Antonia Eleonora Constantin

Procuror șef adj. secție la

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

According to the Constitution and to law no. 304/2004 regarding the judicial organization, republished, with the subsequent modifications and completions, the Public Ministry defends the rule of law, rights and liberties of the citizen. The instruments made available for the prosecutor in view of the achieving it’s constitutional role include means of criminal law, but also civil law.

For the society overall, the introduction and maintenance in the judicial circulation of some judicial acts, broadly, as well as instrumentum, and also as negotium, corresponding to the reality and of which legal provisions de imperative that safeguard the public interest constitute an issue that concerns the rule of law.

The current study proposes to identify and analyze the instruments of criminal and civil law through which the prosecutor can act, by the mediation of the courts of law, for the purpose of reestablishing the violated legality through the closing of some judicial acts in lato sensu.

§1. Introducere și justificare

Anterior intrării în vigoare a Noului Cod de procedură penală, Serviciului Judiciar Civil i-a fost solicitat un punct de vedere referitor la dreptul și obligația procurorului de a cere, prin sesizarea adresată instanței civile în temeiul art. 245 alin. (1) lit. c¹) din Codul de procedură penală anterior și decizia în interesul Legii nr. 2/2011 desființarea atât a înscrisului principal, falsificat, cât și a actelor juridice subsecvente acestora.

Astfel, la baza lucrării stă memoriul soților M.C. și M.E. care au semnalat existența unei practici neunitare a Parchetului de pe lângă Judecătoria Tg. Jiu și a instanței corespunzătoare, Judecătoria Tg. Jiu, cu privire la întinderea dreptului procurorului de a cere desființarea actelor subsecvente prin înscris cu un conținut nereal, atunci când punerea în mișcare a acțiunii penale este împiedicată.

În fapt, M.C. și M.E., în baza declarației autentificate nr. 6655/2005 în care au susținut în mod nereal că nu au deținut și nu dețin o locuință proprietate personală pe teritoriul României, au încheiat contractul de vânzare – cumpărare nr. 199 din 14 noiembrie 2005 prin care au dobândit de la Compania Națională CFR S.A. – Sucursala Regională Craiova dreptul de proprietate asupra unei locuințe de serviciu deținută în calitate de chiriași.

Prin Ordonanța nr. 437/P/2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Tg. Jiu s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală și aplicarea unei sancțiuni administrative pentru săvârșirea faptelor de înșelăciune și fals în declarații, ordonanța fiind motivată pe lipsa gradului de pericol social al infracțiunilor.

Prin aceeași ordonanță, Parchetul de pe lângă Judecătoria Tg. Jiu a sesizat instanța civilă, solicitând desființarea, atât a declarației notariale autentificate, cât și a contractului de vânzare – cumpărare nr. 199 din 14 noiembrie 2005.

Cererea formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Tg. Jiu a fost admisă prin sentința civilă nr. 8549 din 13 decembrie 2010 pronunțată de Judecătoria Tg. Jiu irevocabilă prin decizia civilă nr. 677 din 16 martie 2011 pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr. 16824/318/2010 prin care a fost respins recursul declarat de pârâți.

§2. Examenul jurisprudenței

§2.1. Jurisprudența de unificare a instanței supreme

§2.1.1. Sesizate fiind cu un recurs în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în legătură cu practica neunitară a instanțelor judecătorești cristalizată sub imperiul art. 14 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală anterior, Secțiile Unite ale instanțelor supreme, prin decizia nr. XV din 21 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 119 din 8 februarie 2006, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 14 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală anterior și a prevederilor art. 184 din Codul de procedură civilă au stabilit că în cauzele în care acțiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală printr-o soluție de netrimitere în judecată adoptată de procuror, acesta are calitatea de a exercita în fața instanței civile acțiunea pentru desființarea totală sau parțială a unui înscris falsificat, numai în cazurile prevăzute de art. 45 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

În celelalte cazuri, având în vedere principiul disponibilității, ca principiu general al desfășurării procesului civil, acțiunea pentru desființarea totală sau parțială a unui înscris falsificat aparține părților[1].

§2.1.2. Urmare modificărilor aduse art. 245 din Codul de procedură penală anterior prin art. I pct. 132 din Legea nr. 356/2006, punându-se astfel, la dispoziția procurorului, temeiul de drept necesar pentru sesizarea instanței civile în vederea desființării înscrisurilor falsificate[2], Secțiile Unite ale instanței supreme, prin decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 372 din 27 mai 2011, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 45 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă, raportat la dispozițiile art. 245 alin. (1) lit. c¹) din Codul de procedură penală au stabilit că procurorul are legitimare procesuală activă de a formula acțiunea civilă pentru desființarea, în tot sau în parte, a unui înscris falsificat, atunci când acțiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală printr-o soluție de netrimitere în judecată[3].

Instanța supremă, în considerentele hotărârii pronunțate a reținut că din modificările aduse Codului de procedură penală (1969) prin Legea nr. 356/2006 rezultă voința legiuitorului în sensul de a conferi legitimare procesuală activă procurorului în a formula acțiune pentru desființarea totală ori parțială a unui înscris, aceasta reprezentând „un caz expres prevăzut de lege” în sensul prevederilor art. 45 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă în care procurorului i se recunoaște legitimare procesuală pentru a formula acțiunea civilă, distinct de cazurile prevăzute în teza inițială a acestui articol în care o astfel de legitimare este recunoscută procurorului ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție sau ale dispăruților.

§2.2. Practica unităților de parchet și jurisprudența instanțelor civile asupra obiectului învestirii pe calea acțiunilor civile formulate de procuror pentru desființarea atât a actului principal falsificat cât și a actului subsecvent acestuia

§2.2.1. Instanțele civile de judecată, sesizate potrivit art. 245 alin. (1) lit. c¹) din Codul de procedură penală (1969) au dezvoltat o jurisprudență majoritară în sensul desființării (anulării, în terminologia unor instanțe), atât a actului principal, cât și a actelor subsecvente [ex.: cartea de identitate falsificată (actul principal) și certificatele de înmatriculare, actele de înființare a unor societăți comerciale de către persoanele care au folosit cărțile de identitate falsificate, precum și contractele privind serviciile de telefonie mobilă încheiate pe numele societăților comerciale astfel înființate[4]; certificatul de moștenitor falsificat care a stat la baza unei înscrieri nereale în cartea funciară și restabilirea situației de carte funciară[5]; declarația notarială care cuprindea date necorespunzătoare realității (actul principal) și permisul de conducere obținut în baza acesteia (actul subsecvent)[6]; adeverința de venituri (actul principal falsificat) și contractul de credit (actul subsecvent încheiat în considerarea acestei adeverințe)[7]; procesul-verbal de punere în posesie (actul principal, premergător emiterii titlului de proprietate) și titlul de proprietate emis în temeiul Legii nr. 18/1991 la baza căruia a stat acest proces-verbal[8]; certificatul de naștere falsificat (actul principal) și cărțile de identitate, respectiv cărțile de alegător emise în baza acestuia (acte subsecvente)[9]; cartea de identitate falsificată (actul principal) și pașaportul simplu emis în baza acesteia (actul subsecvent)[10]].

În aceste cauze, acțiunile formulate de procuror au avut ca obiect desființarea atât a actului principal (desființarea înscrisului falsificat), cât și a actelor (înscrisurilor) subsecvente emise/încheiate în baza actului falsificat.

§2.2.2. În alte cauze, instanțele au dispus desființarea doar a actelor subsecvente conform obiectului cererilor formulate de procurori care s-au limitat doar asupra acestora.

În considerentele hotărârilor pronunțate au fost formulate considerente sub aspectul caracterului fals al înscrisurilor principale.

De pildă, s-a pronunțat nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 85/1992, republicată, în baza unei declarații autentificate prin care cumpărătorul atesta în mod nereal că nu are/nu a avut în proprietate o altă locuință în România[11]; s-a dispus desființarea permisului de conducere emis în baza unei declarații false[12]; s-a dispus anularea unei adeverințe prin care se atesta reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, emisă în baza unei cereri în care semnătura titularului era falsificată și fără verificări sub aspectul calității de persoană îndreptățită la reconstituire[13]; s-a dispus anularea permiselor de conducere obținute pe baza unor declarații ce atestau date necorespunzătoare adevărului[14]; s-a dispus anularea unor documente de călătorie emise de Ambasada României la Praga în baza unei declarații care cuprindea date nereale privind identitatea solicitantului[15].

§2.2.3. În unele cauze în care capătul de cerere din acțiunea formulată de unitățile de parchet a avut ca obiect desființarea (anularea, în terminologia unor sesizări) a unor acte de constituire/transmitere a unor drepturi reale principale, aceste acte aflându-se într-o legătură de conexitate cu actul principal falsificat care a stat la baza emiterii/încheierii acestora, a fost identificată și o jurisprudență de respingere cristalizată la nivelul unor instanțe[16].

În considerentele unora dintre aceste hotărâri s-a reținut că soluția anulării/desființării) actelor (înscrisurilor) inițiale (originare) falsificate nu atrage, per se și desființarea (anularea) actelor subsecvente, buna-credință a terților subdobânditori având valoarea unei excepții de la principiul quod nullum est, nulum producit effectum și resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.

Cu titlu de exemplu, prezentăm cauza soluționată irevocabil prin decizia civilă nr. 116/R din 20 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Galați – Secția I Civilă (dosarul nr. 642/327/2011)[17].

În această cauză, Parchetul de pe lângă Tribunalul Tulcea a solicitat anularea, atât a actelor prealabile reconstituirii dreptului de proprietate asupra unor terenuri, a proceselor-verbale de punere în posesie, cât și a titlurilor de proprietate și a contractelor de vânzare – cumpărare subsecvente încheiate cu privire la terenurile asupra cărora s-a reconstituit dreptul de proprietate în baza unor înscrisuri falsificate.

Instanțele civile au admis în parte acțiunea formulată, anulând înscrisurile al căror caracter fals a fost stabilit cu putere de lucru judecat în procesul penal, respectiv înscrisurile ce au constituit documentația care a stat la baza emiterii titlurilor de proprietate.

În privința actelor subsecvente (titluri de proprietate și contracte de vânzare – cumpărare încheiate cu terți subdobânditori) instanțele civile au reținut că cererea formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Tulcea este neîntemeiată, întrucât acțiunea în declararea falsului unui înscris, chiar pe cale principală, nu privește regimul juridic al acțiunii în constatarea nulității absolute sau relative, având în vedere distincția ce se impune între cele două instituții procedurale.

Dacă acțiunea pentru desființarea înscrisurilor false privește constatarea inexistenței însăși a actului (instrumentum) fără a exista un drept de acțiune în sens material, ci doar în sens procesual, acțiunea în constatarea nulității absolute sau relative presupune verificarea condițiilor de fond sau de formă pentru încheierea actului (negotium iuris), ceea ce imprimă caracterul material al acțiunii.

