Jean-Claude Marin

Procuror general al Parchetului General

al Curții de Casație a Franței

Introducere^*

În acest an în care sărbătorim șaizeci de ani de la semnarea Tratatelor de la Roma, în calitate de fondatori ai Comunității Europene, nu putem decât să ne felicităm pentru traseul parcurs, începând cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, de către țările noastre din Europa, reunite în prezent în acest frumos ansamblu care este ,,Uniunea Europeană”. După ce a învins ura seculară și i-a reunit pe cei care erau despărțiți prin acel zid care o diviza în Est și Vest, aceasta a putut să se afirme, în mod răspicat, ca un spațiu de securitate, libertate și justiție.

În pofida concretizării visului fondatorilor săi, pentru marea majoritate, Uniunea Europeană a ajuns de câțiva ani la un punct de cotitură în istoria sa. Unii au criticat faptul că, începând cu Tratatul de la Maastricht, aceasta nu a putut să găsească un nou avânt politic și un nou suflu mobilizator pentru a reuni cele douăzeci și opt de națiuni ale noastre și pe cei aproximativ cinci sute zece milioane de europeni. La această criză existențială, ba chiar pentru unii criză de identitate, s-au adăugat întrebări legitime referitoare atât la eficiența funcționării sale instituționale, pe care unii o consideră prea tehnocratică, cât și la deficitul democratic, considerat de alții un rezultat al arhitecturii complexe a mașinăriei europene.

Trebuie trecută sub tăcere ușurința cu care anumiți lideri naționali, ignorând beneficiile, fac Europa responsabilă pentru toate relele și toate dificultățile întâmpinate în prezent, degrevându-se astfel atât de ușor de anumite eșecuri care le aparțin.

Europa nu mai visează, iar fenomenele recente de amploare privind fluxurile migratorii fără precedent, fraudele considerabile în materie de bunuri și servicii, fără a uita amenințarea teroristă omniprezentă, determină anumite state membre să se refugieze în spatele propriilor frontiere și al propriilor sisteme care asigură suveranitatea statului, unde dreptul penal și procedura penală ocupă un loc important, astfel încât proiectele europene din acest domeniu au fost tardive si complexe.

Problema privind eficiența instituțională a Uniunii Europene a devenit mult mai importantă, cu precădere în ultimii trei ani, odată cu apariția unei noi forme de terorism care a lovit Europa în plin.

Barbaria și obscurantismul au devenit astfel stindardul unor indivizi, adesea foarte tineri, sau a unor mici grupări recrutate chiar din orașele noastre, care au fost capabile în câteva luni să răspândească haos și moarte. În acest mod, de la Paris la Barcelona, de la Manchester la Bruxelles și de la Londra la Nisa, pe lângă lumânările simbolice care s-au aprins în întreaga Europă în amintirea victimelor, de asemenea, s-au ridicat și anumite voci în scopul de a genera o reflectare concretă asupra mijloacelor de acțiune de care dispun statele pentru a se proteja și a lupta mai eficient împotriva terorismului. Cu alte cuvinte, ce instrument poate Europa să le ofere cetățenilor săi pentru a-i proteja? Pentru a combate această criminalitate fără frontiere, s-a creat treptat ideea unei structuri europene, alimentând o dezbatere cu privire la compatibilitatea dintre un organ european de urmărire, în fapt un Parchet European, și suveranitatea în materie penală a statelor membre.

În anul 2009, în partea care reinstituie Tratatul de la Roma din 1957, devenit de acum înainte Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (T.F.U.E.), Tratatul de la Lisabona a deschis, bineînțeles, prin intermediul art. 86, calea spre crearea Parchetului European, însă totul urma să fie definit, mai exact structura, implicarea statelor membre, regulile procedurale, modalitățile de urmărire și de judecată. Însă acest proiect profund inovator constituie, de fapt, un rezultat temporar al unei construcții care, în ultimii douăzeci și patru de ani, a creat o veritabilă comunitate judiciară europeană, în care fiecare dintre progrese a contribuit treptat la creionarea a ceea ce ar putea sa fie un adevărat Parchet European.

1. Construirea progresivă a unei adevărate comunități europene

1.1. Instituția magistraților de legătură

În anul 1993, Franța și Italia au luat o inițiativă majoră în vederea facilitării cooperării judiciare dintre cele două țări, creând un schimb de magistrați de legătură, instalați, în permanență, atât la ambasade, cât și la ministerele de justiție.

Începând din acel moment, instituția, al cărei succes nu mai trebuie demonstrat, s-a dezvoltat în mod considerabil, iar Franța, cu cei cincisprezece magistrați de legătură pe care îi deține, dispune de cea mai densă rețea a acestor protagoniști ai domeniului cooperării internaționale.

În acest moment, nu pot să nu menționez cooperarea extraordinară din acești ultimi ani dintre Franța și România pe diferite teme, printre care se numără criminalitatea organizată, datorită competenței și implicării ireproșabile a magistraților români de legătură în Franța, Laura CEH și Dragoș DUMITRU, dar și a magistraților francezi în Romania, Frédéric TEILLET și Mona POPESCU. Ei sunt martorii exemplari ai importanței acestei instituții.

În acest sens trebuie să reamintim acțiunile comune întreprinse împreună în acești ultimi ani:

a) activitățile importante privind lupta împotriva rețelelor de trafic de persoane, ale căror victime sunt minorii, în cadrul grupului de lucru franco-român alcătuit din magistrați și polițiști;

b) deplasarea la Paris a unor polițiști români, în special în perioada sărbătorilor de sfârșit de an, în scopul de a-i sprijini pe polițiștii francezi să descopere și să combată mai eficient delincvența;

c) anihilarea unor rețele infracționale datorită unei cooperări judiciare exemplare în materie penală.

Toate aceste exemple de cooperare bilaterală, încununată de succes și încredere, au fost și sunt preambulul pentru ceea ce trebuie demarat la nivel european și constituie, fără îndoială, elementele necesare pentru crearea unei structuri ambițioase.

Tot astfel, mandatul european de arestare a marcat un alt punct de reper important prin succesul obținut ca instrument de procedură penală comun statelor membre ale Uniunii Europene.

1.2. Mandatul european de arestare

Mandatul european de arestare (MAE) constituie realmente una dintre cele mai frumoase reușite ale spațiului judiciar european și, mai ales, primul instrument bazat pe încrederea reciprocă între instituțiile judiciare ale statelor membre ale Uniunii Europene, care le permite să evite mecanismul suspicios al extrădării.

Instituirea unui mandat european de arestare a fost adoptată de către Consiliu, prin Decizia-cadru din data de 13 iunie 2002, în urma impulsionării speciale a Spaniei, care lupta în acea perioadă împotriva organizației teroriste basce ,,ETA”.

Franța a transpus prevederile utile în legislația sa internă, prin intermediul Legii din 9 martie 2004.

Pornind de la principiul conform căruia statele membre ale Uniunii Europene reprezentau democrații atașate la realizările europene în domeniul justiției și al garantării drepturilor fundamentale, care au atras în special interzicerea pedepsei cu moartea, încrederea reciprocă a constituit noua paradigmă pe care puteau să fie create noi modalități de cooperare judiciară în materie penală.

Procedura de extrădare este anevoioasă și include două etape:

– o etapă judiciară de control amănunțit atât în privința învinuirilor care i se aduc persoanei pentru care statul solicitant a cerut arestarea, cât și a modalităților de cumulare a acestor învinuiri;

– o etapă politică în cursul căreia Guvernul stabilește actul juridic în Franța, fiind vorba de un decret care să autorizeze și să permită executarea materială a extrădării.

Hotărârile luate în cursul fiecăreia dintre cele două etape permit exercitarea tuturor căilor de atac prevăzute de legea națională a statului solicitat. În felul acesta, în Franța, o procedură de extrădare poate să dureze optsprezece luni sau chiar mai mult înainte de a fi finalizată; acest termen a fost de zece ani în cazul unuia dintre responsabilii atentatelor din Paris din anul 1995, care se refugiase în Marea Britanie. Mai mult decât atât, ca o dovadă a prevenirii și a lipsei de încredere în sistemele judiciare străine, Franța, din punct de vedere istoric, nu își extrădează cetățenii.

Punerea în aplicare a mandatului european de arestare, prin transformarea procedurii în una judiciară, a impus fiecărei autorități judiciare naționale, ca autoritate judiciară care se ocupă de executare, să recunoască și să execute cererea simplificată de predare a unei persoane, inclusiv al unui cetățean al statului care se ocupă de executare, emisă de către autoritatea judiciară dintr-un alt stat membru, ca autoritate judiciară care se ocupă de emitere, în cadrul exercitării unor urmăriri penale sau al executării unei pedepse ori a unei măsuri privative de libertate. Acest mecanism, bazat pe principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești în materie penală, a revoluționat acțiunile, a accelerat, în mod considerabil, procedurile și a exclus orice intervenție a puterii executive în dispozitiv.

Reamintim faptul că emiterea unui mandat european de arestare este posibilă atunci când o persoană este bănuită de săvârșirea unei infracțiuni, aparținând uneia dintre categoriile stabilite la nivelul Uniunii Europene, pentru care este prevăzută o pedeapsă cu închisoarea sau o măsură de siguranță cu o durata minimă de un an, ori atunci când o persoană a fost condamnată definitiv la o pedeapsă cu închisoarea sau la o măsură de siguranță cu o durată minimă de patru luni.

Executarea mandatului, care constă în predarea efectivă a persoanei vizate de mandatul european de arestare, trebuie să se desfășoare, sub rezerva conformității titlului și a respectării principiului proporționalității, în termen de maximum nouăzeci de zile de la arestare, termenele stabilite fiind, de fapt, de aproximativ paisprezece zile, în cazul în care persoana acceptă să fie predată statului emitent, și de aproximativ șaizeci de zile, în cazul exercitării căilor de atac.

Încă de la adoptarea sa, eficiența mandatului de arestare nu a trebuit să fie probată. Ca dovadă, în decurs de zece ani, din 2005 până în 2014, numărul mandatelor de arestare emise s-a dublat de la 6.900, în anul 2005, la 14.700, în anul 2014. Această creștere exponențială a fost, deopotrivă, însoțită de către o majorare semnificativă a numărului de persoane găsite și/sau arestate: 1.770 în anul 2005, 9.660 în anul 2014.

1.3. Eurojust

Un alt prag important în domeniul asistenței judiciare europene a fost depășit, fără îndoială, prin crearea Eurojust-ului.

Instituit printr-o hotărâre a Consiliului din data de 28 februarie 2002, principiul său a fost decis cu ocazia Consiliului European de la Tampere din 1999.

Unitatea de cooperare judiciară a Uniunii Europene, Eurojust are sarcina de a consolida cooperarea judiciară între statele membre, care se bazează pe trei axe principale:

a) să promoveze coordonarea acțiunii desfășurate de către autoritățile judiciare privind anchetele și urmăririle inițiate în statele membre;

b) să îmbunătățească cooperarea între autoritățile competente din statele membre, facilitând în special punerea în aplicare a asistenței judiciare internaționale și executarea cererilor de extrădare;

c) să susțină autoritățile judiciare în plan logistic, în scopul de a consolida eficiența anchetelor și a urmăririlor efectuate de către acestea.

