Liviu POPESCU *

Procuror − Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție,

Serviciul de documentare și statistică judiciară

În analiză, controversa privind caracterul obligatoriu/facultativ al „continuării urmăririi penale față de suspect”, ca etapă distinctă a urmăririi penale.

Premisa factuală

„Prin ordonanța nr. 1099/P/2016 din 29.12.2016 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov (nepublicată)  s-a dispus începerea urmăririi penale in rem (sublinierea noastră – L. Popescu) cu privire la săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal (…).

Prin ordonanța cu același număr a Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov din 29.12.2016 (nepublicată), se dispune punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva inculpatului P.R. (…) sub aspectul infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal (…) inculpatul fiind reținut sub aspectul comiterii acestei infracțiuni (…).

(…) prin referatul cu același număr a Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov din data de 30.12.2016, (nepublicat), s-a solicitat judecătorului de drepturi și libertăți să dispună arestarea preventivă a inculpatului P.R. (…).

(Judecătorul de drepturi și libertăți) … constată inexistența unei urmăriri penale in personam care să permită punerea în mișcare a acțiunii penale față de respectiva persoană (…).

Textul de lege înscris în art. 305 alin. (3) Cod procedură penală nu este opțional pentru organul de urmărire penală tocmai în vederea respectării drepturilor unei persoane care poate fi acuzată în cauză, ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale și aducerea la cunoștință a drepturilor în calitate de inculpat neacoperind procedura care lipsește, procedură desfășurată cu încălcarea drepturilor procesuale ale persoanei cercetate, inclusiv dreptul la apărare (…).

(…) situația identificată în prezenta cauză făcând ca punerea în mișcare a acțiunii penale să fie nelegală (sublinierea noastră – L. Popescu) deoarece lipsește urmărirea penală in personam, fază obligatorie și nu facultativă prevăzută de lege.

(…)

Respinge ca nefondată propunerea formulată de Ministerul Public (…)”[1].

Controversa

A. Analizând problema de drept menționată, într-o opinie[2] se argumentează, în 14 puncte, că nu este necesară și obligatorie calitatea anterioară de suspect pentru a se pune în mișcare acțiunea penală, reținându-se, în esență, următoarele:

1. „Practica Tribunalului a fost în sensul arestării inculpaților chiar dacă aceștia nu au avut anterior calitatea de suspect, subsemnatul propunând de fiecare dată (sublinierea noastră – L. Popescu) la arestare inculpați care nu au avut anterior calitatea de suspect. În mod corelativ a fost și practica Curții de Apel care a analizat contestațiile inculpaților împotriva încheierilor de admitere a propunerilor de arestare” (pct. 13).

2. Nu există în Codul de procedură penală nicio dispoziție expresă din care să rezulte obligativitatea efectuării în continuare a urmăririi penale. Prin urmare, parcurgerea acestei etape este opțională, putând fi uzitată în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei spețe (pct. 1).

Faptul că este prevăzută în Codul de procedură penală nu o face obligatorie în toate cauzele, cum, de altfel, nu sunt obligatorii nici metodele speciale de supraveghere (pct. 11).

3. Inculpatul are aceleași drepturi ca și suspectul, ba chiar mai largi, deci nu se poate susține că punerea direct în mișcare a acțiunii penale, fără parcurgerea anterioară a etapei efectuării în continuare a urmăririi penale, ar afecta în vreun fel dreptul la apărare al persoanei cercetate (pct. 3-4).

4. „Este inutilă și neproductivă” efectuarea în continuare a urmăririi penale în situațiile în care, chiar din actul de sesizare, rezultă dovezi suficiente pentru a fi probată comiterea unei infracțiuni (pct. 8) sau în situațiile în care, între momentul efectuării în continuare a urmăririi penale și cel al punerii în mișcare a acțiunii penale, nu se mai efectuează nici un act de urmărire penală (pct. 9).

5. Nu sunt diferențe calitative între elementele care condiționează efectuarea în continuare a urmăririi penale și cele care condiționează punerea în mișcare a urmăririi penale.