Or, în cadrul procesual fixat prin sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Tulcea, contrar primei instanțe care a reținut incidența principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului principal, instanțele de apel și recurs au considerat că, în realitate, sesizarea formulată de procuror viza desființarea unor înscrisuri false, nu aplicarea regulilor de drept material privind nulitatea actelor juridice, astfel încât s-a reținut incidența principiului anulării actului subsecvent, ca urmare a anulării actului principal.

§2.3. Jurisprudența instanțelor penale, în cameră preliminară, sub aspectul limitelor învestirii prin sesizările formulate de procuror în procedura prevăzută de art. 549¹ C.p.p., atunci când se solicită desființarea (anularea) actelor subsecvente unui înscris (unor înscrisuri) falsificat/falsificate

Jurisprudența publicată până la acest moment relevă că, și în noul cadru procesual, în care sesizarea formulată de procuror intră în sfera atribuțiilor judecătorului de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, persistă controversele observate în precedent în fața instanțelor civile.

Bunăoară, în cadrul procedurii prevăzută de art. 549¹ C.p.p. au fost pronunțate soluții de desființare: a unor contracte de cesiune părți sociale și a cererii de înregistrare în Registrul Comerțului[18]; a unor certificate de moștenitor prin care se atestă în mod nereal calitatea de unic moștenitor a unei persoane[19].

Literatura de specialitate relevă și existența unor situații în care, în procedura prevăzută de art. 549¹ C.p.p., judecătorul de cameră preliminară a analizat pe fond temeinicia propunerii Ministerului Public, de constatare a nulității absolute parțiale și a statuat în sensul că nu au fost afectate condițiile esențiale pentru validitatea convenției[20].

Această din urmă orientare a practicii a fost contestată în literatura de specialitate arătându-se în esență, că ori de câte ori un înscris înglobează o manifestare de voință juridică, desființarea potrivit procedurii speciale nu va aduce atingere acesteia, în sensul de negotium iuris, ci va viza strict actul privit ca instrumentum probationis.

Obiectul procedurii speciale fiind limitat în mod expres de către legiuitor la desființarea înscrisului, nu poate fi interpretat în sensul că judecătorul de cameră preliminară poate soluționa cererea de anulare a unei convenții.

În aceste condiții, rămâne deschisă posibilitatea părții interesate de a proba existența și conținutul manifestării de voință prin orice alt mijloc de probă potrivit legii civile.

În acest sens, desființarea unui înscris se diferențiază de acțiunea în nulitate relativă sau absolută, aceasta din urmă având ca efect desființarea actului juridic și a actelor subsecvente încheiate în baza lui, conform art. 1254 din noul Cod civil[21].

§3. Considerații teoretice și practice asupra limitelor învestirii judecătorului de cameră preliminară în procedura prevăzută de art. 549¹ C.p.p.

§3.1. Prezentare de ansamblu. Caducitatea deciziilor în interesul legii prezentate în precedent

Prin noua procedură instituită prin art. 549¹ C.p.p., s-a răspuns unor propuneri de lege ferenda formulate în literatura de specialitate în care s-a arătat că, dată fiind natura interesului juridic protejat, competența de a se pronunța asupra desființării înscrisurilor falsificate ar trebui să aparțină instanței penale[22].

Totodată, în actuala configurare legislativă se conferă legitimare procesuală activă procurorului, receptându-se în textul normei procesual penale de drept comun statuările instanței supreme desprinse sub acest aspect prin decizia nr. 2/2011 a Secțiilor Unite.

În acest context, caducitatea parțială a deciziei nr. XV/2005 a Secțiilor Unite este evidentă: sub aspectul legitimării procesuale active a procurorului, încă de la momentul modificării Codului de procedură penală anterior prin Legea nr. 356/2006, iar sub aspectul instanței competente, de la momentul intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală.

Caducitatea deciziei nr. 2/2011 a Secțiilor Unite comportă unele nuanțări și discuții determinate de specificitatea cauzelor civile în care a fost observată jurisprudența neunitară, unificată de instanța supremă prin această decizie.

Chiar dacă doctrina de întâmpinare a Codului de procedură penală apreciază cvasiunanim că și această decizie în interesul legii a devenit caducă prin efectul art. 474¹ din Codul de procedură penală[23], această chestiune comportă unele nuanțări care prezintă relevanță doar din perspective tranzitorii[24].

Art. 518 din Codul de procedură civilă, într-o redactare similară art. 474¹ din Codul de procedură penală consacră încetarea efectelor deciziei în interesul legii ca urmare a modificării; abrogării sau constatării neconstituționalității dispoziției legale care a făcut obiectul interpretării.

În jurisprudența instanței supreme s-a arătat deja că potrivit principiului tempus regit actum, o decizie în interesul legii pronunțată în baza art. 330⁷ din Codul de procedură civilă din 1865, este supusă regimului juridic din vechiul cod.

Noua dispoziție procesual civilă cuprinsă în art. 518 din Codul de procedură civilă include și o reglementare ratione temporis a întinderii efectelor juridice ale deciziilor pronunțate în interpretarea legii, vechea reglementare neavând o astfel de normă.

Or, dispozițiile art. 518 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă se aplică hotărârilor pronunțate în interesul legii după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă[25].

Prin urmare, problemele ridicate de conflictele de drept inter-temporal, inclusiv cele care privesc pretinsa caducitate a deciziei nr. 2/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție se soluționează în litera și spiritul normelor tranzitorii de procedură civilă.

Ca atare, acest conflict este soluționat în favoarea normei în vigoare la data începerii procesului [art. 24 din Codul de procedură civilă republicat și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă], criteriu neutilizat pentru rezolvarea conflictelor rezultate din aplicarea normelor procesual penale în timp, de vreme ce art. 13 alin. (1) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și art. 3 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea sa în aplicare au optat, ca regulă, pentru aplicarea imediată a legii de procedură noi[26].

Prin urmare, o concluzie în sensul caducității deciziei în interesul legii nr. 2/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite pe temeiul art. 474¹ C.p.p. nu este susținută din punct de vedere normativ formal și nici cazual.

Este adevărat că în procedura instituită prin art. 549¹ C.p.p. este recunoscută legitimarea procesuală activă a procurorului și doar a acestuia, pentru sesizarea privind desființarea înscrisurilor falsificate, preluându-se astfel, în corpul legii procesual penale de drept comun saturările anterioare ale instanței supreme, însă, astfel cum vom observa în cele ce urmează, o constatare a caducității deciziei nr. 2/2011 din perspectiva aplicării imediate a dispozițiilor procesual penale ridică unele probleme în privința proceselor civile având același obiect aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, probleme care nu se soluționează prin aplicarea dispozițiilor tranzitorii din Legea nr. 255/2013, ci prin aplicarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă și art. 3 din Legea nr. 76/2012.

De aceea, momentul de referință pentru soluționarea acestui conflict este acela al învestirii instanței, în raport de acest moment, stabilindu-se legea aplicabilă și instanța competentă să soluționeze sesizarea formulată de procuror pentru desființarea înscrisului falsificat[27].

Astfel, atunci când prin ordonanța/rezoluția dată de procuror în temeiul art. 245, art. 249 sau, după caz art. 228 din Codul de procedură penală anterior s-a dispus, în temeiul art. 45 din Codul de procedură civilă (1865), respectiv art. 92 alin. (1) din Codul de procedură civilă (2010) sesizarea instanței civile pentru desființarea înscrisurilor falsificate, iar prin această sesizare sub forma unei cereri de chemare în judecată instanța civilă a fost legal învestită, declanșându-se anterior datei de 1 februarie 2014 un proces civil[28], competența instanței civile rămâne câștigată pe baza normelor în vigoare la data începerii procesului, iar instanța civilă astfel sesizată nu și-ar putea declina competența în favoarea judecătorului de cameră preliminară, ca instanță penală.

Soluția declinării pentru această ipoteză nu poate fi primită nici în acele situații în care, la data de 1 februarie 2014, acțiunea procurorului pentru desființarea totală sau parțială a unui înscris falsificat se afla în faza de regularizare a cererii de chemare în judecată, întrucât potrivit art. 130 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, excepția de necompetență materială de ordine publică nu poate fi invocată în această fază a procesului civil, ci doar la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Tot la același termen, după depășirea fazei de regularizare a cererii formulată de procuror, judecătorul instanței civile este obligat, potrivit art. 131 din același act normativ, să-și verifice, din oficiu competența, consemnând într-o încheiere interlocutorie ce poate fi atacată odată cu hotărârea fondului, motivele pentru care se consideră competent să judece cauza.

Potrivit art. 136 din Codul de procedură civilă, dispozițiile referitoare la competență sunt aplicabile prin asemănare și în cazul secțiilor specializate ale aceleiași instanțe judecătorești[29].

§3.2. Limitele și obiectul învestirii judecătorului de cameră preliminară. Delimitări conceptuale.

§3.2.1 Obiect al sesizării prevăzută de art. 549¹ C.p.p. îl pot forma doar înscrisurile ca instrumentum probationis.

Din exprimarea extrem de clară a legiuitorului în prevederile art. 315 alin. (2) lit. d) și art. 549¹ C.p.p., rezultă că sesizarea judecătorului de cameră preliminară are ca obiect și scop desființarea totală sau parțială a unui înscris al cărui caracter fals a fost disputat în faza de urmărire penală a procesului penal finalizat printr-o soluție de netrimitere în judecată.

Terminologic exact și corelat cu dispozițiile din dreptul penal substanțial pe baza cărora se identifică obiectul material al infracțiunilor de fals, obiectul sesizării îl pot forma înscrisurile, înțelese ca instrumentum probationis, nu în sensul de negotium iuris, adică orice consemnare scriptică, efectuată pe orice tip de suport, despre un act sau fapt juridic stricto sensu[30], susceptibilă de a produce consecințe juridice.

Aceeași concluzie se desprinde și din prevederile art. 25 alin. (3) C.p.p., potrivit cărora, instanța, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunță cu privire la desființarea totală sau parțială a unui înscris sau la restabilirea situației anterioare[31], precum și din prevederile art. 580 din același act normativ care reglementează punerea în executare a dispozițiilor hotărârii instanței penale prin care declară un înscris ca fiind fals în totul sau parte.

