Procuror Dr. Pavel Palcu

Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad

Abstract: Given the challenge crime represents, more and more organized at international level, EU seeks new forms of cooperation in this area, especially through the development of instruments based on the principle of mutual recognition, or finding new mechanisms of judicial assistance in criminal matters. Given the doubts and reservations – doctrine generally in terms of functionality and effectiveness of the European evidence warrant (EEW), and the order of asset and evidence freezing, on 04 April 2014 was adopted the Directive no. 214/41/EU of the European Parliament and of the Council regarding the European Investigation Order in criminal matters.

Keywords: European Investigation Order (EIO), mutual recognition, unavailability of evidence, judicial authorities.

1. Considerați generale

După pașii deosebit de importanți către o mai bună integrare europeană din perspectiva intensificării cooperării între statele membre făcuți prin tratatele de la Maastricht în anul 1992 și Amsterdam în anul 1997 „evenimentul cheie” în acest domeniu a fost reuniunea Consiliului Uniunii Europene de la Tampere din 15-16 octombrie 1999, care a fost pentru prima dată dedicată exclusiv temei justiției și afacerilor interne.

Una din convingerile comune era că eliminarea progresivă a controlului la granițele din cadrul Uniunii Europene (U.E.) a facilitat atât libera circulație a cetățenilor, dar a și înlesnit acțiunea la nivel transnațional a infractorilor. Pentru a face față provocării pe care o reprezintă criminalitatea la nivel internațional ,U.E. urma să pregătească noi forme de cooperare în acest domeniu mai ales prin dezvoltarea unor instrumente bazate pe principiul recunoașterii reciproce, care se va aplica atât hotărârilor judecătorești cât și pentru alte decizii ale autorităților judiciare.[1]

Pe lângă luarea în considerare a unei proceduri rapide de extrădare, fără încălcarea dreptului la un proces echitabil s-a pus problema ca principiul recunoașterii reciproce să se aplice și hotărârilor anterioare fazei de judecată, cu referire specială la cele care permit autorităților competente să acționeze rapid pentru a obține probe și a pune sub sechestru bunuri ușor de transferat. În acest context urma ca probele strânse în mod legal de autoritățile unui stat membru să fie admisibile în fata instanțelor din alte state membre, cu un minim de formalități de îndeplinit.[2]

2. Principiul recunoașterii reciproce consolidate pleacă de la premisa că hotărârile care urmează a fi recunoscute și executate respectă întotdeauna principiul legalității, subsidiarității și proporționalității, dar și ajuta la depășirea dificultăților care apar din cauza diversității sistemelor judiciare din statele membre.[3]

2.1. Parametri de eficiență:

Având în vedere ca recunoașterea reciprocă are diferite forme si este solicitată în toate stadiile procedurii penale au fost stabiliți anumiți parametrii care determină eficiența sa :

– dacă măsura este cu aplicare generală, sau limitată doar la anumite infracțiuni grave;

– dacă se menține sau se renunță la condiția dublei incriminări;

– existența mecanismelor de garantare a drepturilor terțelor părți, victime și suspecți;

– dacă executarea deciziei se face direct sau indirect;

– determinarea motivelor și temeiului în care poate fi refuzată recunoașterea;

– dacă statele au convenit privind răspunderea în cazul achitării.

2.2. Măsuri necesare pentru programul de recunoaștere reciprocă

Programul de introducere a mecanismelor de recunoaștere reciprocă a hotărârilor în materia penală, trebuie abordat doar cu luarea în considerare a următoarelor măsuri :

– respectarea principiului „ne bis in idem” și evaluarea hotărârilor definitive în cazierul penal al infractorilor (eventual înființarea unui birou central european de cazier penal);

– respectarea drepturilor fundamentele și a principilor juridice fundamentale consacrate la art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană și în Cartă;

– recunoașterea și executarea a hotărârilor de păstrare a probelor și indisponibilizarea bunurilor;

Aceste măsuri caută să asigure admisibilitatea probelor, de a preveni dispariția lor și de a facilita executarea mandatelor de percheziție și de punere sub sechestru, astfel încât probele să fie asigurate rapid în cadrul unui proces penal.

