Liviu POPESCU*

Procuror șef serviciu − Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție,

Serviciul de documentare și statistică judiciară

În cadrul relațiilor interinstituționale cu Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor (în continuare O.N.P.C.S.B.) au rezultat următoarele probleme de drept:

I. „dacă sesizarea formulată de O.N.P.C.S.B., în baza art. 8 alin. (1) din Legea nr. 656/2002[1], constituie un mod de sesizare a organelor de urmărire penală în sensul art. 61 sau art. 291 din Codul de procedură penală (în continuare C.pr.pen.) (sublinierea noastră – L. Popescu)”.

II. „dacă solicitarea (sublinierea noastră – L. Popescu) de date și informații formulată în temeiul art. 8 alin. (5) și (6) din Legea nr. 656/2002 ori în alte cauze penale în care sesizarea nu aparține O.N.P.C.S.B. se poate realiza prin adresă sau prin ordonanță (sublinierea noastră – L. Popescu) de predare”.

Față de ambele probleme mai sus-menționate s-a solicitat parchetelor să comunice date privind propria lor practică.

I. „Majoritatea (sublinierea noastră – L. Popescu) parchetelor au reținut că sesizarea formulată de către O.N.P.C.S.B. […] este un mod de sesizare a organelor de urmărire penală în sensul art. 61 din C.pr.pen. și/sau art. 291 C.pr.pen. (sublinierea noastră – L. Popescu)”[2].

Prin referatul Serviciului de îndrumare și control (în continuare S.Î.C.) nr. 470/V-5 din 26.06.2017 (nepublicat) se concluzionează că „natura juridică a „sesizării” (sublinierea noastră – L. Popescu) formulate de către O.N.P.C.S.B. nu mai are relevanță în prezent (sublinierea noastră – L. Popescu), întrucât, prin Legea nr. 125/2017 […], termenul „sesizare” prevăzut în art. 8 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 a fost înlocuit cu termenul „informare” (sublinierea noastră – L. Popescu).

Astfel, se reține că, în prezent, art. 8 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 stipulează:

„Oficiul va proceda la analizarea și prelucrarea informațiilor, iar atunci când se constată existența unor indicii de spălare a banilor (sublinierea noastră – L. Popescu) sau de finanțare a terorismului, va informa (sublinierea noastră – L. Popescu) de îndată Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În situația în care se constată finanțarea terorismului, va informa (sublinierea noastră – L. Popescu) de îndată Serviciul Român de Informații cu privire la operațiunile suspecte de finanțare a terorismului”.

Chiar irelevantă fiind, în opinia S.Î.C., problema de drept nu dispare, așa că vom avea în vedere:

1. reglementarea, în esență nemodificată, a „sesizării penale” în vechiul și noul Cod de procedură penală (pe de o parte, în vechiul Cod a se vedea art. 214, art. 221-223 și art. 227; pe de altă parte, în noul Cod a se vedea art. 61, art. 289-291);

2. modul de organizare și funcționare similar, în mare, al Agenției Naționale de Integritate (în continuare A.N.I.) și al O.N.P.C.S.B.

Plecând de la aceste premise, vom reține ca fiind în continuare de actualitate raționamentul, considerentele și concluzia Deciziei nr. 13/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, care stipulează:

„Atât activitatea de evaluare a declarației de avere, cât și aceea de apreciere a declarației de interese se concretizează în întocmirea unui raport de evaluare (sublinierea noastră – L. Popescu), care se comunică, între altele, organului de urmărire penală atunci când inspectorul de integritate constată (sublinierea noastră – L. Popescu) fie existența unor diferențe semnificative, în sensul legii, între modificările intervenite în averea persoanei în cauză și veniturile realizate de aceasta, fie existența unui conflict de interese sau a unei incompatibilități.

Deși legea specială folosește termenii de „comunicare” sau „transmitere” (sublinierea noastră – L. Popescu) în legătură cu rapoartele de evaluare întocmite de către Agenția Națională de Integritate, în realitate aceste acțiuni nu pot avea decât semnificația unor sesizări ale organului de urmărire penală cu privire la săvârșirea unor presupuse infracțiuni de către persoanele verificate [falsul în declarații prevăzut de art. 292 din Codul penal (anterior, adăugirea noastră – L. Popescu) sau conflictul de interese prevăzut de art. 253¹ din Codul penal (anterior, adăugirea noastră – L. Popescu)].