Din această ultimă perspectivă, se observă că prin comunicările pe care instanța de executare le face potrivit alin. (4) și (5) din art. 580 C.p.p., instituțiilor publice[32]și, în condițiile alin. (6) unor instituții de drept privat, precum Centrul Național de Administrare a Registrelor Naționale Notariale, organizat ca persoană juridică de drept privat[33] se asigură opozabilitatea erga omnes a desființării totale sau parțiale a înscrisului constatat ca fiind fals prin hotărârea judecătorului de cameră preliminară.[34]

Prin urmare, obiect al sesizării adresate judecătorului de cameră preliminară îl pot forma înscrisurile astfel cum sunt definite de art. 265 din Codul de procedură civilă[35] care pot servi ca mijloace de probă pentru raporturi juridice izvorâte din acte juridice sau fapte juridice, atât cele preconstituite (recognitive sau, după caz, confirmative), cât și cele nepreconstituite, oficiale sau neoficiale, semnate ori nesemnate.[36]

Consecințele desființării totale sau parțiale a înscrisului declarat fals prin hotărârea judecătorului de cameră preliminară constau într-o înlăturare completă, opozabilă erga omnes a forței probatorii acelui înscris cu privire la aspectele necorespunzătoare realității pe care acesta le-a atestat sau cu privire la care a avut potențialitatea de a le atesta față de terți.

Prin urmare, sub aspectul efectelor, există o vădită asemănare între desființarea înscrisului pe care o pronunță judecătorul de cameră preliminară în sensul de constatare a inexistenței totale ori, după caz, parțiale a acestuia și nulitatea actului; și într-un caz și în celălalt, acestea constau în desființarea retroactivă totală sau parțială a efectelor actului juridic, în cazul falsului, efectele fiind urmărite ori doar acceptate de partea care l-a săvârșit, în vederea producerii unor consecințe juridice.

Totuși, sub aspectul condițiilor care atrag cele două tipuri de sancțiuni – desființare sau nulitate – nu există o suprapunere exactă, relația fiind aceea ca de la o parte la întreg.

Dacă în cazul actelor de stare civilă care nu sunt acte juridice în sensul de negotium, ci acte în sens de instrumentum, adică înscrisuri[37], obiectul sesizării adresată judecătorului de cameră preliminară nu ridică probleme deosebite, întrucât, în această situație, dată fiind legătura de consecutivitate, sancțiunea desființării va opera asupra tuturor actelor emise în baza actului inițial falsificat[38], atunci când actul subsecvent (actele subsecvente) sunt acte de constituire/transmitere a unor drepturi reale sau de creanță, în soluționarea problemei anulării actului subsecvent trebuie făcută distincția dintre cele două sancțiuni.

În această din urmă ipoteză, nulitatea (absolută sau relativă, după caz) vizează actul subsecvent în sensul de negotium iuris.

De exemplu, falsificarea semnăturii subscriitorului unui act conduce la desființarea acestui act. De asemenea, lipsa ori falsificarea semnăturii părții de la care se pretinde că emană actul constituie o dovadă în sensul lipsei consimțământului acesteia la încheierea actului, în sensul de negotium, condiție de fond esențială pentru validitatea actului, sancționată de lege cu nulitatea absolută, de vreme ce ține de esența actului juridic[39].

Pentru a delimita mai clar cele două tipuri de sancțiuni, se poate oferi un alt exemplu.

Astfel, în baza unei adeverințe care atestă în fals calitatea de salariat a unei persoane și veniturile obținute, aceasta încheie cu o societate bancară un contract de credit.

În această situație, sancțiunea desființării va putea viza doar adeverința falsificată care a stat la baza încheierii contractului de credit.

Societatea bancară indusă în eroare în această modalitate cu privire la îndeplinirea de către cocontractant a condițiilor de solvabilitate va putea solicita, anularea contractului pentru dolul provenit din partea debitorului .

În acest caz, nulitatea care afectează contractul este relativă (putând fi invocată doar de partea al cărei consimțământ a fost viciat în această modalitate (eroarea provocată prin dol), în sensul art. 1214 din Codul civil[40].

Un alt exemplu vizează acele situații în care în baza unei declarații autentificate, prin care o persoană având calitatea de chiriaș într-un apartament ce intră sub incidența Legii nr. 112/1995, declară în mod nereal că îndeplinește condițiile prevăzute de art. 9 alin. (1) și (6) din Legea nr. 112/1995 și cumpără apartamentul[41].

În acest caz, obiect al desființării în procedura prevăzută de art. 549¹ C.p.p. îl poate constitui doar declarația, produs al infracțiunii de fals în declarații, prevăzută și pedepsită de art. 326 C.p..

Contractul de vânzare-cumpărare astfel încheiat poate fi desființat în această procedură doar atunci când este obiect material al infracțiunii de fals intelectual eventual săvârșită și în condițiile unei participații improprii de către funcționarul public care, cu prilejul întocmirii actului (contractului), ca atribuție de serviciu, atestă fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori omite cu bună știință a insera unele date sau împrejurări.

În toate celelalte situații, ori atunci când în această procedură este respinsă sesizarea pentru desființarea contractului, orice persoană interesată (în primul rând autoritatea administrației publice locale care a avut în patrimoniu imobilul) sau procurorul poate solicita pe calea unei acțiuni în fața instanței civile constatarea nulității absolute a contractului.

În mod similar, pot fi analizate și reconstituirile/constituirile drepturilor de proprietate asupra imobilelor, atunci când la baza acestora au stat înscrisuri falsificate prin care se atesta, în mod nereal, spre exemplu, calitatea de persoane îndreptățite la reconstituire ori suprafețele de teren asupra cărora urmau să se facă aceste reconstituiri. Atunci când aceste acte au stat la baza emiterii unor titluri de proprietate, înscrisuri oficiale în sensul art. 178 alin. (2) C.p., și aceste din urmă acte, în sensul de instrumentum pot fi desființate în procedura prevăzută de art. 549¹ din C.p.p., sub condiția ca în faza de urmărire penală ori, după caz, prin probatoriul administrat în fața judecătorului de cameră preliminară să se stabilească faptul că aceste acte sunt rezultatul săvârșirii infracțiunii de fals intelectual[42].

*

Prin urmare, obiect al sesizării adresată judecătorului de cameră preliminară îl pot forma doar înscrisurile, în sensul de instrumentum probationis, atât cele oficiale, cât și înscrisurile sub semnătură privată rezultate din săvârșirea infracțiunilor de fals în înscrisuri reglementate în Capitolul III – Titlul VI din Partea Specială a Codului penal.

Nu pot constitui obiect al sesizării și, implicit, al examinării în această procedură, actele juridice, în sensul de negotium iuris, nulitatea absolută a acestora/nulitatea relativă putând fi constatată/declarată pe calea unei acțiuni civile separate.

În Secțiunea §.4 vom analiza legitimarea procesuală activă a procurorului în aceste acțiuni.

În final, se cuvine a se arăta că, sesizarea ce se adresează judecătorului de cameră preliminară trebuie însoțită de un minim de probe sau indicii din care să rezulte caracterul fals al acestor înscrisuri.

§3.2.2. Sesizarea adresată judecătorului de cameră preliminară ar trebui să fie fundamentată pe probele administrate în faza de urmărire penală a procesului penal finalizat printr-o soluție de netrimitere în judecată

Potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (2) lit. d) C.p.p., sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de desființare totală sau parțială a unui înscris este o dispoziție distinctă din ordonanța de clasare sau, după caz, de renunțare la urmărirea penală.

Întrucât acesta este actul prin care instanța este sesizată, propunerea trebuie să-și găsească un fundament probator în dosarul de urmărire penală, acesta fiind punctul de pornire pe baza căruia judecătorul de cameră preliminară, în procedură contradictorie, va putea soluționa sesizarea, administrând, fie din oficiu, fie la cererea părților/altor persoane interesate citate în procedură, probele necesare pentru deplina stabilire a caracterului fals al înscrisurilor a căror desființare totală/parțială este solicitată.

În lumina deciziei nr. 166 din 17 martie 2015 pronunțată de Curtea Constituțională[43], prin care s-a arătat că procedura specială reglementată de art. 549¹ C.p.p. vizează o atribuție a judecătorului de cameră preliminară în care acesta decide asupra fondului cauzei[44], respectiv cu privire la desființarea unui înscris, ceea ce, în opinia Curții implică o decizie din partea acestui judecător cu privire la elementele esențiale ale raportului de conflict – faptă, persoană și vinovăție[45], această procedură urmează a se desfășura cu respectarea garanțiilor procedurale indicate de Curte referitoare la soluționarea cauzei în ședință publică, în condiții de contradictorialitate și oralitate, cu respectarea garanțiilor constituționale și convenționale referitoare la dreptul la proces echitabil și dreptul la apărare[46].

În acest context, judecătorul de cameră preliminară va statua asupra fondului cauzei, pronunțând o hotărâre prin care va admite ori va respinge sesizarea formulată de procuror, pornind de la probatoriul administrat în faza de urmărire penală a procesului cu privire la caracterul fals al înscrisului aflat în dosarul de urmărire penală ce va fi înaintat instanței, probatoriu eventual completat prin probele administrate din oficiu sau la cererea părților din procesul penal sau a altor persoane interesate, citate în procedură.

Față de cele expuse, apreciem că, și în noua configurare conferită procedurii prevăzută de art. 549¹ C.p.p. prin decizia nr. 166 din 17 martie 2015 a Curții Constituționale își mențin valabilitatea soluțiile pronunțate de unele instanțe penale prin care s-a subliniat că premisa sesizării judecătorului de cameră preliminară este dată de existența la dosarul de urmărire penală a unui probatoriu privind caracterul fals al înscrisului[47].

Astfel, chiar dacă în prezent, există posibilitatea administrării, chiar din oficiu, în fața judecătorului de cameră preliminară, în condiții de publicitate și contradictorialitate, a dovezilor pe baza cărora s-ar putea stabili caracterul fals al înscrisului, date fiind dispozițiile generale cuprinse în art. 285 și art. 306 alin. (1) C.p.p. referitoare la obiectul urmăririi penale și obligațiile organelor de urmărire penală, precum și principiul onus probandi incumbit actori, actul de sesizare a judecătorului de cameră preliminară, ordonanța de clasare sau de renunțare la urmărirea penală ar trebuie să se fundamenteze pe probele administrate în această fază a procesului penal cu privire la caracterul fals al înscrisului a cărui desființare este solicitată.

§4. Legitimarea procesuală activă a procurorului de a solicita instanței civile constatarea nulității absolute a unor acte juridice subsecvente încheiate/emise în baza unor înscrisuri falsificate declarate ca atare și desființate prin hotărârea judecătorului de cameră preliminară în procedura prevăzută de art. 549¹ C.p.p.

§4.1. Premise

După cum s-a demonstrat în precedent (supra §3), obiect al sesizării adresată judecătorului de cameră preliminară și, implicit, al hotărârii pronunțate în procedura prevăzută de art. 549¹ C.p.p. îl pot constitui doar înscrisurile, în sensul de instrumentum probatoris, nu actele juridice în sensul de negotium iuris.

Constatând că un înscris (act oficial sau sub semnătură privată) este fals în tot sau în parte, judecătorul de cameră preliminară dispune desființarea acestuia în tot sau în parte.