În perioada 2003-2008, Consiliul U.E. a adoptat un număr de zece decizii cadru care prezintă o importanță deosebită pentru cooperarea judiciară consolidată printre care Decizia Cadru 2008/978/JAI din 18 decembrie 2008 privind mandatul european de obținere a probelor în scopul obținerii de obiecte, documente și date în vederea utilizării acestora în cadrul procedurilor în materie penală[4]. De asemenea, a fost adoptată printre altele și Decizia Cadru 2003/577/JAI a Consiliului din 22 iulie 2003 privind executarea în Uniunea Europeană a ordinelor de înghețare a bunurilor sau a probelor[5].

În cursul anului 2014, avându-se în vedere Tratatul de funcționare a UE, la inițiativa Regatului Belgiei, Bulgariei, Estoniei, Spaniei, Austriei, Sloveniei și Suediei, Uniunea Europeană prin organele sale legislative, respectiv Parlamentul European și Consiliul, au adoptat Directiva nr. 2014/41/UE privind Ordinul European de Anchetă în materie penală.

3. Metodologia Ordinului European de Anchetă în materie penală

3.1. Obiectiv și definiții

De la adoptarea Deciziilor cadru 2003/577/JAI și 2008/978/JAI a devenit evident faptul că actualul cadru de strângere a probelor este prea fragmentat și complicat și că se impune o nouă abordare.

Încă, în cadrul Programului de la Stockholm, s-a considerat că instituirea unui sistem cuprinzător pentru obținerea probelor în cazurile cu o dimensiune transfrontalieră este absolut necesară, cât și o nouă abordare, bazată pe principiul recunoașterii reciproce, dar care să ia în considerare și flexibilitatea sistemului tradițional de asistență judiciară reciprocă.

În consecință, Consiliul European a solicitat un sistem cuprinzător care să înlocuiască toate instrumentele existente în acest domeniu, inclusiv Decizia-cadru 2008/978/JAI a Consiliului, care să includă pe cât posibil toate tipurile de probe și care să prevadă termene pentru aplicare și să limiteze pe cât posibil motivele de refuz. Această nouă abordare este bazată pe un instrument unic numit Ordinul European de Anchetă.

Un ordin european de anchetă urmează să fie emis în scopul desfășurării uneia sau mai multor măsuri de investigare specifice în statul care execută ordinul european de anchetă (denumit în continuare „statul executant”) în vederea strângerii de probe. Aceasta include obținerea de probe care sunt deja în posesia autorității executante.

În anul 2003 Comisia U.E. a prezentat o propunere de a crea un mandat european de obținere a probelor, dar în acea etapă se știa clar că nu se puteau obține probe de la suspecți, martori, inculpați și victime. Neajungându-se la nici o concluzie, în Programul de la Haga în anul 2005, Consiliul a reafirmat intenția de adoptare a unei decizii cadru în acest sens[6].

Decizia cadru 2003/577/JAI a Consiliului a abordat necesitatea recunoașterii reciproce a Ordinelor pentru a preveni distrugerea, transformarea sau alterarea în orice fel a probelor, însă nu a fost eficientă,  pentru că se limita la faza de indisponibilizare a probei și necesita o cerere separată de transfer a probei către statul care a emis ordinul. Fiind o procedură greoaie, în două etape și care coexistă cu formele tradiționale de cooperare, a fost rar utilizată în practică de către autoritățile competente.

Ideea care a stat la baza Deciziei Cadru 2008/978/JAI a fost ca mandatul european de obținere a probelor (MEP) este un ordin care ar fi eliberat de către o autoritate judiciară dintr-un stat membru și a cărei decizie este direct recunoscută și executată de către o autoritate judiciară, din alt stat membru. S-a apreciat că, în acest mod, există avantajul unei executări garantate și rapide. Conform Deciziei cadru, MEP a putut fi utilizat doar pentru obținerea probelor necesare într-o cauza penală internă, doar dacă și în temeiul dreptului național ar fi avut temei egal în acest sens. De asemenea, probele solicitate trebuie să fie pertinente și concludente soluționării cauzei și proporțională cu scopul procedurilor.

