție, iar conform alin. (4) al aceluiași text legal, serviciile și organele specializate în culegerea și prelucrarea informațiilor, la cererea procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție sau a procurorului anume desemnat de acesta, îi vor pune la dispoziție datele și informațiile menționate în alineatul precedent, neprelucrate. În fine, în alin. (5) al art. 14 din același act normativ se prevede că nerespectarea obligațiilor sus-menționate atrage răspunderea juridică, potrivit legii. Ca atare, funcționarul din cadrul unor asemenea servicii sau organe specializate care nu se conformează cererii procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție sau a procurorului anume desemnat de acesta va putea fi tras la răspundere penală pentru infracțiunea de obstrucționare a justiției.

Refuzarea punerii la dispoziția organului de urmărire penală, instanței de judecată sau judecătorului sindic a datelor, informațiilor, înscrisurilor sau a bunurilor deținute poate fi totală sau parțială.

În cazul modalității analizate, norma de incriminare prevede o cerință esențială: făptuitorul trebuie să fie avertizat asupra consecințelor faptei sale.

B. Urmarea imediată constă în starea de pericol pentru buna desfășurare a justiției.

C. Raportul de cauzalitate rezultă din însăși materialitatea faptei (ex re). Ca atare, pentru a subzista infracțiunea, nu este necesar ca raportul de cauzalitate să fie dovedit.

8. Latura subiectivă. Fapta se săvârșește cu intenție (directă sau indirectă). Nu interesează care a fost scopul sau motivul care l-a animat pe făptuitor.

9. Formele infracțiunii. Actele preparatorii nu sunt incriminate.

Tentativa nu se pedepsește.

Consumarea intervine instantaneu în momentul realizării oricăreia dintre cele două modalități normative ale elementului material, moment în care se produce și urmarea imediată a infracțiunii. În cazul în care au fost realizate ambele modalități, se reține un concurs real de infracțiuni, deoarece acestea sunt distincte, reprezentând variante de tip ale infracțiunii analizate[14].

Nu este necesar ca activitatea ilicită a făptuitorului să conducă la efectiva împiedicare a efectuării actului procedural sau la pronunțarea unei soluții injuste, ci doar la posibilitatea producerii uneia dintre aceste urmări mediate[15].

10. Sancțiunea. Infracțiunea este sancționată cu închisoarea de la 3 luni la un an sau cu amendă.

11. Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

Potrivit art. 309 alin. (1) C.pr.pen., acțiunea penală se pune în mișcare numai de către procuror, prin ordonanță, în cursul urmăririi penale, când acesta constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârșit o infracțiune și nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute în art. 16 alin. (1) din același cod[16].

Urmărirea penală se efectuează de către organele de cercetare penală ale poliției judiciare [art. 57 alin. (1) C.pr.pen.], iar judecarea cauzei revine judecătoriei [art. 35 alin. (1) C.pr.pen.].

12. Cauză justificativă specială. În conformitate cu art. 271 alin. (2) C.pen., dispozițiile alin. (1) al aceluiași articol nu se aplică în cazul persoanei urmărite sau judecate pentru infracțiunea care formează obiectul procesului penal; persoana urmărită are calitatea de suspect, iar aceea judecată, de inculpat. Prin urmare, infracțiunea de obstrucționare a justiției nu subzistă în cazul acestei persoane; fiind vorba de o cauză justificativă, ea operează in rem, adică își produce efectele și asupra participanților la infracțiune (coautor, instigator și complice)[17].

Concluzii. Infracțiunea de obstrucționare a justiției nu a existat în Codul penal anterior (din 1969). O incriminare parțial asemănătoare se regăsea totuși în art. 147 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței[18]. Conturul pe care i l-a dat legiuitorul român prin art. 271 din noul Cod penal nu este la adăpost de critică. Astfel, includerea în conținutul infracțiunii și a refuzului făptuitorului de a pune la dispoziția organului de urmărire penală, instanței sau judecătorului sindic, în tot sau în parte, datele și informațiile pe care le deține este discutabilă, atunci când acestea nu au un substrat material. Pe altă parte, se ivesc întrebări, ca cele menționate mai sus. Sau una și mai interesantă: poate fi obligată o persoană să dea informații și atunci când nu este obligată să denunțe săvârșirea faptelor penale de care a luat cunoștință[19]? Mai bine zis: poate fi obligată să devină informator[20]?

* e-mail: mariclaudia_i @yahoo.com.

** e-mail: ivan_gheorghe_p@yahoo.com; ivan_gheorghe@mpublic.ro.

[1] A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Unele inovații discutabile ale noului Cod penal român, în ,,Dreptul” nr. 11/2012, p. 88-107.