Prin urmare, înscrisul/înscrisurile asupra cărora judecătorul de cameră preliminată a statuat, dispunând desființarea totală sau parțială a acestuia/acestora nu mai pot constitui o dovadă trecută, prezentă sau viitoare a raporturilor juridice izvorâte din acte sau fapte juridice pe care pretindeau a le atesta/consemna până la data scoaterii lor în mod formal din circuitul juridic, fiind astfel, înlăturată capacitatea lor de a produce efecte juridice.

Or, idem est non esse et non probari, ceea ce, din punct de vedere juridic semnifică faptul că ceea ce nu se probează este identic cu ceea ce nu există.

Nu de puține ori, aparența de adevăr prezentată de aceste înscrisuri până la desființarea lor prin hotărârea definitivă a judecătorului de cameră preliminară a stat la baza și a constituit cauza juridică a unor acte subsecvente (ex: în baza titlului de proprietate, obiect material al infracțiunii de fals, imobilul este înstrăinat unor terți).

În aceste din urmă situații, intervine în discuție restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, ca modalitate specifică de rezolvare a acțiunii civile în procesul penal[48].

Doctrina și practica judiciară, după unele controverse, au recunoscut posibilitatea instanței penale de a primi spre soluționare o acțiune civilă alăturată celei penale în procesul penal, atunci când acțiunea civilă exercitată în fața instanței penale este bazată pe răspunderea contractuală și fapta cauzatoare de prejudiciu poate fi calificată ca infracțiune[49].

Însă, potrivit art. 25 alin. (5) C.p.p., în caz de achitate a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f), g), i) și j), precum și în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2), atunci când instanța admite acordul de recunoaștere a vinovăției și între părți nu s-a încheiat o tranzacție sau acord de mediere cu privire la acțiunea civilă, instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă[50].

În aceste situații, restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii prin anularea actelor juridice subsecvente, încheiate în legătură cu săvârșirea infracțiunii, neputând fi realizată de instanța penală în cadrul acțiunii civile exercitată în procesul penal[51], persoanele interesate pot sesiza instanța civilă pentru anularea actelor juridice subsecvente.

Această acțiune ar putea avea ca obiect constatarea nulității absolute a actului subsecvent, putând motivată, pe de o parte, prin cauza ilicită a actului (fraus omnia corrumpit)[52] și, pe de altă parte, pe efectele desființării actului principal constatat ca fiind fals prin hotărârea instanței penale[53], efecte circumscrise principiului general quod nullum est, nullum producit effectum prevăzut de art. 1254 din Codul civil și corolarelor acestuia nemo plus juris ad allium transffere potest quam ipse habet, respectiv resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis[54].

Bineînțeles că, în anumite situații particulare, hotărârea instanței penale prin care se dispune desființarea înscrisurilor falsificate poate constitui motiv de revizuire a hotărârii instanței civile prin care s-a statuat anterior în baza acestor înscrisuri[55].

Cel mai adesea în cazul înșelăciunilor imobiliare ori atunci când se urmărește păstrarea produsului infracțiunii, aparențele de fapt și de drept create prin actele juridice falsificate desființate cu efecte retroactive prin hotărârea instanței penale constituie motivul determinant pentru care terțe persoane de bună sau de rea-credință, după caz, au intrat în raporturi juridice cu autorii falsurilor ori cu persoane interpuse, contractând în considerarea realității aparente consacrate prin aceste înscrisuri.

În aceste situații, actul fals sau, mai precis, aparența creată prin acest act a constituit motivul pentru care terții au înțeles să intre în raporturi contractuale, astfel încât, atunci când reaua-credință a acestora nu este dovedită, actul subsecvent va fi menținut^[56].

Dimpotrivă, atunci când terții au contactat cunoscând sau când, după împrejurări, ar fi trebuit să cunoască caracterul fals al actelor în baza cărora au contactat, urmărind astfel să-și procure un avantaj patrimonial, iar complicitatea terțului la fraudă poate fi dovedită, se consideră că actul încheiat are o cauză ilicită, contară legii și ordinii publice[57].

Pe de altă parte, art. 1237 din Codul civil, sub denumirea marginală „Frauda la lege” normează o specie aparte de ilicit al cauzei, sancționată cu nulitatea absolută a operațiunii juridice, atunci când contractul este doar mijlocul pentru eludarea aplicării unor norme legale imperative, precum cele de natură fiscală sau penală[58].

Cauza ilicită este sancționată cu nulitatea absolută a actului juridic dacă, potrivit art. 1238 alin. (2) din Codul civil este comună ori dacă cealaltă parte a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască.

Prin această prevedere este sancționat implicit comportamentul culpabil al cocontractantului care, cunoscând sau trebuind să cunoască scopul ilicit al celeilalte părți, a consimțit, totuși la încheierea contractului. Prin urmare, simpla ignorare a scopului ilicit/imoral al celeilalte părți nu este suficientă pentru înlăturarea sancțiunii nulității, întrucât legea solicită cocontractantului anumite diligențe pe care ar trebui să le depună în cunoașterea adevăratului scop al celeilalte părți, pentru a se asigura că încheie un act valabil[59].

Rezultă că un contract va fi declarat nul dacă scopul ilicit este comun părților sau, dacă, fără a fi comun, a fost cunoscut sau trebuia să fie cunoscut de către acestea[60].

§4.2. Tipologia acțiunii în constatarea nulității absolute a actelor juridice subsecvente actelor false, desființate prin hotărârea instanței penale. Legitimarea procesuală activă a procurorului.

În situația în care nulitatea absolută a actului subsecvent este solicitată a fi constatată pe cale judiciară, acțiunea astfel formulată este o acțiune în realizare, imprescriptibilă extinctiv.

Din perspectiva subiectelor de drept care pot invoca nulitatea absolută, regulile de drept substanțial, cuprinse în art. 1247 alin. (2) din Codul civil, text dedicat regimului general al nulității absolute arată că aceasta poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acțiune sau de excepție.

Pe baza acestui text, doctrina de drept civil a desprins concluzia potrivit căreia, în ceea ce privește legitimarea procesuală activă, regula este aceea că nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană fizică sau juridică care justifică un interes, de procuror sau de alte organe prevăzute de lege, fiind justificată de faptul că sancțiunea nulității absolute, având ca scop ocrotirea unui interes obștesc, general, trebuie să existe posibilitatea concretă a oricărei persoane sau a oricăror organe interesate să o invoce[61].

Dacă în privința persoanelor străine de contract, doctrina este unanimă în a accepta că acestea pot invoca nulitatea absolută pe cale de acțiune, sub condiția demonstrării unui interes personal, legitim și serios, în privința procurorului legitimarea sa procesuală activă este controversată.

Bunăoară, pe baza prevederilor art. 1247 alin. (2) din Codul civil, doctrina de drept civil recunoaște procurorului legitimare procesuală activă în acțiunea în constatarea nulității absolute[62], identificându-se chiar și o opinie „radicalizată” în care se arată că procurorul ar putea să se autosesizeze, și deci să invoce din oficiu o cauză de nulitate absolută[63].

Dimpotrivă, doctrina de drept procesual civil, pe baza textului art. 92 alin. (1) din Codul de procedură civilă potrivit căruia, „procurorul poate porni orice acțiune civilă, ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege”, a arătat că posibilitatea procurorului de a porni procesul civil este limitată la cazurile în care persoana interesată se află într-o imposibilitate juridică (fiind lipsită de capacitate de exercițiu sau având capacitate de exercițiu restrânsă) ori într-una obiectivă (cazul persoanei dispărute) de a-și exercita dreptul de acces la justiție, respectiv în situațiile în care legea prevede acesta; prin urmare, sesizarea instanței de judecată de procuror este limitată la situațiile expres prevăzute de lege[64].

După cum s-a arătat în precedent, Supra §2.1. această din urmă orientare a fost consacrată și în jurisprudența de unificare a instanței supreme care a accentuat asupra necesității existenței unei consacrări exprese a legitimării procesuale active a procurorului în promovarea acțiunii civile.

De lege lata, în cuprinsul Legii nr. 287/2009 privind Codul civil se regăsesc câteva situații în care se face expres referire la acțiunea procurorului pentru promovarea acțiunii în anularea/constatarea nulității unui act juridic.

Bunăoară, potrivit art. 46 alin. (3) din acest act normativ, procurorul, la sesizarea instanței de tutelă, exercită acțiunea în anulare a actului încheiat de minor sau persoana pusă sub interdicție fără autorizarea instanței de tutelă.

Tot astfel, art. 144 alin. (3) consacră legitimarea procesuală activă a procurorului în exercitarea, din oficiu sau la sesizarea instanței de tutelă, a acțiunii în anularea actelor încheiate de tutore cu încălcarea dispozițiilor alin. (1) și (2) ale aceluiași articol, respectiv: donațiile făcute de tutore în numele minorului; garanțiile constituite de tutore în favoarea unor terți cu bunurile minorului, darurile obișnuite care depășesc starea materială a minorului; actele de înstrăinare, împărțeală, ipotecare ori de grevare cu sarcini reale a bunurilor minorilor; actele de renunțare la drepturile patrimoniale ale minorului; actele care depășesc dreptul de administrare asupra bunurilor minorului toate încheiate de tutore fără avizul consiliului de familie și autorizarea instanței de tutelă.

Nota comună a celor două situații expres prevăzute de lege în care procurorul poate promova acțiunea în anulare este aceea că ambele texte se referă la cazuri de nulitate relativă, astfel încât prin aceste dispoziții speciale, prin derogare de la regimul juridic general al nulității relative instituit prin art. 1248 alin. (2) din Codul civil[65], legiuitorul a înțeles să confere legitimare procesuală activă procurorului în ceea ce privește promovarea acțiunii în anulare pentru un motiv de nulitate relativă, justificat tocmai de principiul ocrotirii drepturilor și intereselor incapabilului.

Aceasta nu are nicidecum semnificația că procurorul nu ar putea promova acțiunea în constatarea nulității absolute a unui act juridic în sensul de negotium pentru cauză ilicită, în considerarea regimului juridic general al nulității absolute, ci doar aceea că legiuitorul a înțeles să-i confere procurorului, în mod expres, legitimare procesuală activă în exercitarea acțiunii în anulare, atunci când nulitatea ce lovește actul este una relativă, iar regimul juridic general al nulității relative ar împiedica procurorul să acționeze, ceea ce plasează textele în linia generală a acțiunii procurorului prevăzută de art. 92 alin. (1) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia procurorul poate promova orice acțiune civilă, (inclusiv cele cu caracter strict personal, n.ns.), atunci când aceasta este necesară pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor și ale persoanelor puse sub interdicție.

Legiuitorul, într-o firească prudență, apreciind in abstracto drepturile și interesele legitime aflate în discuție, a înțeles astfel să prevadă în mod expres legitimarea procesuală activă a procurorului în exercitarea acțiunii în anulare, pentru un motiv de nulitate relativă.