S-a reproșat împrejurarea că MEP se aplică doar probelor existente și că acoperă un spectru limitat de cooperare judiciară cu privire la probe. Din cauza domeniului de aplicare limitat și coexistând cu formele generale de cooperare judiciară a fost foarte rar utilizat de către autoritățile competente, iar în unele dintre statele membre nu a fost implementat în legislația internă.

În art. 1 al Directivei Ordinul European de Anchetă (OEA) este definit ca fiind „o decizie judiciară emisă sau validată de o autoritate judiciară a unui stat membru (denumit în continuare „stat emitent”) pentru a pune în aplicare una sau mai multe măsuri de investigare specifice într-un alt stat membru denumit în continuare „stat executant” în vederea obținerii de către o autoritate competentă dintr-un stat membru, în scopul obținerii de obiecte, documente și date dintr-un alt stat membru în vederea utilizării acestora în cadrul anumitor proceduri.”

Ordinul poate fi emis și pentru obținerea de probe care se află deja în posesia autorităților competente ale statului executant, iar emiterea unui OEA poate fi solicitată de către o persoană suspectată sau acuzată sau de un avocat al său, conform drepturilor la apărare din procedura penală internă.

3.2.Proceduri pentru care poate fi emis OEA

Referitor la procedurile pentru care poate fi emis OEA (art. 4) prevede următoarele :

a) în cazul procedurilor penale inițiate de către o autoritate judiciară sau care pot fi inițiate în fața unei autorități judiciare cu privire la o infracțiune în temeiul dreptului intern al statului emitent;

b) în proceduri inițiate de autorități administrative sau autorități judiciare cu privire la fapte care constituie încălcări ale normelor de drept și care sunt incriminate prin dreptul intern al statului emitent și în cazul în care decizia poate da naștere unei acțiuni în fața unei instanțe competente, în special în materie penală;

c) în cazul procedurilor inițiate de autorități judiciare cu privire la fapte care constituie încălcări ale normelor de drept și care sunt incriminate prin dreptul intern al statului emitent și în cazul în care decizia autorităților menționate poate da naștere unei acțiuni în fața unei instanțe competente, în special în materie penală;

d) în legătură cu procedurile menționate la literele (a), (b) și (c) care privesc infracțiuni sau încălcări care pot angaja răspunderea unei persoane juridice sau pot conduce la aplicarea de pedepse unei persoane juridice în statul emitent.

3.3. Autorități care pot emite un OEA

Din aceste enunțări, rezultă clar că autoritățile polițienești nu pot emite un OEA. De altfel, în art. 2 din Decizia cadru pe lângă definirea „statului emitent” și a „statului executant” se fac următoarele precizări:

„Autoritatea emitentă” poate fi doar un judecător, o instanță judecătorească, un judecător de instrucție, un procuror sau orice altă autoritate judiciară care acționează în cazul respectiv sau conduce ancheta conform competențelor interne și care să fie îndrituit să dispună obținerea de probe în cazuri transfrontaliere.

„Autoritatea executantă” este o autoritate care are în temeiul legislației naționale posibilitatea de a recunoaște sau de a executa acea hotărâre sau dispoziție din OEA, cum ar fi un judecător (de instrucție) sau un procuror de la o anumită instanță sau un anumit parchet.

În Romania, în situația în care va fi implementată această directivă este de așteptat că – autoritatea executantă va fi, cel mai probabil, în funcție de autoritatea emitentă un judecător, dacă mandatul provine de la o instanță de judecată și un procuror, dacă se solicită un act în cursul urmăririi penale.

3.4. Domeniul de aplicare al OEA

Referitor la domeniul de aplicare al OEA, se poate constata că emiterea acestuia poate fi făcută doar în vederea obținerii, în statul executant a probelor necesare în statul emitent, indiferent dacă acestea sunt deja în posesia organelor judiciare, singura condiție fiind legată de existența lor în realitate.

Noua abordare, este bazată pe un instrument unic numit OEA, care este emis în scopul desfășurării uneia sau mai multor măsuri de investigare specifice în Statul care execută OEA în vederea strângerii de probe. Aceasta include obținerea de probe care sunt deja în posesia autorității executante.

