Procuror șef serviciu Constantin Sima

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

The author presents the particularities of the judicial institutions of plurality of offenders in the regulation of the new criminal legislation, but also from the perspective of the compared criminal law.

Secțiunea I-a

Generalități privind pluralitatea de infractori

§ 1. Noțiunea și caracterizarea pluralității de infractori

270. Noțiunea de pluralitate de infractori. Pluralitatea de infractori este situația în care două sau mai multe persoane au comis prin eforturi conjugate o faptă prevăzută de legea penală.[1]

Este o situație simetric opusă pluralității de infracțiuni, când aceeași persoană săvârșește două sau mai multe infracțiuni, în cazul pluralității de infractori, aceeași infracțiune este săvârșită de două sau mai multe persoane (concursus plurium ad idem delictum).[2]

Pentru existența unei pluralități de infractori trebuie să se constate, sub aspectul laturii obiective, o contribuție efectivă a doi sau mai mulți subiecți activi la săvârșirea aceleiași fapte prevăzute de legea penală, iar sub raportul laturii subiective, voința acestora de a coopera la comiterea faptei respective.[3]

Așadar pluralitatea de infractori se caracterizează, pe de o parte, prin prezența mai multor infractori și, pe de altă parte, prin existența unei singure fapte prevăzute de legea penală.

Contribuția fiecărei persoane în cazul pluralității de subiecți activi, se înscrie în antecedența cauzală care a condus la producerea urmării imediate. Fapta fiind săvârșită prin contribuția tuturor făptuitorilor răspunderea penală a acestora este, în general, aceeași. Unicitatea infracțiunii face din pluralitatea de persoane care contribuie la săvârșirea ei o pluralitate de făptuitori, iar această pluralitate de făptuitori constituie o pluralitate de infractori în măsura în care fapta este săvârșită cu vinovăție în forma cerută de lege de cel puțin doi dintre făptuitori ori chiar de către un singur făptuitor care săvârșește fapta cu intenție, împreună cu una sau mai multe persoane care au acționat din culpă sau fără vinovăție.[4]

Prin urmare, ceea ce este caracteristic pluralității de infractori este unicitatea faptei prevăzută de legea penală, existența mai multor subiecți activi și voința comună a acestora de a contribui la săvârșirea faptei.[5]

§ 2. Formele pluralității de infractori

271. Noțiunea de forme ale pluralității de infractori. Modul în care două sau mai multe persoane contribuie la săvârșirea unei infracțiuni poartă denumirea de forme ale pluralității de infractori. Diversitatea de forme ale pluralității de infractori este determinată de modul de constituire, de rolul făptuitorului în cadrul acestora și al răspunderii penale pentru infracțiunea săvârșită. În teoria dreptului penal se admite că pluralitatea de infractori prezintă trei forme principale: pluralitatea naturală, pluralitatea constituită și pluralitatea ocazională sau participația penală.

272.Pluralitatea naturală. Este acea formă a pluralității de infractori determinată de natura faptei prevăzute de legea penală, care nu poate fi săvârșită decât prin contribuția a două sau mai multe persoane. Din acest motiv pluralitatea naturală este numită și pluralitate necesară.[6]

O primă categorie de infracțiuni săvârșite în condiții de pluralitate naturală sunt cele care nu pot fi săvârșite decât prin contribuția a două persoane fizice și din acest motiv sunt numite infracțiuni bilaterale: bigamia (art. 376 C.p.), incestul (art. 377 C.p.), luarea de mită și darea de mită (art. 289 și art. 290 C.p.) etc.. O altă categorie de infracțiuni săvârșite în condiții de pluralitate naturală sunt infracțiunile ce implică cooperarea unui mai mare număr de persoane, din această cauză fiind numite de unii autori infracțiuni colective: încăierarea (art. 198 C.p.), infracțiunile împotriva ordinii constituționale (art. 397 C.p.) etc.. Referitor la pluralitatea naturală colectivă legiuitorul nu face nici o referire în privința numărului minim de persoane care trebuie să coopereze la săvârșirea faptei. Unii autori au exprimat opinia că două persoane sunt suficiente pentru toate formele de pluralitate naturală, alți autori au susținut că numărul participanților în cazul unor infracțiuni cu pluralitate naturală de infractori, ar trebui să fie de cel puțin trei persoane, dacă textul nu precizează că este vorba de minim două persoane.[7]