Având în vedere succesele sale constante și în creștere, Eurojust a devenit în cincisprezece ani un pion esențial în domeniul cooperării judiciare din Europa.

Cu ocazia creării sale, Eurojust a constituit, în mod paradoxal, un compromis între susținătorii unui Parchet European, care au văzut în aceasta un prim pas către crearea sa, și opozanții săi, care, dimpotrivă, au văzut în fondarea sa o alternativă de natură să permită îndepărtarea perspectivei privind crearea unui Minister Public European.

Simbol al dinamismului, trebuie, în cele din urmă, să precizăm faptul că, începând cu data de 1 ianuarie 2004, Eurojust a înregistrat 2.939 de mandate europene de arestare, în cadrul dosarelor în care a fost sesizat. Atentatele teroriste comise în Europa, începând cu anul 2015, au pus în evidență rolul esențial al Eurojust, în calitate de intermediar în privința cooperării, a platformei pentru schimbul de informații între instanțele statelor membre și a centrului operațional de întâlnire a magistraților de teren.

Toate aceste elemente, mandatul de arestare și Eurojust, arată faptul că se concretizează, în mod progresiv, un spațiu judiciar european, în care Parchetul European constituie viitoarea etapă.

1.4. Hotărârea europeană de investigare

Pentru a încheia această primă parte, vă rog să îmi permiteți să spun câteva cuvinte despre foarte recenta hotărâre europeană de investigare, care constituie cu siguranță un alt succes pentru punerea în valoare a spațiului judiciar european și care participă, de asemenea, pe durata procesului de creare a Parchetului European, la o îmbunătățire semnificativă a cooperării judiciare în Europa.

Hotărârea europeană de investigare a fost definită, prin Directiva 2014/41/UE, ca fiind o hotărâre judiciară emisă sau validată de către o autoritate judiciară a unui stat membru (denumit stat emitent), în scopul executării uneia sau a mai multor măsuri de investigare specifice într-un alt stat membru (denumit stat executant), vizând obținerea probelor. Ea poate fi emisă și în scopul obținerii unor probe aflate deja în posesia statului executant.

Crearea sa coincide cu adoptarea programului de la Stockholm de către Consiliul European, la data de 11 noiembrie 2009, care a formulat o serie de critici la adresa regimului fragmentar de reglementare a transferului de probe. Aceasta vizează, de fapt, să unifice un drept de asistență judiciară în materie penală în cadrul Uniunii Europene, până atunci fragmentat și, uneori, complex, pe baza principiului recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești, fundamentul noțiunii de spațiu judiciar european.

Hotărârea europeană de investigare trebuie emisă sau validată de către o autoritate judiciară dintr-un stat membru, în scopul de a executa una sau mai multe măsuri de investigare într-un alt stat membru.

Directiva din data de 3 aprilie 2014 are grijă să specifice faptul că hotărârea europeană de investigare poate să fie emisă în cadrul procedurilor inițiate de către autoritățile administrative, referitoare la fapte care sunt pedepsite în conformitate cu legislația statului emitent în ceea ce privește încălcarea normelor de drept, și atunci când hotărârea poate genera un recurs la o instanță competentă, în special în materie penală^[1]. De exemplu, cazul evaziunii fiscale în care ancheta este realizată de către o autoritate administrativă, însă poate conduce la o procedură penală. În egală măsură, aceasta le lasă statelor membre un anumit spațiu de adaptare. În acest mod, statele pot să hotărască ca o hotărâre europeană de investigare să nu fie emisă de către o autoritate judiciară, ci doar să fie validată de către aceasta. Este cazul țărilor în care serviciile de poliție judiciară emit această hotărâre.

Formularul existent în anexa A la Directiva 2014/41/UE din 3 aprilie 2014 constituie singura formalitate care trebuie îndeplinită. După ce este completat, acesta este trimis autorităților competente din statul executant. Această cerință se aplică tuturor statelor emitente.

În conformitate cu normele comune statelor care au adoptat mecanismul hotărârii europene de investigare, Directiva 2014/41/UE impune, de asemenea, ca hotărârea de investigare să fie executată conform legislației din statul străin executant, însă statul emitent are posibilitatea de a solicita respectarea unor formalități mai stricte decât cele impuse de către această directivă, atât timp cât respectă regulile sale procedurale.

Statului executant îi poate fi solicitat orice act de investigare prevăzut de o legislație națională. În acest sens, trebuie remarcat faptul că Directiva  sus-menționată apără suveranitatea statului executant care are posibilitatea de a respinge cererea de anchetă, în cazul în care aceasta riscă să afecteze interesele sale naționale esențiale în materie de siguranță sau în cazul în care apare un obstacol în ceea ce privește imunitatea. Din momentul primirii sale, autoritatea judiciară a statului solicitat are la dispoziție treizeci de zile pentru a face cunoscută poziția sa referitoare la executarea hotărârii europene de investigare sau la refuzul privind executarea acesteia. În cazul unei acceptări, executarea hotărârii va avea loc cel târziu în termen de nouăzeci de zile de la recunoașterea sa.

Predarea proceselor-verbale, a obiectelor confiscate, precum și a dovezilor strânse în cursul executării hotărârii de investigare are loc în principiu ,,fără întârzieri nejustificate”^[2].

În cele din urmă, directiva sus-menționată prevede faptul că respectivul cost pentru executarea cererilor de asistență trebuie suportat, în principiu, de către statul executant.

Fără a expune integral prevederile referitoare la punerea în aplicare a acestei hotărâri (de investigare), constatăm faptul că acest nou act de investigare nu numai că va eficientiza în mod considerabil anchetele transnaționale, dar se înscrie în egală măsură în linia dreaptă a unei extinderi a competențelor în materie penală.

Directiva privind hotărârea europeană de investigare a intrat în vigoare la 22 mai 2017. Dacă nu dispunem de cifre foarte convingătoare din cauza acestei date recente, putem să precizăm faptul că în prezent șapte țări dintre cele douăzeci și opt de state membre folosesc hotărârea europeană de investigare (Franța, Germania, Italia, Letonia, Lituania, Olanda, Anglia).

Dacă nu mă înșel, cred că și România va fi unul dintre următoarele state care va pune în aplicare directiva sus-menționată.

1.5. Alte instrumente ar necesita dezbateri ample, dar m-aș rezuma doar la a cita două dintre acestea care au intrat în prezent în deprinderile europene: corelarea cazierelor judiciare și echipele comune de anchetă atât de utile în special cu ocazia atentatelor comise în Franța și Belgia. Toate aceste instrumente care constituie tot atâția precursori și martori ai unei coeziuni a justițiilor europene, pentru că sunt esențiale, utile și eficiente, reprezintă instrumente de cooperare.

Odată cu Parchetul European a mai fost depășită o altă etapă: departe de a fi un organ al Uniunii Europene care favorizează raporturile dintre sistemele judiciare ale statelor membre, acesta este un organ al Uniunii Europene însărcinat cu Ministerul Public European.

2. Parchetul European

Ideea unui Parchet European nu este nouă. Parlamentul European a dezvoltat această idee încă de la mijlocul anilor ʾ90, bazându-se pe un studiu aprofundat: ,,Corpus Juris^[3], conținând dispoziții penale pentru protejarea intereselor financiare ale Uniunii”.

Raționamentul era următorul: fraudele care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene constituie o pierdere considerabilă pentru bugetul său. Aceste fraude au adesea un caracter penal și transnațional și, pentru a fi combătute în mod eficient, este necesară o abordare europeană coordonată.

În anul 2001, Comisia publica o Carte verde^[4] care aborda în special crearea unui procuror european, pe baza criticilor emise de către numeroși practicieni, magistrați, polițiști sau avocați cu privire la handicapul constituit de limitările spațiilor judiciare naționale în fata unei criminalități economice și financiare organizate în esență de factură transnațională.

De la apelul de la Geneva, lansat la 1 octombrie 1996, la declarația de la Trèves din 15 septembrie 2001, în favoarea unei relansări a subiectului privind procurorul european din perspectiva unei extinderi a Uniunii Europene, trecând prin manifestul de la Strasbourg din 20 octombrie 2000, acest subiect a fost abordat de către structurile judiciare din mai multe state membre.

În contextul unor riscuri teroriste deosebit de ridicate, în afara cercului restrâns al politicienilor și al profesioniștilor din domeniul juridic, cetățenii europeni își puneau întrebări cu privire la absența unui organism european de combatere a acestei criminalități aparte.

Astfel, instituirea Parchetului European, a cărui creare este validă în prezent și va trebui să fie demarată în anul 2020, constituie rezultatul unei reflecții lungi asupra creării unor instrumente care ar putea consolida lupta împotriva unei criminalități transfrontaliere care profită de eliminarea granițelor și de libera circulație a mărfurilor și a persoanelor.

2.1. Adoptarea Parchetului European: de la lipsa unanimității la consensul larg privind cooperarea consolidată

Începând cu Tratatul de la Lisabona din anul 2009, crearea unui Parchet European este, așa cum am menționat deja, consemnată în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, al cărui art. 86 prevede, după cum urmează: ,,Pentru a combate infracțiunile care afectează interesele financiare ale Uniunii, hotărând prin anumite reglementări în conformitate cu o procedură legislativă specială, Consiliul poate să înființeze un Parchet European pornind de la Eurojust. Consiliul hotărăște în unanimitate după aprobarea Parlamentului European”. Pe baza acestor prevederi, la 17 iulie 2013, crearea sa a constituit obiectul unei propuneri de reglementare din partea Comisiei Europene, inspirată în mare parte de către OLAF (Oficiul European de Luptă Antifraudă), care preconiza înființarea unui Parchet European centralizat, condus de către un singur procuror european, având competență exclusivă în domeniul apărării intereselor financiare ale Uniunii Europene. Acest proiect a contrariat numeroase state membre care au considerat că nu ținea cont de atribuțiile lor suverane în materie penală și neglija diferențele importante dintre sistemele lor procedurale, în special în ceea ce privește admisibilitatea probelor și a unor garanții interne pentru o investigație corectă. Confruntată cu aceste reticențe, Franța a susținut un al doilea model care a constat în crearea unui Parchet colegial, având o competență împărțită, model care va fi ales în cele din urmă, după numeroase medieri.

În plus, negocierile s-au blocat mult timp pe tema zonei de competență a Parchetului European și, în special, pe includerea sau neincluderea fraudelor privind TVA-ul comunitar.

După numeroase discuții interminabile purtate în vederea diminuării dezacordurilor unor state membre, printre care se numărau Polonia, Ungaria, Olanda și Suedia, bazate pe problema suveranității lor, Franța și Germania au depus la sfârșitul anului 2016 o propunere de cooperare consolidată, pe fondul constatării lipsei de unanimitate. Dispozițiile art. 86 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE)^[5] prevăd, de fapt, un număr minim de nouă state membre pentru a putea pune în aplicare această cooperare consolidată.