Ordinul european de anchetă ar trebui să aibă un domeniu de aplicare orizontal și, în consecință, să se aplice tuturor măsurilor de investigare destinate strângerii de probe. Totuși, instituirea unei echipe comune de anchetă și strângerea de probe în cadrul unei astfel de echipe necesită norme specifice care sunt mai eficient tratate în mod separat. Prin urmare, fără a aduce atingere aplicării prezentei directive, instrumentele existente ar trebui să se aplice în continuare acestui tip de măsură de investigare.

Prezența directivă nu ar trebui să se aplice supravegherii transfrontaliere menționate în Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen[7].

Ordinul european de anchetă ar trebui să se axeze pe măsura de investigare care trebuie pusă în aplicare. Autoritatea emitentă este cea mai în măsură să decidă ce măsură de investigare urmează să fie utilizată, pe baza cunoașterii detaliilor anchetei respective. Totuși, autoritatea executantă ar trebui, ori de câte ori este posibil, să utilizeze un alt tip de măsură de investigare dacă măsura indicată nu există în temeiul dreptului său intern sau nu ar fi disponibilă într-o cauză internă similară. Disponibilitatea ar trebui să se refere la cazurile în care măsura de investigare indicată există în temeiul dreptului statului executant, dar este disponibilă în mod legal numai în anumite situații, de exemplu atunci când măsura de investigare poate fi executată doar pentru încălcări de o anumită gravitate, împotriva unor persoane față de care există deja un anumit nivel de suspiciune sau cu acordul persoanei vizate. Autoritatea executantă poate, de asemenea, să recurgă la un alt tip de măsură de investigare atunci când aceasta ar duce la același rezultat ca măsura de investigare indicată în ordinul european de anchetă, prin mijloace care afectează mai puțin drepturile fundamentale ale persoanei în cauză.

3.5. Conținutul si forma OEA (art. 5)

Formularul tip al OEA-ului, care este cuprins în anexa A al directivei, după semnare și atestare pentru conformitate, se traduce în limba statului executant și se transmite autorităților competente prin orice mijloace, care permit o înregistrare scrisă, sau în orice condiții, care permit stabilirea autenticității lui.

Prin tratate bilaterale, statele pot include dispoziții contrare referitoare la aceste reguli privind posibilitatea de transmitere a unui OEA, sau referitoare la alte cereri oficiale.

În art. 7 se face referire la transmiterea OEA, care se face de către autoritatea emitentă către cea executată prin orice mijloace care să permită o înregistrare scrisă. Fără a aduce o atingere autorităților executante, fiecare stat membru poate desemna o autoritate centrală, pentru a sprijini autoritățile competente. Fiecare stat membru poate să încredințeze autorității centrale responsabilitatea transmiterii sau primirii administrate a OEA precum și a altor corespondențe oficiale în legătură cu acesta. Autoritatea emitentă poate transmite OEA-ul și prin intermediul sistemului de telecomunicație a Rețelei Judiciare Europene, Eurojust sau orice alte canale utilizate de autoritățile judiciare sau de aplicare a legii.

Toate dificultățile de transmitere sau autenticitate OEA se soluționează prin contacte directe dintre părți sau și prin intervenția Autorității Centrale.

3.6. Recunoașterea și executarea OEA (art. 9)

Potrivit art. 11 din Decizia Cadru, autoritățile executante recunosc un OEA fără a fi necesară nici o altă formalitate și iau fără întârziere măsuri de executare, ca și atunci când ar avea o situație comparabilă în conformitate cu legislația națională. Există însă situații în care statul emitent solicită respectarea unor norme specifice de procedură, care trebuie respectate conform legislației lor, pentru a fi utilizabile ca probe în instanța de judecată.

Exemplu: În România, la efectuarea percheziției domiciliare trebuie invitat un avocat la solicitarea persoanei percheziționate.

Prin urmare, aceste formalități trebuie îndeplinite conform legislației statului emitent, excepție făcând situații în care se va crea obligația de adoptare a măsurilor coercitive, care contravin legislației executantului.

Fiecare stat membru se va asigura că măsurile disponibile într-un caz național, inclusiv percheziția și sechestrul sunt compatibile pentru executarea unui OEA. În ceea ce privește percheziția și sechestrul, în cazul în care autoritatea emitentă nu este un judecător, o instanță judecătorească, un judecător de instrucție sau un procuror, ori un OEA nu a fost validat de una dintre autoritățile competente din statul emitent, autoritatea executantă poate să refuze percheziția sau sechestrul, dar numai după ce se consultă cu acea autoritate competentă.