Caracteristic pluralității naturale de infractori este faptul că fiecare participant la săvârșirea faptei este privit ca autor al infracțiunii, alături de ceilalți participanți și răspunde de rezultatul produs, dar nu toți participanții trebuie să aibă și calitatea de infractori, fiind necesar ca cel puțin unul să acționeze cu vinovăție și să aibă această calitate.[8]

273. Pluralitatea constituită. Este o formă a pluralității de infractori creată prin asocierea sau gruparea mai multor persoane în vederea săvârșirii de infracțiuni. Spre deosebire de celelalte forme ale pluralității de infractori, pluralitatea constituită se caracterizează prin aceea că ia naștere prin simplul fapt al asocierii sau grupării mai multor persoane în vederea săvârșirii de infracțiuni, indiferent dacă această asociere sau grupare a fost sau nu urmată de punerea în practică a unuia din proiectele lor infracționale.[9]

Spre deosebire de pluralitatea naturală în care gravitatea faptei este apreciată în raport de ceea ce săvârșesc în mod concret participanții, în cazul pluralității constituite gravitatea faptei este determinată de simplul fapt al asocierii în vederea săvârșirii de infracțiuni, de potențialul criminogen al asocierii.

Infracțiunea se comite prin simplul fapt al asocierii și este incriminată prin voința legiuitorului tocmai datorită caracterului periculos al grupării, structurate, de regulă, în trepte sau nivele de comandă, cu sarcini precise, ierarhizări exacte, disciplină și subordonare.[10]

Ținând seama de necesitatea combaterii a unor asemenea structuri infracționale, Codul penal român în vigoare, a incriminat constituirea unui grup infracțional organizat (art. 367 C.p.), constituirea de structuri informative ilegale (art. 409 C.p.), înțelegerea în vederea săvârșirii infracțiunii de genocid [art. 438 alin. (3) C.p.].

Dacă inițierea sau constituirea unui grup infracțional organizat este urmată de săvârșirea unei infracțiuni se aplică regulile de la concursul de infracțiuni, potrivit art. 367 alin. (3) C.p..

Condițiile de existență ale pluralității constituite sunt următoarele:

a) să existe o grupare de mai multe persoane. Art. 367 alin. (6) definește grupul infracțional organizat ca fiind grupul format din trei sau mai multe persoane. În practică s-a reținut că fapta inculpaților, deținuți într-un penitenciar, de a se fi asociat, întocmind un plan amănunțit, cu determinarea rolului fiecăruia – pentru a lovi și imobiliza pe angajații însărcinați cu paza, pentru a lua uniformele, armele și a evada, urmând ca ulterior să-și procure alimente și haine din furt, întrunește toate elementele asocierii pentru săvârșirea de infracțiuni prevăzute de art. 323 alin. (1) C.p. anterior.[11]

Dimensiunea grupului este determinată de scopul pe care îl urmărește, de natura infracțiunilor pe care și le propune, de împrejurările sau condițiile în care urmează să acționeze.

b) gruparea să fie constituită pe o anumită perioadă de timp, să nu aibă caracter ocazional.

Aceasta înseamnă că între membrii grupării trebuie să existe o înțelegere care conferă stabilitate și durabilitate.

Instanța supremă a stabilit că infracțiunea prevăzută de art. 323 C.p. anterior presupune o întovărășire de oarecare durată, în vederea realizării unui scop infracțional comun, iar nu o simplă înțelegere întâmplătoare și spontană. De aceea, dacă mai multe persoane dintre care una vrea să se răzbune pe un dușman al său, care se află într-un grup – au luat hotărârea de a lovi pe cei ce alcătuiesc acel grup și au realizat în comun hotărârea lor, fapta săvârșită constituie numai infracțiunea de vătămare corporală, în raport cu rezultatul produs, iar nu și asociere pentru comiterea de infracțiuni.[12]

c) gruparea să aibă un program și o structură ierarhică. Numai având un program și o structură ierarhică gruparea poate acționa în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni așa cum prevede art. 367 alin. (6) C.p..

