Practica judiciară recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia Legii nr. 115/1996, a Legii nr. 33/1994 şi a Legii nr. 221/2009
Liviu Drăgănescu
Procuror la
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție
Formator în cadrul Institutului Național al Magistraturii
The presentation of the jurisprudence of the High Court of Cassation and Justice in the cases in which the participation of the prosecutor is mandatory, represents a very useful instrument in the magistrate’s activity – prosecutors formulating conclusions in cases founded on the same legal provisions, pending in the courts, the purpose being determined by the creation of a unitary judicial practice.
1. Dosar nr. 1844/2/2012 – Decizia nr. 2111 din 08 mai 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția de Contencios Administrativ și Fiscal
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, la data de 06.03.2012, reclamanta Agenția Naționala de Integritate, în contradictoriu cu Comisia de verificare a averilor de pe lângă Curtea de Apel București, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Ordonanței nr. 1/11 martie 2011, emisă de Comisia de verificare a averilor de pe lângă Curtea de Apel București, constituită în baza Legii nr. 115/1996, cu modificările și completările ulterioare.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că pârâta Comisia de verificare a averilor de pe lângă Curtea de Apel București și-a fundamentat considerentele ordonanței pe faptul că toată „cercetarea efectuată de către Agenția Națională de Integritate s-a efectuat în baza Legii nr. 176/2010”, fapt care a condus la soluția nelegală și vădit netemeinică de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune.
Prin urmare, conform principiului tempus regit actum, s-a apreciat că prezentei cauze nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 11 din Legea nr. 176/2010.
De asemenea, reclamanta a susținut că afirmația pârâtei potrivit căreia își găsesc aplicabilitatea normele generale referitoare la termenele de prescripție aplicabile oricărei forme, de răspundere civilă delictuală, respectiv termenul general de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul – Lege nr. 167/1958, nu a putut fi reținută. Legea nr. 144/2007, sub imperiul căreia s-a desfășurat verificarea averii persoanei în cauză, nu prevedea niciun termen de prescripție a controlului averii persoanei care a ocupat o funcție sau demnitate publică, singura condiție fiind aceea potrivit căreia verificarea averii persoanei cercetate să se raporteze doar la respectiva perioadă de timp.
În ședința publică din data de 18.09.2012, Curtea, în temeiul art. 161 din Legea nr. 554/2004, a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a părților din procedura derulată în fața Comisiei de Cercetare a Averilor, respectiv B.Ș.A. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pârâtul B.Ș.A. nu a formulat întâmpinare, însă, la termenul din data de 15.01.2013, a invocat excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București și excepția inadmisibilității acțiunii.
Hotărârea instanței de fond
Prin Sentința nr. 267 din 22.01.2013, Curtea de Apel București a respins excepția inadmisibilității ca nefondată, a admis acțiunea formulată de reclamanta Agenția Națională de Integritate, a anulat Ordonanța nr. 1/11.03.2011 emisă de Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel București și a trimis dosarul acestei Comisii, în vederea realizării controlului.
În ședința publică din data de 15.01.2013, Curtea s-a pronunțat asupra excepției necompetenței materiale, respingând-o ca nefondată.
Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut că în cauză nu este aplicabil criteriul rangului autorității emitente, instituit de art. 10 din Legea nr. 554/2004.
Curtea a apreciat că, de vreme ce dispozițiile Legii nr. 115/1996, astfel cum au fost modificate și completate prin Legea nr. 176/2010, stabilesc că urmare a evaluării probatoriului administrat, comisia de cercetare investește curtea de apel cu soluționarea cauzei prin ordonanță motivată și pentru ipoteza în care se emite o ordonanță de soluționare a cererii pe cale de excepție, competența de a cenzura acest din urmă act, pentru un argument de analogie, nu poate aparține decât aceleiași curți de apel.
Cât privește excepția inadmisibilității, Curtea a reținut că argumentarea pârâtului s-a circumscris împrejurării că dispozițiile legale nu prevăd posibilitatea contestării ordonanței care face obiectul prezentei cauze.
Referitor la aceasta excepție, Curtea a subliniat că lipsa menționării exprese a posibilității de contestare a actului în discuție nu are semnificația propusă de către pârâtă, anume inadmisibilitatea acțiunii în contencios administrativ.
În acest sens, Curtea a reținut că, potrivit art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, contenciosul administrativ este definit ca activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.
În cauză, reclamanta a solicitat cenzurarea unui act administrativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, pe baza dispozițiilor Legii nr. 115/1996, cu modificările și completările ulterioare, iar obiectul acțiunii se circumscrie în mod neechivoc aceluia reglementat la art. 8 din Legea nr. 554/2004.
În continuare, Curtea, trecând la analiza legalității și temeiniciei Ordonanței nr. 1/11.03.2011, a constatat următoarele:
Prin adresa DNA nr. 2102/C/2007, înregistrată la Curtea de Apel București – Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă această instanță, la data de 13.12.2007 s-a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 115/1996, declanșarea procedurii de cercetare a averii dobândite de B. Ș. A. în perioada 2001 – 2006, fost senator în Parlamentul României în legislatura 2000 – 2004 și președinte al Comisiei de Evaluare pentru achiziționarea echipamentelor medicale de înaltă performanță necesare dotării unităților sanitare din rețeaua Direcției Generale a Penitenciarelor.
În motivarea în fapt a actului de sesizare s-a arătat, în esență, că B.Ș.A. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 248 raportat la art. 2481 Cod penal, art. 17 alin. 1 lit .d) din Legea nr. 78/2000, art. 254 alin. (1) Cod penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, reținându-se că, în calitatea sa de președinte al Comisiei de Evaluare în cadrul licitației organizate de Ministerul Justiției în anul 2001 pentru achiziția unor echipamente medicale necesare dotării unităților sanitare din cadrul Direcției Generale a Penitenciarelor și a Spitalului Prof. Dr. Constantin Angelescu, a încălcat cu bună știință dispozițiile legale în materia achizițiilor publice și a oferit în mod arbitrar punctaje favorabile unor anume grupuri de firme, favorizând astfel patru firme furnizoare de echipamente, cu consecința prejudicierii Administrației Naționale a Penitenciarelor.
În schimbul favorizării unor grupuri de firme, persoana menționată a primit drept mită, în perioada 3.05.2002-9.01.2003, diverse sume de bani în valută.
S-a arătat, de asemenea, că urmare a săvârșirii acestor infracțiuni, numitul B.A.Ș. a achiziționat mai multe bunuri imobile și mobile, achiziționare care conduce la concluzia caracterului nelegal al dobândirii acestora în raport de declarația de avere completată de acesta la începutul mandatului de senator (sfârșitul anului 2000) și de declarația de avere dată la încheierea mandatului de senator, la 8.12.2004.