De altfel, autoritatea emitentă și cea executantă se pot executa între ele și pot conform art. 10 să recurgă la măsuri de investigare alternative, atunci când:

– măsura de anchetă indicată în OEA nu există în dreptul statului executant;

– măsura de anchetă indicată în OEA nu este prevăzută într-o cauză de anchetă similară.

3.7. Motivele și temeiurile de nerecunoaștere și neexecutare

În alin. (2) al art. 10, sunt indicate măsurile de investigare și se arată că nu se aplică în situația în care nu sunt disponibile în temeiul statului executant. Acestea se referă la informații speciale deținute de poliție, autorități judiciare, măsuri de investigare cu caracter coercitiv etc.

Măsurile fără caracter coercitiv ar putea fi, de exemplu, acele măsuri care nu încalcă dreptul la viață privată sau dreptul de proprietate, în funcție de dreptul intern.

În art. 11 al Directivei sunt indicate motivele de nerecunoaștere sau neexecutare a unui OEA printre care:

– există imunitate sau privilegiu în dreptul intern a statului executant sau s-ar aduce atingere libertății presei, libertății de exprimare în mass-media;

– ar fi atinse interese fundamentale în materia siguranței naționale;

– dacă măsura de asigurare nu ar fi autorizată în temeiul dreptului statului executant într-o cauză similară;

– dacă se încalcă principiul „ne bis in idem”

Art. 11 al Directivei prevede că recunoașterea și executarea unui OEA poate fi refuzată dacă se referă la infracțiuni care:

– sunt considerate, în temeiul legislației statului executant, ca fiind săvârșite în întregime, în mare parte sau în principal pe teritoriul acestuia sau într-un loc echivalent cu teritoriul său;

– au fost săvârșite în afara teritoriului statului emitent, iar legislația statului executant nu permite începerea unor proceduri judiciare în cazul unor astfel de infracțiuni, în cazul în care acestea sunt comise în afara teritoriului acelui stat;

Dacă recunoașterea/executarea unui OEA ar aduce atingere intereselor naționale fundamentale în materie de securitate sau ar implica utilizarea de informații clasificate, atunci un stat executant ar putea refuza executarea OEA-ului.

În fine, un OEA poate fi refuzat în cazul în care OEA se referă la o faptă care nu constituie infracțiune în temeiul statului executant, cu excepția cazului în care este vorba de o infracțiune gravă prevăzută în anexa D sau dacă fapta este sancționabilă în statul emitent cu o pedeapsă maximă de 3 ani, dar atunci sunt inaplicabile în condițiile art. 10 alin. (2), formularul anexă nu a fost completat corect sau corectat într-un termen rezonabil stabilit de statul executant.

Este de precizat faptul că, în art. 11 alin. (3), se prevede că atunci când OEA se referă la o infracțiune de impozite sau taxe, vamă sau schimb valutar, autoritatea executantă nu poate refuza recunoașterea sau executarea pe motivul că dreptul satului executant nu impune același tip de reglementări în materie ca și în dreptul statului emitent.

În cazul nerecunoașterii, între cele două părți trebuie să existe o consultare prin mijloace adecvate expuse în alin. (4) și (5) din același articol.

De asemenea, în art. 12, în ceea ce privesc termenele pentru recunoaștere sau executare, este recomandată soluționarea cu celeritate și aplicare aceluiași gard de prioritate ca și într-o cauză internă similară, fiind fixate și anumite termene în cele 6 aliniate.

Recurgerea la ordinul european de anchetă ar trebui să se facă atunci când executarea unei măsuri de investigare pare proporțională, adecvată și aplicabilă în cazul respectiv. Autoritatea emitentă ar trebui prin urmare să determine dacă probele solicitate sunt necesare și proporționale față de scopul procedurilor, dacă măsura de investigare aleasă este necesară și proporțională față de strângerea probelor în cauză și dacă, prin emiterea unui ordin european de anchetă, un alt stat membru ar trebui implicat în strângerea probelor respective. Aceeași evaluare ar trebui efectuată și în cadrul procedurii de validare, atunci când validarea Ordinului European de Anchetă este necesară în temeiul prezentei directive. Executarea unui Ordin European de Anchetă nu ar trebui refuzată din alte motive decât cele menționate în prezenta directivă. Cu toate acestea, autoritatea executantă ar trebui să aibă dreptul de a opta pentru o măsură de investigare mai puțin intruzivă decât cea indicată într-un ordin european de anchetă dacă aceasta permite obținerea unor rezultate similare.