Jurisprudența a statuat ca 5 inculpați care au săvârșit împreună mai multe infracțiuni de furt calificat, nu au alcătuit o grupare cu caracter organizat întrucât nu au avut un program de activitate și nici nu a existat o repartizare a atribuțiilor între membrii grupului, împrejurări ce ar denota o structură organizatorică. Chiar dacă, uneori, înainte de săvârșirea unor fapte ei s-au întâlnit și au discutat cum să procedeze – în timp ce alteori au acționat la întâmplare, stabilind, la locul infracțiunii, aportul fiecăruia, niciodată inculpații nu s-au întrunit în scopul asocierii pentru a planifica și a pregăti săvârșirea infracțiunilor, întâlnirile și discuțiile lor având un caracter spontan, fără nicio organizare, astfel că nu se poate reține în sarcina lor asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni.[13]

274. Pluralitatea ocazională (participația penală). În majoritatea enunțurilor legale, legiuitorul se referă la „autor” plecând de la ideea că infracțiunea este, în general, comisă de o singură persoană. În rare cazuri face trimitere la o pluralitate de persoane.

Participația penală se referă, în principiu, la infracțiuni care, potrivit enunțului legal, pot fi săvârșite de o singură persoană, dar care în realitate sunt rezultatul acțiunii conjugate a două sau mai multe persoane. Cum intervenția acestora se poate prezenta sub diverse forme, răspunderea penală este diferențiată în raport cu gradul lor de participare.[14]

Pluralitatea ocazională, spre deosebire de celelalte forme ale pluralității de infractori, cunoaștere o reglementare amplă în legea penală și necesită o examinare detaliată.

  § 3. Participația penală propriu-zisă (perfectă)

275. Noțiunea de participație penală propriu-zisă. Participația penală propriu-zisă sau perfectă reprezintă acel gen de participație obișnuit sau comun, la care toți participanții la infracțiune (autori, instigatori, complici) acționează cu intenție (idem animus), iar în cazul infracțiunilor de culpă toți făptuitorii (coautorii) acționează din culpă (eadem culpa).

Participația penală propriu-zisă este formă tipică și frecvent întâlnită în practică, ce constă în cooperarea la săvârșirea unei infracțiuni a unui număr de persoane mai mare decât cel impus de lege, dintre care atât autorul cât și ceilalți participanți acționează cu intenție.

Orice contribuție neintenționată este incompatibilă cu ideea de participație penală proprie, la infracțiunile din culpă participația apare ca o conlucrare din culpă, a două sau mai multe persoane la săvârșirea în mod nemijlocit a unei fapte prevăzute de legea penală.

276. Natura juridică. Formele participației penale proprii. Participația penală ca formă ocazională a pluralității de făptuitori constituie, în principiu, potrivit celor mai multe din opiniile doctrinare exprimate și din soluțiile legislative adoptate, o circumstanță in rem având ca efect agravarea regimului sancționator.

În doctrina penală s-au conturat trei concepții privind participația penală.

O primă teorie elaborată sub influența școlii clasice pornește de a existența unui singur fapt penal săvârșit prin cooperarea mai multor persoane, unității materiale, de fapt, corespunzându-i o unitate subiectivă concretizată în coeziunea psihică dintre participanți. Această teorie, cunoscută sub denumirea de teoria unității de infracțiune sau teoria monistă, dominantă în doctrină, cuprinde două curente. Un prim curent susține ideea unei sancțiuni identice pentru toți participanții (teoria parificării pedepsei), în timp ce un al doilea curent, fără a nega unitatea materială a infracțiunilor, susține necesitatea diversificării sancțiunilor (teoria diferențierii) pornind de la contribuția diferită a fiecărui participant la săvârșirea infracțiunii.

O a doua concepție este reprezentată de teoria pluralității de infracțiune potrivit căreia există atâtea infracțiuni câți participanți sunt, fiecare realizând o activitate care întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni, motiv pentru care, fiecare din acestea va răspunde ca autor al unei infracțiuni distincte (teoria autonomiei participanților). O parte din adepții acestei teorii admiteau totuși că în cazul participației secundare (complicitatea) aceasta să fie incriminată ca delict distinct (teoria complicității delict distinct).