„Prin urmare, aceeași condiție (sublinierea noastră – L. Popescu) de a exista probe că o persoană a săvârșit o faptă/infracțiune [diferența de termeni este neimportantă (…)[3]] justifică atât efectuarea în continuare a urmăririi penale cât și punerea în mișcare a acțiunii penale” (pct. 5).

Etc.

B. Într-o altă opinie, contrară[4], care se raliază la interpretarea judecătorilor de drepturi și libertăți mai sus-evocați, se susține, în esență, că efectuarea în continuare a urmăririi penale față de o persoană anume este o etapă necesară[5] a urmăririi penale, fără de care nu se poate dispune punerea în mișcare a acțiunii penale, argumentându-se că:

1. Exprimarea legii este onerativă[6], imperativă și nu permisivă [„procurorul dispune (…)” și nu „procurorul poate (sublinierea noastră – L. Popescu) dispune (…)”][7].

2. A proceda direct la punerea în mișcare a acțiunii penale ar însemna ca presupusul făptuitor să fie lipsit de posibilitatea de a cunoaște, în calitate de suspect, fapta pentru care este cercetat și de a-și formula apărările în legătură cu aceasta[8].

3. Există consecințe juridice specifice pe care punerea în mișcare a acțiunii penale le poate avea, inclusiv în alte planuri decât cel al procesului penal în cadrul căruia a fost dispusă (dacă inculpatul a comis o nouă infracțiune, poate fi arestat preventiv; unii funcționari publici sunt suspendați de drept din funcție sau sunt puși la dispoziție etc.), consecințe juridice specifice inechitabile dacă persoanei cercetate nu i s-a oferit posibilitatea să se apere mai înainte de punerea în mișcare a acțiunii penale[9].

4. Chiar și dacă toate dispozițiile procesuale sunt respectate[10], pot exista în practică situații în care, în aplicarea principiului loialității, să fie pus în discuție caracterul echitabil al procedurii.

„De pildă, prelungirea nejustificată (sublinierea noastră – L. Popescu) a momentului dispunerii efectuării în continuare a urmăririi penale față de suspect, deși probele administrate în cauză relevau încă de la un moment anterior indiciile care impuneau trecerea de („la”, mai curând, nota noastră – L. Popescu) această fază”[11].

Rezolvarea

Așadar, nu e nicio problemă, potrivit primei opinii evocate, dacă toată urmărirea penală se desfășoară in rem (adică în secret față de autorul faptei), iar, în aceeași zi, acestuia i se aduc la cunoștință atât acuzația cât și punerea în mișcare a acțiunii penale (și toate drepturile sale corespunzătoare calității de inculpat – mai largi, desigur, decât cele ale suspectului), inculpatul este audiat în prezența avocatului ales, i se resping toate (eventualele) cereri și este trimis în judecată.

Probleme sunt. Cel puțin două.

Desigur, nimeni și pentru nimic pe lume nu poate contesta dreptul procurorului de a-și stabili, în mod suveran, propria strategie de anchetă, deși nu este prevăzut de lege[12].

Dar este acesta un drept absolut sau relativ ?

În opinia noastră (mai jos, I și II) este că acest drept este un drept relativ care se poate exercita exclusiv în limitele principiului legalității[13] și ale principiului loialității[14] (care afectează dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil și, în final, însuși scopul procesului penal: aflarea adevărului).

I. În mod greșit, în prima opinie se consideră că în luarea, de către procuror, a celor două decizii distincte[15] (cea a continuării urmăririi penale in personam și cea a punerii în mișcare a acțiunii penale), este incidentă „aceeași condiție” care rezultă din analiza coroborată a art. 305 alin. (3) și art. 309 alin. (1), ambele din C.pr.pen. (ante, A, 5).

Acestea stipulează :

a) „Atunci când există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală și nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față de aceasta, care dobândește calitatea de suspect. (…) (sublinierea noastră – L. Popescu)” [art. 305 alin. (3) C.pr.pen.];

b) „Acțiunea penală se pune în mișcare de procuror, prin ordonanță, în cursul urmăririi penale, când acesta constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârșit o infracțiune și nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1) (sublinierea noastră – L. Popescu)” [art. 309 alin. (1) C.pr.pen.][16].