S-a susținut că în cauză există indicii certe că bunurile nu au fost dobândite licit, date fiind venituri nete cu care acesta figurează în evidențele fiscale declarate.
Prin încheierea pronunțată în ședința în Camera de Consiliu la 14.02.2008, Comisia de cercetare a averilor, constituită în baza Legii nr. 115/1996, a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Agenției Naționale de Integritate, reținând incidența în cauză a dispozițiilor art. 60 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate și având în vedere intrarea în vigoare a acestor dispoziții legale la 21.05.2007, precum și data formulării actului de sesizare a Comisiei, respectiv 13.12.2007.
La 17.09.2008, Agenția Națională de Integritate a sesizat Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal cu soluționarea aceleiași cereri, instanța dispunând prin încheierea de la 28.09.2010 trimiterea spre competentă soluționare Comisiei de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel București, constituită potrivit Legii nr. 115/1996, având în vedere dispozițiile deciziei Curții Constituționale 415/14.04.2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 294 din 5.05.2010, prin care, în esență, s-a stabilit că dispozițiile Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate sunt neconstituționale în măsura în care prevăd competența acestei autorități de a efectua și întocmi acte de cercetare și de constatare referitoare la verificarea averilor, a conflictelor de interese și a incompatibilităților.
La data de 23.02.2011, pârâtul B.Ș.A. a invocat excepția prescripției dreptului material al acțiunii în raport cu dispozițiile art. 11 din Legea nr. 176/2010, arătând în esență că legiuitorul a stabilit un termen de 3 ani de la data încetării funcției publice în care agenția poate efectua un control retroactiv în ceea ce privește modalitatea dobândirii de către o persoană a averii.
Prin Ordonanța nr. 1 din data de 11 martie 2011, pronunțată de Comisia de cercetare a averilor din cadrul Curții de Apel București, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și s-a constatat prescris dreptul reclamantei Agenția Națională de Integritate de formulare a cererii de cercetare a averii pârâtului B. Ș.-A..
Pentru a pronunța această soluție, Comisia a reținut următoarele:
Perioada verificată în ceea ce privește caracterul licit sau ilicit al dobândirii averii de către aceasta, este reprezentată de intervalul 2000-2004, astfel cum reiese din adresa inițială a DNA nr. 2102/C/2007.
În această perioadă s-a circumscris mandatului de senator în cadrul Parlamentului României numitul B.Ș.A., mandat care, astfel cum reiese atât din susținerile DNA cât și ulterior din cele ale ANI, dar și prin înscrisul existent la fila 307 – volumul I dosar nr. 1532/2/2009 ANI, s-a încheiat la 8.12.2004, prin depunerea de către persoanele cărora le incumba o asemenea obligație potrivit dispozițiilor Legii nr. 115/1996 a declarației de avere la încheierea unui mandat care presupunea exercitarea unei funcții publice.
Așadar, perioada supusă verificării modalității de dobândire licite sau ilicite a averii de către numitul B.Ș.A., în considerarea calității sale de senator în cadrul Parlamentului României, se încheia cel târziu la data de 8.12.2004 prin depunerea declarației de avere obligatorie, potrivit dispozițiilor Legii nr. 115/1996.
Această dispoziție legală care impunea persoanelor care exercitau funcții ce implicau demnități publice a fost preluată și în art. 4 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, legiuitorul înțelegând ca de data începerii sau a finalizării unui mandat care implică exercitarea unei demnități publice să lege anumite consecințe juridice sau sancțiuni de aceeași natură.
Reținând așadar că, potrivit dispozițiilor legale aplicabile în cauză la momentul declanșării procedurilor de verificare a averii numitului B.Ș.A., mandatul acestuia de senator se încheiase la 8.12.2004, Comisia s-a pronunțat asupra succesiunii în timp a dispozițiilor legale care au reglementat intervalul de timp în interiorul căruia organele abilitate aveau dreptul de a declanșa această procedură de cercetare.
Astfel, sesizarea inițială a Direcției Naționale Anticorupție adresată Comisiei de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel București a fost formulată și înregistrată la 13.12.2007, în condițiile în care această procedură era reglementată de Legea nr. 115/1996, care la acel moment nu prevedea existența vreunui termen în interiorul căruia să poată fi realizată o astfel de cercetare.
Potrivit principiilor generale care reglementează acest gen de situații juridice, Comisia a apreciat că în cauză își găsesc aplicabilitatea normele generale referitoare la termenele de prescripție aplicabile oricărei forme de răspundere civilă delictuală, respectiv termenul general de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul-Lege nr. 167/1958.
Succesiunea cronologică a actelor normative cu incidență în domeniul procedurii de cercetare a averilor persoanelor care exercită funcții de demnitate publică, respectiv dispozițiile art. 11 din Legea nr. 176/2010, au confirmat existența unui astfel de termen în sensul că aceste dispoziții legale stipulau termenul de 3 ani de la data încetării exercitării funcției publice, perioadă în care organismele abilitate beneficiau de dreptul de a efectua acte de cercetare a averii unei persoane.
Ulterior, dispozițiile art. 34 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, adoptate ca urmare a efectelor deciziei Curții Constituționale nr. 415/14.04.2010, precizează imperativ faptul că verificările aflate în curs de desfășurare la Agenție la data intrării în vigoare a prezentei legi continuă potrivit procedurii prevăzute de aceasta, reglementările legale cu incidență în cauză fiind reprezentate de art. 1 alin. (1) din același act normativ, care stipulează că activitatea de evaluare a declarației de avere, a modificărilor patrimoniale, de evaluare a conflictelor de interese și incompatibilităților se efectuează pe durata exercitării funcțiilor ori a demnităților publice, cât și în decursul a trei ani după încetarea acestora.
Comisia a reținut așadar că cererea inițială a organismului competent în procedura de declanșare a cercetării averilor la acea dată (Direcția Națională Anticorupție) s-a realizat sub imperiul unei legi (Legea nr. 115/1996) care nu prevedea expres un termen în care se putea exercita dreptul de sesizare al Comisiei de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel București, astfel încât, analizând din această perspectivă și potrivit dispozițiilor procedurale comune, termenul era cel prevăzut în dreptul comun, respectiv 3 ani de la momentul încetării funcției care presupunea exercitarea unei demnități publice de către persoana a cărei avere era cercetată.
Ulterior, cercetarea efectuată de către Agenția Națională de Integritate s-a efectuat în baza Legii nr. 176/2010 care, în art. 11, stabilea termenul de 3 ani pentru efectuarea activității de evaluare și implicit de cercetare a declarațiilor de avere după încetarea funcțiilor sau demnităților publice.