A treia concepție, dezvoltată sub influența școlii pozitiviste, este teoria psihologică. Aceasta pornește de la ideea că în orice grup de infractori există o persoană cu puternice inclinații criminogene, care exercita o puternică influență și sugestie (incubul), asupra unor persoane ușor influențabile (sucubul), care comit infracțiuni numai datorită influenței primului.

În această concepție participația penală trebuie să fie considerată întotdeauna o circumstanță agravantă.

În știința dreptului penal există mai multe clasificări ale participației penale.

În funcție de atitudinea psihică a participanților distingem între participație proprie, când toți participanții acționează cu o poziție subiectivă identică, fie cu intenție, fie din culpă și participație improprie, când unul dintre participanți (autorul) săvârșește fapta prevăzută de legea penală din culpă sau fără vinovăție, iar cealaltă – instigatorul, complicele – determină, înlesnesc sau ajută în orice mod, cu intenție, la săvârșirea ei.

După felul contribuției participanților, putem avea participație omogenă, când toți participanții contribuie la săvârșirea infracțiunii în aceeași calitate – coautor – și participație eterogenă, când participanții, având o contribuție diferențiată, cooperează la săvârșirea faptei în calități diferite: autor, instigator, complice.

După felul participării există participație spontană, la care contribuția este dată de participanți în mod spontan, în timpul exercitării faptei, fără o înțelegere prealabilă și participație preordinată, la care contribuția este dată în urma unei înțelegeri prealabile.

În sfârșit, distingem între participație anterioară, când contribuția este dată înainte de a se trece la executarea faptei și participație concomitentă, când contribuția are loc în timpul executării faptei.

277. 277. Condițiile participației penale. Pentru a reține că săvârșirea infracțiunii s-a realizat în condițiile participației penale se cere a fi îndeplinite următoarele condiții:

a) să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală, care să întrunească elementele constitutive ale infracțiunii pentru cel puțin unul dintre făptuitori.

Prin săvârșirea unei infracțiuni se înțelege săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice.

b) fapta să fie săvârșită prin contribuția mai multor persoane.

Nu are relevanță dacă aceasta a contribuit la cauzalitatea fizică a faptei săvârșite a fost directă sau indirectă, imediată sau mediată, materială sau morală.

Această condiție este îndeplinită dacă există cel puțin doi participanți care cooperează la săvârșirea aceleiași infracțiuni, fără ca acest număr de participanți să fie cerut de conținutul legal al infracțiunii.

c) să existe o legătură psihică între participanți cu scopul de a coopera la aceeași faptă prevăzută de legea penală.

Pentru existența coeziunii psihice, fără de care nu poate fi concepută participația penală, trebuie să se constate, pe de o parte, o voință comună care presupune ca fiecare participant să fi voit să-și coreleze acțiunea sa cu acțiunea celorlalți, în săvârșirea aceleiași fapte (identificate în privința factorului volitiv), iar pe de altă parte, aceeași conștiință, adică fiecare participanți să fi conceput și evaluat la fel ca ceilalți urmările faptei la căror producere cooperează.

278. Formele participației penale proprii. Formele tipice de cooperare la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sunt următoarele:

a) efectuarea de acte prin care se realizează însăși fapta prevăzută de legea penală – acte de executare.

b) efectuarea de acte prin care se determină formarea hotărârii de a săvârși fapta și de a trece la realizarea acestei hotărâri – acte de determinare.

c) prin efectuarea de acte prin care se ajută la săvârșirea faptei – acte de sprijinire.

În dreptul penal contribuția dată prin executarea faptei este denumită autorat sau executare, iar persoana care săvârșește astfel de acte este autor sau executant; contribuția dată prin acte îndreptate spre formarea hotărârii de a săvârși infracțiunea este denumită instigator sau autor moral, contribuția dată prin acte de sprijinire a săvârșirii faptei poartă denumirea de complicitate, iar persoana care a săvârșit astfel de acte este numit complice.