La data de 3 aprilie 2017, șaisprezece state membre și-au făcut cunoscută în mod oficial intenția de a lansa o cooperare consolidată prin trimiterea unei scrisori la Consiliu, în scopul de a permite deschiderea de schimburi pe baza textului de compromis al Proiectului de reglementare privind instituirea Parchetului European din data de 31 ianuarie 2017 (în continuare reglementare). Două luni mai târziu, la 8 iunie 2017, adăugarea altor patru state, Letonia, Estonia, Austria și Italia, a majorat la douăzeci numărul statelor membre care au ajuns la un acord politic privind modalitățile de creare a unui Parchet European, aprobat la 5 octombrie 2017 de către Parlamentul European. Încheierea acestei perioade de elaborare a avut loc în cele din urmă la ultimul Consiliu pentru justiție și afaceri interne din data de 12 octombrie 2017, în care miniștrii de justiție ai Uniunii Europene au adoptat Regulamentul privind crearea Parchetului European. Prin urmare, douăzeci de state membre, printre care se numără Franța și România. Crearea Parchetului European reprezintă un progres considerabil în consolidarea spațiului judiciar comun.

Este necesară o remarcă preliminară: art. 86 TFUE prevede faptul că: ,,Parchetul European este competent să îi cerceteze, să îi urmărească și să îi dea în judecată, dacă este cazul, în colaborare cu Europol, pe autorii și pe complicii infracțiunilor care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene, așa cum sunt stabilite prin reglementarea prevăzută la alineatul (1). Acesta exercită acțiunea publică referitoare la aceste infracțiuni în fața jurisdicțiilor competente ale statelor membre”.

Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene a intenționat să creeze un Minister Public de tip continental mai degrabă decât unul anglo-saxon, mai exact un Minister Public cu drepturi depline, de la începutul investigației până la rezultatul final ședinței de judecată.

Într-o primă fază, Parchetul European va avea competența de a-i urmări pe autorii unor fraude grave la adresa intereselor financiare ale Uniunii Europene (fraude în materie de TVA, deturnarea unor subvenții europene, corupția unor funcționari europeni etc.), însă competența va putea să fie extinsă pe viitor la lupta împotriva terorismului și a crimei organizate^[6], așa cum a dorit recent președintele Republicii Franceze.

2.2. Structura Parchetului European

Instalat în Luxemburg în ultimul trimestru al anului 2020, Parchetul European, un organism independent al Uniunii Europene, cu personalitate juridică, va fi compus pe două niveluri:

– Un nivel central format dintr-un birou central, alcătuit din Colegiu, Camerele permanente, șeful Parchetului European, cei doi adjuncți ai săi, cei douăzeci de procurori europeni și directorul administrativ.

Articolul 8 din regulament prevede faptul că respectivul colegiu este format din șeful Parchetului European, care îl prezidează, și un procuror european pentru fiecare stat membru participant.

Colegiul este responsabil cu monitorizarea activității generale a Parchetului European și cu definirea opțiunilor strategice ale acestuia din urmă.

Este de datoria colegiului să creeze, la propunerea șefului Parchetului, camere permanente în raport cu necesitățile activităților.

Camerele permanente sunt prezidate de către șeful Parchetului European, de către unul dintre cei doi adjuncți ai săi sau de către un procuror european și includ doi procurori europeni. Acestea controlează și conduc anchetele și urmăririle efectuate de către procurorii europeni delegați și coordonează anchetele și urmăririle transfrontaliere. Ele au competența de a lua hotărâri cu privire la soarta investigațiilor, a urmăririlor sau a clasării, dar și de a lua hotărâri cu privire la abordarea unei cauze printr-o procedură simplificată sau la trimiterea acesteia unei autorități naționale competente.

De asemenea, o cameră permanentă îi poate impune unui procuror european delegat să declanșeze o anchetă sau să își asume competența Parchetului European pentru a conduce o anchetă în derulare la nivel național.

Trebuie precizat faptul că respectiva competență a Parchetului European în materie de încălcare a intereselor financiare ale Uniunii Europene ar trebui să primeze asupra cererilor de competența națională, în conformitate cu considerentul 51 din expunerea de motive la regulament.

Parchetul European va funcționa ca un organism unic pentru toate statele membre participante. Această entitate, a cărei independență va fi garantată, va fi îndrumată să acționeze în interesul Uniunii Europene și nici nu va solicita, nici nu va accepta instrucțiuni din partea instituțiilor Uniunii Europene sau a autorităților naționale.

Cu toate acestea, Parchetul European va trebui să își prezinte activitățile Parlamentului European, Consiliului și Comisiei Europene, întocmind un raport anual care va fi trimis și Parlamentelor naționale.

În ceea ce privește șeful Parchetului European, o atenție deosebită a fost acordată garantării competențelor și independenței sale prin definirea unei proceduri care să solicite numirea. Numit concomitent și de comun acord de către Parlamentul European și Consiliu, pe o durată de șapte ani care nu poate să fie reînnoită, acesta va fi ales din rândul candidaților, al membrilor activi din cadrul unui Minister Public sau al unui organism judiciar al unui stat membru și va trebui să prezinte o experiență care să garanteze nivelul de excelență al competențelor sale.

Procedura de selectare se bazează pe un apel deschis la candidaturi, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, urmat de întocmirea, de către un comitet de selecție, a unei liste restrânse cu candidații calificați, aceasta fiind prezentată Parlamentului European și Consiliului. Din comitetul de selectare vor face parte douăsprezece personalități alese din rândul foștilor membri ai Curții de Justiție a Uniunii Europene și ai Curții de Conturi a Uniunii Europene, din rândul foștilor membri naționali ai Eurojust, al membrilor instanțelor naționale supreme, al procurorilor de rang înalt și al avocaților cu competențe recunoscute, dintre care unul este propus de către Parlamentul European.

Șeful Parchetului European poate fi concediat de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cazul în care nu poate să își îndeplinească atribuțiile sau în cazul săvârșirii unor abateri grave.

Cei doi procurori adjuncți ai șefului Parchetului European sunt aleși de către colegiu, din rândul procurorilor europeni. Mandatul lor de trei ani poate fi reînnoit, dar nu poate să-l depășească pe cel de procuror european.

Fiecare procuror european, unul pentru fiecare stat membru, este numit de către Consiliu, pe baza unei liste cu trei nume întocmite de către fiecare stat membru și după avizul comitetului de selectare compus din cele douăsprezece personalități, deja menționat. Candidații propuși trebuie să fie membri activi ai unui Minister Public sau ai unei autorități judiciare, să ofere garanții de independență și să poată exercita cele mai înalte funcții din cadrul Ministerului Public sau al sistemului judiciar din țara lor.

– Mai există și un nivel descentralizat format din procurorii europeni delegați, stabiliți în statele membre. Chiar dacă numărul acestor procurori delegați rămâne la latitudinea statelor, va trebui să existe cel puțin doi pentru fiecare stat^[7]. Acești procurori vor putea să-și exercite funcțiile de procurori naționali în paralel cu misiunile lor europene, însă va trebui să fie complet independenți de autoritățile naționale de urmărire atunci când vor interveni în cadrul Parchetului European.

În pofida atribuțiilor europene pe care le dețin, procurorii europeni delegați vor fi desemnați conform statutului de către autoritățile naționale și numiți de către Consiliu, acesta putând să refuze numirea unui procuror delegat care nu prezintă garanțiile de independență și de competență incluse în regulament.

Această funcție dublă, impusă probabil de volumul inițial scăzut de dosare care țineau de competența Parchetului European, ridică semne de întrebare cu privire la posibilele conflicte de loialitate cu care acești procurori europeni delegați s-ar putea confrunta.

2.3. Modul de funcționare a Parchetului European

2.3.1. Competența Parchetului European

În conformitate cu Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Parchetul European este competent să îi cerceteze, să îi urmărească și, eventual, să îi trimită în judecată pe autorii și complicii unor infracțiuni care au afectat interesele financiare ale Uniunii Europene, săvârșite pe teritoriul unuia sau mai multor state membre. Acesta exercită acțiunea publică referitoare la asemenea infracțiuni în fata jurisdicțiilor competente ale statelor membre, aspect deja prezentat. Domeniul său de competență acoperă comportamentele frauduloase care afectează cheltuielile, încasările și activele, comise în detrimentul bugetului general al Uniunii Europene, cum ar fi corupția sau fraudarea transfrontalieră a TVA-ului. Astfel, Parchetul European va avea competența de a face investigații, în mod eficient, cu privire la infracțiunile care afectează bugetul Uniunii Europene și la fraudele privind TVA-ul, ca de exemplu:

– fraudele care implică fonduri ale Uniunii Europene în valoare de peste 10.000 euro^[8];

– fraudele transfrontaliere privind TVA-ul cu o valoare minimă de zece milioane euro^[9].

În cele din urmă, art. 28 bis^[10] din regulamentul din 31 ianuarie 2017 prevede următoarele:

– în cazul infracțiunilor care produc un prejudiciu mai mic de 100.000 euro, Colegiul poate să dispună, când nu este necesar să deschidă o anchetă la nivelul Uniunii, repartizarea cauzei, prin intermediul Camerelor permanente, la autoritățile naționale, în scopul de a optimiza eficiența anchetei.

De asemenea, intră în competența Parchetului European să fie informat cu privire la infracțiunile conexe legate ,,în mod indisolubil” de infracțiunile principale și preponderente pentru care acesta își exercită competența sa naturală^[11]. Rămâne în sarcina jurisprudenței să interpreteze acest criteriu foarte restrictiv de extindere a competenței Parchetului European, din momentul în care acesta din urmă va putea, având în vedere anumite fapte care nu au constituit obiectul sesizării sale, dar care au pregătit, însoțit sau urmat, în mod necesar, pe cele investigate, să își însușească infracțiunile care țin, în principiu, de competența exclusivă a jurisdicțiilor naționale.

În fine, faptul că încălcările frauduloase ale intereselor financiare ale Uniunii Europene au fost săvârșite în afara teritoriului Uniunii nu va constitui un obstacol în activitatea Parchetului European.

2.3.2. Modul de exercitare a competențelor Parchetului European

În ceea ce privește demararea anchetelor, procurorul european sau procurorii europeni delegați care acționează în numele său vor deschide o anchetă printr-o hotărâre scrisă, dacă există motive rezonabile să se creadă că o infracțiune care ține de competența Parchetului European este sau a fost comisă.

Dacă nu va fi sesizat niciun procuror delegat, o Cameră permanentă îl va desemna pe procurorul delegat responsabil cu ancheta.

Atunci când ancheta va fi demarată de către procurorul european, acesta va repartiza cauza, prin intermediul unei Camere permanente, unui procuror european delegat, cu excepția cazului în care el dorește să efectueze singur ancheta, hotărâre care va trebui să fie avizată de către Camera permanentă competentă.

În orice caz, în afara controlului efectuat personal de către șeful Parchetului European, Camera permanentă îl va desemna pe unul dintre membrii săi pentru a monitoriza îndeaproape derularea anchetei, iar acesta va furniza instrucțiunile necesare procurorilor europeni delegați, ale căror activități le va coordona. Acești procurori delegați vor lucra, în mod direct, sub autoritatea sa, în ceea ce privește infracțiunile care țin de competența Parchetului European, continuând să facă parte integrantă din sistemul judiciar al statului membru de care aparțin.