Atunci când emite un Ordin European de Anchetă, autoritatea emitentă ar trebui să acorde o atenție specială asigurării respectării depline a drepturilor astfel cum sunt consacrate la art. 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „Carta”). Prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare în cadrul procedurilor penale sunt o piatră de temelie a drepturilor fundamentale recunoscute în Cartă în domeniul justiției penale. Orice limitare a acestor drepturi printr-o măsură de investigare dispusă în conformitate cu prezenta directivă ar trebui să fie în conformitate cu cerințele prevăzute la art. 52 din Cartă, în ceea ce privește necesitatea și obiectivele de interes general pe care ar trebui să le urmărească, în special protejarea drepturilor și libertăților celorlalți[8].

3.8. Transferul probelor (art. 13)

Probele obținute sau care se află în posesia autorităților competente ale statului executant, trebuie transferate de îndată statului emitent, fără o întârziere nejustificată. Dintre motivele justificative ale întârzierii sunt menționate așteptarea soluționării unei căi de atac sau unele daune grave și ireversibile cauzate persoanei vizate.

În momentul transferării probelor, autoritatea executantă indică care anume dintre probe urmează să îi fie returnate.

3.9. Temeiuri pentru amânarea sau recunoașterea executări OEA (art. 15)

Pentru amânare și recunoașterea/executarea OEA sunt prevăzute două temeiuri de amânare sau recunoaștere:

– executarea acestuia ar putea aduce atingere unei anchete penale sau a unei urmăriri penale;

– obiectele, documentele sau datele vizate sunt deja utilizate în alte proceduri urmând a fi înaintate când nu mai sunt necesare în acest scop;

De îndată ce temeiurile pentru amânare încetează, autoritatea executantă ia imediat măsurile necesare, pentru executarea OEA și informează autoritatea emitentă printr-o înregistrare scrisă.

3.10. Alte prevederi privind drepturi și măsuri.

În art. 16 până la art. 20 sunt consemnate obligații tehnice de informare, răspunderea penală și civilă privind funcționarii, confidențialitatea și necesitatea respectării protecției datelor cu caracter special.

Referitor la costuri, cheltuielile trebuie să fie suportate de statul respectiv executant, deși uneori pot să fie excepțional de ridicate. Uneori în urma consultărilor, autoritatea emitentă poate să retragă sau să îl mențină OEA, dar nu poate să constituie un motiv de refuz, eventual statul emitent poate suporta cheltuielile care sunt contestate.

3.11. Dispoziții specifice pentru anumite măsuri de investigare.

OEA stabilește în regim unic pentru obținerea probelor, dar uneori sunt necesare norme suplimentare pentru unele tipuri de investigare, cum ar fi:

– transferul temporal al persoanelor private de libertate;

– audierile prin videoconferințe sau alte mijloace de transmisie audiovizuale;

– obținerea de informații referitoare la conturile bancare sau tranzacțiile bancare;

– livrări supravegheate sau investigațiile sub acoperire.

Aceste măsuri de investigare reglementate între art. 22 și 30 din Directivă, implică strângerea de probe în timp real, în mod continuu și într-o anumită perioadă de timp, dar atunci când există anumite inadvertențe între legislațiile statului emitent, trebuie convenite modalități practice de abordare a diferențelor existente.

Prezenta Directivă stabilește norme privind punerea în aplicare, în toate etapele procedurilor penale, inclusiv în cea a procesului, a unei măsuri de investigare, dacă este cazul cu participarea persoanei în cauză, în vederea strângerii de probe. De exemplu, un ordin european de anchetă poate fi emis pentru transferul temporar al persoanei în cauză către statul emitent sau pentru desfășurarea unei audieri prin videoconferință. Cu toate acestea, în cazul în care persoana respectivă urmează să fie transferată într-un alt stat membru în scopul urmăririi penale, inclusiv al aducerii persoanei respective în fața unei instanțe pentru a fi judecată, ar trebui emis un mandat european de arestare, în conformitate cu Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului[9].