[2] În doctrină s-a subliniat că prin incriminarea obstrucționării justiției se relevă fără echivoc preocuparea statului pentru asigurarea autorității justiției și a desfășurării în cele mai bune condiții a procedurilor judiciare, inclusiv prin mijloacele dreptului penal, însă această faptă nu va putea fi încadrată ca infracțiune, deoarece modelul abstract, conținutul juridic este de așa natură ,,construit”, încât va fi foarte greu, dacă nu imposibil, să se poată dispune trimiterea în judecată a unei persoane care, constatând că își creează pentru sine o situație periculoasă, nu va mai pune la dispoziția organului de urmărire penală, a instanței sau a judecătorului sindic, în tot sau în parte, datele, informațiile, înscrisurile sau bunurile deținute. Pe de altă parte, nu știm cine este organul competent și când se va stabili dacă refuzul persoanei de a pune la dispoziția organelor sus-menționate a fost sau nu un refuz justificat, având în vedere existența unor diverse situații când persoana se poate teme că partea în defavoarea căreia a acționat se poate răzbuna prin diverse mijloace: amenințări, intimidări, șantaj etc. (P. Dungan, T. Medeanu, V. Pașca, Drept penal. Partea specială, vol. I, Editura Universul Juridic, București, 2012, p. 459). Nu trebuie să uităm că există persoane care ajută organele de urmărire penală cu anumite informații, iar identitatea acestora trebuie să rămână secretă, deziderat care nu mai poate fi realizat prin impunerea obligației de a furniza informațiile pe care le dețin și dezvăluirea identității în cazul în care refuză. Se pune și întrebarea: există garanția că informația furnizată este corectă, în condițiile în care persoana este obligată să o dezvăluie? Și mai departe: cine stabilește/cum se stabilește că informația este corectă?

[3] În doctrină s-a exprimat și opinia că, în anumite cazuri, poate exista și un obiect material asupra căruia să se îndrepte acțiunea descrisă în normă (P. Dungan, T. Medeanu, V. Pașca, op. cit., p. 460) sau că, deși infracțiunea este lipsită, de regulă, de obiect material, totuși în varianta alternativă de la lit. b) a alin. (1) al art. 271 C.pen. obiectul material poate consta în înscrisurile sau bunurile deținute, pe care făptuitorul refuză să le pună la dispoziția organelor judiciare, la solicitarea expresă a acestora (N. Neagu, Obstrucționarea justiției, în ,,Noul Cod penal comentat, vol. II, Partea specială”, de V. Dobrinoiu ș.a., Editura Universul Juridic, București, 2012, p. 424). După cum se știe, prin obiect material al infracțiunii se înțelege entitatea materială (un obiect, un animal, corpul persoanei) asupra căreia se îndreaptă acțiunea sau inacțiunea incriminată (Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform noului Cod penal, ediția 2, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2015, p. 61). Nu orice îndreptare a acțiunii sau inacțiunii incriminate este suficientă pentru a subzista obiectul material al infracțiunii, ci mai este necesar ca să îl vatăme (lezeze) sau să îl pună în pericol (Gh. Ivan, Individualizarea pedepsei, Editura C.H. Beck, București, 2007, p. 130-131, 135). Or, în cazul nostru, nu se verifică aceste ipoteze, infracțiunea neavând astfel obiect material.

[4] Unii autori relevă că subiectul pasiv principal este statul, ca titular al valorilor sociale ocrotite, printre care se numără și înfăptuirea justiției, iar subiect pasiv secundar sau adiacent ar fi persoana fizică sau juridică în folosul căreia organul de urmărire penală sau instanța administrează probele (P. Dungan, T. Medeanu, V. Pașca, op. cit., p. 460).

[5] În doctrină s-a subliniat că la infracțiunea de obstrucționare a justiției, indiferent de varianta în care se realizează, trebuie să existe o situație premisă; nu poate exista această infracțiune, sub oricare din acțiunile de împiedicare sau de refuz, dacă anterior acestora nu a existat în prealabil o ,,avertizare asupra consecințelor faptei”; prin termenul ,,avertizare” se înțelege acea atitudine de prevenire, de atragere a atenției, de punere în temă cu privire la consecințele ce s-ar putea ivi atunci când se face ceva împotriva unei anumite conduite ori nu se face ceea ce se pretinde de norma de incriminare (P. Dungan, T. Medeanu, V. Pașca, op. cit., p. 460). Însă situația premisă reprezintă realitatea preexistentă (stare, situație, raport, calitate etc.) pe care trebuie să se bazeze actul de conduită interzis prin norma de incriminare, pentru ca acesta să constituie infracțiune (Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform noului Cod penal, op. cit., p. 69). Or, în cazul infracțiunii de obstrucționare a justiției, situația premisă nu poate fi decât o ,,cauză”, un proces de natură contencioasă (penal, civil etc.). În cazul primei modalități a infracțiunii, actul procedural nu poate fi îndeplinit decât în cursul unui proces, iar în cazul celei de-a doua modalități, norma de incriminare prevede în mod expres că trebuie să preexiste o cauză.