Concluzionând, Comisia a reținut că mandatul de senator în Parlamentul României al numitului B.Ș.A. s-a încheiat, din perspectiva dispozițiilor legale care reglementează integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, la 8.12.2004, potrivit declarației de avere depusă de acesta, iar sesizarea inițială a organismelor competente în soluționarea cererilor având ca obiect caracterul licit sau ilicit al dobândirii averii a fost formulată și înregistrată la 13.12.2007, cu depășirea termenului de 3 ani de la încetarea mandatului prevăzut de dispozițiile legale în vigoare la acea dată, termen în care putea fi dispusă o activitate de evaluare în sens larg a modalității de dobândire a averii de către acesta”.
Soluția de admitere a excepției prescrierii dreptului material la acțiune este, în opinia Curții, nelegală.
Curtea a constatat că în mod corect s-a reținut că, la momentul sesizării Comisiei de către DNA (în data de 13.12.2007), Legea nr. 115/1996 pentru declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, a unor persoane cu funcții de conducere și de control și a funcționarilor publici, nu prevedea existența vreunui termen în interiorul căruia să poată fi realizată o asemenea cercetare, însă concluzia că în speță ar fi aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani, reglementat de art. 3 din Decretul-lege nr. 167/1958, este lipsită de suport legal, în condițiile în care Decretul nr. 167/1958 vizează raporturile juridice civile de drept privat, și nu de drept public, în sfera căruia se regăsește dreptul ANI de a solicita cercetarea averilor.
A reținut instanța că incidența Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă în materia răspunderii civile delictuale este exclusă, termenul general de 3 ani fiind aplicabil doar drepturilor la acțiune care au un caracter patrimonial, din sfera dreptului privat, situație neregăsită în cauză.
În opinia instanței, referirea Comisiei la dispozițiile Legii nr. 176/2010, care la art. 11 alin. (1) reglementează termenul în care poate fi efectuată activitatea de evaluare a declarației de avere, a datelor și a informațiilor privind averea existentă, precum și a modificărilor patrimoniale intervenite existente în perioada exercitării funcțiilor ori demnităților publice, face abstracție de principiul constituțional al neretroactivității legii.
Prin urmare, Curtea a constatat că ordonanța atacată este nelegală.
Împotriva Sentinței pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs B.Ș.A. pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 și art. 3041 Cod procedură civilă.
Asupra excepției de necompetență materială a Curții de Apel București, cu consecința trimiterii cauzei la Tribunalul București.
Recurentul consideră că prin dispozițiile Legii nr. 176/2010 nu a fost stabilită competența de soluționare a Curții de apel decât asupra anumitor acte emise de Comisie, limitativ și expres indicate, astfel încât în situația de față se aplică norma generală în materie, în vederea stabilirii competenței materiale a instanței după natura actului emis.
Actul atacat este emis de un organ care nu are caracterul de autoritate sau instituție publică centrală și, prin urmare, actele Comisiei de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel București nu sunt supuse cenzurii Tribunalului București.
Asupra excepției de inadmisibilitate a acțiunii, cu consecința respingerii cererii ca inadmisibilă.
Recurentul apreciază că instanța de fond a avut o conduită inconsecventă atunci când afirmă că actul atacat nu face parte din categoria celor prevăzute expres de lege, însă același act este cenzurabil prin prisma dispozițiilor Legii contenciosului administrativ.
Deoarece legea indică în mod clar ce acte pot fi supuse controlului instanței, rezultă că interpretarea legii obținută prin analogie se îndepărtează de criteriile de interpretare a legii stabilite de doctrină.
Asupra excepției de prescriere a dreptului material la acțiune.
În opinia instanței de fond, excepția nu poate fi primită deoarece concluzia inaplicabilității dispozițiilor Decretului – Lege nr. 167/1958 conduce la întrunirea prevederilor art. 11 alin. (1) teza a II-a și a III-a, raportat la alin. (2) și (3) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, unde se stabilește un termen de prescripție de 6 luni și un termen de decădere de un an de la data la care a fost cunoscută existența actului nelegal.
Prima instanță a nesocotit dispozițiile obligatorii ale Deciziei Curții Constituționale nr. 415/2010, unde s-a explicat că termenul general de prescripție a dreptului material la acțiune este de 3 ani, aplicabil atât actelor deja efectuate cât și celor viitoare.
Apărările formulate de intimata-reclamantă Agenția Națională de Integritate
Prin concluziile scrise depuse la dosar se aduc argumente în sensul respingerii recursului ca nefondat, respectiv posibilitatea atacării în contencios administrativ a actelor administrative emise de structurile puterii judecătorești.
Mai consideră intimata că în lipsa menționării exprese a posibilității de contestare a actului în discuție nu se impune respingerea acțiunii ca inadmisibilă, ci aplicarea dispozițiilor Legii contenciosului administrativ.
II. Considerentele Înaltei Curți – instanța competentă să soluționeze calea de atac extraordinară exercitată
1. Recursul este nefondat.
Cu privire la soluționarea excepției de necompetență materială de către Curtea de Apel București – Secția contencios administrativ și fiscal și a excepției inadmisibilității acțiunii.
Prin Ordonanța nr. 1/11.03.2011, Comisia de Cercetare a Averilor constituită în baza Legii nr. 176/2010 la Curtea de Apel București a clasat cauza, admițând excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtul B.Ș.A..
Potrivit art. 104 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 176/2010, comisia de cercetare pronunță o ordonanță motivată prin care dispune trimiterea cauzei spre soluționare curții de apel în raza căreia domiciliază persoana a cărei avere este supusă controlului, când se constată că dobândirea acesteia sau a unei cote-părți nu are caracter justificat, sau dispune clasarea cauzei, când constată că proveniența bunurilor este justificată.
Legiuitorul a prevăzut expres competența exclusivă a Curții de apel în raza căreia domiciliază persoana a cărei avere este supusă controlului în situația în care se constată că averea acesteia nu are caracter justificat.
În cealaltă situație, a pronunțării unei ordonanțe de clasare, legiuitorul nu a prevăzut expres nici posibilitatea contestării în justiție și nici instanța competentă să soluționeze pricina.
Omisiunea din cuprinsul actului normativ nu conduce la concluzia că ordonanța de clasare nu poate fi contestată în instanță, întrucât principiile instituite prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului se opun unei atare interpretări.
Accesul la justiție (accesul la o instanță națională) reprezintă un principiu fundamental european al drepturilor omului, iar judecătorul român este obligat să îl aplice, contrar normelor din legislația internă.
Având în vedere că instanța de contencios administrativ se pronunță asupra legalității ordonanței Comisiei atunci când aceasta constată că averea nu are caracter justificat, în mod firesc și celelalte tipuri de ordonanțe pronunțate urmează aceleași reguli.
Partea interesată poate formula acțiune în justiție, folosindu-se de prevederile Legii nr. 554/2004 modificată și completată, cum a procedat în mod corect și intimata-reclamantă A.N.I. în prezentul dosar.