În vederea asigurării utilizării proporționale a unui mandat european de arestare, autoritatea emitentă ar trebui să analizeze dacă un ordin european de anchetă ar fi un mijloc eficace și proporțional de desfășurare a procedurilor penale. Autoritatea emitentă ar trebui să analizeze, în special, dacă emiterea unui ordin european de anchetă pentru audierea prin videoconferință a unei persoane suspectate sau acuzate ar putea reprezenta o alternativă eficace.

Un ordin european de anchetă poate fi emis pentru a obține probe privind conturile, de orice natură, deținute în orice bancă sau orice instituție financiară nebancară, de către o persoană care face obiectul unor proceduri penale. Această posibilitate se înțelege în general ca referindu-se nu numai la persoanele suspectate sau acuzate, ci și la orice altă persoană cu privire la care aceste informații sunt considerate necesare de către autoritățile competente pe parcursul desfășurării procedurilor penale.

În cazul în care, în prezenta directivă se face trimitere la instituțiile financiare, acest termen ar trebui înțeles în conformitate cu definiția relevantă de la art. 3 din Directiva 2005/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului[10].

Atunci când se emite un Ordin european de anchetă pentru a se obține „detaliile” unui anumit cont, termenul „detalii” ar trebui înțeles ca incluzând cel puțin numele și adresa titularului de cont, detalii privind eventualii împuterniciți asociați contului respectiv și orice alte detalii sau documente furnizate de titularul de cont în momentul deschiderii contului, care se află încă în posesia băncii.

3.12 Interceptarea comunicațiilor

Posibilitățile de cooperare în temeiul prezentei Directive privind interceptarea telecomunicațiilor nu ar trebui să se limiteze la conținutul acestora, ci ar trebui să vizeze, de asemenea, colectarea de date privind traficul și localizarea asociate cu aceste telecomunicații, permițând autorităților competente să emită un ordin european de anchetă în scopul obținerii unor date mai puțin intruzive privind telecomunicațiile. Un Ordin European de Anchetă emis în vederea obținerii de date privind istoricul traficului și al localizării în legătură cu telecomunicațiile ar trebui tratat în cadrul regimului general referitor la executarea Ordinului European de Anchetă și poate fi considerat, în funcție de dreptul intern al statului executant, drept o măsură de investigare cu caracter coercitiv.[11]

Atunci când mai multe state membre sunt în măsură să acorde asistența tehnică necesară, ar trebui trimis un Ordin European de Anchetă numai unuia dintre aceste state, acordându-se prioritate statului membru în care se află persoana în cauză. Statele membre în care se află subiectul interceptării și din partea cărora nu este necesară asistență tehnică în vederea realizării interceptării ar trebui să fie înștiințate de acest lucru în conformitate cu prezenta directivă. Cu toate acestea, atunci când asistența tehnică nu poate fi primită din partea unui singur stat membru, poate fi transmis un Ordin European de Anchetă către mai multe state executante.

Într-un Ordin European de Anchetă care conține o cerere de interceptare a telecomunicațiilor, autoritatea emitentă ar trebui să pună la dispoziția autorității executante informații suficiente, cum ar fi detalii legate de fapta penală anchetată, pentru a permite autorității executante să evalueze dacă măsura de investigare respectivă ar fi autorizată într-o cauză internă similară.

Statele membre ar trebui să acorde atenție importanței garantării faptului că asistența tehnică poate fi asigurată de un furnizor care utilizează rețele și servicii de telecomunicații accesibile publicului pe teritoriul statului membru vizat, pentru a facilita cooperarea în cadrul acestui instrument în legătură cu interceptarea legală a telecomunicațiilor.