În aceeași cheie de lectură poate fi citită și o altă referire la procuror din cuprinsul art. 296 teza a II-a din Codul civil.

Bunăoară, sub denumirea marginală – „Persoanele care pot invoca nulitatea absolută”, Codul civil arată că orice persoană interesată poate introduce acțiunea în constatarea nulității absolute a căsătoriei.

Teza a II-a a aceluiași articol prevede o limitare a dreptului procurorului în exercitarea acțiunii în constarea nulității absolute a căsătoriei, arătând că procurorul nu poate introduce această acțiune după încetarea sau desfacerea căsătoriei, cu excepția cazurilor în care ar acționa pentru apărarea drepturilor minorilor sau a persoanelor puse sub interdicție.

Soluția apare ca firească logico-juridic, întrucât, pe de o parte, după încetare sau desfacere, căsătoria nu se mai află în ființă, astfel încât apare ca fiind lipsită de sens promovarea de către procuror a unei acțiuni în constarea nulității absolute.

Excepția din art. 296 teza a II-a din Codul civil, potrivit căreia procurorul poate introduce acțiunea în constarea nulității absolute a căsătoriei după încetarea sau desfacerea acesteia, dacă acțiunea sa este necesară pentru apărarea minorilor sau a persoanelor puse sub interdicție (fie că interzisul protejat este un terț sau însuși unul dintre soți, întrucât legea nu distinge[66]) se înscrie în linia generală care legitimează acțiunea civilă a procurorului în favoarea persoanelor aflate în imposibilitatea juridică de a-și apăra propriile drepturi și interese.

Din toate aceste dispoziții legale, citite în lumina regimului juridic general al nulității absolute consfințit prin art. 1247 alin. (2) din Codul civil, se pot desprinde următoarele concluzii referitoare la posibilitatea procurorului de a promova acțiunea pentru constatarea nulității absolute a unui act juridic în sensul de negotium:

(a) Procurorul poate promova acțiunea pentru constatarea nulității absolute a unui act juridic; recunoașterea legitimării procesuale active a procurorului se circumscrie regimului juridic general al nulității absolute și, cel puțin în cazurile analizate, în care nulitatea invocată este atrasă de cauza ilicită a actului juridic încheiat, dreptul procurorului de a acționa este justificat și constituțional prin art. 131 din Legea fundamentală potrivit căruia, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor.

În aceste situații, demersul procurorului este justificat de un incontestabil interes general, de restabilire a legalității încălcate și a ordinii de drept;

(b) Atunci când legiuitorul civil a dorit să-i confere legitimare procesuală activă procurorului în promovarea unei acțiuni în anulare, deci pentru un motiv de nulitate relativă, a prevăzut în mod expres acest aspect, ca excepție de la regimul juridic general al nulității relative prevăzut de art. 1248 alin. (2) din Codul civil;

(c) Tot astfel, atunci când legiuitorul, pe baza aprecierii in abstracto a intereselor aflate în discuție, a considerat că nu se impune ca procurorul să acționeze pentru constatarea nulității absolute a unui act juridic, a prevăzut în mod expres interdicția legală de a acționa (art. 296 teza a II-a, prima parte, potrivit căruia acțiunea în constarea nulității absolute a căsătoriei nu poate fi promovată de procuror, după încetarea sau desfacerea căsătoriei, atunci când nu există persoane incapabile ale căror drepturi să necesite protecția prin acțiunea procurorului).

§5. Concluzii

Din ansamblul celor expuse, se pot concluziona următoarele:

(i) Prin noua procedură instituită în art. 549¹ C.p.p., preluându-se în noua lege cadru de procedură penală propunerile formulate în literatura de specialitate și aspecte desprinse din jurisprudența de unificare a instanței supreme s-a stabilit legitimarea procesuală activă a procurorului în ceea ce privește sesizarea instanței pentru desființarea înscrisurilor falsificate;

(ii) Dată fiind natura interesului juridic protejat, competența de a se pronunța asupra acestei sesizări a fost stabilită în favoarea judecătorului de cameră preliminară, ca instanță penală;

(iii) Sub aspect tranzitoriu, această procedură este aplicabilă sesizărilor înregistrate pe rolul instanțelor după data intrării în vigoare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală;

(iv) Sesizarea formulată în temeiul art. 549¹ C.p.p. are ca obiect și scop desființarea totală sau parțială înscrisurilor, înțelese ca instrumentum probationis, nu în sensul de negotium iuris, al căror caracter fals a fost disputat în faza de urmărire penală a procesului penal finalizat printr-o soluție de netrimitere în judecată.

În acest context, chiar și în noua configurare conferită procedurii prevăzută de art. 549¹ C.p.p. prin decizia nr. 166 din 17 martie 2015 a Curții Constituționale, sesizarea ce se adresează judecătorului de cameră preliminară ar trebui însoțită de un minim de probe sau indicii din care să rezulte caracterul fals al acestor înscrisuri; potrivit principiului onus probandi incumbit actori, materialul probator aflat la dosarul de urmărire penale constituie punctul de pornire pe baza căruia judecătorul de cameră preliminară, în procedură contradictorie, va putea soluționa sesizarea, administrând, fie din oficiu, fie la cererea părților/altor persoane interesate citate în procedură, probele necesare pentru deplina stabilire a caracterului fals al înscrisurilor a căror desființare totală/parțială este solicitată;

(v) Consecințele desființării totale sau parțiale a înscrisurilor declarate fals prin hotărârea judecătorului de cameră preliminară constau în înlăturarea completă, opozabilă erga omnes a forței probatorii a acestora cu privire la aspectele necorespunzătoare realității pe care acestea le-au atestat sau cu privire la care au avut potențialitatea de a le atesta față de terți;

(vii) Nulitatea absolută/nulitatea relativă a actelor juridice în sensul de negotium iuris poate fi constatată/declarată pe calea unei acțiuni civile separate, de competența instanțelor civile;

(viii) Actele juridice subsecvente în sensul de negotium încheiate de părți în considerarea și prin cunoașterea ori, după caz, acceptarea realității juridice disimulate prin înscrisul fals pot fi declarate nule absolut pentru cauză ilicită în condițiile prevăzute de art. 1236, 1237 și art. 1238 alin. (2) din Codul civil;

(ix) Față de regimul juridic general al nulității absolute prevăzut de art. 1247 alin. (2) din Codul civil, procurorul are legitimare procesuală activă în ceea ce privește acțiunea în constatarea nulității absolute a unui act juridic în sensul de negotium, pentru cauză ilicită;

(x) Demersul procurorului de a acționa este justificat de un incontestabil interes general, de restabilire a legalității încălcate și a ordinii de drept și pe temeiul art. 131 din Legea fundamentală potrivit căruia, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor.

[1] Dispozițiile art. 45 alin. (1) din Codul de procedură civilă din anul 1864 aveau, în esență, un conținut normativ similar prevederilor art. 92 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 republicată privind Codul de procedură civilă, fiind recunoscută posibilitatea procurorului de a porni acțiunea civilă ori de câte ori aceasta era necesară pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege.

Recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție propunea o soluție contrară sub acest din urmă aspect arătând că o interpretare ad literam a prevederilor art. 45 din Codul de procedură civilă anterior ar genera o serie de neajunsuri. S-a arătat că, dincolo de generarea unei situații inacceptabile, aceea a punerii în pericol a siguranței circuitului juridic civil prin subzistența înscrisurilor false datorită pasivității părților, art. 45 din Codul de procedură civilă se află în conflict cu norma constituțională cuprinsă în art. 131 din Legea fundamentală care conferă Ministerului Public calitatea de reprezentant al intereselor generale ale societății și apărător al ordinii de drept (…).

Noțiunea de ordine de drept, semnificând totalitatea normelor juridice prin care statul reglementează relațiile sociale este departe de a fi limitată la aplicarea legii numai în cazurile prevăzute de art. 45 din Codul de procedură civilă, după cum nici posibilitatea procurorului de a porni acțiunea civilă nu poate fi limitată la aceste cazuri, întrucât echivalează cu imposibilitatea exercitării funcției acestuia de reprezentant al intereselor generale ale societății în activitatea judiciară.

Prin același act de sesizare a instanței supreme s-a invocat necesitatea reconsiderării susținerii potrivit căreia restrângerea dreptului procurorului de a porni acțiunea civilă este fundamentată de caracterul privat al acesteia și de principiul disponibilității, aducându-se trei argumente principale:

a) Limitele circumscrise de art. 131 din Legea fundamentală sunt mult mai largi decât cele prescrise de art. 45 din Codul de procedură civilă;

b) Inițierea de către procuror a acțiunii civile nu este incompatibilă cu caracterul privat al procesului civil, în condițiile în care în cadrul acestuia se judecă și cauze care, prin obiect, amploare și consecințe, depășesc interesul privat și intră în sfera interesului general;

c) Principiul disponibilității nu este încălcat, întrucât participarea procurorului la procesul civil, inclusiv sub forma pornirii acțiunii nu împiedică părțile în proces să se apere, să propună probe, să cadă la învoială asupra drepturilor litigioase, să renunțe la judecată sau chiar la dreptul pretins (http://old.mpublic.ro/recursuri/2005_penal/r_08_12_2005_3.htm);

[2] Intervenția legislativă a fost justificată de interesul general, de înlăturare totală sau parțială din circuitul juridic a înscrisurilor falsificate rezultate din săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală, fiind unanim acceptat că asemenea înscrisuri rezultate din săvârșirea unor infracțiuni, încalcă normele legale care ocrotesc interesul general al societății, iar societatea nu poate rămâne pasivă și să tolereze asemenea stări de pericol.

[3] Prin actul de sesizare a instanței supreme reprezentat de recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a arătat, în esență, că dispozițiile art. 245 alin. (1) lit. c¹) din Codul de procedură penală anterior nu doar legitimează această acțiune a procurorului, ci și obligă la sesizarea instanței civile, pentru desființarea totală sau parțială a înscrisurilor falsificate, justificat prin interesul social general ce presupune, în mod indubitabil, eliminarea lor din circuitul juridic civil și, implicit, restabilirea ordinii de drept prin înlăturarea tuturor consecințelor ce decurg din acestea.

S-a arătat că dispozițiile art. 245 alin. (1) lit. c¹) din Codul de procedură penală constituie „un caz expres prevăzut de lege” în sensul dispozițiilor art. 45 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă care legitimează procurorul să formuleze acțiunea civilă pentru desființarea totală sau parțială a unui înscris, atunci când acțiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală printr-o soluție de netrimitere în judecată. (…) În această situație, acțiunii procurorului nu i se impun limitările stabilite de dispozițiile art. 45 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă, întrucât dispozițiile art. 245 alin. (1) lit. c¹) din Codul de procedură penală nu cuprind nicio distincție în acest sens (http://old.mpublic.ro/recurs_civil_2010.htm).