Procurorul european delegat va putea fie să efectueze actele de investigare necesare, fie să delege autorităților naționale executarea acestora. Astfel, adesea, actele de investigare vor fi executate de către autoritățile naționale responsabile de aplicarea legii, acestea acționând conform instrucțiunilor Parchetului European. Regulamentul dispune, după cum urmează: ,,Actele de procedură ale Parchetului European care sunt destinate să producă efecte juridice în raport cu terțe persoane sunt supuse controlului jurisdicțiilor naționale competente, în conformitate cu cerințele și procedurile prevăzute de legislația națională”^[12].

Procurorul delegat va putea, atunci când pedeapsa maximă suportată de către autorii faptelor investigate depășește un anumit prag, să dispună, din proprie inițiativă, măsuri de percheziție, de confiscare, de blocare a produsului infracțiunilor etc. De asemenea, acesta va putea să apeleze la competențele altor procurori europeni delegați, în cazul unor investigații transfrontaliere. În mod similar, autoritățile naționale, fără a împiedica investigația, pot lua orice măsură urgentă necesară pentru a garanta succesul anchetei, în special în ceea ce privește privarea sau restrângerea libertății.

În plus, jurisdicțiile naționale vor rămâne libere să sesizeze Curtea de Justiție a Uniunii Europene în legătură cu întrebările preliminare privitoare la interpretarea sau validitatea dispozițiilor legale ale Uniunii Europene cu referire la controlul jurisdicțional al actelor de investigare și de urmărire, adoptate de către Parchetul European^[13].

2.3.3. Respectarea drepturilor fundamentale

În mod firesc, Parchetul European va trebui să garanteze respectarea statului de drept în toate etapele investigațiilor și urmăririlor, în special drepturile consacrate în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, la care se adaugă drepturile prevăzute în legislația Uniunii Europene^[14].

În cele din urmă, investigațiile și urmăririle efectuate de către Parchetul European vor trebui să fie ghidate de principiile proporționalității, imparțialității și corectitudinii față de suspect sau de persoana urmărită. Acest demers include obligația de a căuta ,,toate dovezile pertinente, atât incriminatoare, cât și dezincriminatoare”^[15].

În plus, regulamentul conține numeroase dispoziții în materie de protecție a datelor cu caracter personal^[16], privitoare la privilegii și imunități, la statutul personalului Parchetului European, dispoziții prea ample pentru a fi amintite aici.

De asemenea, alte prevederi importante reglementează raporturile dintre Parchetul European și celelalte agenții europene, precum Eurojust, Europol sau OLAF.

Concluzii

După cum am menționat la începutul acestei dezbateri, Parchetul European, care va fi lansat la Luxemburg în anul 2020, constituie rezultatul unui parcurs lung și dificil. Unii îl consideră foarte complex și, la final,  prea puțin eficient, iar alții se îngrijorează din cauza unei renunțări la suveranitatea statelor membre și a unei îndreptări disimulate înspre federalism, al cărui nume nu ar vrea sa îl rostească.

Parchetul European este la fel ca multe alte organisme create în ultimii douăzeci de ani în cadrul Uniunii Europene: mult mai puțin ambițios și victima căutării unanimității sau a majorității cât mai extinse cu putință.

Trebuie să ne gândim la ceea ce se scria, cândva, despre Eurojust sau Europol, a căror utilitate sau eficiență nu o contestă nimeni în prezent.

Toți aceia, din rândul cărora fac și eu parte, care s-au ocupat de investigații internaționale, au resimțit această nevoie stringentă a unei capacități europene de investigare și de urmărire.

Bineînțeles că Parchetul European care a fost constituit în prezent nu este perfect și poate să fie, în mod legitim, criticat. Însă acesta va deveni, la fel ca toate celelalte agenții europene, rezultatul activității femeilor și bărbaților care se vor confrunta pe teren cu lupta împotriva celor mai grave infracțiuni.

Nu este imposibil ca evenimentele dramatice cu care Europa se confruntă în prezent să accelereze extinderea domeniului de competență al viitorului Parchet European și de ce nu, așa cum a sugerat recent președintele Republicii noastre, apariția unui Parchet European care să combată terorismul.

Se poate confirma încă o dată îndemnul lui Victor Hugo din 1870, pe care îl citez:

,,Reprimați orice ură, îndepărtați orice resentiment, fiți uniți, veți fi invincibili.”^[17]

NOTA REDACȚIEI

La data de 20 noiembrie 2017^[18], a intrat în vigoare Regulamentul (UE) 2017/1939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (EPPO)^[19], pe care îl redăm parțial, pentru informarea cititorilor:

<<REGULAMENTUL (UE) 2017/1939 AL CONSILIULUI

din 12 octombrie 2017

de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (EPPO)

[…]

CAPITOLUL II

INSTITUIREA, ATRIBUȚIILE ȘI PRINCIPIILE DE BAZĂ ALE EPPO

Articolul 3

Instituire

(1) EPPO este instituit ca organ al Uniunii.

(2) EPPO are personalitate juridică.

(3) EPPO cooperează cu Eurojust și se bazează pe sprijinul Eurojust în conformitate cu articolul 100.

Articolul 4

Atribuții

EPPO are competența de a investiga, de a urmări penal și de a trimite în judecată pe autorii infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii [prevăzute în Directiva (UE) 2017/1371 și stabilite în prezentul regulament] și pe complicii acestora. În acest sens, EPPO desfășoară investigații, efectuează acte de urmărire penală și exercită acțiunea publică în cadrul instanțelor competente din statele membre, până la finalizarea cazului.

Articolul 5

Principiile de bază ale activităților

(1) EPPO se asigură că activitățile sale respectă drepturile consacrate în Cartă.

(2) EPPO este obligat să respecte principiile statului de drept și proporționalității în toate activitățile sale.

(3) Investigațiile și urmăririle penale desfășurate în numele EPPO sunt reglementate de prezentul regulament. Dreptul intern se aplică în măsura în care un aspect nu este reglementat de prezentul regulament. Dacă prezentul regulament nu prevede altfel, dreptul intern aplicabil este dreptul statului membru al cărui procuror european delegat instrumentează cazul în conformitate cu articolul 13 alineatul (1). Atunci când un aspect este reglementat atât de dreptul intern, cât și de prezentul regulament, prevalează acesta din urmă.

(4) EPPO își desfășoară investigațiile în mod imparțial și caută toate probele relevante, atât incriminatoare, cât și dezincriminatoare.

(5) EPPO inițiază și desfășoară investigațiile fără întârzieri nejustificate.

(6) Autoritățile naționale competente asistă și sprijină în mod activ investigațiile și urmăririle penale desfășurate de EPPO. Orice acțiune, politică sau procedură în temeiul prezentului regulament se orientează după principiul cooperării loiale.

Articolul 6

Independență și răspundere

(1) EPPO este independent. Procurorul-șef european, procurorii-șefi europeni adjuncți, procurorii europeni, procurorii europeni delegați, directorul administrativ, precum și personalul EPPO acționează în interesul Uniunii în ansamblu, astfel cum este definit prin lege, nu solicită și nu acceptă instrucțiuni de la nicio persoană din afara EPPO, de la niciun stat membru al Uniunii Europene sau instituție, organ, oficiu sau agenție a Uniunii în exercitarea atribuțiilor care le revin în temeiul prezentului regulament. Statele membre ale Uniunii Europene și instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii respectă independența EPPO și nu încearcă să îl influențeze în exercitarea atribuțiilor sale.

(2) EPPO răspunde în fața Parlamentului European, a Consiliului și a Comisiei pentru activitățile sale generale și prezintă rapoarte anuale în conformitate cu articolul 7.

Articolul 7

Raportare

(1) În fiecare an, EPPO elaborează și pune la dispoziție public un raport anual privind activitățile sale generale, în limbile oficiale ale instituțiilor Uniunii. Acesta transmite raportul Parlamentului European și parlamentelor naționale, precum și Consiliului și Comisiei.

(2) Procurorul-șef european se prezintă o dată pe an în fața Parlamentului European și a Consiliului, precum și în fața parlamentelor naționale ale statelor membre la cererea acestora, pentru a raporta cu privire la activitățile generale ale EPPO, fără a aduce atingere obligației EPPO de discreție și de confidențialitate în ceea ce privește cazurile individuale și datele cu caracter personal. Procurorul-șef european poate fi înlocuit de unul dintre procurorii-șefi europeni adjuncți la audierile organizate de către parlamentele naționale.

CAPITOLUL III

STATUTUL, STRUCTURA ȘI ORGANIZAREA EPPO

SECȚIUNEA 1

Statutul și structura EPPO

Articolul 8

Structura EPPO

(1) EPPO este un organ indivizibil al Uniunii, care funcționează ca un parchet unic cu o structură descentralizată.

(2) EPPO este organizat la nivel central și la nivel descentralizat.

(3) Nivelul central este reprezentat de un parchet central situat la sediul EPPO. Parchetul central este alcătuit din colegiu, camerele permanente, procurorul-șef european, procurorii-șefi europeni adjuncți, procurorii europeni și directorul administrativ.

(4) Nivelul descentralizat este alcătuit din procurori europeni delegați situați în statele membre.

(5) Parchetul central și procurorii europeni delegați sunt asistați de personalul EPPO în îndeplinirea sarcinilor lor în temeiul prezentului regulament.

Articolul 9

Colegiul

(1) Colegiul EPPO este alcătuit din procurorul-șef european și din câte un procuror european pentru fiecare stat membru. Procurorul-șef european prezidează reuniunile colegiului și răspunde de pregătirea acestora.

(2) Colegiul se reunește periodic și este responsabil de controlul general al activităților EPPO. Acesta ia decizii privind chestiuni strategice și chestiuni generale derivate din cazuri individuale, în special pentru a asigura coerența, eficiența și consecvența politicii EPPO în materie de urmărire penală în toate statele membre, precum și cu privire la o serie de alte chestiuni, astfel cum sunt specificate în prezentul regulament. Colegiul nu este implicat în decizii operaționale în cazuri individuale. Regulamentul intern de procedură al EPPO prevede modalitățile exercitării de către colegiu a activităților de supraveghere generală și de luare a deciziilor privind chestiuni strategice și probleme generale, în conformitate cu prezentul articol.

(3) La propunerea procurorului-șef european și în conformitate cu regulamentul intern de procedură al EPPO, colegiul instituie camere permanente.

(4) Colegiul adoptă regulamentul intern de procedură al EPPO în conformitate cu articolul 21 și prevede de asemenea responsabilitățile pentru executarea funcțiilor membrilor colegiului, precum și ale personalului EPPO.

(5) Dacă nu se specifică altfel în prezentul regulament, colegiul adoptă decizii prin majoritate simplă. Orice membru al colegiului are dreptul de a iniția votarea privind aspecte care urmează a fi decise de către colegiu. Fiecare membru al colegiului dispune de un vot. Procurorul-șef european dispune de votul decisiv în caz de egalitate de voturi cu privire la orice aspect care trebuie să fie decis de către colegiu.