Nu e „aceeași condiție” (subiectivă) temei comun în cazul celor două acte procesuale: spre deosebire de dispoziția de continuare a urmăririi penale in personam motivată de bănuiala (suspiciunea) rezonabilă, punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de o cu totul altă formă a convingerii judiciare, și anume certitudinea.

De la sesizare și până la soluționare, dosarul se construiește pas cu pas.

La fel și convingerea magistratului evoluează: de la (a) nicio convingere (la sesizare), trecând printr-un proces de verificare a tuturor versiunilor posibile de anchetă când, la un moment dat, se naște (b) o bănuială (suspiciune) rezonabilă, pentru ca, în final, să se ajungă la (c) o certitudine („dincolo de orice îndoială rezonabilă”) pe care se întemeiază soluția de condamnare (sau trimiterea în judecată – soluția omoloagă, din perspectiva procurorului anchetator).

Aceste niveluri progresive ale convingerii judiciare sunt succesive și determinate de acumularea probelor: de la (a) nicio probă inițial, până la (b) toate probele posibile, utile, concludente și pertinente (însoțite, firește, de prezumții, legale sau judiciare).

Acesta este sâmburele controversei: în funcție de standardele crescătoare ale probațiunii, formele convingerii judiciare și momentele în care aceasta se maturizează până la certitudine determină (sau nu), în mod necesar, etapele urmăririi penale?

Ca și în cazul trimiterii în judecată, forma convingerii judiciare care motivează punerea în mișcare a acțiunii penale este certitudinea, nefisurată de nicio îndoială, dubiu rezonabil etc.

Legiuitorul marchează această formă a convingerii judiciare folosind, în ambele situații, aceeași exprimare afirmativ-categorică: „din materialul de urmărire penală (probe) rezultă că fapta există, că a fost săvârșită de inculpat (…)” [art. 327 alin. (1) lit. a) C.pr.pen. și, mutadis-mutandis, art. 309 alin. (1) din același act normativ].

Rațional (conform principiului cauzalității), aceeași cauză, în aceleași circumstanțe, generează, întotdeauna, aceleași efecte.

Însă, reductio ad absurdum, dacă „aceeași condiție” subiectivă ar motiva și începerea (continuarea) urmăririi penale față de suspect, dar și punerea în mișcare a acțiunii penale, ce rol (justificare) ar mai avea existența a două etape distincte ale urmăririi penale?

Spre deosebire de forma matură a convingerii judiciare (certitudinea) care atrage neîntârziat soluționarea și apoi dezînvestirea, bănuiala este o formă incipientă a convingerii care, în timp, pe baza probelor administrate, se va consolida fie în sensul unei confirmări, fie invers, implicând așadar, cu necesitate, o continuare a urmăririi penale.

Rezultă că „bănuiala” și „certitudinea” nu sunt deosebite numai calitativ (ca forme diferite ale convingerii judiciare), ci și cronologic, determinând momente (etape) distincte și succesive ale urmăririi penale.

Această împrejurare exclude posibilitatea ca cele două stări diferite de conștiință (convingere judiciară), respectiv „bănuiala” și „certitudinea”, să fie simultane și să genereze un singur act procesual, și anume punerea în mișcare a acțiunii penale.

Niciuna dintre aceste etape nu o poate substitui pe cealaltă pentru că sunt condiționate în mod diferit (pe forme diferite ale convingerii judiciare), implică un statut diferit al persoanei cercetate (care poate fi supusă unor rigori diferite, ca suspect sau ca inculpat) și se dispun în momente procesuale diferite ale urmăririi penale (incipient sau terminal).

Ambele etape sunt necesare, pentru că, pe de o parte, simpla „bănuială” nu poate justifica o soluție de trimitere în judecată (întrucât permite, încă, o „îndoială”) iar, pe de altă parte, la certitudine nu se poate ajunge din nimic și dintr-o dată, „sărind” peste etapa suspectului, fără a-i da și persoanei cercetate posibilitatea să se apere (fiindcă există riscul de a face o judecată greșită, neavând o perspectivă completă).