[4] Sentința civilă nr. 3202 din 20 octombrie 2009 pronunțată de Judecătoria Zalău în dosarul nr. 1120/337/2009 (republicată);

[5] Sentința civilă nr. 4951 din 6 iulie 2009 pronunțată de Judecătoria Sibiu în dosarul nr. 5300/306/2006, irevocabilă (nepublicată).

În cauză, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu a solicitat desființarea totală a certificatului de moștenitor falsificat (actul principal) și restabilirea situației anterioare în Cartea funciară (operațiune de publicitate imobiliară subsecventă).

Instanța a admis atât cererea principală, cât și cererea accesorie, dispunând anularea înscrisurilor operate în cartea funciară efectuate în baza actului desființat, dând astfel eficiență principiului quod nullum est, nulum producit effectum;

[6] Sentința civilă nr. 5043 din 9 septembrie 2008 pronunțată de Judecătoria Sibiu în dosarul nr. 5284/306/2008 (nepublicată);

[7] Sentința civilă nr. 426 din 4 februarie 2009 pronunțată de Judecătoria Câmpina în dosarul nr. 4285/204/2008 (nepublicată);

[8] Sentința civilă nr. 2387 din 12 iunie 2009 pronunțată de Judecătoria Câmpina în dosarul nr. 5026/2004/2008 (nepublicată);

[9] Sentința civilă nr. 1535 din 16 noiembrie 2009 pronunțată de Judecătoria Strehaia în dosarul nr. 1010/313/2009 (nepublicată);

[10] Sentința civilă nr. 204 din 25 martie 2008 pronunțată de Judecătoria Deta în dosarul nr. 65/220/2008 (nepublicată);

[11] Sentința civilă nr. 1180 din 28 ianuarie 2009 pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. 16565/2015/2008 irevocabilă prin decizia nr. 2611 din 18 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Dolj (nepublicată);

[12] Sentința civilă nr. 908 din 19 martie 2009 pronunțată de Judecătoria Onești în dosarul nr. 729/270/2009 (nepublicată);

[13] Sentința civilă nr. 3524 din 27 octombrie 2008 pronunțată de Judecătoria Sibiu în dosarul nr. 2039/306/2008 (nepublicată). În considerentele hotărârii pronunțate instanța constată că semnătura de pe cererea de reconstituire a dreptului de proprietate era falsă;

[14] Sentința civilă nr. 7345 din 29 iunie 2009 pronunțată de Judecătoria Brașov în dosarul nr. 8010/197/2009, sentința civilă nr. 11499 din 2 decembrie 2009 pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr. 7038/197/2009 (nepublicate);

[15] Sentința civilă nr. 6800 din 2 iulie 2008 pronunțată de Judecătoria Ploiești în dosarul nr. 7211/281/2008 (nepublicată);

[16] În acest sens, sentința civilă nr. 678 din 20 iunie 2008 pronunțată de Judecătoria Costești în dosarul nr. 185/214/2008 (nepublicată).

În această cauză, instanța a admis în parte cererea formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Costești și a dispus anularea adeverințelor privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra unor terenuri.

S-a respins sesizarea formulată de procuror pentru desființarea titlurilor de proprietate, reținându-se incidența în cauză a prevederilor art. 8 din Legea nr. 18/1991 din a căror interpretare instanța a dedus că moștenitorul acceptant al succesiunii autorului care nu a formulat o cerere pentru reconstituirea dreptului de proprietate nu poate pretinde un drept asupra terenului în privința căruia s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea altor moștenitori.

De asemenea, indicăm sentința civilă nr. 151 din 2 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Tulcea – Secția Civilă, Comercială și de Contencios Administrativ în dosarul nr. 6374/327/2007 irevocabilă prin decizia nr. 475/CA din 29 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Constanța – Secția Comercială, Maritimă și Fluvială, Contencios Administrativ (nepublicate) prin care a fost admisă în parte acțiunea formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Tulcea, s-a dispus anularea unei adrese emisă în fals de funcționari din cadrul autorității administrației publice locale și s-a respins, ca nefondat, capătul de cerere privind anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, reținându-se, în esență, că adresa falsificată nu a făcut parte din documentația care a stat la baza emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

[17] Nepublicată;

[18] Judecătoria Sectorului 5 București, încheierea din 12 ianuarie 2015, nepublicată, apud V. Constantinescu în „Codul de procedură penală. Comentariu pe articole” coordonator M. Udroiu, Ed. CH. Beck, București, 2015, p. 1414;

[19] Judecătoria Sectorului 1 București, încheierea din 10 noiembrie 2014 (nepublicată), apud V. Constantinescu, op. cit., p. 1414 – 1415.

În această cauză, judecătorul de cauză preliminară a arătat că procedura desființării unor înscrisuri este aplicabilă nu numai în cazul falsificării materiale a unor înscrisuri, prin contrafacerea scrierii sau subscrierii sau prin alterarea în orice alt mod a conținutului lor material, ci și în cazul infracțiunilor de fals intelectual care cuprind atestarea unor date sau împrejurări necorespunzătoare adevărului sau omisiunea de a atesta unele date sau împrejurări esențiale, fiind vorba de o falsificare care se răsfrânge asupra conținutului înscrisurilor respective, iar nu despre o modificare în sens material a acestora (Idem);

[20] Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, încheierea din 25 aprilie 2014 (nepublicată) apud V. Constantinescu, op. cit., p. 1415;

[21] V. Constantinescu, op. cit., p. 1415;

[22] Horia Diaconescu, „Noi considerații asupra organului judiciar competent să desființeze înscrisul fals în cazurile în care acțiunea penală s-a stins în faza de urmărire a procesului penal în raport de statuările instanței supreme în secțiile unite și de prevederile art. 245 alin. (1) lit. c¹) din Codul de procedură penală”, în Dreptul nr. 5/2007, p. 214 – 215.

Autorul citat, analizând critic decizia nr. XV/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite care în opinia sa „îndeamnă, împinge implicit la inacțiune și prin aceasta la menținerea, la permanentizarea unor înscrisuri provenite din săvârșirea unei infracțiuni și, (…) a stărilor de pericol social desprinse din acestea” (p. 208), delimitează în mod corespunzător desființarea totală sau parțială a unui înscris, de restabilirea situației anterioare, acestea fiind considerate în lumina fostului Cod de procedură penală și a jurisprudenței unificate prin decizia nr. XV/2005 ca măsuri procesuale distincte (p. 213) și pledează pentru reașezarea demersului procurorului, din planul acțiunii civile , astfel cum rezulta la acel moment din art. 45 alin. (1) din Codul de procedură civilă raportat la art. 245 alin. (1) lit. c¹) din Codul de procedură penală, în planul procesului penal.

Edificatoare sunt argumentele acestui autor: „Interesul general al societății de desființare – în întregime sau parțială a unui înscris fals ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni nu poate fi încorsetat de limitele acțiunii civile a procurorului și promovat prin această caracteristică dreptului privat, împrumutând caracterele juridice proprii și specifice acestuia. Acțiunea procurorului în materie este de un incontestabil interes public, ea desprinzându-se și definindu-se dintr-un proces penal care nu a putut fi continuat, el oprindu-se în faza de urmărire. Născută dintr-un proces penal, acțiunea procurorului în fața instanței de judecată pentru desființarea înscrisului fals nu-și pierde caracterul public impus de interesul social general care o determină ca atare și nu poate fi transformată într-una civilă. Măsurile procesuale penale între care și aceea a desființării totale sau parțiale a unui înscris fals – pot fi luate numai în cadrul unui proces penal și numai de către organul judiciar penal – în cazul în discuție de către instanța de judecată penală. Ele nu pot fi transformate, transferate și dispuse în cadrul procesului civil de către instanța de judecată civilă competentă cu soluționarea acestuia. Altfel, ele și-ar pierde caracterul de măsuri specifice și proprii procesului penal a căror finalitate este realizarea scopului acestuia, în care este inclusă și înlăturarea situațiilor de pericol create pentru ordinea socială și de drept prin săvârșirea infracțiunilor, chiar dacă acțiunea publică pentru acestea nu mai poate fi exercitată” (Idem, p. 214 – 215);

[23] „Noul Cod de procedură penală comentat”, Ediția a 2-a, revăzută și adăugită, coordonator N. Volonciu, A.S. Uzlău, Editura Hamangiu, București, 2015, n. 361, p. 1386; V. Constantinescu, op. cit., n. 2, p. 1406;

[24] Deși dubla plasare normativă a textelor asupra cărora instanța supremă s-a pronunțat ar justifica o atare constatare a doctrinei, formal și contextual, fiind dată în temeiul art. 330⁷ din Codul de procedură civilă anterior, această decizie a avut scopul de a unifica jurisprudența instanțelor civile într-o problemă de drept ce viza legitimarea procesuală activă a procurorului în promovarea acțiunii civile pentru desființarea totală sau parțială a unui înscris falsificat.

[25] Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, decizia nr. 10 din 25 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 595 din 6 august 2015;

[26] După cum s-a arătat în doctrină, normele tranzitorii din art. 3 și 6 din Legea nr. 255/2013 având ca scop reglementarea trecerii de la aplicarea normelor procesual-penale în vigoare anterior datei de 1 februarie 2014, la aplicarea celor în vigoare începând cu această dată, rezolvă astfel de situații în procesul penal, nu în cadrul altor tipuri de procese (M. Mareș, A. Șinc, „Anularea înscrisurilor falsificate. Aspecte tranzitorii” http://www.juridice.ro/357775/anularea-inscrisurilor-falsificate-aspecte-tranzitorii.html);

[27] În mod întemeiat, autorii studiului precit. supra nota 26 subsol arată că „în situația acțiunilor pentru desființarea unor înscrisuri, orice legătură a acestora cu procesul penal va înceta la momentul sesizării instanței, ulterior acestui moment, în cauză devenind aplicabile exclusiv normele de drept civil și procesual civil” (Idem).

[28] Potrivit art. 192 alin. (2) din Codul de procedură civilă, republicat, procesul începe prin înregistrarea cererii la instanță, în condițiile legii;

[29] În același sens și pe baza aceluiași raționament estre soluționată problema de drept tranzitoriu expusă de autorii studiului precitat care se referă la situațiile în care soluția de neurmărire ori netrimitere în judecată a fost dispusă anterior datei de 1 februarie 2014, iar sesizarea instanței civile sau a judecătorului de cameră preliminară s-a făcut ulterior acestei date. Și în această situație particulară, raportat de asemenea, la data învestirii instanței prin sesizarea procurorului și prevederile art. 3 din Legea nr. 255/2013, în mod just, autorii studiului concluzionează în sensul aplicării imediate a normelor de competență din legea nouă și deci în favoarea competenței judecătorului de cameră preliminară (Idem).