279. Autoratul. În doctrina penală străină autorul este definit ca persoana care a îndeplinit actele materiale constitutive ale infracțiunii[15] sau orice persoană care realizează în întregime sau în parte acțiunea descrisă în enunțul faptei incriminate sau care începe punerea în executare a acesteia.[16]

Doctrina penală franceză mai recentă a achiesat la definiția legală prevăzută în art. 124-4 din Codul penal francez: autor este persoana care comite faptele incriminate sau încearcă să comită o crimă, ori un delict, în cazurile prevăzute de lege.[17]

În doctrina penală română autoratul este acea formă de participare care constă în săvârșirea de acte de executare a faptei prevăzute de legea penală.[18]

Potrivit art. 46 alin. (1) autor este persoana care săvârșește în mod nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală.

Prin contribuția autorului la săvârșirea infracțiunii coautoratul are un caracter esențial și necesar, autoratul fiind singura formă de contribuție la infracțiune care poate exista și în afara participației.[19]

Cercetarea autoratului oferă criterii pentru o diferențiere netă de celelalte forme de participație, în special de complicitatea concomitentă.

Autoratul constituie contribuție directă la săvârșirea infracțiunii, fără interpunerea altei persoane și totodată constituie o contribuție prin acte de executare.

Prin aceste trăsături autoratul se deosebește în mod evident de instigare, care constă în acțiunea de determinare a unei persoane la săvârșirea unei fapte prevăzută de legea penală și aduce o contribuție indirectă la săvârșirea acesteia.

În același timp, autoratul se deosebește și de complicitate, care este de asemenea o contribuție indirectă la săvârșirea infracțiunii constând în sprijinirea sub orice formă a executării de către autor a acțiunii incriminate.

Criteriul executării acțiunii incriminate nu este suficient pentru existența autoratului.

Când prin norma de incriminare sunt prevăzute unele condiții referitoare la vârstă, profesiune (funcționar, medic, militar etc.) sau la relațiile existente între autor și victimă (ascendent, soț etc.) aceste condiții trebuie să le îndeplinească autorul în momentul săvârșirii acțiunii (inacțiunii), fără a se lua în considerare dobândirea sau pierderea lor după comiterea faptei.[20]

În cazul infracțiunilor proprii numai executarea faptei de către persona care are calitatea cerută de lege este considerată autorat, nu și contribuția identică a unei persoane fără calitate. O astfel de contribuție, săvârșită de o persoană fără calitatea cerută de lege este considerată complicitate și nu coautorat.

Din punct de vedere al laturii subiective, autoratul poate fi realizat cu orice formă de vinovăție, datorită specificului său de contribuție esențială constând în săvârșirea nemijlocită a faptei incriminate.[21]

280. Coautoratul. Prin coautorat înțelegem acea formă de participație constând în săvârșirea în mod nemijlocit a unei fapte prevăzute de legea penală de către două sau mai multe persoane care devin astfel coautor al acelei fapte. Potrivit art. 46 alin. (2) C.p. coautorii sunt persoanele care săvârșesc în mod nemijlocit aceeași faptă prevăzută de legea penală.

Coautoratul presupune existența unei legături subiective între persoanele care săvârșesc în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală.

În lipsa unei legături subiective între coautori, fiecare participant va răspunde în calitate de autor și nu de coautor la săvârșirea infracțiunii.[22]

Astfel, acțiunile infractorilor, cu toate că au fost determinate de același mobil – răzbunarea – deoarece acestea nici în același timp, nici ca urmare a unei înțelegeri de a acționa împreună, există infracțiuni distincte cu autori diferiți.[23]

Contribuțiile coautorilor la săvârșirea infracțiunii nu trebuie să fie identice. Există coautorat chiar dacă numai lovitura dată de un participant este mortală, iar cele aplicate de ceilalți nu.[24]

Există tentativă la infracțiunea de omor comisă în coautorat, cu toate că numai unul dintre infractori a produs cele două leziuni ce au pus în pericol viața victimei, din moment ce ambii inculpați au atacat-o simultan cu cuțitele, după o înțelegere prealabilă.[25] Faptul că numai unul dintre coinculpați a exercitat violențe asupra paznicului care i-a surprins, nu înseamnă că numai acesta se face vinovat de infracțiunea de tâlhărie, atâta vreme cât agresiunea a avut drept scop, care s-a și finalizat, să se asigure scăparea pentru ambii inculpați precum și păstrarea bunurilor furate.[26]