Așa fiind, ajungem la cea de-a doua problemă.

II. Problema nu e ce drepturi are suspectul (mai reduse decât inculpatul), ci când dobândește acesta posibilitatea de a le exercita [cu mențiunea că, de la aceeași dată, se naște și obligația anchetatorului de a strânge probe în favoarea lui, conform art. 5 alin. (2) C.pr.pen.].

Dacă notificarea acuzației penale se realizează față de autorul faptei după ce probatoriul a fost administrat, iar convingerea judiciară s-a cristalizat deja ca „certitudine”, dreptul la apărare în faza de urmărire penală este golit de conținut, fără nicio eficiență.

Pentru a lămuri această problemă, trebuie observate, în principal:

– Articolul 6 pct. (3) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale;

– Articolul 24 din Constituția României, republicată;

– Articolul 10 alin. (3) C.pr.pen.

Articolul 10 alin. (5) din C. proc. pen. stipulează:

„Organele judiciare au obligația de a asigura exercitarea deplină și efectivă a dreptului la apărare de către părți și subiecții procesuali principali în tot cursul procesului penal.” (sublinierea noastră – L. Popescu)[17].

Pentru a da caracter efectiv garanției prev. de art. 24 din Constituția României, republicată[18] [„în (tot, nota noastră – L. Popescu) cursul procesului penal”] trebuie ca, de la începutul procesului (de la începutul urmăririi penale in personam), persoana „acuzată”, în cunoștință de cauză și eventual asistată de către avocatul ales, să poată consulta dosarul cauzei și să poată participa la administrarea probatoriului[19].

În acest sens funcționează garanția convențional-europeană:

„3. Orice acuzat are, mai ales, dreptul:

a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, (…) în mod amănunțit, despre natura și cauza acuzației aduse împotriva sa;

(…)

d) să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării (…) în aceleași condiții ca martorii apărării (…)” (sublinierea noastră – L. Popescu) (art. 6 pct. 3 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale).

Chiar dacă, în forma inițială, noul Cod a renunțat la strictețea cu care vechiul Cod reglementa obligația de a se aduce de îndată la cunoștința învinuitului acuzația[20] (de ce, oare ?), garanția constituțională e neschimbată și categorică: „în (tot, nota noastră – L. Popescu) cursul procesului” – adică de la începutul procesului, adică imediat după dispoziția de „continuare a urmăririi penale față de suspect”.

Conformându-se acestei exigențe convențional-europene și, totodată, constituționale, art. 10 alin. (3) C.pr.pen. stipulează:

„Suspectul are dreptul de a fi informat de îndată și înainte de a fi ascultat despre fapta pentru care se efectuează urmărirea penală și încadrarea juridică a acesteia. (…)” (sublinierea noastră – L. Popescu).

(firește, aceasta este forma modificată[21] a normei, prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală[22].)

Coroborarea art. 10 alin. (3) cu art. 10 alin. (5) și art. 92 alin.           (1)-(7) – toate din C.pr.pen. – determină faptul că, de îndată după începerea (continuarea) urmăririi penale in personam, suspectul are dreptul, fie direct, fie prin intermediul avocatului său (ar fi absurd ca avocatul să aibă drepturi pe care suspectul nu le poate exercita singur, astfel încât acesta să poată beneficia de ele doar angajând – contra cost – un avocat):

– să cunoască acuzația, în fapt și în drept;

– să consulte dosarul;

– să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală (așadar, inclusiv la administrarea probatoriului, făcând cereri în raport de acesta);

– să adreseze întrebări martorului cu ocazia audierii, chiar și martorului protejat, în condițiile art. 129 alin. (3) C.pr.pen.;

– să propună probe;

– să propună numirea unui expert recomandat și să propună modificarea sau completarea întrebărilor la care expertul trebuie să răspundă.

Din economia art. 308-309 C.pr.pen. rezultă că, dintre toate probele pe care anchetatorul le poate administra în vederea punerii în mișcare a acțiunii penale, doar audierea suspectului este obligatorie, ceea ce o transformă în condiție formală prealabilă.