Articolul 10

Camerele permanente

(1) Camerele permanente sunt prezidate de procurorul-șef european sau de unul dintre procurorii-șefi europeni adjuncți sau de către un procuror european numit în calitate de președinte în conformitate cu regulamentul intern de procedură al EPPO. În plus față de președinte, camerele permanente au doi membri permanenți. Numărul de camere permanente și alcătuirea acestora, precum și repartizarea competențelor între camere țin seama în mod corespunzător de necesitățile operaționale ale EPPO și se stabilesc în conformitate cu regulamentul intern de procedură al EPPO.

Regulamentul intern de procedură al EPPO asigură o distribuire echitabilă a volumului de lucru pe baza unui sistem de alocare aleatorie a cazurilor și, în situații excepționale, stabilește proceduri, atunci când acest lucru este necesar pentru buna funcționare a EPPO, care să permită procurorului-șef european să decidă abaterea de la principiul alocării aleatorii.

(2) Camerele permanente monitorizează și direcționează investigațiile și urmăririle penale desfășurate de procurorii europeni delegați în conformitate cu prezentul articol alineatele (3), (4) și (5). Acestea asigură, de asemenea, coordonarea investigațiilor și urmăririlor penale în cazurile transfrontaliere, precum și punerea în aplicare a deciziilor luate de colegiu în conformitate cu articolul 9 alineatul (2).

(3) În conformitate cu condițiile și procedurile stabilite de prezentul regulament, după caz și după revizuirea unui proiect de decizie propus de procurorul european delegat care instrumentează cazul, camerele permanente decid asupra următoarelor chestiuni:

(a) trimiterea în judecată în conformitate cu articolul 36 alineatele (1), (3) și (4);

(b) închiderea unui caz în conformitate cu articolul 39 alineatul (1) literele (a)-(g);

(c) aplicarea unei proceduri simplificate de urmărire penală și instruirea procurorului european delegat să acționeze în vederea închiderii finale a cazului în conformitate cu articolul 40;

(d) trimiterea unui caz către autoritățile naționale în conformitate cu articolul 34 alineatul (1), (2), (3) sau (6);

(e) redeschiderea unei investigații în conformitate cu articolul 39 alineatul (2).

(4) Atunci când este necesar, camerele permanente iau următoarele decizii în conformitate cu condițiile și procedurile stabilite de prezentul regulament:

(a) dau instrucțiuni procurorului european delegat să inițieze o investigație în conformitate cu normele de la articolul 26 alineatele (1)-(4) în cazul în care nu a fost inițiată nicio investigație;

(b) dau instrucțiuni procurorului european delegat să își exercite dreptul de evocare în conformitate cu articolul 27 alineatul (6) atunci când cazul nu a fost evocat;

(c) transmit colegiului aspecte strategice sau chestiuni generale care decurg din cazuri individuale în conformitate cu articolul 9 alineatul (2);

(d) alocă un caz în conformitate cu articolul 26 alineatul (3);

(e) realocă un caz în conformitate cu articolul 26 alineatul (5) sau articolul 28 alineatul (3);

(f) aprobă decizia unui procuror european de a efectua investigația el însuși sau ea însăși în conformitate cu articolul 28 alineatul (4).

(5) Camera permanentă competentă, acționând prin intermediul procurorului european care supraveghează investigația sau urmărirea penală, poate da instrucțiuni într-un caz specific, în conformitate cu dreptul intern aplicabil, procurorului european delegat care instrumentează cazul, atunci când acest lucru este necesar pentru instrumentarea eficientă a investigației sau a urmăririi penale, în interesul justiției sau pentru a asigura funcționarea coerentă a EPPO.

(6) Camera permanentă adoptă decizii prin majoritate simplă. Camera votează la solicitarea oricăruia dintre membrii săi. Fiecare membru dispune de un singur vot. Președintele dispune de votul decisiv în caz de egalitate de voturi. Deciziile se iau în urma deliberării din cadrul reuniunilor camerei, pe baza, după caz, a proiectului de decizie propus de procurorul european delegat care instrumentează cazul.

Toate materialele unui caz se pun, la cerere, la dispoziția camerei permanente competente în scopul pregătirii deciziilor.

(7) Camerele permanente pot decide să își delege competența de a adopta decizii în temeiul alineatului (3) litera (a) sau (b) de la prezentul articol și, în ultimul caz, numai în ceea ce privește normele stabilite la articolul 39 alineatul (1) literele (a)-(f), procurorului european care supraveghează cazul în conformitate cu articolul 12 alineatul (1), în cazurile în care această delegare poate fi justificată temeinic pe baza unor motive ce țin de gradul de gravitate al infracțiunii sau de complexitatea procedurilor în cazul individual, cu privire la o infracțiune care a cauzat sau riscă să cauzeze prejudicii intereselor financiare ale Uniunii în valoare de sub 100 000 EUR. Regulamentul intern de procedură al EPPO stabilește orientări cu scopul de a asigura o aplicare consecventă în cadrul EPPO.

Camera permanentă informează procurorul-șef european despre orice decizie de delegare a competenței sale de a adopta decizii. La primirea acestor informații, procurorul-șef european poate, în termen de trei zile, să solicite camerei permanente să își reexamineze decizia în cazul în care procurorul-șef european consideră că acest lucru este impus de interesul de a asigura coerența investigațiilor și urmăririlor penale ale EPPO. În cazul în care procurorul-șef european este membru al camerei permanente relevante, unul dintre procurorii-șefi europeni adjuncți exercită dreptul de a solicita reexaminarea menționată. Procurorul european însărcinat cu supravegherea raportează camerei permanente cu privire la închiderea finală a cazului, precum și cu privire la orice informații sau circumstanțe considerate de acesta ca impunând o nouă evaluare a oportunității de a menține delegarea, în special în circumstanțele menționate la articolul 36 alineatul (3).

Decizia de a delega competența de a adopta decizii poate fi retrasă în orice moment la cererea unui membru al camerei permanente și se hotărăște în conformitate cu alineatul (6) de la prezentul articol. O delegare se retrage atunci când un procuror european delegat îl înlocuiește pe procurorul european în conformitate cu articolul 16 alineatul (7).

Pentru a asigura aplicarea coerentă a principiului delegării, fiecare cameră permanentă raportează anual colegiului cu privire la utilizarea delegării.

(8) Normele interne de procedură ale EPPO autorizează camerele să adopte decizii prin intermediul unei proceduri scrise care urmează să fie prevăzută în detaliu în regulamentul intern de procedură al EPPO.

Toate deciziile adoptate și instrucțiunile furnizate în conformitate cu alineatele (3), (4) (5) și (7) se consemnează în scris și devin parte din dosar.

(9) În plus față de membrii permanenți, procurorul european care supraveghează o investigație sau o urmărire penală în conformitate cu articolul 12 alineatul (1) participă la deliberările camerei permanente. Procurorul european are drept de vot, exceptând în ceea ce privește deciziile camerei permanente privind delegarea sau retragerea delegării în conformitate cu alineatul (7) de la prezentul articol, privind alocarea și realocarea în conformitate cu articolul 26 alineatele (3), (4) și (5), cu articolul 27 alineatul (6) și privind trimiterea în judecată în conformitate cu articolul 36 alineatul (3), în situația în care mai multe state membre sunt competente să judece cazul, precum și în situațiile menționate la articolul 31 alineatul (8).

O cameră permanentă poate, de asemenea, fie la cererea unui procuror european, fie a unui procuror european delegat sau din proprie inițiativă, să invite alți procurori europeni sau procurorii europeni delegați care sunt vizați de un caz să participe la reuniunile sale fără drept de vot.

(10) Președinții camerelor permanente, în conformitate cu regulamentul intern de procedură al EPPO, informează colegiul cu privire la deciziile luate în temeiul prezentului articol, pentru a permite colegiului să își îndeplinească rolul în temeiul articolului 9 alineatul (2).

Articolul 11

Procurorul-șef european și procurorii-șefi europeni adjuncți

(1) Procurorul-șef european este șeful EPPO. Procurorul-șef european organizează activitatea EPPO, conduce activitățile acestuia și adoptă decizii în conformitate cu prezentul regulament și cu regulamentul intern de procedură al EPPO.

(2) Se numesc doi procurori-șefi europeni adjuncți care îl asistă pe procurorul-șef european în exercitarea atribuțiilor sale sau îl înlocuiesc atunci când acesta este absent sau nu poate îndeplini atribuțiile respective.

(3) Procurorul-șef european reprezintă EPPO față de instituțiile Uniunii și ale statelor membre ale Uniunii Europene, precum și față de părțile terțe. Procurorul-șef european poate să își delege atribuțiile în materie de reprezentare unuia dintre procurorii-șefi europeni adjuncți sau unui procuror european.

Articolul 12

Procurorii europeni

(1) Procurorii europeni, în numele camerei permanente și în conformitate cu orice instrucțiune emisă de aceasta în conformitate cu articolul 10 alineatele (3), (4) și (5), supraveghează investigațiile și urmăririle penale de care sunt responsabili procurorii europeni delegați care instrumentează cazurile în statele lor membre de origine. Procurorii europeni prezintă sinteze ale cazurilor aflate sub supravegherea lor și, după caz, propuneri privind deciziile care urmează să fie luate de camera sus-menționată, pe baza proiectelor de decizii pregătite de procurorii europeni delegați.

Fără a aduce atingere articolului 16 alineatul (7), regulamentul intern de procedură al EPPO prevede un mecanism de înlocuire între procurorii europeni, atunci când procurorul european însărcinat cu supravegherea este temporar absent de la îndatoririle sale sau nu este disponibil, din alte motive, pentru a exercita funcțiile procurorilor europeni. Înlocuitorul procurorului european poate îndeplini orice funcție a unui procuror european, cu excepția posibilității de a instrumenta o investigație prevăzută la articolul 28 alineatul (4).

(2) Procurorul european poate solicita, în mod excepțional, din motive legate de volumul de muncă aferent numărului ridicat de investigații și urmăriri penale în statul membru de origine al procurorului european sau ca urmare a unui conflict de interese personal, ca supravegherea investigațiilor și a urmăririlor penale în cazuri individuale instrumentate de către procurori europeni delegați în statul său membru de origine să fie atribuită altor procurori europeni, sub rezerva acordului acestora din urmă. Procurorul-șef european decide cu privire la cerere în funcție de volumul de muncă al unui procuror european. În cazul unui conflict de interese privind un procuror european, procurorul-șef european dă curs solicitării. Regulamentul intern de procedură al EPPO stabilește principiile care guvernează decizia respectivă și procedura pentru alocarea ulterioară a cazurilor respective. Articolul 28 alineatul (4) nu se aplică investigațiilor și urmăririlor penale supravegheate în conformitate cu prezentul alineat.

(3) Procurorii europeni însărcinați cu supravegherea pot, în cazuri specifice și în conformitate cu dreptul intern aplicabil și cu instrucțiunile date de camera permanentă competentă, să dea instrucțiuni procurorului european delegat care instrumentează cazul, ori de câte ori acest lucru este necesar pentru instrumentarea eficientă a investigației sau a urmăririi penale sau în interesul justiției sau pentru a asigura funcționarea coerentă a EPPO.