Ținând seama de modurile de sesizare prevăzute în art. 221 din Codul de procedură penală (anterior, adăugirea noastră – L. Popescu), este evident că în aceste situații nu putem fi decât în prezența unor denunțuri (sublinierea noastră – L. Popescu), în sensul art. 223 din Codul de procedură penală (anterior, adăugirea noastră – L. Popescu)”.

Totodată, în cadrul acestui subiect, nu lipsite de interes apreciem că sunt și următoarele observații:

1. Potrivit art. 288 alin. (1) C.pr.pen., organul de urmărire penală:

a) este sesizat prin:

– plângere;

– denunț;

– actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege (cu trimitere, implicită, la art. 61 C.pr.pen.);

b) ori se sesizează din oficiu.

2. În ceea ce privește informările O.N.P.C.S.B., excludem, de principiu, plângerea și sesizarea din oficiu a parchetului (care nu constată în mod nemijlocit).

3. O.N.P.C.S.B. nu are, potrivit legii sale de organizare și funcționare, profilul funcțional al organelor de constatare prevăzut de art. 61 alin. (1) lit. a) și c) C.pr.pen., astfel după cum acesta este conturat prin art. 61 alin. (1) și (2) din același act normativ[3].

În concluzie, vom considera că „informarea” O.N.P.C.S.B. prevăzută de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 are natura juridică a unei „încunoștințări despre săvârșirea unei infracțiuni” (art. 290 C.pr.pen.).

Adică a unui denunț.

Pentru că nici Înalta Curte de Casație și Justiție nu caracterizează comunicarea A.N.I. (în jurisprudența citată) ca fiind un (alt) mod de sesizare „asimilat” denunțului, ci chiar „denunț”, nici noi nu o vom face.

II. Pasul următor, după sesizarea penală (pct. anterior).

„Majoritatea parchetelor au solicitat date și informații de la O.N.P.C.S.B. (…) prin adresă”[4], cu motivația, în principal, că art. 170 alin. (4) C.pr.pen. a fost abrogat.

Articolul 170 alin. (1) C.pr.pen. stipulează:

„În cazul în care există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni și sunt temeiuri de a se crede că un obiect ori un înscris poate servi ca mijloc de probă în cauză, organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate dispune (sublinierea   noastră – L. Popescu) persoanei fizice sau juridice în posesia căreia se află să le prezinte și să le predea, sub luare de dovadă.

Articolul 286 alin. (1) C.pr.pen. stipulează:

„Procurorul dispune (sublinierea noastră – L. Popescu) asupra actelor sau măsurilor procesuale și soluționează cauza prin ordonanță (sublinierea noastră – L. Popescu), dacă legea nu prevede altfel”.

Or, în cazul în analiză, legea (Codul de procedură penală) nu indică folosirea altui instrument (în speță, „adresa”) procesual penal decât ordonanța. Pe cale de consecință, această „adresă” nu poate „ține loc” de ordonanță (pentru că nu există temei normativ, o eventuală substituire contravine principiului legalității).

Articolul 264 alin. (1) C.pr.pen. stipulează:

„Comunicarea celorlalte acte de procedură se face potrivit dispozițiilor prevăzute în prezentul capitol”.

Cadrul procesual al solicitării de informații este fixat prin întrebarea premisă: art. 8 alin. (5) și (6) din Legea nr. 656/2002.

Nu orice procuror, oricând, poate solicita aceste relații, ci exclusiv „procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală”.

Adică exclusiv în cadrul unui dosar penal, după începerea urmăririi penale.

Legea nu reglementează printr-o normă specială modul în care se realizează „solicitarea de date și relații” de către procuror.

Vom apela, în consecință, la regulile generale.

a) actul de dispoziție al procurorului/instanței prin care se stabilește (decide) predarea (comunicarea) de date și informații reprezintă un act procesual penal, întrucât:

„Actul procesual (sublinierea noastră – L. Popescu) este instrumentul juridic prin care sunt exercitate drepturile, prerogativele și facultățile organelor judiciare (…). Sunt, de exemplu, acte procesuale îndeplinite de organele judiciare: … (dispoziția, nota noastră – L. Popescu) de a se administra probatorii (…)”[5].