Soluția adoptată de prima instanță, în sensul respingerii excepției de inadmisibilitate a acțiunii, nu a încălcat legea, nu a adăugat la lege și nu a încălcat principiile romane de drept invocate de recurent ubi lex non distinguit, nec non distinguere debemus și excepția est strictissimae interpretationis, deoarece dreptul de acces la instanță nu poate fi limitat printr-o formulare incompletă a legii.
În ceea ce privește competența soluționării pricinii, aceasta aparține în mod firesc aceleiași Curți de apel care se pronunță și în ipoteza prevăzută de art. 104 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 176/2010, neexistând nicio noțiune juridică pentru ca acțiunile întemeiate pe lit. b) a art. 104 alin. (1) să fie soluționate de o altă instanță, în speță, tribunalul.
Asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, reținută de Comisia de Cercetare a Averilor constituită în baza Legii nr. 176/2010 la Curtea de Apel București.
Din actele dosarului rezultă că recurentului-reclamant i-a încetat mandatul de senator la 8.12.2004, iar sesizarea cu privire la caracterul licit/ ilicit al dobândirii averii a fost înregistrată la 13.12.2007.
La momentul publicării în Monitorul Oficial al României nr. 263/28.10.1996 a Legii nr. 115/1996, art. 28 alin. (3) prevede că „cererea de cercetare a averii unei persoane care a deținut o demnitate sau o funcție publică dintre cele prevăzute în prezenta lege, poate fi făcută în termen de cel mult 5 (cinci) ani de la data încheierii mandatului sau a eliberării din funcție”.
Această formă a legii era în vigoare la 8.12.2004, dată când mandatul de senator al recurentului a încetat.
Sesizarea cu privire la caracterul licit sau ilicit al averii recurentului a fost înregistrată în data de 13.12.2007, când se aplica același termen de 5(cinci) ani.
Sub acest aspect, sesizarea a fost făcută în termenul prevăzut de lege.
Ulterior Deciziei Curții Constituționale nr. 415/14.04.2010, a fost continuată procedura de cercetare a averii recurentului conform dispozițiilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 „verificările aflate în curs de desfășurare la Agenție la data intrării în vigoare a prezentei legi continuă potrivit procedurii prevăzute de aceasta”.
Faptul că prin Legea nr. 176/2010 au fost modificate dispozițiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 115/1996 și s-a prevăzut un termen de 3 (trei) ani de formulare a cererii de cercetare a averii unei persoane nu conduce la concluzia că se aplică acest din urmă termen. Normele de procedură cuprinse în Legea nr. 176/2010 sunt aplicabile de la data intrării în vigoare a legii și nu de la data sesizării – 13.12.2007.
Sub acest aspect sunt greșite concluziile conform cărora Legea nr. 115/1996 nu a prevăzut un termen de formulare a sesizării sau cele care susțin aplicabilitatea termenului prevăzut de art. 3 din Decretul – Lege nr. 167/1958 care se referă la raporturile juridice din domeniul privat și nu din domeniul public.
Față de acestea, nefiind întrunite motivele de recurs invocate, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a Cod procedură civilă, recursul va fi respins ca nefondat.
Prin Decizia civilă nr. 2111 din 08 mai 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de Contencios Administrativ și Fiscal a respins recursul declarat de B.Ș.A. împotriva Sentinței nr.267 din 22 ianuarie 2013 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
2. Dosar nr. 911/111/2007* – Decizia nr. 1358 din 13 mai 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția I Civilă
Prin sentința civilă nr. 89/C din 18 martie 2010, Tribunalul Bihor a admis in parte acțiunea formulată de reclamanta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice „Transelectrica” SA București, în calitate de expropriator în numele Statului Român, reprezentată de CNTEE – „Transelectrica” SA – Sucursala de Transport Cluj în contradictoriu cu pârâtul N.F. și, în consecință:
A constatat că imobilul – teren intravilan în suprafață de 37 mp, cu nr. cadastral 10583 înscris în CF NDF 8443 Oradea – este afectat de construcția liniei electrice transeuropene LEA 400 KV Oradea – Bekescsaba – stâlp 8.
A constatat că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege în vederea exproprierii pentru utilitate publică de interes național, declarată prin H.G. nr. 1576/8.12.2005 a imobilului mai sus descris, stabilind cuantumul despăgubirilor la suma totală de 27837 euro, ce va fi plătită în lei la cursul oficial de schimb euro/leu de la data plății efective și care urmează a fi achitată pârâtei, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.
A dispus punerea în posesie a reclamantei asupra imobilului mai sus descris, condiționată de plata integrală și prealabilă a despăgubirii către pârât, precum și întabularea dreptului de proprietate al Statului Român în CF, cu titlu de expropriere.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că, prin procesul-verbal depus la dosar, încheiat de către Comisia pentru efectuarea cercetării prealabile în vederea declarării utilității publice numită prin H.G. nr. 715/2005, s-a constatat că sunt îndeplinite condițiile cerute de Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică și s-a propus Guvernului României ca lucrarea: „LEA 400 KV – Oradea- Bekescsaba. Montarea unei bobine de compensare 100 MV Ar în Stația 400 KV Oradea Sud. Echipamente de telecomunicații și transmisii pentru LEA 400 KV Oradea-Bekescsaba” să fie declarată de utilitate publică, de interes național, având ca expropriator Statul Român, prin Compania Națională de Transport a Energiei Electrice ,,Transelectrica” SA.
Ulterior, prin H.G. nr. 1576 din 8 decembrie 2005, s-a declarat de utilitate publică lucrarea de interes național „LEA 400 KV –Oradea-Bekescsaba(…). La art. 2 s-a stipulat că expropriatorul este Statul Român prin Compania Național de Transport al Energiei Electrice „Transelectrica” SA București.
Conform documentației depuse la dosar, prevăzută de art. 12 din Legea nr. 33/1994, cuprinzând memoriul tehnic, planul de amplasament și delimitare, planul de încadrare în zonă și fișa corpului de proprietate, rezultă că o suprafață de teren de 37 m.p., cu nr. cadastral 10583, înscris în CF NDF 8443 Oradea este afectată de construcția liniei electrice transeuropene „LEA 400 KV –Oradea- Bekescsaba”, stâlp 8.
Din situația de carte funciară depusă la dosarul cauzei, s-a reținut de instanța de fond că proprietar asupra nr. cadastral 10583, teren intravilan în suprafață de 1000 mp, este pârâtul N.L.F.
Conform disp. art. 14 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, instanța a reținut că, în prezenta speță, reclamanta a notificat pârâtul cu privire la propunerile de expropriere a suprafeței necesare fundației stâlpului nr. 8 (37 m.p.), din actele depuse la dosar rezultând că nu s-a depus întâmpinare.
Întrucât părțile nu s-au învoit asupra despăgubirii, în cauza s-a dispus pentru stabilirea cuantumului acesteia, constituirea unei comisii de experți, în condițiile art. 25 din Legea nr. 33/1994.