[6] V. Dongoroz, Explicații introductive (Procesul penal și procedura penală), în ,,Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală”, de V. Dongoroz (coord.) ș.a., vol. V, Editura Academiei, București, 1975, p. 8.

[7] Participanții în procesul penal sunt: organele judiciare penale (organul de cercetare penală, procurorul și instanța de judecată); avocatul; părțile (inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente); subiecții procesuali principali (suspectul și persoana vătămată); alți subiecți procesuali (martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare etc.).

[8] V. Dongoroz, op. cit., p. 8.

[9] N. Neagu, op. cit., p. 425-426.

[10] Idem, p. 425.

[11] În conformitate cu acest text legal, constituie metode speciale de supraveghere sau de cercetare, printre altele, și obținerea datelor de trafic și de localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului. Aceste date pot fi solicitate de către organele de urmărire penală, dar numai cu autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi și libertăți [art. 152 alin. (1) C.pr.pen.].

[12] P. Dungan, T. Medeanu, V. Pașca, op. cit., p. 461.

Înainte de apariția Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016), în vederea solicitării predării datelor, informațiilor, înscrisurilor sau a bunurilor deținute, organul de urmărire penală trebuia să emită o ordonanță, iar instanța de judecată sau judecătorul sindic o încheiere. În acest sens, în alin. (4) al art. 170 C.pr.pen. (în prezent, abrogat prin ordonanța de urgență sus-menționată) se prevedea că ordonanța organului de urmărire penală sau încheierea instanței trebuia să cuprindă următoarele: numele și semnătura persoanei care a dispus predarea, numele persoanei ce era obligată să predea obiectul, înscrisul ori datele informatice, descrierea obiectului, înscrisului sau a datelor informatice ce trebuiau predate, precum și data și locul unde trebuiau să fie predate. Dacă organul de urmărire penală sau instanța de judecată aprecia că și o copie a unui înscris sau a datelor informatice putea servi ca mijloc de probă, reținea numai copia [alin. (5) al art. 170 C.pr.pen. – în prezent, abrogat prin ordonanța de urgență sus-menționată]. Atunci când obiectul, înscrisul sau datele informatice aveau caracter secret ori confidențial, prezentarea sau predarea se făcea în condiții care să asigure păstrarea secretului ori a confidențialității [alin. (6) al art. 170 C.pr.pen. – în prezent, abrogat prin ordonanța de urgență sus-menționată]. Situația era destul de clară și de natură să garanteze exercitarea deplină și efectivă a dreptului la apărare al persoanei ce era obligată să predea obiectul, înscrisul ori datele informatice, neexistând suspiciuni nici cu privire la modul în care organul de urmărire penală a făcut solicitarea.

[13] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002.

[14] În același sens, cu privire la infracțiunea de abandon de familie, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal, ediția 2, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2015, p. 469.

[15] În același sens, N. Neagu, op. cit., p. 426.

[16] ,,Art. 16. Cazurile care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale

(1) Acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă:

a) fapta nu există;

b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege;

c) nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea;

d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;

e) lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale;

f) a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică;

g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii;

h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;

i) există autoritate de lucru judecat;

j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

[…]”

[17] În doctrină s-a opinat că dispozițiile alin. (2) al art. 271 C.pen. ar consacra o cauză de nepedepsire în privința persoanei urmărite sau judecate pentru infracțiunea care formează obiectul procesului penal (P. Dungan, T. Medeanu, V. Pașca, op. cit., p. 462). În atari condiții, dacă acceptăm această opinie, fapta persoanei urmărite sau judecate constituie infracțiune, dar ea nu este pedepsită, deoarece legea prevede acest lucru; fiind vorba de o cauză de nepedepsire, de o cauză personală, ea nu se răsfrânge asupra participanților la infracțiune; ca atare, aceștia vor putea fi trași la răspundere pentru infracțiunea de obstrucționare a justiției (a se vedea, pe larg, M.-C. Ivan, Gh. Ivan, Cauzele justificative, Editura Universul Juridic, București, 2016, p. 216-217).