[30] D. Clocotici, „Infracțiunea de fals și anularea sau desființarea înscrisurilor declarate false”, în Revista Română de Drept, nr. 12/1981, pag. 50; G. Boroi, L. Stănciulescu, „Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod Civil”, Editura Hamangiu, București, 2012, p. 77, G.C. Frențiu, „Competența materială a soluționării acțiunii procurorului de anulare a actelor false, dacă punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale nu mai este legal posibilă”; Dreptul nr. 6/2011, p.156-161 și autorii loc. cit., nota 7 subsol;

[31] În acest sens, în doctrină, s-a arătat că, dat fiind fundamentul ex delictu al acțiunii civile în procesul penal, instanța penală nu va putea dispune anularea unui act juridic, în sensul de negotium, operațiune care, însă, nu trebuie confundată cu desființarea unui înscris, în sensul de instrumentum (I. Kuglay – comentariu art. 24 C.p.p. în „Codul de procedură penală. Comentarii pe articole”, coord. M. Udroiu, Ed. CH Beck, București, 2015, n. 8-10, p. 123);

[32] În literatura de specialitate s-a arătat că vor fi făcute comunicările în baza art. 580 alin. (4) și (5) din Noul Cod de procedură penală instituțiilor publice precum:

– Oficiul de cadastru și publicitate imobiliară teritorială pentru înscrisurile referitoare la drepturile notate în CF [art. 876 și urm C. civ.];

– Oficiul registrului comerțului care funcționează pe lângă fiecare tribunal, pentru înscrisurile în baza cărora s-au făcut notări în Registrul Comerțului [art. 13 și urm. din Legea nr. 26/1990];

– Serviciile Publice Comunitare de Evidență a Persoanelor pentru dispozițiile de anulare a actelor de stare civilă, a cărților de identitate, a cărților electronice de identitate, a cărților de alegător, a pașapoartelor simple, permiselor de conducere, certificatelor de înmatriculare și plăcuțelor cu numere de înmatriculare, servicii care țin registrele de evidență pentru fiecare categorie de documente eliberate (art. 5 din Ordonanța Guvernului nr. 84/2001 privind înființarea, organizarea și funcționarea serviciilor publice comunitare de evidență a persoanelor, modificată și completată);

– Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de date pentru Registrul Național de Evidență a Persoanelor (organizată potrivit Hotărârii de Guvern nr. 1367/2009);

– Serviciile Publice Comunitare pentru Eliberarea și Evidența Pașapoartelor Simple, precum și Serviciilor Publice Comunitare, Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Autovehiculelor organizate conform Ordonanței de Guvern nr. 83/2011, modificată și completată;

– Direcția Generală de Pașapoarte pentru Registrul Național de Evidență a Pașapoartelor simple (Ordinul nr. 288/2011 al Ministrului Administrației și Internelor);

Enumerarea preluată din doctrină (L.A. Postelnicu, C.C. Meceanu – comentariu art. 580 din noul C.p.p. în „Codul de procedură penală. Comentarii pe articole”, coord. M. Udroiu, Editura C.H. Beck, București, 2015, n. 8, p. 1512) este circumscrisă înscrisurilor oficiale a căror evidență privind emiterea și circulația este gestionată de instituții publice;

[33] Potrivit art. 191 din Regulamentul de aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995 aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 2333/C/2013, publicat în Monitorul Oficial, partea I nr. 479 din 1 august 2013 și art. 2 din Regulamentul de organizare și funcționare a Centrului Național de Administrare a Registrelor Naționale Notariale – CNARNN – INFONOT, aprobat prin Decizia nr. 92/2014 a Președintelui Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 215din 26 martie 2014. Registrele notariale gestionate de CNARNN – INFONOT sunt enumerate în art. 117 alin. (1) lit. a) – g) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 2333/C/2013 al ministrului justiției. În acest sens, L.A Postelnicu, C.C. Meceanu, op.cit., n. 13, p. 1512-1513;

[34] Inexistența actului juridic (nihil actum est) deși contestată de o parte a doctrinei ca fiind o sancțiune de sine stătătoare a actelor juridice, de vreme ce însuși noul Cod civil refuză a o recunoaște ca fiind a treia specie de nulitate (P. Vasilescu, „Drept civil. Obligații. În reglementarea noului Cod civil”, Editura Hamangiu, București, 2012, p. 418), a primit însă o analiză în doctrina de drept civil care o recunoaște ca o sancțiune distinctă de nulitatea absolută, mult mai energică din perspectiva  gradelor de imperfecțiune ale actului.

Bunăoară, s-a considerat că „actul inexistent nu este o realitate juridică” și că „inexistența presupune un act care nu există din punct de vedere juridic, relevând doar o existență fizică”, actul inexistent fiind lipsit de orice efecte chiar de la efectuarea sa și neputând fi supus refacerii sau confirmării (O. Ungureanu, C. Munteanu, „Drept civil. Partea generală în reglementarea noului Cod civil”, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 309-310).

Apreciem că hotărârea prin care, constatându-se falsul, se dispune desființarea totală sau parțială a unui înscris falsificat, constată, în realitate, inexistența actului juridic, inexistență care operează diferențiat, raportat la partea din acel act care a constituit obiect al falsului.

Chiar dacă, în principiu, inexistența operează de drept, iar organul jurisdicțional în fața căruia se invocă va face abstracție de actul inexistent, ca și cum nu acesta nu s-ar fi realizat (O. Ungureanu, C. Munteanu, op.cit., p. 309-310), constatarea și declararea falsului, cu alte cuvinte, a inexistenței juridice totale sau parțiale este necesară, întrucât, pe de o parte, se înlătură aparența de legalitate de care un înscris (în sensul de instrumentum) ar fi beneficiat până la acest moment, iar, pe de altă parte, se asigură siguranța și stabilitatea circuitului juridic civil perturbate prin introducerea și circulația în cadrul său a unor înscrisuri ce atestă împrejurări necorespunzătoare realității. Tocmai de aceea, opinăm că procedura instituită prin art. 549¹ C.p.p. prin obiect, dar mai ales prin scopul său vizând cercetarea și declararea falsului pe cale principală în cadrul unei acțiuni de drept public guvernată de principiul oficialității se apropie de tipologia unei acțiuni în constatarea inexistenței actului.

Pe această linie de gândire, apare ca justificată opinia potrivit căreia chiar și actele lovite de nulitate absolută ori relativă pot constitui obiect material al falsului, dacă alterarea lor creează confuzii cu privire la raporturile reale dintre părți, producând astfel consecințe juridice prin starea de pericol pe care o determină (D. Clocotici, op.cit., p. 50).

[35] Potrivit definiției conținută de art. 265 din Codul de procedură civilă, înscrisul este orice scriere sau o altă consemnare care cuprinde date despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul material ori modalitatea de conservare și stocare.

[36] Pentru o clasificare a înscrisurilor, a se vedea M. Fodor, comentariu art. 265 din Codul de procedură civilă în „Noul Codul de procedură civilă”, comentat și adnotat, vol. I, coord. V.M. Ciobanu și M. Nicolae, Editura Universul Juridic, 2013, n. 11, p. 698-699;

[37] G. Boroi, L. Stănciulescu, „Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil”, Editura Hamangiu, București, 2012, nota 1 subsol, p. 198;

[38] Spre exemplu, desființarea certificatului de naștere falsificat va trage după sine și desființarea celorlalte acte (ex: cartea de identitate și cartea de identitate provizorie eliberate în baza acestui certificat, permisul de conducere, cartea de alegător ori pașaportul simplu, emise în baza acestuia).

[39] În acest sens, G. Răducanu în „Noul Cod Civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență”, Vol. II, Editura Hamangiu, București, 2012, n. 11, p. 530-531 și autorii loc. cit.;

[40] În practica judiciară s-a stabilit deja că, dacă un contract de împrumut a fost încheiat prin manopere dolosive, el este lovit de nulitate relativă, iar pârâtul urmează să restituie sumele primite, deși încă nescadente (Tribunalul Neamț, decizia nr. 770/1982, în C. Turianu, „Contracte civile speciale”, p. 265 apud T.V. Rădulescu în „Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență”, vol. II, Editura Hamangiu, București, 2012, Jurisprudență, speța 15, p. 474);

[41] Potrivit art. 9 alin. (1) și (6) din Legea nr. 112/1995, privind reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, modificată și completată:

„(1) Chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut de art. 14 pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului.

…

(6) Fac excepție de la prevederile alin. (1) chiriașii titulari sau membrii familiei lor – soț, soție, copii minori – care au dobândit sau au înstrăinat o locuință proprietate personală după 1 ianuarie 1999, în localitatea de domiciliu.”

Potrivit art. 11 din același act normativ, actele juridice de înstrăinare încheiate cu încălcarea prevederilor art. 9 alin. (6) sunt lovite de nulitate absolută.

[42] În practica judiciară s-a reținut că fapta unor funcționari publici de a redacta documente cu date nereale pe parcursul procedurilor care au stat la baza emiterii titlurilor de proprietate constituie infracțiunea de fals intelectual (Curtea de Apel București, Secția a II-a Penală, decizia nr. 760/A din 22 iunie 2015, nepublicată);

[43] Publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 264 din 21 aprilie 2015;

[44] În paragraful 43 din decizie;

[45] Paragraful 49 din decizie;

[46] Paragrafele 49 – 52 din decizie;

[47] Astfel, prin încheierea din 24 mai 2014, nepublicată, redată in extenso de M. Udroiu în „Procedura penală. Partea Specială. Noul Cod de procedură penală”, Editura C.H. Beck, București, 2014, p. 79 – 81 s-a observat, pe de o parte, că la dosarul de urmărire penală nu existau administrate mijloace de probă în sensul caracterului fals al înscrisului conform art. 285 și art. 306 C.p.p., iar pe de altă parte, procedura de cameră preliminară nu permitea administrarea de probe contradictorii în cadrul ei. Ca atare, sesizarea formulată de procuror a fost respinsă.

Astfel, în ceea ce privește primul aspect, s-a reținut că, din cuprinsul Titlului I – „Urmărirea penală”, Cap. I – „Dispozițiile generale” ale Codului de procedură penală rezultă că obiectul urmăririi penale îl reprezintă strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunii, la identificarea persoanelor care le-au săvârșit și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată (art. 285 C.p.p.), iar organele de urmărire penală, sub supravegherea procurorului, au obligația ca, după sesizare să caute și să strângă date ori informații cu privire la existența infracțiunilor și identificarea persoanelor care au săvârșit infracțiuni (art. 305 C.p.p.).

În această cauză, instanța a constatat că, datorită specificului speței, respectiv clasarea cauzei datorită intervenirii prescripției răspunderii penale, procurorul și organele de urmărire penală au fost în imposibilitatea de a administra probatorii necesare cercetării obiectului plângerii penale, singura posibilitate prevăzută de lege într-un asemenea caz fiind cea reglementată de art. 549¹ C.p.p..