Tribunalul a reținut că, potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză, imobilul cu nr. cadastral 10583 Oradea este afectat în suprafață de 3988 mp de zona de protecție și de siguranță a ,,LEA de 400 KV”și pe acest teren va fi amplasat stâlpul nr. 8 al rețelei proiectate cu suprafața de 37 mp.
Comisia de specialitate a stabilit că valoarea despăgubirilor datorate de către reclamantă este de 27837 euro, compusă din valoarea terenului de 37 mp expropriat plus suma cuvenită expropriatului pentru servitutea de trecere, raportată la suprafața culoarului de 3988 mp, în sumă de 621,67 euro anual.
Pe de o parte, s-a reținut că suprafața efectivă ce se expropriază este de 37 m.p., pe care se amplasează fundația stâlpului de transport a liniei electrice LEA 400 KV, dar avându-se în vedere faptul că atât vechea legislație cât și cea actuală prevăd în reglementările sale că nu se pot amplasa construcții, clădiri în zona de siguranță și nici la o distanță mai mică de 7 m de o parte și de alta a zonei de siguranță în cazul liniilor electrice LEA 400 KV, decât în baza unei analize de risc întocmită de un proiectant atestat și aprobată de către titularul de licență prin avizul de amplasament, a rezultat că proprietarul terenului nu mai poate să-l exploateze ca eventual teren pentru construcții.
Pe de altă parte, instanța de fond a apreciat că pentru întreaga suprafață afectată de către culoarul de trecere, titularul licenței beneficiază, conform art. 16 alin. (2) paragraful c) din Legea nr. 13/2007, de servitute de trecere care este subterană, de suprafață și aeriană.
Prin urmare, în cuantumul acestor despăgubiri trebuie inclusă și suma pe care reclamanta o va datora cu titlu de taxă anuală pentru exercitarea servituții de trecere, care, potrivit calculelor experților, s-ar ridica la 621,67 euro anual, pe întreaga durată a concesionării.
Având în vedere, însă, că o parte însemnată din teren proprietatea pârâtului este afectată de zona de protecție și de siguranță a ,,LEA de 400 KV” și că în aceste zone se instituie anumite restricții si interdicții, tribunalul a reținut că i s-a adus proprietarului un prejudiciu.
Instanța de fond, potrivit dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, a stabilit despăgubirea cauzată proprietarului, ce se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul produs proprietarului, la suma totală de 27837 euro.
În consecință, având în vedere dispozițiile art. 1 și urm. din Legea nr. 33/1994, precum și art. 1 din Primul protocol adițional la CEDO, tribunalul a apreciat acțiunea formulată ca fiind fondată și fiind întrunite toate condițiile cerute de lege pentru expropriere, și a dispus admiterea acesteia.
Prin decizia nr. 107 din 21 octombrie 2013, Curtea de Apel Oradea – Secția civilă mixtă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice „TRANSELECTRICA” SA, reprezentată prin CNTEE „TRANSELECTRICA” SA – Sucursala de Transport Cluj, împotriva sentinței civile nr. 89/C din 18 martie 2010 a Tribunalului Bihor.
S-a susținut că, potrivit concluziilor celor 3 experți – filele 103-106 dosar fond, terenul afectat de LEA Oradea-Bekecsaba este în suprafață de 3988 m.p., la un preț unitar de 7,71 EURO/m.p., despăgubirea totală fiind de 27.837 euro, iar culoarul de trecere are o lățime de 37,5 m din ax, de cele două părți ale firului de gardă, având coordonatele stenografice cele listate pe planul de amplasament și delimitarea anexă a expertizei.
Curtea de apel a arătat că susținerile apelantei în sensul că prejudiciul ar trebui raportat doar la suprafața efectiv expropriată pe care va fi amplasat stâlpul nr. 8, de 37 m.p. – nu și la terenul traversat de liniile aeriene – nu pot fi primite, întrucât se impune a fi avute în vedere și restricțiile, interdicțiile impuse în zona de protecție și siguranță, zone asupra cărora se stabilește un drept de uz și servitute legală.
S-a mai reținut că, de vreme ce experții au arătat că prin firele electrice circulă o tensiune mare – aspecte ce implică restricții privind cultivarea, irigarea, recoltarea mecanică pentru suprafața de teren de sub culoar, existând pericolul electrocutării – în vederea asigurării unei protecții depline a dreptului de proprietate al pârâtului, se impunea recunoașterea dreptului de a beneficia de repararea integrală a prejudiciului produs ca urmare a exproprierii unei părți din terenul proprietatea sa.
Instanța de control judiciar a mai constatat că, în speță, terenul aflat sub culoar nu poate fi folosit în condiții normale, nu doar pentru construcții în viitor, ci nici pentru scopuri agricole în prezent și acest ultim aspect a fost avut în vedere de instanță și experți când au stabilit câtimea prejudiciului cauzat.
Împotriva deciziei nr. 107 din 21 octombrie 2010 a Curții de Apel Oradea – Secția civilă mixtă a declarat recurs, în termen legal, reclamanta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice „Transelectrica” SA, prin CNTEE „Transelectrica” SA – Sucursala de Transport Cluj, invocând dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 din Codul de procedură civilă.
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 din Codul de procedură civilă, recurenta a arătat că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, stabilind despăgubiri nu doar pentru suprafața de 37 mp solicitată prin acțiune, ci și pentru zona de siguranță și protecție.
Criticile subsumate motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă au vizat motivarea celor două instanțe, în sensul că i s-au adus proprietarului prejudicii, întrucât o parte însemnată din terenul proprietatea pârâtului este afectată de zona de protecție și de siguranță a LEA 400 kV și că, în aceste zone, se instituie restricții și interdicții.
Astfel, recurenta-reclamantă a susținut că acest prejudiciu nu există, deoarece suprafața de teren de 10.000 mp poate fi folosită normal, inclusiv în scopul de a construi, iar avizul de amplasament al operatorului de transport, sistem și analiza de risc necesare în acest sens nu constituie o interdicție sau restricție, ci o măsură de protecție.
Potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor, instanța trebuia să aibă în vedere că, la momentul actual, destinația terenului este „extravilan Oradea” și are categoria de folosință „teren arabil, agricol”.
S-a mai precizat că amplasarea liniei electrice nu va afecta cu nimic utilizarea în viitor a terenului corespunzător aceleiași destinații, iar prejudiciul avut în vedere de instanța de fond și instanța de apel se referă la o posibilitate, la o intenție viitoare și eventuală a proprietarului de a schimba destinația terenului, care nu poate fi cuantificată și stabilită cu certitudine la momentul efectuării raportului de expertiză.
Recurenta a arătat că suprafața expropriată de 37 mp este redusă ca întindere, raportat la întreaga proprietate a pârâtului, astfel încât nu afectează valoarea de piață a întregului teren.