(4) În cazul în care dreptul intern al unui stat membru prevede o reexaminare internă a anumitor acte în cadrul structurii unui parchet național, revizuirea acestor acte întreprinsă de procurorul european delegat ar trebui să intre în sfera competențelor de supraveghere ale procurorului european însărcinat cu supravegherea, în conformitate cu regulamentul intern de procedură al EPPO, fără a aduce atingere competențelor de supraveghere și de monitorizare ale camerei permanente.

(5) Procurorii europeni acționează ca legătură și canal de informații între camerele permanente și procurorii europeni delegați în statele lor membre de origine respective. Aceștia monitorizează punerea în aplicare a atribuțiilor EPPO în statele lor membre respective, în strânsă consultare cu procurorii europeni delegați. Aceștia se asigură, în conformitate cu prezentul regulament și cu regulamentul intern de procedură al EPPO, că toate informațiile relevante de la parchetul central sunt furnizate procurorilor europeni delegați și invers.

Articolul 13

Procurorii europeni delegați

(1) Procurorii europeni delegați acționează în numele EPPO în statele lor membre respective și au aceleași competențe ca procurorii naționali în ceea ce privește investigațiile, urmăririle penale și trimiterea în judecată, în completarea și sub rezerva competențelor și statutului specific conferite acestora și în condițiile prevăzute de prezentul regulament.

Procurorii europeni delegați sunt responsabili pentru investigațiile și urmăririle penale pe care le-au inițiat, care le-au fost alocate sau pe care    le-au preluat în temeiul dreptului de evocare. Procurorii europeni delegați urmează indicațiile și instrucțiunile camerei permanente responsabile pentru caz, precum și instrucțiunile procurorului european însărcinat cu supravegherea.

Procurorii europeni delegați sunt, de asemenea, responsabili pentru trimiterea în judecată, având în special competența de a pleda, de a participa la obținerea de probe și de a exercita căile de atac disponibile în conformitate cu dreptul intern.

(2) În fiecare stat membru există doi sau mai mulți procurori europeni delegați. Procurorul-șef european, după consultarea autorităților relevante ale statului membru relevant și ajungerea la un acord cu acestea, aprobă numărul de procurori europeni delegați, precum și diviziunea funcțională și teritorială a competențelor între procurorii europeni delegați din fiecare stat membru.

(3) Procurorii europeni delegați pot exercita de asemenea atribuțiile procurorilor naționali, în măsura în care acest lucru nu îi împiedică să își îndeplinească obligațiile ce le revin în temeiul prezentului regulament. Aceștia îl informează pe procurorul european însărcinat cu supravegherea cu privire la astfel de atribuții. În cazul în care, în orice moment, nu își poate îndeplini atribuțiile de procuror european delegat din cauza exercitării acestor atribuții în calitate de procuror național, procurorul european delegat notifică procurorul european însărcinat cu supravegherea, care consultă autoritățile naționale de urmărire penală competente pentru a stabili dacă ar trebui să se acorde prioritate atribuțiilor acestuia în temeiul prezentului regulament. Procurorul european poate propune camerei permanente să realoce cazul unui alt procuror european delegat în același stat membru sau să instrumenteze direct investigațiile, în conformitate cu articolul 28 alineatele (3) și (4).

SECȚIUNEA 2

Numirea și eliberarea din funcție a membrilor EPPO

Articolul 14

Numirea și eliberarea din funcție a procurorului-șef european

(1) Parlamentul European și Consiliul îl numesc de comun acord pe procurorul-șef european pentru un mandat de șapte ani, care nu poate fi reînnoit. Consiliul hotărăște cu majoritate simplă.

(2) Procurorul-șef european este selectat din rândul candidaților:

(a) care sunt membri activi în cadrul parchetelor sau al magistraturii statelor membre, sau sunt procurori europeni activi;

(b) care oferă toate garanțiile de independență;

(c) care dețin calificările necesare pentru numirea în cele mai înalte funcții de la nivelul parchetelor și al magistraturilor din statele lor membre respective și care dispun de experiența practică relevantă în ceea ce privește sistemele juridice naționale, investigațiile financiare și cooperarea judiciară internațională în materie penală, sau care au ocupat funcția de procurori europeni; și

(d) care dispun de o experiență managerială suficientă și de calificările suficiente pentru această poziție.

(3) Selecția se bazează pe un apel deschis pentru candidaturi, care se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, după care un juriu de selecție întocmește o listă scurtă de candidați calificați, care va fi transmisă Parlamentului European și Consiliului. Juriul de selecție cuprinde douăsprezece persoane din rândul foștilor membri ai Curții de Justiție și ai Curții de Conturi, din rândul foștilor membri naționali ai Eurojust, al membrilor instanțelor naționale supreme, din rândul procurorilor de înalt nivel sau al juriștilor ale căror competențe sunt recunoscute. Una dintre persoanele selectate este propusă de Parlamentul European. Consiliul stabilește regulamentul de funcționare al juriului de selecție și adoptă o decizie de numire a membrilor acestuia pe baza unei propuneri din partea Comisiei.

(4) În cazul în care un procuror european este numit în funcția de     procuror-șef european, funcția sa de procuror european se ocupă fără întârziere, în conformitate cu procedura stabilită la articolul 16 alineatele (1) și (2).

(5) Curtea de Justiție, la cererea Parlamentului European, a Consiliului sau a Comisiei, îl poate elibera din funcție pe procurorul-șef european în cazul în care constată că acesta nu mai îndeplinește condițiile necesare pentru exercitarea atribuțiilor sale sau este găsit vinovat de săvârșirea unei abateri grave.

(6) În cazul în care procurorul-șef european demisionează, este eliberat din funcție sau părăsește funcția din orice alt motiv, funcția se ocupă imediat în conformitate cu procedura de la alineatele (1), (2) și (3).

Articolul 15

Numirea și eliberarea din funcție a procurorilor-șefi europeni adjuncți

(1) Colegiul numește doi procurori europeni care să ocupe funcția de procurori-șefi europeni adjuncți pentru un mandat de trei ani care poate fi reînnoit, care nu depășește duratele mandatelor lor de procurori europeni. Procesul de selecție este reglementat de regulamentul intern de procedură al EPPO. Procurorii-șefi europeni adjuncți își mențin statutul de procurori europeni.

(2) Normele și condițiile pentru exercitarea funcției de procuror-șef european adjunct sunt stabilite prin regulamentul intern de procedură al EPPO. În cazul în care un procuror european nu își mai poate îndeplini atribuțiile de procuror-șef european adjunct, colegiul, în conformitate cu regulamentul intern de procedură al EPPO, poate decide eliberarea din funcția respectivă a procurorului-șef european adjunct.

(3) În cazul în care un procuror-șef european adjunct demisionează, este eliberat din funcție sau părăsește funcția de procuror-șef european adjunct din orice alt motiv, funcția se ocupă fără întârziere în conformitate cu procedura stabilită la prezentul articol alineatul (1). Sub rezerva normelor de la articolul 16, persoana își păstrează funcția de procuror european.

Articolul 16

Numirea și eliberarea din funcție a procurorilor europeni

(1) Fiecare stat membru desemnează trei candidați pentru funcția de procuror european din rândul candidaților:

(a) care sunt membri activi în cadrul parchetelor sau al magistraturii statului membru relevant;

(b) care oferă toate garanțiile de independență; și

(c) care dețin calificările necesare pentru numirea în cele mai înalte funcții de la nivelul parchetelor și al magistraturilor din statele lor membre respective și care dispun de experiența practică relevantă în ceea ce privește sistemele juridice naționale, investigațiile financiare și cooperarea judiciară internațională în materie penală.

(2) După primirea avizului motivat din partea juriului de selecție menționat la articolul 14 alineatul (3), Consiliul selectează și numește unul dintre candidații pentru postul de procuror european din statul membru în cauză. În cazul în care juriul de selecție constată că un candidat nu îndeplinește condițiile necesare pentru îndeplinirea atribuțiilor procurorului european, avizul acestuia este obligatoriu pentru Consiliu.

(3) Consiliul, hotărând cu majoritate simplă, selectează și numește procurorii europeni pentru un mandat de șase ani care nu poate fi reînnoit. Consiliul poate decide să extindă mandatul cu maximum trei ani la sfârșitul perioadei de șase ani.

(4) La fiecare trei ani are loc o reînnoire parțială a unei treimi dintre procurorii europeni. Consiliul, hotărând cu majoritate simplă, adoptă normele tranzitorii pentru numirea procurorilor europeni pentru primul mandat și pe durata lui.

(5) Curtea de Justiție, la cererea Parlamentului European, a Consiliului sau a Comisiei, îl poate elibera din funcție pe un procuror european în cazul în care constată că acesta nu mai îndeplinește condițiile necesare pentru exercitarea atribuțiilor sale sau este găsit vinovat de săvârșirea unei abateri grave.

(6) În cazul în care procurorul european demisionează, este eliberat din funcție sau părăsește funcția din orice alt motiv, funcția se ocupă fără întârziere, în conformitate cu procedura stabilită la alineatele (1) și (2). În cazul în care procurorul european respectiv îndeplinește și funcția de procuror-șef european adjunct, va fi eliberat automat și din această poziție.

(7) În momentul desemnării fiecărui procuror european, colegiul desemnează unul dintre procurorii europeni delegați ai aceluiași stat membru pentru a-l înlocui pe procurorul european în cazul în care acesta nu este capabil să își exercite atribuțiile sau a părăsit funcția în conformitate cu alineatele (5) și (6).

În cazul în care colegiul constată nevoia unei înlocuiri, persoana desemnată acționează în calitate de procuror european interimar în așteptarea schimbării sau a revenirii procurorului european, pentru o perioadă care nu depășește trei luni. Colegiul poate, la cerere, să prelungească această perioadă, dacă este necesar. Mecanismele și modalitățile înlocuirii temporare se stabilesc și se reglementează prin regulamentul intern de procedură al EPPO.

Articolul 17

Numirea și eliberarea din funcție a procurorilor europeni delegați

(1) La propunerea procurorului-șef european, colegiul numește procurorii europeni delegați desemnați de statele membre. Colegiul poate respinge o persoană care a fost desemnată în cazul în care aceasta nu îndeplinește criteriile menționate la alineatul (2). Procurorii europeni delegați sunt numiți pentru un mandat de cinci ani, care poate fi reînnoit.

(2) Din momentul numirii lor în calitatea de procurori europeni delegați și până la eliberarea din funcție, procurorii europeni delegați sunt membri activi în cadrul parchetelor sau al magistraturilor statelor membre respective care i-au desemnat. Independența acestora trebuie să fie deasupra oricărei îndoieli și aceștia trebuie să dețină calificările necesare și experiența practică relevantă în ceea ce privește propriul sistem juridic național.

(3) Colegiul eliberează din funcție un procuror european delegat în cazul în care constată că acesta nu mai îndeplinește cerințele prevăzute la alineatul (2), nu mai este capabil să își exercite atribuțiile sau este găsit vinovat de săvârșirea unei abateri grave.