Concluzii

Domeniul de aplicare a prezentei Directive se referă la măsuri provizorii și numai în vederea strângerii de probe, astfel încât, ar trebui subliniat că orice element, inclusiv activele financiare, pot face obiectul măsurilor provizorii în cadrul procedurilor penale, nu numai în scopul strângerii de probe, ci și în vederea confiscării. Distincția dintre cele două obiective ale măsurilor provizorii nu este întotdeauna evidentă și scopul măsurii provizorii se poate schimba pe parcursul anchetei. Din acest motiv, este esențial să se mențină o legătură facilă între diferitele instrumente aplicabile în acest domeniu. În plus, din același motiv, decizia utilizării sau nu a unui element ca probă și, prin urmare, să facă obiectul unui Ordin European de Anchetă ar trebui lăsate în sarcina autorității emitente.

Statele membre pot implementa dispozițiile directivei în termen de 3 ani de zile de la publicare, dar atunci când se face trimitere la asistența reciprocă în instrumentele internaționale relevante, precum convențiile încheiate în cadrul Consiliului Europei, ar trebui înțeles că prezenta directivă are prioritate față de convențiile respective pentru statele membre care au obligații în temeiul prezentei directive.

Referitor la infracțiunile cuprinse în anexa D, acestea trebuie interpretate în mod consecvent cu interpretarea lor în cadrul instrumentelor juridice existente referitoare la recunoașterea reciprocă.

Referitor la documentele explicative[12], statele membre s-au angajat să însoțească, în cazurile justificate, notificarea măsurilor de transpunere cu unul sau mai multe documente care să explice relația dintre componentele unei directive și părțile corespunzătoare din instrumentele naționale de transpunere, iar în prezenta directivă, Parlamentul European și Consiliul consideră că transmiterea unor astfel de documente este justificată.

Deoarece obiectivul prezentei directive, și anume recunoașterea reciprocă a deciziilor luate în vederea obținerii de probe, nu poate fi realizat în mod satisfăcător de către statele membre, dar, având în vedere amploarea și efectele sale, poate fi realizat mai bine la nivelul Uniunii, aceasta poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este definit la art. 5 din TUE.

În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este definit la articolul menționat, prezenta directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivului menționat.

Statele membre ar trebui să prevadă, în aplicarea prezentei directive, politici transparente în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal, precum și exercitarea dreptului persoanei vizate de a recurge la căi de atac în vederea protejării datelor sale cu caracter personal.

Datele cu caracter personal obținute în temeiul prezentei directive ar trebui prelucrate numai când este necesar și în mod proporțional față de scopurile compatibile cu prevenirea, investigarea, depistarea sau urmărirea infracțiunilor sau aplicarea sancțiunilor penale și exercitarea dreptului la apărare. Numai persoanele autorizate ar trebui să aibă acces la informații care conțin date cu caracter personal, care poate fi obținut prin proceduri de autentificare.

Dr. Pavel Palcu magistrat-procuror Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, România, Conf. univ. Universitatea de Vest „Vasile Goldiș” Arad, România

[1] Judith Hestler (2010) Recunoașterea Reciprocă în Domeniul Cooperării Judiciare, p. 14

[2] P. Palcu, Drept Penal European, Tendințe și perspective, University Press „V. Goldiș” Arad, 2011, p. 292

[3] Gyula Fabian 2010 Drept Instituțional Comunal , ed. III, p. 421

[4] Ibidem nota 2, p. 16

[5] (JO L 196, 2.8.2003, p. 45).

[6] P. Palcu, Adina Moisa, Mandatul European de obținere a probelor, Ed. Mendimond, Italia, volum electronic ISBN 978-88-7587-675-3, p. 439

[7] Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14.06.1985 între guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii federale Germania și Republicii Franceze (JO L 239, 22.9.2000, p. 19)

[8] P. Palcu, Adina Moisa, Mandatul European de obținere a probelor, Ed. Mendimond, Italia, volum electronic ISBN 978-88-7587-675-3, p. 439

[9] Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (JO L 190, 18.7.2002, p. 1).

[10] Directiva 2005/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 octombrie 2005 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor și finanțării terorismului (JO L 309, 25.11.2005, p. 15).

[11] S. Murgu, N.M. Stoicu, Legal framework for the protection of human rights in internal and international law, Cordial Lex Publishing, Cluj-Napoca, 2012, p. 52.

[12] În conformitate cu Declarația politică comună din 28 septembrie 2011 a statelor membre și a Comisiei privind documentele explicative (JO C 369, 17.12.2001, p. 14)