Apoi, s-a susținut că drepturile de uz și de servitute asupra terenurilor stabilite prin Legea nr. 13/2007 în favoarea operatorului de transport se exercită numai în caz de avarie, reparație, retehnologizare etc., cu obligarea titularului licenței de a repara eventualele pagube produse, astfel că, după instalarea capacității energetice, beneficiază de toate atributele dreptului său de proprietate.
De asemenea, s-a arătat că, în privința drepturilor de uz și servitute instituite cu titlu gratuit de către legiuitor în favoarea titularilor de licențe, Curtea Constituțională a statuat prin numeroase decizii constituționalitatea art. 16 din Legea nr. 13/2007, iar prin instituirea acestor drepturi se asigură valorificarea fondului energetic – bun public de interes național – chiar dacă titularul dreptului de proprietate suferă o îngrădire în exercitarea atributelor dreptului său.
Prin urmare, recurenta a susținut că primează interesul general major în fața interesului personal, iar pârâtului i se cuvin despăgubiri doar în condițiile art. 16 alin. (9) din Legea nr. 13/2007, respectiv va fi despăgubit pentru prejudiciile materiale cauzate acestuia.
Recurenta a mai susținut că terenurile aflate sub liniile electrice pot fi cultivate și folosite în agricultură, că pârâtul poate să construiască în zona de siguranță, în condițiile legii, că drepturile de uz și de servitute se exercită numai în caz de avarie, reparație, retehnologizare etc., iar după instalarea capacității energetice pârâtul beneficiază de toate atributele dreptului său de proprietate, astfel că atingerea adusă dreptului de proprietate este minimă, în timp ce despăgubirile calculate de experți și acceptate de instanță sunt ca și cum rețeaua electrică ar ocupa în întregime suprafața de teren de 3.988 mp ce formează zona de protecție și de siguranță, fără ca pârâtul să mai aibă vreo posibilitate de a folosi terenul respectiv.
Prin decizia nr. 6531 din 28 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția civilă și de proprietate intelectuală a admis recursul declarat de reclamanta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice ,,Transelectrica SA, prin CNTEF ,,Transelectrica” SA-Sucursala de Transport Cluj împotriva deciziei nr. 107 din 21 octombrie 2010 a Curții de Apel Oradea – Secția civilă mixtă.
A casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe, reținând în esență, următoarele:
Prin cererea de expropriere formulată de reclamanta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice „Transelectrica” SA, întemeiată pe dispozițiile H.G. nr. 1576/2005 și Legii nr. 33/1994, s-a solicitat exproprierea terenului arabil extravilan în suprafață de 37 mp, proprietatea pârâtului N.F., arătându-se că valoarea despăgubirilor este de 258,27 euro.
În cadrul procedurii prealabile exproprierii, conform înscrisurilor existente la dosar, pârâtul nu a formulat întâmpinare, motiv pentru care, în aplicarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, reclamanta a sesizat instanța competentă.
Pe parcursul procedurii derulate în fața instanței de fond, pârâtul a arătat, prin întâmpinarea depusă la dosarul primei instanțe (filele 25-26), că nu se opune exproprierii, că nu a primit notificarea cu propunerea de expropriere, însă contestă despăgubirile propuse, pe care le-a apreciat ca fiind nesemnificative.
Având în vedere atitudinea procesuală a părților, s-a constatat că sunt aplicabile dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora, atunci când părțile se învoiesc cu privire la expropriere, dar nu și asupra despăgubirii, instanța va lua act de învoială și va stabili despăgubirea.
Prin urmare, față de temeiurile de drept invocate, instanța de apel nu a acordat „plus petita”, această critică formulată de recurenta – reclamantă, fiind nefondată.
Sunt însă fondate criticile referitoare la stabilirea valorii despăgubirilor ce urmează a fi acordate pârâtului. Astfel, potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite, iar conform alin. (2) al aceluiași articol, la calcularea cuantumului despăgubirilor se va ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele produse proprietarului sau altor persoane îndreptățite.
Rezultă așadar, că stabilirea valorii reale a terenului presupune, în primul rând, stabilirea regimului juridic al imobilului, respectiv dacă este teren arabil sau construcții, intravilan sau extravilan, dacă este afectat de sarcini sau servituți etc.
Or, în cauză nu au fost analizate toate aceste aspecte, în condițiile în care, atât recurenta, cât și intimatul, au susținut că există posibilitatea de a construi.
Cu toate acestea, deși din extrasul de carte funciară existent la dosar rezultă că terenul în litigiu este situat în extravilanul municipiului Oradea, iar din cuprinsul raportului de expertiză rezultă că terenul se află aproape de limita intravilanului, nu a fost stabilit dacă imobilul supus exproprierii este arabil sau teren destinat construcțiilor, o asemenea verificare fiind necesară întrucât stabilirea categoriei de folosință a terenului (arabil sau construcții) prezintă importanță în cauză pentru modul în care pârâtul poate să-și exploateze proprietatea.
De asemenea, la stabilirea valorii despăgubirilor, nu s-a avut în vedere în ce măsură este afectat restul proprietății intimatului, față de amplasamentul și poziționarea suprafeței ocupate de fundația stâlpului – 37 mp și de culoarul de trecere a LEA 400 KV Oradea Bekecsaba.
În acest sens, este important de stabilit dacă accesul intimatului la porțiunile de teren neafectate de expropriere este obstrucționat sau îngrădit și, în ce măsură este posibilă exploatarea restului terenului în condițiile date.
În al treilea rând, instanța de apel, menținând în totalitate sentința instanței de fond, a reținut că vechea legislație și actuala reglementare în domeniul energiei electrice prevăd că nu se pot amplasa construcții și clădiri în zona de siguranță și nici la o distanță mai mică de 7 m de o parte și de alta a zonei de siguranță, iar acest lucru reprezintă o greșită aplicare a legii, respectiv a art. 39 alin. (1) lit. a) și art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 13/2007.
Astfel, potrivit art. 39 alin. (1) lit. a) din Legea energiei electrice, pentru protecția instalațiilor de transport se interzice persoanelor fizice sau juridice să efectueze construcții de orice fel în zona de siguranță a instalațiilor, fără avizul de amplasament al operatorului de transport și de sistem, iar potrivit art. 46 alin. (1) lit. a) din lege, pentru protejarea rețelelor electrice de distribuție se interzice persoanelor fizice și juridice să efectueze construcții de orice fel în zona de siguranță a rețelelor electrice de distribuție, fără avizul de amplasament al operatorului de distribuție.
Prin urmare, în zona de siguranță nu este interzis a se construi, dar efectuarea construcțiilor nu poate avea loc decât în condițiile în care există un aviz de amplasament al operatorului, iar acest aspect era un element care trebuia avut în vedere la stabilirea valorii despăgubirii.