Desigur, suspectul poate refuza orice formă de colaborare cu ancheta, inclusiv exercitarea dreptului la apărare, dar o simplă potențialitate nu justifică ignorarea premeditată a acestuia de către anchetator.

Bineînțeles, motivat, cererile suspectului pot fi respinse, dar nu împiedicate.

Însă neinformarea autorului faptei cu privire la acuzația sub care este investigat (prin prelungirea nejustificată a urmăririi penale in rem) și, subsecvent, cu privire la drepturile pe care le-ar avea ca suspect, inclusiv în administrarea probatoriului, îl pun pe acesta în situația de a nu putea face nicio cerere, ceea ce reprezintă o încălcare deplină (o anihilare temporară) a dreptului la apărare prin împiedicarea acestuia de a se naște, deși legea îl garantează într-un proces echitabil.

III. Fiind o anihilare a dreptului, vătămarea rezultă ex re, iar sancțiunea este anularea/infirmarea/excluderea actelor de urmărire (inclusiv a probatoriilor) efectuate cu încălcarea dreptului la apărare (prin necomunicarea acuzației), în condițiile art. 282 alin. (1) și art. 304 – ambele din C.pr.pen., și refacerea acelora, conform art. 280 alin. (3) din același act normativ.

În acest scop, controlul judiciar va stabili data primei probe din dosar care oferă suficiente elemente de identificare a făptuitorului (de regulă, din sesizare și din declarația autorului sesizării rezultă primele indicii și probe), eventual prin coroborare cu altele anterioare (dar insuficiente), de la data aceleia fiind evident că ancheta nu va mai viza numai „fapta”, în orb, ci (și) bănuiala (care, obligatoriu, trebuie verificată) despre o anumită persoană ca potențial autor al faptei.

Este momentul în care devine incident principiul loialității rezultat din art. 5 C.pr.pen., sub sancțiunea nulității[23].

Subsecvent, și punerea în mișcare a acțiunii penale (constatată definitiv, în speță, în două grade de jurisdicție, la judecătorul de drepturi și libertăți, ca nelegală) trebuia infirmată, ca fiind dispusă pe baza unei urmăriri penale secrete, efectuate cu nesocotirea dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil.

IV. Încă o necorelare de fond în noul Cod de procedură penală[24]

Așa după cum am arătat (supra, I), legea corelează diferitele etape ale urmăririi penale cu formele diferite ale convingerii judiciare.

Astfel, etapei suspectului îi corespunde „bănuiala rezonabilă”, iar etapei inculpatului (punerii în mișcare a acțiunii penale și trimiterii în judecată) îi corespunde „certitudinea”.

Cu toate că „arestarea inculpatului” reprezintă, evident, un moment procesual al etapei inculpatului, deci supus, în mod logic, premisei, respectiv condiției subiective care determină transformarea suspectului în inculpat (certitudinea judiciară că acesta a comis o infracțiune[25]), la care, în mod necesar, se adaugă și alte condiții care conturează o situație de excepție[26] care justifică măsuri excepționale (arestul preventiv), constatăm că art. 223 alin. (1) din noul C.pr.pen. stipulează:

„(1) Măsura arestării preventive poate fi luată de către judecătorul de drepturi și libertăți, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau de către instanța de judecată în fața căreia se află cauza, în cursul judecății, numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune și există una dintre următoarele situații: […] (sublinierea    noastră – L. Popescu)”.

Cu alte cuvinte, deși persoana acuzată nu ar putea fi transformată din suspect în inculpat (pentru că, în acuzarea sa, nu există certitudinea că a comis o infracțiune, ci doar o suspiciune/bănuială rezonabilă), cu toate acestea, în mod paradoxal, poate fi arestată preventiv 30 de zile, ca inculpat.

Arestarea preventivă a inculpatului pentru 30 de zile pe suspiciuni rezonabile nu era posibilă în sistemul Codului Dongoroz.

Articolul 143 alin. (1) din vechiul C.pr.pen. (cu trimitere la art. 148 pentru arestare) stipula:

„Măsura reținerii poate fi luată de procuror ori de organul de cercetare penală față de învinuit sau inculpat, numai după ascultarea acestuia în prezența apărătorului, dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală (sublinierea noastră – L. Popescu)”.