281. Condițiile coautoratului. Pentru existența coautoratului se cer a fi îndeplinite anumite condiții, unele de ordin obiectiv, altele de ordin subiectiv.

a) O primă condiție, de ordin obiectiv, este unitatea de faptă prevăzută de legea penală. Aceasta înseamnă că toți coautorii să contribuie nemijlocit la executarea aceleiași fapte prevăzută de legea penală, activitatea lor să fie îndreptată asupra aceluiași obiect juridic, în sensul de a leza aceleași relații sociale protejate de norma de incriminare a faptei respective.[27]

b) A doua condiție, de ordin obiectiv constă în săvârșirea de către participanți, în mod nemijlocit, împreună, a faptei prevăzută de legea penală.

Prin acte de săvârșire nemijlocită a faptei se înțelege orice act de conduită exterioară, prin care se execută direct acțiunea sau inacțiunea realmente periculoasă incriminată de lege.[28]

Există coautorat dacă mai multe persoane au lovit victima cu un instrument apt de a ucide.[29]

Este coautor la infracțiunea de omor și acela care – prevăzând și acceptând rezultatul letal survenit a lovit cu muchia unui topor imobilizând-o, nu pe victimă, ci pe o persoană din apropierea acesteia care sărise să o apere pe victimă.[30]

Există coautorat doar atunci când participanții acționează împreună prin desfășurarea unor activități materiale concordant, când ei contribuie nemijlocit la săvârșirea faptei, iar acțiunile lor se află într-o unitate indivizibilă.

Simpla prezență fizică a unei persoane alături de inculpat, la locul și momentul săvârșirii de către acesta din urmă a unui omor, nu constituie coautorat.[31]

Sunt incluse în sfera actelor de executare și acelea care, fără a fi parte din acțiunea tipică descrisă de norma de incriminare contribuie într-o măsură determinantă la realizarea ei, deoarece, prin contribuția sa, coautorul înlătură obstacolele din calea autorului și facilitează săvârșirea faptei.[32]

c) O a treia condiție privește legătura subiectivă dintre coautori. În lipsa unei legături subiective între participanți, nu va exista coautorat, deși între acestea a avut loc o cooperare materială. Ca urmare, fiecare persoană va putea fi considerată autor al unei infracțiuni distincte, iar actele lor vor putea fi doar conexe.[33] Astfel, legătura subiectivă nu se realizează în caz de omor, când un inculpat a cauzat victimei o vătămare a integrității corporale, mai înainte ca alt inculpat să-i fi aplicat lovitura mortală, fiindcă nu a existat o înțelegere prealabilă între ei și nici prevederea de către primul a infracțiunii săvârșită de către acesta din urmă. Într-o asemenea situație sunt două infracțiuni distincte, vătămarea integrității corporale săvârșită de primul, și omor săvârșit de ultimul.[34]

Legătura subiectivă poate interveni înainte sau în timpul executării acțiunii. Astfel, când mai multe persoane – dintre care una vroia să se răzbune pe un dușman al său – au hotărât să lovească pe cei care constituiau grupul respectiv și au executat în comun acțiunea, se realizează participația, iar legătura subiectivă s-a stabilit înainte de punerea în executare a acțiunii.[35]

Dacă în timp ce inculpatul lovea victima au mai venit încă patru persoane care au început să o lovească și ele, unele cu cuțitele iar altele cu obiecte și cu picioarele, acționând simultan și conjugat la suprimarea vieții victimei, legătura subiectivă dintre participanți s-a stabilit în timpul executării acțiunii.[36]

În cazul în care realizarea legăturii subiective între persoanele respective are loc ulterior consumării infracțiunii nu mai putem vorbi de coautorat. Spre exemplu, infracțiunea de furt s-a consumat în momentul sustragerii unor bunuri din întreprindere care au fost ascunse în puțul liftului în vederea scoaterii lor, în timpul nopții, din incinta unității. Dacă ulterior inculpatul este ajutat de către o altă persoană să scoată bunurile respective, primind o parte din ele, comite infracțiunea de tăinuire în calitate de autor, nefiind coautor la furt.[37]