[18] În prezent, Legea nr. 85/2006 este abrogată. Articolul 147 din această lege prevedea:

,,Refuzul debitorului persoană fizică sau al administratorului, directorului, directorului executiv ori al reprezentantului legal al debitorului, persoană juridică, de a pune la dispoziție judecătorului-sindic, administratorului judiciar sau lichidatorului, în condițiile prevăzute la art. 35, documentele și informațiile prevăzute la art. 28 alin. (1) lit. a)-f) ori împiedicarea acestora, cu rea-credință, de a întocmi documentația respectivă se pedepsește cu închisoare de la un an la 3 ani sau cu amendă.”

În art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 46/2013 privind criza financiară și insolvența unităților administrativ-teritoriale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 299 din 24 mai 2013), aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 35/2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 24 martie 2016), se prevede:

,,Refuzul ordonatorului principal de credite de a pune la dispoziția judecătorului-sindic și administratorului judiciar, în condițiile prevăzute la art. 64, documentele și informațiile prevăzute la art. 55 ori împiedicarea acestora, cu rea-credință, de a întocmi documentația respectivă se pedepsește cu închisoare de la 1 an la 3 ani sau cu amendă.”

Această din urmă incriminare este incidentă numai dacă fapta se comite în cursul procedurii stării de insolvență a unei unități administrativ-teritoriale (cum ar fi, comuna, orașul, municipiul sau județul).

[19] Noul Cod penal prevede următoarele incriminări în materie:

– ,,Art. 266. Nedenunțarea

(1) Fapta persoanei care, luând cunoștință de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală contra vieții sau care a avut ca urmare moartea unei persoane, nu înștiințează de îndată autoritățile se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă (sublinierea noastră – M.-C. Ivan, Gh. Ivan).

(2) Nedenunțarea săvârșită de un membru de familie nu se pedepsește.

(3) Nu se pedepsește persoana care, înainte de punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva unei persoane pentru săvârșirea faptei nedenunțate, încunoștințează autoritățile competente despre aceasta sau care, chiar după punerea în mișcare a acțiunii penale, a înlesnit tragerea la răspundere penală a autorului sau a participanților.”

– ,,Art. 267. Omisiunea sesizării

(1) Funcționarul public care, luând cunoștință de săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia își îndeplinește sarcinile, omite sesizarea de îndată a organelor de urmărire penală se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă (sublinierea noastră – M.-C. Ivan, Gh. Ivan).

(2) Când fapta este săvârșită din culpă, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la un an sau amenda.”

– ,,Art. 410. Nedenunțarea unor infracțiuni contra securității naționale

(1) Fapta persoanei care, luând cunoștință despre pregătirea sau comiterea vreuneia dintre infracțiunile prevăzute în art. 394-397, art. 399-403 și art. 406-409, nu înștiințează de îndată autoritățile se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani (sublinierea noastră – M.-C. Ivan, Gh. Ivan).

(2) Nedenunțarea săvârșită de un membru de familie nu se pedepsește.

(3) Nu se pedepsește persoana care, înainte de punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva unei persoane pentru săvârșirea faptei nedenunțate, încunoștințează autoritățile competente despre aceasta sau care, chiar după punerea în mișcare a acțiunii penale, a înlesnit tragerea la răspundere penală a autorului și a participanților.”

Articolul 46 alin. (4³) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2011, cu modificările și completările ulterioare) prevede:

,,Nu constituie infracțiune fapta avocatului de nedenunțare a unor infracțiuni despre care ia cunoștință în exercitarea profesiei, cu excepția următoarelor infracțiuni:

1. omor, ucidere din culpă sau altă infracțiune care a avut ca urmare moartea unei persoane (sublinierea noastră – M.-C. Ivan, Gh. Ivan);

2. genocid, infracțiuni contra umanității sau infracțiuni de război contra persoanelor (sublinierea noastră – M.-C. Ivan, Gh. Ivan);

3. cele prevăzute de art. 32-38 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, cu modificările și completările ulterioare (sublinierea noastră – M.-C. Ivan, Gh. Ivan).

În toate cazurile, este exonerat de răspundere avocatul care previne săvârșirea infracțiunii sau consecințele acesteia în alt mod decât denunțarea făptuitorului.”

Deci, numai în cazul infracțiunilor sus-menționate subzistă obligația de denunțare (a se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal, ediția 2, revizuită și adăugită, op. cit., p. 255-260).

[20] Această denumire o regăsim în noul Cod de procedură penală:

,,Art. 149. Măsurile de protecție a investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor

[…]

(3) Investigatorul sub acoperire, colaboratorul, informatorul, precum și membrii de familie ai acestora sau alte persoane supuse amenințărilor, intimidărilor sau actelor de violență, în legătură cu activitatea desfășurată de investigatorul sub acoperire, informator sau colaborator, pot beneficia de măsuri specifice de protecție a martorilor, potrivit legii (sublinierea noastră – M.-C. Ivan, Gh. Ivan)”.