Deloc surprinzător, Expunerea de motive a proiectului noului Cod de procedură penală nu avertizează și nu explică de ce a fost considerată necesară modificarea condiției subiective a arestării inculpatului (din „certitudine” în „suspiciune rezonabilă”), adică modificarea unei norme (art. 148 raportat la art. 143, ambele din vechiul C.pr.pen.) care niciodată nu a ridicat probleme de constituționalitate sau de aplicabilitate.

Adoptarea noului Cod prin asumarea răspunderii Guvernului (adică fără dezbateri parlamentare, bazată pe infailibilitatea inițiatorilor) a oficializat intenția proiectului de a consacra contradicția rațională ca metodă de legiferare: doar pe baza unei simple „suspiciuni rezonabile”, dar în absența „certitudinii”, persoana acuzată nu ar putea fi transformată în inculpat, dar în schimb poate fi arestată preventiv pentru 30 de zile, ca inculpat.

Evident, coborârea standardului de protecție a drepturilor fundamentale nu constituie o obligație internațională a României (alinierea la standardul, minimal, al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale neputând fi altceva decât o justificare subțire și ridicolă), conform art. 20 alin. (2) teza ultimă din Constituția României, republicată, care stipulează:

„Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile (sublinierea noastră – L. Popescu)”.

* e-mail: liviupopescu@mail.com.

[1] Trib. Brașov, S. pen., judecătorul de drepturi și libertăți, Înch. nr. 172/UP/2016, definitivă prin Înch. nr. 140/CC/U/2016 a C. Ap. Brașov, S. pen., judecătorul de drepturi și libertăți, publicate în prezentul număr al revistei ,,Pro Lege”, p. 54-70.

[2] B. Codreanu, Punct de vedere cu privire la neobligativitatea etapei procesuale a continuării efectuării urmăririi penale față de suspect, publicat în prezentul număr al revistei ,,Pro Lege”, p. 47.

[3] Cât de „neimportantă” este diferența „de termeni” dintre „faptă” și ”infracțiune” se vede și din încheierile judecătorilor de drepturi și libertăți care au respins, ca nefondată, propunerea de arestare preventivă reținând, în considerente, împrejurarea că nu este nici prezumată și nici probată vinovăția inculpatului în forma cerută de lege.

[4] Referatul nr. 236/II/6/2017 din 30 ianuarie 2017 al conducerii Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov (nepublicat).

[5] Obligatorie nu, dacă se dispune clasare pe o urmărire penală in rem.

Mai degrabă indispensabilă, strict în perspectiva punerii în mișcare a acțiunii penale.

[6] Argumentul ar fi semnificativ dacă legiuitorul noului Cod de procedură penală ar avea o minimă rigoare terminologică [așa după cum, de altfel, impune art. 37 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările și completările ulterioare): „în limbajul normativ, aceleași noțiuni se exprimă numai prin aceiași termeni (sublinierea noastră – L. Popescu)”].

Însă observăm că, potrivit noului Cod, „obținerea datelor privind tranzacțiile financiare efectuate se poate dispune (…) dacă (…)” (sublinierea noastră – L. Popescu) [art. 146¹ alin. (1)], „reținerea, predarea și percheziționarea trimiterilor poștale se poate dispune (…) dacă (…)” (sublinierea noastră – L. Popescu) [art. 147 alin. (1)], „autorizarea folosirii investigatorilor sub acoperire se poate dispune (…) dacă (…)” (sublinierea noastră – L. Popescu) [art. 148 alin. (1)] etc., dar „supravegherea tehnică se dispune (…) când (…)” (sublinierea noastră – L. Popescu) [art. 139 alin. (1)].

În condițiile date, argumentul este riscant.