(4) În cazul în care decid să elibereze din funcție un procuror național care a fost numit în funcția de procuror european delegat sau decid să ia măsuri disciplinare împotriva acestuia, din motive care nu sunt legate de responsabilitățile sale în temeiul prezentului regulament, statele membre îl informează pe procurorul-șef european înainte de adoptarea acestor măsuri. Statele membre nu pot să elibereze din funcție un procuror european delegat sau să ia măsuri disciplinare împotriva acestuia din motive legate de activitățile desfășurate de acesta în temeiul prezentului regulament fără consimțământul procurorului-șef european. În cazul în care procurorul-șef european nu este de acord, statul membru în cauză poate solicita colegiului reexaminarea acestui aspect.

(5) În cazul în care un procuror european delegat demisionează, în cazul în care serviciile acestuia nu mai sunt necesare pentru îndeplinirea sarcinilor EPPO, în cazul în care este eliberat din funcție sau părăsește funcția din orice alt motiv, statul membru relevant îl informează de îndată pe  procurorul-șef european și, după caz, desemnează un alt procuror pentru a fi numit în calitate de nou procuror european delegat, în conformitate cu alineatul (1).

Articolul 18

Statutul directorului administrativ

(1) Directorul administrativ este angajat al EPPO, în calitate de agent temporar, în temeiul articolului 2 litera (a) din Regimul aplicabil.

(2) Directorul administrativ este numit de către colegiu dintr-o listă de candidați propuși de procurorul-șef european, în urma unei proceduri de selecție deschise și transparente în conformitate cu regulamentul intern de procedură al EPPO. În scopul de a încheia contractul pentru ocuparea funcției de director administrativ, EPPO este reprezentat de procurorul-șef european.

(3) Durata mandatului directorului administrativ este de patru ani. Până la sfârșitul perioadei menționate, colegiul efectuează o analiză care ia în considerare o evaluare a performanțelor directorului administrativ.

(4) Colegiul, hotărând pe baza unei propuneri din partea procurorului-șef european care ia în considerare analiza menționată la alineatul (3), poate prelungi o singură dată mandatul directorului administrativ cu o perioadă de cel mult patru ani.

(5) Un director administrativ al cărui mandat a fost prelungit nu poate participa la o altă procedură de selecție pentru același post la încheierea perioadei totale de mandat.

(6) Directorul administrativ răspunde în fața procurorului-șef european și a colegiului.

(7) Printr-o decizie a colegiului adoptată cu o majoritate de două treimi dintre membrii acestuia și fără a aduce atingere normelor aplicabile cu privire la rezilierea contractului din Statutul funcționarilor și Regimul aplicabil, directorul administrativ poate fi revocat din EPPO.

Articolul 19

Responsabilitățile directorului administrativ

(1) În scopuri administrative și bugetare, EPPO este condus de un director administrativ.

(2) Fără a aduce atingere competențelor colegiului sau ale procurorului-șef european, directorul administrativ este independent în exercitarea atribuțiilor sale și nu solicită și nici nu acceptă instrucțiuni de la niciun guvern sau alt organism.

(3) Directorul administrativ este reprezentantul legal al EPPO în scopuri administrative și bugetare. Directorul administrativ execută bugetul EPPO.

(4) Directorul administrativ este responsabil de executarea atribuțiilor administrative alocate EPPO, în special:

(a) administrarea curentă a EPPO și gestiunea personalului;

(b) punerea în aplicare a deciziilor adoptate de către procurorul-șef european sau de colegiu;

(c) pregătirea unei propuneri pentru documentul de programare anuală și multianuală și transmiterea sa către procurorul-șef european;

(d) punerea în aplicare a documentelor de programare anuală și multianuală și prezentarea unui raport către colegiu cu privire la punerea lor în aplicare;

(e) pregătirea părților administrative și bugetare din raportul anual privind activitățile EPPO;

(f) întocmirea unui plan de acțiune care să dea curs concluziilor rapoartelor de audit, evaluărilor și anchetelor de tip intern sau extern, inclusiv cele ale Autorității Europene pentru Protecția Datelor și OLAF, și raportarea către acestea și către colegiu de două ori pe an;

(g) elaborarea unei strategii interne antifraudă pentru EPPO și prezentarea acesteia către colegiu, spre aprobare;

(h) elaborarea unei propuneri de proiect de norme financiare aplicabile EPPO și transmiterea acesteia către procurorul-șef european;

(i) elaborarea unei propuneri privind proiectul de estimare a veniturilor și cheltuielilor EPPO și transmiterea acesteia către procurorul-șef european;

(j) acordarea de sprijin administrativ necesar pentru a facilita activitatea operațională a EPPO;

(k) acordarea de asistență procurorului-șef european și procurorilor-șefi europeni adjuncți în îndeplinirea atribuțiilor acestora.

 Articolul 20

Acorduri administrative provizorii ale EPPO

(1) Pe baza creditelor bugetare provizorii alocate în bugetul propriu, Comisia este responsabilă de instituirea și funcționarea administrativă inițială a EPPO până în momentul în care acesta dispune de capacitatea de a-și executa propriul buget. În acest sens, Comisia:

(a) poate desemna, după consultarea cu Consiliul, un funcționar al Comisiei care să acționeze în calitate de director administrativ interimar și să exercite atribuțiile care revin directorului administrativ, inclusiv competențele conferite prin Statutul funcționarilor și Regimul aplicabil autorității împuternicite să facă numiri în ceea ce privește personalul administrativ al EPPO, în legătură cu orice posturi care trebuie ocupate înainte ca directorul administrativ să își preia funcția în conformitate cu articolul 18;

(b) poate oferi asistență EPPO, în special prin detașarea unui număr limitat de funcționari ai Comisiei necesari pentru desfășurarea activităților administrative ale EPPO, sub responsabilitatea directorului administrativ interimar.

(2) Directorul administrativ interimar poate să autorizeze toate plățile acoperite de creditele prevăzute în bugetul EPPO și poate încheia contracte, inclusiv contracte de angajare de personal.

(3) Din momentul în care colegiul își preia atribuțiile în conformitate cu articolul 9 alineatul (1), directorul administrativ își exercită atribuțiile în conformitate cu articolul 18. Directorul administrativ interimar încetează să exercite această funcție odată ce directorul administrativ și-a preluat atribuțiile în urma numirii sale de către colegiu în conformitate cu articolul 18.

(4) Până în momentul în care colegiul își preia atribuțiile în conformitate cu articolul 9 alineatul (1), Comisia își exercită funcțiile prevăzute la prezentul articol în consultare cu un grup de experți compus din reprezentanți ai statelor membre.

SECȚIUNEA 3

Regulamentul intern de procedură al EPPO

Articolul 21

Regulamentul intern de procedură al EPPO

(1) Organizarea activității EPPO este reglementată de regulamentul intern de procedură al acestuia.

(2) Odată ce EPPO a fost instituit, procurorul-șef european pregătește fără întârziere o propunere de regulament intern de procedură al EPPO, spre adoptare de către colegiu cu o majoritate de două treimi.

(3) Orice procuror european poate propune modificări ale regulamentului intern de procedură al EPPO, care sunt adoptate dacă colegiul decide astfel cu o majoritate de două treimi.

 CAPITOLUL IV

COMPETENȚA ȘI EXERCITAREA COMPETENȚEI EPPO

SECȚIUNEA 1

Competența EPPO

Articolul 22

Competența materială a EPPO

(1) EPPO este competent în ceea ce privește infracțiunile care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, care sunt prevăzute în Directiva (UE) 2017/1371, astfel cum a fost transpusă în dreptul intern, indiferent dacă același comportament infracțional ar putea fi încadrat ca un alt tip de infracțiune în temeiul dreptului național. În ceea ce privește infracțiunile menționate la articolul 3 alineatul (2) litera (d) din Directiva (UE) 2017/1371, astfel cum a fost transpusă în legislația națională, EPPO este competent numai atunci când acțiunile sau inacțiunile intenționate definite în dispoziția respectivă sunt legate de teritoriul a două sau mai multe state membre și implică un prejudiciu total de cel puțin 10 milioane EUR.

(2) EPPO este competent, de asemenea, în cazul infracțiunilor referitoare la participarea la o organizație criminală, astfel cum este definită în       Decizia-cadru 2008/841/JAI, astfel cum a fost transpusă în dreptul intern, în cazul în care activitatea infracțională principală a unei astfel de organizații criminale este de a săvârși oricare dintre infracțiunile prevăzute la alineatul (1).

(3) EPPO este competent și cu privire la orice altă infracțiune care este legată în mod indisolubil de un comportament infracțional care intră în domeniul de aplicare al alineatului (1) de la prezentul articol. Competența cu privire la astfel de infracțiuni poate fi exercitată numai în conformitate cu articolul 25 alineatul (3).

(4) În orice caz, EPPO nu este competent pentru infracțiuni privind impozitele naționale directe, inclusiv infracțiuni legate în mod indisolubil de acestea, iar organizarea și funcționarea administrațiilor fiscale ale statelor membre nu sunt afectate de prezentul regulament.

Articolul 23

Competența teritorială și personală a EPPO

EPPO este competent pentru infracțiunile menționate la articolul 22, în cazul în care aceste infracțiuni:

(a) au fost săvârșite integral sau parțial pe teritoriul unuia sau mai multor state membre;

(b) au fost săvârșite de către un resortisant al unui stat membru, cu condiția ca un stat membru să aibă jurisdicție în privința unor astfel de infracțiuni atunci când sunt săvârșite în afara teritoriului său, sau

(c) au fost săvârșite în afara teritoriilor prevăzute la litera (a) de o persoană care face obiectul Statutului funcționarilor sau Regimului aplicabil în momentul săvârșirii infracțiunii, cu condiția ca un stat membru să aibă jurisdicție în privința unor astfel de infracțiuni atunci când sunt săvârșite în afara teritoriului său.

 SECȚIUNEA 2

Exercitarea competenței EPPO

Articolul 24

Denunțarea, înregistrarea și verificarea informațiilor

(1) Instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii și autoritățile din statele membre competente în temeiul dreptului național aplicabil denunță fără întârziere la EPPO orice comportament infracțional pentru care acesta ar putea să își exercite competența în conformitate cu articolul 22, articolul 25 alineatele (2) și (3).

(2) În cazul în care o autoritate judiciară sau de aplicare a legii dintr-un stat membru inițiază o investigație privind o infracțiune pentru care EPPO ar putea să își exercite competența în conformitate cu articolul 22, articolul 25 alineatele (2) și (3) sau în cazul în care, în orice moment de la începerea unei investigații, pentru o autoritate judiciară competentă sau o autoritate de aplicare a legii dintr-un stat membru reiese că investigația se referă la o astfel de infracțiune, autoritatea respectivă informează fără întârziere EPPO, astfel încât acesta din urmă să poată decide dacă își exercită dreptul de evocare în conformitate cu articolul 27.

