Bertrand LOUVEL

Prim-președinte al Curții de Casație a Republicii Franceze

Marți, 6 iunie 2017[1]

Magistratura din Franța este împărțită în două grupuri, din momentul în care Bonaparte a hotărât să pună Justiția sub controlul Executivului: pe de o parte, judecătorii, iar de cealaltă, procurorii.

Judecătorii, a căror sarcină este aceea de a judeca, adică de a lua o hotărâre cu privire la interese contrarii, beneficiază, pentru a putea îndeplini această misiune, de garanții constituționale specifice în ceea ce privește independența. Conducerea unei instanțe (Curtea de Casație, prim-președinții curților de apel, președinții tribunalelor de mare instanță) este numită la propunerea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, ceilalți judecători ai curților și tribunalelor fiind numiți cu avizul acestora.

Procurorii, a căror sarcină constă mai ales în urmărirea în justiție a presupușilor făptuitori ai infracțiunilor și care, în exercitarea acestei funcțiuni, pun în aplicare directivele de politică penală stabilite de guvern (ceea ce justifică existența unui ministru al justiției), beneficiază în mod legal de o independență de principiu pentru exercitarea acțiunilor de urmărire în justiție individuale, dar garanțiile constituționale ale independenței lor statutare sunt mai puțin însemnate decât cele ale judecătorilor.

Astfel, toți procurorii sunt numiți la propunerea ministrului justiției, avizul emis de membrii Consiliului Superior al Magistraturii la propunerile acestuia nefiind decât un simplu aviz căruia ministrul are posibilitatea, consacrată prin Constituție, de a nu-i da curs.

Rezultă din acest sistem de carieră dual o cultură a suspiciunii, răspândită pe scară largă, cu privire la independența efectivă a procurorului în exercitarea acțiunii publice. Această suspiciune, prin capilaritate, aduce atingere justiției în ansamblul său, inclusiv activității penale a judecătorilor, în sensul că aceasta depinde în mod esențial de inițiativa procurorilor.

Mijlocul prin care poate fi înlăturată, în cele din urmă, această suspiciune constă în realizarea unității efective a corpului magistraților, prin supunerea tuturor aceluiași statut garantat de un Consiliu Superior al Magistraturii, și el unic la rândul său.

Instanțele și tribunalele ar fi astfel compuse dintr-o singură categorie statutară de magistrați cu funcții diferențiate. Există deja, în rândul judecătorilor, funcții specializate, precum aceea a judecătorului de instrucție, ce nu poate să judece cauzele pe care le-a instrumentat. Se poate concepe cu ușurință ca, pe acest model, funcția de urmărire penală să fie încredințată unui magistrat care, pentru a se specializa în această atribuție specifică, să aparțină și tribunalului sau instanței decât doar să funcționeze pe lângă tribunal sau instanță, după cum este cazul în prezent.

Într-adevăr, particularitatea funcției de procuror angajat în acțiunea de urmărire penală, ce constă în punerea în practică a politicii penale a guvernului, nu pune prin natura sa o distanță insurmontabilă față de judecători care, conform aceleiași logici, au ei înșiși obligația de a aplica legile dorite de legiuitor.

Astfel, fără a pune la îndoială dualitatea funcțiilor de urmărire și de judecată, între care nu poate exista în mod evident nicio confuzie, realizarea unității statutare a magistraților și a garanțiilor lor de independență, punând capăt dependenței organice a ministerului public față de guvern, ar permite stabilirea unei încrederi publice solide între francezi și propria justiție.

[1] Disponibil pe site-ul https://www.courdecassation.fr/publications_26/discours_tribunes_entretiens_2039/tribunes_8215/bertrand_louvel_36924.html. Traducere din limba franceză: Silviu Dănilă.