[7] Având în vedere că probele se obțin exclusiv în cadrul procesului penal, adică după începerea urmăririi penale [conform art. 97 alin. (2), art. 100 alin. (1), art. 306 alin. (3) – toate din Codul de procedură penală (în continuare C.pr.pen.) etc.], rezultă, așadar, că tot „obligatorie” este și etapa premergătoare începerii urmăririi penale in rem, și anume imediat „după sesizare” – strângerea datelor și informațiilor cu privire la existența infracțiunilor (adică fostele „acte premergătoare” prevăzute de art. 224 din vechiul C.pr.pen.), conform art. 306 alin. (1) C.pr.pen. care stipulează:

„Pentru realizarea obiectului urmăririi penale, organele de cercetare penală au obligația ca, după sesizare, să caute și să strângă datele ori informațiile cu privire la existența infracțiunilor și identificarea persoanelor care au săvârșit infracțiuni, să ia măsuri pentru limitarea consecințelor acestora, să strângă și să administreze probele cu respectarea prevederilor art. 100 și 101 (sublinierea noastră – L. Popescu)”.

Această obligatorie etapă premergătoare ar trebui să frâneze tendințele superficiale sau șicanatorii care generează automat urmăriri penale exclusiv pe baza unor sesizări informe certificând, măcar și minimal, actul de sesizare ca sesizare penală: în absența descrierii unei fapte concrete, simpla reproducere (indicare) a normei de incriminare este cu totul insuficientă; la fel, în situația în care, chiar din sesizare, rezulta unul dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin (1) C.pr.pen. (de exemplu, fapta a fost săvârșită pe vremea lui Burebista sau fapta nu exista, urmând a fi săvârșită în viitor, în condițiile în care tentativa nu e incriminată).

Se întâmplă acest lucru?

Totuși, se impune o observație: deși în Expunerea de motive a noului Cod de procedură penală se anunța „eliminarea etapei actelor premergătoare”, acestea au fost preluate în noua reglementare [art. 306 alin. (1)] sub forma „datelor ori informațiilor”, neformalizate însă într-un proces-verbal care să permită controlul legalității obținerii lor.

Obscuritatea acestei etape o exclude din categoria activităților judiciare (pare să se fi strecurat din alte domenii de muncă), impunând neîntârziat o reglementare.

[8] Dacă și numai dacă etapa „suspectului” este indispensabilă (ceea ce rămâne, încă, de demonstrat), rezultă vătămarea dreptului la apărare.

[9] Potențial da, însă niciuna dintre aceste consecințe specifice nu s-a produs în speță.

Asta spune și domnul procuror B.C.: uneori etapa suspectului e necesară, alteori nu.

[10] Ceea ce, în speță, nu a fost cazul (nota noastră – L. Popescu).

[11] Concluzia se subînțelege: cu atât mai mult acest risc există în cazurile de încălcare a legii.

De fapt, credem că e vorba despre „amânarea nejustificată a momentului dispunerii (…)”, cu scopul de a menține urmărirea penală in rem, așadar secretă față de persoana cercetată, pentru ca aceasta să nu-și poată exercita dreptul la apărare.

Așadar, numai aparent este respectat principiul legalității, în realitate fiind vorba tot despre o încălcare a legii, însă nu fățișă (ca în speța dedusă analizei), ci vicleană, care profită de o portiță oferită cu generozitate de către inițiatorul noului Cod de procedură penală [marja de apreciere subiectivă a organului care, necenzurat, poate dilata discreționar urmărirea penală in rem (secretă) până în vecinătatea trimiterii în judecată].

Observația – deși corectă în esență – este irelevantă în cadrul acestei discuții, întrucât aici nu mai avem de a face cu o „amânare nejustificată” a începerii (continuării) urmăririi penale in personam, ci se face pasul logic următor, se culege rodul semințelor plantate cu grijă de către inițiatorul noului Cod și se „sare” de-a dreptul peste această etapă procesuală cu motivarea că, dacă toate probele au fost administrate „in rem”, atunci etapa suspectului este „inutilă și neproductivă” (a se vedea supra, A, 4).

[12] Dimpotrivă. Numai „în soluțiile dispuse, procurorul este independent, în condițiile prevăzute de lege (…)” (sublinierea noastră – L. Popescu). [art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare)].

De ce, oare, doar „în soluțiile dispuse”, dar nu și „în anchetă”?