Neanalizarea aspectelor menționate conduc la concluzia că instanța de apel nu a lămurit pe deplin împrejurările de fapt ale cauzei, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 312 alin. (5) din Codul de procedură civilă.
Instanța de trimitere a stabilit cu caracter irevocabil că, în rejudecare, se vor administra toate probele necesare, inclusiv proba cu expertiză efectuată în condițiile art. 25 din Legea nr. 33/1994, pentru a se stabili dacă terenul în litigiu este teren arabil sau destinat construcțiilor, dacă existența zonelor de protecție și a zonelor de siguranță afectează valoarea reală a imobilului, precum și dacă accesul la porțiunile de teren neafectate de obiectivul reclamantei este obstrucționat sau îngrădit și condițiile în care este posibilă exploatarea terenului rămas, în funcție de destinația sa, iar în ipoteza în care se va stabili că terenul în litigiu este teren construibil, la valoarea despăgubirilor se vor avea în vedere și interdicțiile impuse persoanelor fizice și juridice de Legea energiei electrice nr. 13/2007, referitoare la necesitatea edificării construcțiilor doar în baza unui aviz de amplasament.
În ceea ce privește amplasarea de construcții, clădiri în zone de siguranță, reclamanta a invocat faptul că nu este prevăzută o astfel de interdicție în Legea nr. 137/2007 a energiei electrice, ci este vorba de avizul de amplasament și apoi, de analiza de risc.
Cu privire la prejudiciu, reclamanta a arătat că acesta nu există, nu este cert, la această dată fiind vorba de un teren arabil extravilan care poate fi utilizat în viitor, cu aceeași destinație.
În rejudecare, prin decizia nr. 51 din 1 octombrie 2013, Curtea de Apel Oradea – Secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice ,,Transelectrica SA București prin CNTEE ,,Transelectrica” SA – Sucursala de Transport Cluj împotriva sentinței civile nr. 89/C din 18 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a menținut-o.
A dispus obligarea reclamantei la plata către intimatul-pârât N.F. a sumei de 1200 lei cheltuieli de judecată, în apel.
Pentru a decide astfel, instanța de rejudecare a reținut următoarele:
Astfel, cum rezultă din chiar acțiunea reclamantei apelante, prin H.G. nr. 1576/2005 s-a declarat utilitatea publică a imobilului reprezentând teren extravilan în suprafață de 37 mp cu nr. cadastral 10583 înscris în CF NDF 8443 aparținând pârâtului intimat fiind afectat de construcția stâlpului cu nr. 8 al liniei electrice transeuropene și demarată procedura de expropriere, stabilindu-se o despăgubire de 258,27 euro, plătibilă în lei la cursul oficial de schimb la data plății efective.
Instanța de fond în urma expertizei administrate a stabilit despăgubirea la suma de 27.837 euro, sumă menținută și de instanța de apel în primul ciclu procesual, prin decizia nr. 107 din 21.10.2010, casată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 6531 din 28.09.2011, instanța supremă reținând ca fiind fondate criticile apelantei referitoare la stabilirea valorii despăgubirilor.
Instanța de apel, în rejudecare a avut în vedere dispozițiile art. 315 alin. (1) Cod procedură civilă, care prevăd că în caz de casare, hotărârea instanței de recurs asupra problemei de drept dezlegată și asupra necesității administrării de probe sunt obligatorii.
În acest sens, conform acestor îndrumări obligatorii ale instanței de control judiciar, instanța a suplimentat probațiunea, a dispus efectuarea unei expertize în condițiile art. 25 din Legea nr. 33/1994 pentru a se răspunde obiectivelor stabilite de instanța de trimitere.
Proba cu expertiză a fost efectuată în condițiile art. 25 din Legea nr. 33/1994, comisia de experți fiind compusă dintr-un expert numit de instanță, unul de expropriatorul apelant și unul de către intimatul-pârât.
Alte probe, apelanta nu a mai solicitat și nici nu a mai administrat în această fază procesuală.
Concluziile expertizei efectuate au fost următoarele:
În ceea ce privește terenul, la data expertizei avea destinația de teren arabil extravilan, iar cu privire la zona de protecție și zona de siguranță, experții au concluzionat că existența acestora afectează valoarea reală a imobilului.
De asemenea, accesul la porțiunile neafectate de obiectivul reclamantei este obstrucționat, în sensul existenței pericolului de electrocutare la trecerea cu utilaje agricole mai mari, condiții în care, deși terenul rămas poate fi utilizat ca teren agricol, trecerea dintr-o parte în cealaltă a zonei de protecție a utilajelor agricole, nu se poate face prin zona de siguranță.
Referitor la o eventuală stabilire a terenului din litigiu, ca fiind construibil – edificarea construcțiilor poate fi făcută, doar în baza unui aviz de amplasament prevăzut de Legea nr. 13/2007, dar conform răspunsului la obiectivul nr. 1 (terenul fiind arabil), comisia de experți a răspuns și obiecțiunilor formulate de apelantă – arătând, că în viitor ar putea fi intravilan și deci construibil – câtă vreme la 90 m de imobilul în litigiu este intravilanul Municipiului Oradea fiind edificate construcții, iar la 500 m intravilanul localității Cihei.
La obiectivul nr. 2 a precizat că valoarea tensiunii fiind foarte mare, de 400.000 V se impun restricții la cultivarea, irigarea și recoltarea mecanizată pe suprafața de teren de sub culoar, fiind afectată valoarea reală a imobilului – experții făcând trimitere la Normativul NTC 32/2004 privind liniile aeriene de energie electrică peste 1000 V.
La punctul 3, unde a stabilit obstrucționarea accesului la restul terenului s-a precizat incidența art. 39 din Legea nr. 13/2007 privind interdicțiile impuse proprietarului terenului pentru protecția instalațiilor transportului energiei.
În ceea ce privește completarea la expertiză (solicitată de apelantă), comisia de experți a concluzionat că terenul este scos definitiv din circuitul agricol și anume: suprafața de 37 mp de sub stâlpul de curent; suprafața ocupată de culoarul de trecere a liniei electrice de 3988 mp și suprafața imposibil de utilizat în regim normal de 1614 mp, în total 5639 mp teren.
Făcând un calcul la valoarea de piață a expropriatorului – apelant de 7,71 euro/mp (deși în zonă terenul vândut prin agenție imobiliară este de 11,94 euro/mp teren cu amplasament mai defavorizat față de cel din litigiu – extras de site-ul anunțurilor imobiliare) plata servituții anuale pentru culoarul de trecere ar fi de 1229 euro/an, iar cel pentru suprafața de 1614 mp de 497,7 euro/an, total 1726 euro/an, ce urmează a fi înmulțit cu 25 de ani – perioada de amplasare – la care se adaugă suprafața de 37 mp și culoarul de trecere respectiv 2945 euro/ an +285 euro, valoarea terenului de sub stâlp în cazul includerii și a suprafeței de 1614 mp, care impietează la accesul restului terenului pârâtului-intimat.