(3) În cazul în care o autoritate judiciară sau de asigurare a respectării legii dintr-un stat membru inițiază o investigație cu privire la o infracțiune, astfel cum este definită la articolul 22 și consideră că EPPO ar putea, în conformitate cu articolul 25 alineatul (3), să nu își exercite competența, aceasta informează EPPO cu privire la acest lucru.

(4) Denunțul conține, cel puțin, o descriere a faptelor, inclusiv o evaluare a prejudiciului cauzat sau care riscă să fie cauzat, eventuala încadrare juridică și orice informație disponibilă cu privire la potențialele victime, persoanele suspectate și alte persoane implicate.

(5) EPPO este, de asemenea, informat, în conformitate cu alineatele (1) și (2) ale prezentului articol, despre cazurile în care nu este posibilă o evaluare pentru a stabili dacă criteriile de la articolul 25 alineatul (2) sunt îndeplinite.

(6) Informațiile furnizate EPPO sunt înregistrate și verificate în conformitate cu regulamentul său intern de procedură. Verificarea evaluează dacă, pe baza informațiilor furnizate în conformitate cu alineatele (1) și (2), există motive pentru a începe o investigație sau a exercita dreptul de evocare.

(7) În cazul în care, în urma verificării, EPPO decide că nu există motive pentru a începe o investigație în conformitate cu articolul 26 sau pentru a-și exercita dreptul de evocare în conformitate cu articolul 27, motivele se consemnează în sistemul de gestionare a cazurilor.

EPPO informează autoritatea care a denunțat un comportament infracțional în conformitate cu alineatul (1) sau (2), precum și victimele infracțiunii și, dacă se prevede astfel de către dreptul intern, alte persoane care au denunțat comportamentul infracțional.

(8) În cazul în care se aduce la cunoștința EPPO că este posibil să se fi săvârșit o infracțiune în afara sferei de competență a EPPO, acesta informează fără întârziere autoritățile naționale competente și transmite acestora toate probele relevante.

(9) În cazuri specifice, EPPO poate solicita alte informații relevante instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, precum și autorităților din statele membre. Informațiile solicitate pot viza încălcări care au cauzat intereselor financiare ale Uniunii alte prejudicii decât cele care intră în sfera de competență a EPPO în conformitate cu articolul 25 alineatul (2).

(10) EPPO poate solicita alte informații pentru a permite colegiului, în conformitate cu articolul 8 alineatul (2), să emită orientări generale privind interpretarea obligației de a informa EPPO cu privire la cazurile care intră în domeniul de aplicare al articolului 25 alineatul (2).

Articolul 25

Exercitarea competenței EPPO

(1) EPPO își exercită competența fie prin începerea unei investigații în temeiul articolului 26, fie prin adoptarea deciziei de a-și folosi dreptul de evocare în temeiul articolului 27. În cazul în care EPPO decide să își exercite competența, autoritățile naționale competente nu își exercită propria competență cu privire la același comportament infracțional.

(2) În cazul în care o infracțiune care intră în domeniul de aplicare al articolului 22 a cauzat sau riscă să cauzeze intereselor financiare ale Uniunii un prejudiciu inferior sumei de 10 000 EUR, EPPO își poate exercita competența numai în situația în care:

(a) cazul are repercusiuni la nivelul Uniunii, ceea ce impune desfășurarea investigației de către EPPO; sau

(b) funcționari sau alți agenți ai Uniunii sau membri ai instituțiilor Uniunii ar putea fi suspectați de săvârșirea infracțiunii.

EPPO se consultă, atunci când este cazul, cu autoritățile naționale competente sau cu organele competente ale Uniunii pentru a stabili dacă sunt îndeplinite criteriile stabilite la literele (a) și (b) de la primul paragraf.

(3) EPPO nu își exercită competența cu privire la nicio infracțiune care intră în domeniul de aplicare al articolului 22 și, după consultarea cu autoritățile naționale competente, transmite cauza acestora din urmă, fără întârziere, în conformitate cu articolul 34, în cazul în care:

(a) pedeapsa maximă prevăzută în dreptul intern pentru o infracțiune care intră în domeniul de aplicare al articolului 22 alineatul (1) este egală cu pedeapsa maximă pentru o infracțiune legată în mod indisolubil, după cum se prevede la articolul 22 alineatul (3), sau mai puțin severă decât aceasta, cu excepția situației în care aceasta din urmă a fost instrumentală pentru săvârșirea infracțiunii care intră în domeniul de aplicare al articolului 22 alineatul (1); sau

(b) există un motiv să se creadă că prejudiciul cauzat sau care este probabil să fie cauzat intereselor financiare ale Uniunii prin săvârșirea unei infracțiuni astfel cum se menționează la articolul 22 nu depășește prejudiciul cauzat sau care este probabil să fie cauzat unei alte victime.

Litera (b) de la primul paragraf de la prezentul alineat nu se aplică infracțiunilor menționate la articolul 3 alineatul (2) literele (a), (b) și (d) din Directiva (UE) 2017/1371, astfel cum a fost transpusă în dreptul intern.

(4) EPPO poate, cu acordul autorităților naționale competente, să își exercite competența pentru infracțiuni menționate la articolul 22 în cazurile care, altfel, ar fi excluse ca urmare a aplicării alineatului (3) litera (b) de la prezentul articol, dacă se constată că EPPO este mai bine poziționat pentru a investiga sau a urmări penal.

(5) EPPO informează autoritățile naționale competente, fără întârzieri nejustificate, cu privire la orice decizie de a-și exercita competența sau de a se abține de la exercitarea acesteia.

(6) În caz de dezacord între EPPO și autoritățile naționale de urmărire penală în ceea ce privește întrebarea dacă comportamentul infracțional intră în domeniul de aplicare al articolului 22 alineatul (2) sau (3) sau al articolului 25 alineatul (2) sau (3), autoritățile naționale competente să decidă asupra atribuirii competențelor în ceea ce privește urmărirea penală la nivel național decid cine urmează să dețină competența pentru investigarea cazului. Statele membre specifică autoritatea națională care va decide cu privire la atribuirea competențelor.

[…]>>

* Studiu prezentat la Conferința cu tema „Parchetul European”, București, 3 noiembrie 2017 [a se vedea site-ul http://www.drept.unibuc.ro/Conferinta-Procurorului-general-al-Frantei-privind-Parchetul-european-s490-ev572-ro.htm (accesat la 4 ianuarie 2018)]. Traducere din limba franceză: Andreea Mițco.

[1] Directiva 2014/41/UE aparținând Parlamentului European și Consiliului din 3 aprilie 2014 privind hotărârea europeană de investigare în materie penală, art. 4.

[2] Idem, art. 13 alin. (1).

[3] Corpus Juris, conținând dispoziții penale pentru protejarea intereselor financiare ale Uniunii Europene, Economica, 1999.

[4] Cartea verde privind protecția în materie penală a intereselor financiare comunitare și crearea unui Procuror european, 11 decembrie 2001.

[5] Articolul 86 TFUE:

,,În cazul unui dezacord și în cazul în care cel puțin nouă state membre doresc să stabilească o cooperare consolidată, prevăzută de articolul 20 alineatul (2) din TFUE și de articolul 329 alineatul (1) din TFUE, se consideră că aceasta este acordată și se aplică prevederile privind cooperarea consolidată.”

[6] Articolul 86 alin. (4) TFUE:

,,Consiliul European poate, în mod simultan sau ulterior, să adopte o hotărâre care să modifice alineatul (1), în scopul de a extinde atribuțiile Parchetului European în lupta împotriva infracțiunilor grave de dimensiune transfrontalieră, și care să modifice alineatul (2) referitor la autorii și complicii unor infracțiuni grave care afectează mai multe state membre. Consiliul European hotărăște în unanimitate după aprobarea Parlamentului European și după consultarea Comisiei.”

[7] Articolul 12-2 din regulamentul din 31 ianuarie 2017.

[8] Propunerea de Regulament al Consiliului privind instituirea Parchetului European 2017/0255, art. 20 alin. (2):

,,În cazul în care suma prejudiciului pe care o infracțiune penală prevăzută în articolul 17 l-a cauzat sau poate să îl cauzeze intereselor financiare ale Uniunii nu depășește valoarea de 10.000 euro, Parchetul European nu își poate exercita competența decât în condițiile în care:

a) repercusiunile dosarului la nivelul Uniunii sunt de natură să impună efectuarea unei anchete de către Parchetul European sau

b) funcționarii ori alți agenți ai Uniunii Europene sau membri ai instituțiilor ar putea să fie bănuiți de comiterea infracțiunii.”

[9] Comisia Europeană – Comunicat de presă: Comisia salută hotărârea adoptată de douăzeci de state membre privind înființarea Parchetului European – Bruxelles, 8 iunie 2017.

[10] Articolul 28 bis:

,,Dacă, în cazul unei infracțiuni care a cauzat sau poate să cauzeze intereselor financiare ale Uniunii un prejudiciu mai mic de 100.000 euro, Colegiul consideră, având în vedere gravitatea infracțiunii sau complexitatea procedurii într-o cauză specifică, că nu este necesar să deschidă o anchetă sau să demareze urmăriri la nivelul Uniunii și că o repartizare ar contribui la eficientizarea anchetei sau a urmăririlor, acesta formulează, în conformitate cu articolul 8 alineatul (2), orientări generale care să permită Camerelor permanente să trimită o cauză autorităților naționale competente.”

[11] Articolul 17-2:

,,De asemenea, Parchetul European este competent cu privire la orice altă infracțiune penală legată în mod indisolubil de un comportament infracțional care intră sub incidența alineatului (1) al acestui articol. Competența privind astfel de infracțiuni penale nu poate să fie exercitată decât in conformitate cu articolul 20 alineatul (3).”

[12] Propunerea de Regulament al Consiliului privind instituirea Parchetului European 2017/0255, art. 36.

[13] Ibidem.

[14] În special Directiva 2010/64/UE aparținând Parlamentului European și Consiliului din data de 20 octombrie 2010 referitoare la dreptul la interpretare și traducere în cadrul procedurilor penale, Directiva 2012/13/UE aparținând Parlamentului European și Consiliului din data de 22 mai 2012 referitoare la dreptul la informare în cadrul procedurilor penale și Directiva 2013/48/UE aparținând Parlamentului European și Consiliului din data de 23 octombrie 2013 referitoare la dreptul de acces la un avocat în cadrul procedurilor penale și la dreptul de a comunica după arestare.

[15] Propunerea de Regulament al Consiliului privind instituirea Parchetului European 2017/0255, art. 5.

[16] Art. 36 și urm. din regulament.

[17] Discursul lui Victor Hugo, ,,Salvați Parisul”, din 5 septembrie 1870.

[18] A se vedea site-ul https://www.juridice.ro/544392/regulamentul-ue-20171939-de-punere-in-aplicare-a-unei-forme-de-cooperare-consolidata-in-ceea-ce-priveste-instituirea-parchetului-european.html (accesat la 5 ianuarie 2018).

[19] Publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L 283/1 din data de 31 octombrie 2017; disponibil pe site-ul http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=uriserv:OJ.L_.2017.283.01.0001.01.RON&toc=OJ:L:2017:283:TOC (accesat la 5 ianuarie 2018).