Referitor la cel de-al doilea aspect, instanța a constatat că sesizarea judecătorului de cameră preliminară de către procuror în cazul special reglementat de art. 549¹ C.p.p. a fost introdus de legiuitor ca o posibilitate legală pentru un organ abilitat de lege de a verifica veridicitatea unui înscris ca fiind real sau fals, cu consecințe practice deosebite asupra asigurării funcționării normale a circuitului civil și stabilității raporturilor juridice.

În acest context, în ipoteza posibilă și plauzibilă în care, deși organele de urmărire penală administrează mijloace de probă relevante pentru cercetarea falsului, nu pot totuși realiza trimiterea în judecată, dispunând fie clasarea, fie renunțarea la urmărirea penală, s-a prevăzut posibilitatea legală a procurorului de a sesiza judecătorul de cameră preliminară cu posibilitatea desființării înscrisului, dar situația premisă anterioară sesizării este reprezentată de existența la dosarul de urmărire penală a unui probatoriu suficient pentru ca judecătorul de cameră preliminară să își poată formula o opinie cu privire la caracterul fals sau real a înscrisului (…).

În condițiile în care în faza de urmărire penală nu au fost administrate probe din motive legale, iar judecătorul de cameră preliminară nu are posibilitatea legală de a solicita administrarea acestora în fața sa pentru stabilirea caracterului real sau fals al înscrisului, acesta se află în imposibilitate de a se pronunța asupra sesizării cu care a fost învestit.

Acceptând teza contrară, respectiv aceea ca judecătorul de cameră preliminară să administreze din oficiu probatoriile necesare identificării caracterului real sau fals al înscrisului, ne-am îndepărta semnificativ de principiile fundamentale care guvernează activitatea de cameră preliminară, iar, pe de altă parte, ar fi practic imposibil de administrat mijloace de probă concludente și utile fără implicarea efectivă a părților participante la procedura judiciară sau a altor autorități.

În același sens, în literatura de specialitate, în configurarea art. 549¹ C.p.p., anterioară deciziei nr. 166/2015 a Curții Constituționale, s-a arătat că, la momentul sesizării instanței, la dosarul de urmărire penală trebuie să existe dovezile privind caracterul fals al înscrisului (M. Mareș, A. Șinc, precit).

[48] Potrivit art. 25 alin. (3) C.p.p.: „Instanța, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunță cu privire la desființarea totală sau parțială a unui înscris sau la restabilirea situației anterioare”.

Potrivit art. 256 din același act normativ: „Instanța de judecată, în cursul judecății, poate lua măsuri de restabilire a situației anterioare săvârșirii infracțiunii, când schimbarea acelei situații a rezultat din comiterea infracțiunii, iar restabilirea este posibilă”.

[49] I. Deleanu, „Acțiunea civilă în procesul penal (I)”, Dreptul nr. 5/2009, p. 26-58 și jurisprudență loc. cit. nota 25 subsol în care s-a decis că, în condițiile prevăzute de art. 14 din Codul de procedură penală anterior și art. 215 Cod penal anterior, în cazul infracțiunii de înșelăciune în convenții, contractul de vânzare-cumpărare încheiat prin înșelăciune și contractul subsecvent de vânzare-cumpărare trebuie deopotrivă anulate, ca măsură de restabilire a situației anterioare (C.S.J., decizia nr. 3100/2001, republicată), respectiv, că aspectele dezlegate de instanța penală cu privire la nulitatea procurii, a contractului de vânzare-cumpărare și restabilirea situației anterioare, nu mai pot puse în discuție în cadrul acțiunii civile exercitate la instanța civilă (Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă nr. 1253/2002, nepublicată).

Recent, instanțele penale au stabilit, din coroborarea dispozițiilor art. 25 alin. (3), art. 397 alin. (3) și art. 256 C.p.p. că, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, acestea se pronunță cu privire la restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, când schimbarea acelei situații a rezultat din comiterea infracțiunii, iar restabilirea este posibilă. În acest context, s-a constatat că, prin acte succesive translative de proprietate încheiat în baza unor titluri de proprietate și procese-verbale de punere în posesie aferente, desființate prin hotărârea de condamnare, s-a urmărit crearea unei aparențe de legalitate care să permită dobânditorilor de rea-credință să înstrăineze terenurile mai departe, către subdobânditori de bună-credință, la valoarea lor reală, mecanism folosit și în cazul înșelăciunilor în materie imobiliară prin vânzarea de imobile aparținând altor persoane cu acte falsificate. Ca atare s-a dispus anularea pentru cauză ilicită a contractelor de vânzare-cumpărare subsecvente încheiate prin înțelegerea frauduloasă dintre vânzător și cumpărător privind imobilele cu privire la care s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea unor persoane neîndreptățite la reconstituire ori din proprietatea publică a statului sau a unității administrativ teritoriale, titluri desființate prin aceeași hotărâre a instanței penale (Curtea de Apel București – Secția a II-a Penală, decizia nr. 760/A din 22 mai 2015, nepublicată).

[50] În prezent, art. 1246 alin. (3) din Codul civil consacră cu titlu de noutate în sistemul nostru de drept nulitatea amiabilă, respectiv posibilitatea constatării sau declarării nulității unui act juridic prin acordul părților, atât timp cât prin lege nu se prevede altfel. Prin urmare, cel puțin la nivel teoretic, atunci când părțile se înțeleg și nu există o situație în care nulitatea nu poate fi declarată altfel decât pe cale judiciară (ex: recunoașterea de filiație, adopția, căsătoria – în acest sens, a se vedea G. Răducanu, comentariu nr. 14 asupra art. 1246 din Noul cod civil în „Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență”, Vol. II, Editura Hamangiu, București, 2012, p. 518), există posibilitatea încheierii unui tranzacții sau a unui acord de mediere prin care părțile să declare nulitatea actului intervenit între ele;

[51] Fie pentru că instanța penală a pronunțat o soluție de achitare sau de încetare a procesului penal pentru temeiurile indicate de art. 25 alin. (5) C.p.p., fie pentru că prin ordonanța procurorului s-a dispus clasarea sau renunțarea la urmărire penală, acțiunea penală fiind stinsă în această fază a procesului penal, iar în procedura prevăzută de art. 549¹ C.p.p. al cărei scop, astfel cum s-a observat în doctrină, nu este acela de a dispune anularea unor acte juridice și restabilirea, în această modalitate, a situației anterioare, ci scoaterea din circuitul civil a înscrisurilor falsificate (V. Constantinescu, precit. n. 50, p. 1415-1416);

[52] Art. 1247 alin. (1) din Codul civ arată că nulitatea absolută sancționează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme juridice care ocrotește un interes general, obștesc, deci a unei norme juridice imperative de ordine publică ce instituie în mod obligatoriu o condiție de validitate pentru încheierea actului juridic (G. Răducanu, op. cit., comentariu nr. 1 art. 1247 din Codul civil, p, 520), iar art. 1250 din același act normativ stabilește că nulitatea absolută intervine în cazurile expres prevăzute de lege, precum și atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este de ordin general.

[53] Hotărâre care se impune instanței civile cu autoritate de lucru judecat sub aspectele prevăzute de art. 28 alin. (1) teza I C.p.p., respectiv cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o.

[54] În acest sens, în jurisprudența recentă, instanța civilă învestită prin cererea formulată de Primăria mun. București a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu privire la un imobil în baza unei sentințe civile ce a constituit titlul de proprietate al vânzătorului, hotărâre care a fost anulată cu efect retroactiv printr-o hotărâre penală de condamnare, întrucât a fost dată în temeiul unor înscrisuri false ce vizau însăși calitatea de proprietar a vânzătorului (Tribunalul București, Secția a III-a Civilă, sentința civilă nr. 887 din 2 iulie 2015, nepublicată). În această cauză s-a reținut că, în condițiile în care prin aceeași hotărâre de condamnare a vânzătorului pentru săvârșirea infracțiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată și uz de fals, înșelăciune și instigare la săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă s-a dispus anularea înscrisurilor falsificate ce tindeau a face dovada calității de proprietar a vânzătorului și în lipsa bunei-credințe a cumpărătorilor, fiind dovedită conivența frauduloasă a ambelor părți contractante, se impune constatarea nulității contractului.

[55] Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 3 teza I din Codul de procedură civilă, republicat:

„(1) Revizuirea unei hotărâri judecătorești pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi constatată dacă:

……

3. (…) hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul ori în urma judecății, când aceste împrejurări au influențat soluția pronunțată în cauză”.

În actuala optică legiuitorul a preluat în cuprinsul dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 3 teza a II-a, aspectele asupra cărora Curtea Constituțională a statuat în precedență prin decizia nr. 66 din 31 ianuarie 2008, publicată în Monitorul oficial, partea I, nr. 142 din 25 februarie 2008, stabilind că, în lipsa unei hotărâri penale prin care s-a declarat falsul, acesta poate fi cercetat și de către instanța de revizuire, pe cale incidentală (Tr. Briciu, „Codul de procedură civilă, comentat și adnotat”, Coord. V. M. Ciobanu, M. Nicolae, vol. I, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 1168-1169);

[56] Potrivit art. 1648 alin. (1) din Codul Civil: „dacă bunul supus restituirii a fost înstrăinat, acțiunea în restituire poate fi exercitată și împotriva terțului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a efectului dobândirii cu bună-credință a bunurilor mobile ori după caz, a aplicării regulilor referitoare la uzucapiune”.

În conformitate cu art. 14 alin. (2) din Codul civil, buna credință se prezumă.

[57] Potrivit art. 1236 alin. (2) din Codul civil, cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice.

[58] C. Zamșa, comentariu art. 1237 din Codul Civil în „Noul Cod civil. Comentarii pe articole”; Ediția a 2-a, revăzută și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2014, www.legalis.ro;

[59] Idem;

[60] Idem;

[61] G. Răducan, comentariu art. 1247 din Codul civil în „Noul Cod civil…” precit., n. 10, p. 521; E. Lupan, S. Sztranyiczki, E. Veress, R.-Á. Pantilimon, ,,Drept civil. Partea generală conform noului Cod civil”, Ediția 1, Editura C.H. Beck, București, 2012, www.legalis.ro;

[62] Idem;

[63] O. Ungureanu, C. Munteanu, „Drept civil. Partea generală în reglementarea Noului Cod civil”, Editura Universul juridic, București, 2013, p. 432;

[64] G.-C. Frențiu, D.-L. Băldean, „Noul Cod de procedură civilă. Comentat și adnotat”; Editura Hamangiu, București, 2015, p. 151;

[65] Potrivit art. 1248 alin. (2) din Codul civil, nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziția legală încălcată;

[66] E. Florian, comentariu art. 296 din Codul civil în „Noul Cod civil. Comentariu pe articole”, coord. Fl. Baias, Ediția a 2-a, Editura C.H. Beck, București, 2015, www.legalis.ro;