„Înscrisurile în care se consemnează efectuarea unor acte procesuale sau a unor măsuri procesuale [ordonanța (sublinierea noastră – L. Popescu)… rechizitoriul … încheierea de ședință …] sunt simple documente procedurale (sublinierea noastră – L. Popescu)”[6].

Reductio ad absurdum. Presupunând, prin ipoteză, că procurorul a decis[7], exclusiv prin „adresă” (adică fără nicio ordonanță), ca O.N.P.C.S.B. să-i comunice anumite informații, iar procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție constată (din oficiu sau la sesizarea președintelui O.N.P.C.S.B.) că decizia procurorului de caz este neîntemeiată (de exemplu, pentru că nu este pertinentă în raport cu soluționarea dosarului penal invocat în adresă), atunci care va fi instrumentul procesual penal prin care procurorul general va exercita controlul ierarhic?

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție va infirma o „adresă” ?!!

În concluzie, ca manifestare de voință, actul de dispoziție al procurorului în cadrul unui dosar penal reprezintă un act procesual penal asupra căruia se va dispune exclusiv prin ordonanță, în conformitate cu dispozițiile art. 286 alin. (1) C.pr.pen.

Sub acest aspect, abrogarea art. 170 alin. (4) C.pr.pen. (probabil ca redundant) nu schimbă cu nimic lucrurile[8];

b) Comunicarea acestor dispoziții procesuale (adică solicitarea aducerii la îndeplinire) către destinatar se va realiza în condițiile art. 264 alin. (1) C.pr.pen., așadar în condițiile prevăzute de lege pentru citare.

Adică, fie prin transmiterea documentului procedural ca atare (ordonanța) în copie, integral sau în extras[9], fie printr-o înștiințare[10] scrisă (adresă despre actul procesual dispus) și transmisă prin agenții procedurali ai organelor judiciare, prin poștă, serviciu de curierat sau poliție locală, notă telefonică[11] sau telegrafică, în condițiile art. 257 alin. (1) C.pr.pen.

* e-mail: liviupopescu@mail.com.

[1] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 12 octombrie 2012, cu modificările și completările ulterioare.

[2] Referatul Serviciului de îndrumare și control al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 470/V-5/2017 din 26 iunie 2017, fila 2 (nepublicat).

[3] Articolul 61 C.pr.pen. stipulează:

„(1) Ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, sunt obligate (sublinierea noastră – L. Popescu) să întocmească un proces-verbal (sublinierea noastră – L. Popescu) despre împrejurările constatate:

[…]

(2) Organele prevăzute la alin. (1) au obligația să ia măsuri de conservare (sublinierea noastră – L. Popescu) a locului săvârșirii infracțiunii și de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale de probă (sublinierea noastră – L. Popescu). În cazul infracțiunilor flagrante, aceleași organe au dreptul de a face percheziții corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor (sublinierea noastră – L. Popescu) și de a-l prezenta de îndată organelor de urmărire penală.

[…]”

[4] Referatul S.Î.C., cit. supra, fila 5.

[5] V. Dongoroz ș.a., Explicații teoretice ale Codului de procedură penală. Partea generală, vol. V, Editura All Beck, București, 2003, p. 344-345.

[6] Gh. Mateuț, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. II, Editura C.H. Beck, București, 2012, p. 752.

[7] Chiar dacă, în protocolul interinstituțional, ia forma unei rugăminți, în drept este o decizie a procurorului care urmează a fi adusă la îndeplinire.

[8] Articolul 170 alin. (4) C.pr.pen. a fost abrogat prin art. II pct. 33 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016).

Articolul 170 alin. (4) C.pr.pen. stipula, înainte de abrogare:

„Ordonanța organului de urmărire penală sau încheierea instanței trebuie să cuprindă: numele și semnătura persoanei care a dispus predarea, numele persoanei ce este obligată să predea obiectul, înscrisul ori datele informatice, descrierea obiectului, înscrisului sau a datelor informatice ce trebuie predate, precum și data și locul unde trebuie să fie predate”.

[9] V. Dongoroz ș.a., op. cit., p. 373.

[10] Gh. Mateuț, op. cit., p. 786.

[11] Firește, „notă telefonică” nu înseamnă „convorbire telefonică”, cum, greșit, se mai interpretează uneori în practică.

Forma scrisă, semnată și ștampilată este singura certificată și oficială, putând produce consecințe juridice.