[13] Articolul 1 alin. (5) din Constituția României, republicată, stipulează:

„În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”.

Articolul 132 alin (1) din Constituția României, republicată, stipulează:

„Procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției” (sublinierea noastră – L. Popescu).

[14] Implicit, conform art. 5 C.pr.pen. care stipulează:

„Aflarea adevărului

(1) Organele judiciare au obligația de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectului sau inculpatului.

(2) Organele de urmărire penală au obligația de a strânge și de a administra probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului. Respingerea sau neconsemnarea cu rea-credință a probelor propuse în favoarea suspectului sau inculpatului se sancționează conform dispozițiilor prezentului cod.” (sublinierea noastră – L. Popescu).

[15] Prin ordonanțe distincte.

[16] Vom regăsi aceeași exprimare afirmativ categorică și în cazul trimiterii în judecată, potrivit art. 327 alin. (1) lit. a) C.pr.pen. care stipulează:

„(…) procurorul (…) emite rechizitoriul prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârșită de inculpat și că acesta răspunde penal” (sublinierea noastră – L. Popescu).

[17] În același sens, și art. 15 din Legea nr. 304/2004 stipulează:

„Dreptul la apărare este garantat. În tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie reprezentate sau, după caz, asistate de un apărător, ales sau numit din oficiu, potrivit legii (sublinierea noastră – L. Popescu)”.

[18] Articolul 24 din Constituția României, republicată, stipulează:

„(1) Dreptul la apărare este garantat.

(2) În tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.” (sublinierea noastră – L. Popescu).

Chiar dacă, în sensul legii penale, suspectul nu este inclus în sfera „părților”, norma constituțională îl vizează și pe acesta, ca persoană sub „acuzație” în sensul „material”, nu „formal” al jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului, Editura C.H. Beck, vol. 1, Buc., 2005, p. 441 și urm.). Altfel, ad absurdum, ar fi de neconceput absența acestei garanții constituționale a dreptului la apărare în procedura audierii și chiar a reținerii suspectului.

[19] De exemplu, punând întrebări martorilor cu ocazia audierii acestora, propunând expert-parte etc.

[20] Data și ora la care s-a dispus începerea urmăririi penale trebuiau înregistrate într-un registru special [art. 228 alin. (1¹) din vechiul C.pr.pen.].

[21] În forma inițială a noului Cod, probabil ca o aplicație a principiului loialității (!), lipsea termenul: „de îndată”:

„Art. 10

Dreptul la apărare.

(…)

(3) Suspectul are dreptul de a fi informat, înainte de a fi ascultat, despre fapta pentru care este cercetat și încadrarea juridică a acesteia. (…)”.

[22] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013.

[23] În acest sens, a se vedea (la http://www.evz.ro/procurorii-sunt-nevoiti-sa-reia-audierea-a-8000-de-martori.html) încheierea definitivă a Camerei Preliminare a Curții de Apel Oradea prin care s-a dispus „excluderea tuturor probelor … peste 8.000 de mărturii … (administrate când, adăugirea noastră – L. Popescu) … procurorii, deși în perioada respectivă aveau deja date certe despre componența grupării, ar fi trebuit să le aducă la cunoștință acuzațiile, nu să continue ancheta „in rem”, ca și când ar fi fost în căutarea unor autori necunoscuți, fapt ce a condus la o vătămare semnificativă și substanțială a dreptului la un proces echitabil” (sublinierea noastră – L. Popescu).

Desigur, cheltuielile judiciare (necesare pentru refacerea actelor anulate sau excluse) rămân în sarcina statului, ceea ce încurajează acest mod nelegal de lucru.

[24] Alături de celelalte, a se vedea L. Popescu, Necorelări de fond în noul Cod de procedură penală (I), în „Pro Lege” nr. 2-3/2013, p. 140-164.

[25] Conform art. 309 alin. (1) C.pr.pen.

[26] Conform art. 9 alin. (2) din C.pr.pen. care stipulează:

„Orice măsură privativă sau restrictivă de libertate se dispune în mod excepțional și doar în cazurile și în condițiile prevăzute de lege (sublinierea noastră – L. Popescu)”.