282. Infracțiuni la care coautoratul nu este posibil.

Există infracțiuni la care coautoratul nu este posibil.

a) Infracțiunile cu autor unic. În cazul acestor infracțiuni acțiunea tipică nu poate fi realizată decât de un singur autor: mărturie mincinoasă (art. 273 C.p.), uciderea și vătămarea nou-născutului săvârșită de către mamă (art. 200 C.p.), conducerea unui vehicul fără permis (art. 335 C.p.), absența nejustificată (art. 413 C.p.), dezertarea (art. 414 C.p.) etc.

b) Infracțiunile omisive. Aceste infracțiuni nu pot fi săvârșite în forma coautoratului întrucât elementul lor material constă în îndeplinirea unor obligații impuse de lege și care au un caracter personal că, de exemplu, nedenunțarea (art. 266 C.p.) omisiunea sesizării (art. 267 C.p.), abuzul în serviciu prin neîndeplinirea unei atribuții de serviciu [art. 297 alin. (1) C.p.], abandon de familie [art. 378 alin. (1) lit. c) C.p.] etc.

c) infracțiuni cu subiect calificat. În cazul infracțiunilor la care legea cere ca subiectul nemijlocit să aibă o anumită calitate (funcționar public, cetățean român, militar, gestionar, administrator etc.) pentru existența coautoratului este necesar ca cei care au săvârșit în mod nemijlocit fapta trebuie să aibă această calitate.

[1] G. Antoniu, C. Bulai, Dicționar de drept penal și procedură penală, op. cit., p. 704

[2] C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 453

[3] I. Pascu, Explicații preliminare ale noului Cod penal, Vol. I, op. cit., p. 488

[4] C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 454

[5] I. Pascu, op. cit., p. 489

[6] V. Dongoroz, Drept penal, București, 1939, p. 477

[7] I. Pascu, op. cit., p. 491

[8] C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 456

[9] C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 456; I. Pascu, op. cit., p. 492

[10] V. Pasca, op. cit., p. 356

[11] T.S., s.p. d. 4182/1971, C. Sima, Codul penal adnotat, op. cit., p. 813

[12] T.S., s.p. d. 2635/1971, RRD nr.9/1971, p. 163

[13] T.m. București, s. II-a p., d. 394/199, Dreptul nr. 5/1992, p. 9

[14] J. Hurtado Pozo, Droit pénal, partie générale, Schulthess, 2008, p. 343

[15] R. Merle, A. Vitu, op. cit., p. 677

[16] J. Hurtado Pozo, op. cit., p. 351

[17] Y. Mayaud, op. cit., p. 420

[18] C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 463

[19] Ibidem, p. 463

[20] M. Basarab, op. cit., vol. I., p. 408

[21] C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 464

[22] A. Boroi, op. cit., p. 363

[23] T.S., c.p., d. 2123/1968, R.R.D. nr. 3/1969, p. 157

[24] T.S., c.p., d. 2113/1968, R.R.D. nr. 3/1969, p. 157

[25] T.S., c.p., d. 21/1976, C.D. 199, p. 1976, p. 276

[26] C.A. Constanța, d.p. 80/1944, Dreptul nr. 9/1994, p. 94

[27] I. Pascu, op. cit., p. 324

[28] A. Boroi, op. cit., p. 364

[29] T.S., s.p., d. 1362/1983, C. Sima, Codul penal adnotat, op. cit., p. 61

[30] T.S., s.p., d. 1689/1977, C. Sima, Codul penal adnotat, op. cit., p. 62

[31] T.S., s.p., d. 2819/1982, C. Sima, Codul penal adnotat, op. cit., p. 62

[32] I. Pascu, op. cit., p. 325

[33] M. Basarab, op. cit., p. 412

[34] T.S., c.p., d. 877/1965, C.D. 1965, p. 328

[35] T.S., s.p., d. 2635/1971, R.R.D. nr. 9/1971, p. 163

[36] T.S., c.p., d. 32/1977, R.R.D. nr. 9/1977, p. 63

[37] T.J. Timiș, d. 521/1975, R.R.D. nr. 2/1976, p. 68-69