Așadar, conform concluziilor expertizei, terenul în litigiu este agricol, dar la limita intravilanului a două localități, Municipiul Oradea și localitatea Cihei, fiind de notorietate și extinderea zonei Metropolitane Oradea, limita în momentul efectuării expertizei fiind de doar 90 m.
Cât privește afectarea restului terenului proprietatea intimatului, aceasta a reieșit cu claritate din lucrarea de expertiză, experții concluzionând că terenul de 5639 mp este scos definitiv din circuitul agricol (37 mp stâlpul de curent, culoarul de trecere de 3988 mp și suprafața de 1614 mp imposibili de utilizat în regim normal).
În concluzie, din probele administrate în cauză, inclusiv în rejudecarea apelului- expertiza prevăzută de art. 25 din Legea nr. 33/1994 dispusă de instanța de control – a rezultat o valoare mai mare a despăgubirilor aferente terenului supus exproprierii, și anume de 43.460 euro, față de 27.837 euro despăgubiri stabilite de instanța de fond.
Astfel, cum a reținut și instanța de fond, Constituția României prin art. 44 garantează și ocrotește proprietatea privată și stipulează că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică dar cu dreaptă și prealabilă despăgubire, iar în cazul că părțile au păreri divergente, despăgubirile se stabilesc prin justiție, aceleași dispoziții fiind regăsite și în art. 1 din Legea nr. 33/1994.
Conform art. 26 alin. (1) din acest ultim act normativ, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și prejudiciul cauzat proprietarului, alin. (2) stipulând că la calculul despăgubirilor, experții și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând imobilele similare în unitatea administrativ teritorială la acea dată precum și daunele aduse proprietarului, expertiza de față răspunzând acestor cerințe, în opinia instanței, apelanta-reclamantă neadministrând alte probe contrare și nesolicitând o nouă lucrare de expertiză, conform art. 212 alin. (2) Cod procedură civilă.
Actuala lege a energiei și gazelor naturale Legea nr. 123/10.07.2012 transpune Directiva 2009/72/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13.07.2009 și prevede explicit zona de siguranță și zona de protecție, culoarul de trecere a liniei electrice, dreptul de servitute legală, art. 17 privind exproprierea făcând referire, atât la despăgubirea proprietarului, cât și la concesionarea pe durata existenței capacității energetice, limitări ale dreptului de proprietate cu dreptul de uz și servitute, acces la utilități, restrângerea unor activități, durata, conținutul, limitele și despăgubirile.
Instanța de rejudecare a precizat că, deși hotărârea instanței de apel a fost casată în întregime, singura critică formulată de apelantă și reținută de instanța de control a fost cea privind cuantumul despăgubirilor, restul dispozițiilor privind exproprierea propriu-zisă a imobilului, nefiind contestate de niciuna din părți.
În temeiul art. 274 alin. (1) Cod procedură civilă apelanta-reclamantă aflată în culpă procesuală, a fost obligată la cheltuieli de judecată în cuantum de 1200 lei.
Împotriva deciziei nr. 51 din 1 octombrie 2013 a Curții de Apel Oradea – Secția I civilă a declarat recurs reclamanta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice ,,Transelectrica” SA prin CNTEE ,,Transelectrica” SA invocând motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
Astfel, criticile reclamantei vizează interpretarea greșită de către instanțe a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, precum și cele ale art. 16, 19-21 și art. 39 din Legea energiei nr. 13/2007.
Se susține de către recurenta-reclamantă că, în mod nelegal, instanța de apel în rejudecare nu a ținut cont de faptul că accesul intimatului-pârât la porțiunile de teren neafectate de expropriere nu este obstrucționat sau îngrădit și că acesta poate să își exploateze restul terenului, ignorând recomandările obligatorii de casare pronunțate de instanța superioară.
Se menționează de către reclamantă că evaluarea experților și despăgubirile stabilite de instanțe determină un prejudiciu eventual, ci nu unul cert, prejudiciu ce nu poate fi cuantificat și stabilit cu certitudine la momentul efectuării raportului de expertiză.
Se arată în motivarea recursului că, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 trebuie luate în calcul ipotezele existente la data întocmirii raportului de expertiză și nu simple ipoteze viitoare, întrucât destinația actuală a terenului este extravilan Oradea și categoria de folosință ,,teren arabil, agricol”, astfel cum a stabilit raportul de expertiză.
Totodată se aduc critici instanței de apel, care a reținut greșit că i s-au adus proprietarului prejudicii, întrucât o parte însemnată a terenului proprietatea pârâtului este afectat de ,,zona de protecție și de siguranță” a LEA 400 KV și că în aceste zone se instituie restricții.
Recurenta-reclamantă susține că amplasarea liniei electrice nu va afecta cu nimic utilizarea în viitor a terenului corespunzător aceleiași destinații, iar potrivit normativului NTE003/04/00 la cap. XVII art. 222 se prevede luarea tuturor măsurilor de protecție a mediului, ținând seama printre altele și de influența câmpurilor electromagnetice, neexistând astfel efecte negative periculoase.
Criticile reclamantei vizează faptul că nu există un prejudiciu în ceea ce privește exploatarea agricolă a porțiunii de teren ce constituie zona de protecție și de siguranță a liniei.
Se arată că nu pot fi luate în considerare concluziile raportului de expertiză preluate și de instanța de apel referitore la plata unei redevențe anuale pentru zona de protecție și zona de siguranță a liniei electrice, întrucât sunt lipsite de temei legal.
Intimatul-pârât N.F. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
Recursul este fondat și urmează a fi admis pentru considerentele ce succed:
În ceea ce privește zona de siguranță și de protecție a liniei electrice, art. 21 din Legea energiei nr. 13/2007 precizează că va fi expropriat terenul necesar pentru înființarea și funcționarea capacității energetice.
Așadar, ,,culoarul de trecere” sau ,,zona de protecție și zona de siguranță”, potrivit definiției legale sunt zone adiacente capacităților energetice în care se stabilește doar un drept de servitute legală, astfel cum prevede art. 20 alin. (3) și, nu un drept de proprietate.
Nici aprecierea instanței de apel – în sensul că drepturile de uz și de servitute asupra terenurilor stabilite prin Legea energiei electrice nr. 13/2007 (art. 16 și art. 19-20) în favoarea operatorului de transport ar reprezenta o atingere adusă dreptului de proprietate al pârâtului prin simplul fapt al existenței lor – nu este fondată deoarece aceste drepturi se exercită numai în caz de avarie, reparație, retehnologizare etc. și cu obligarea titularului licenței de a repara eventualele pagube produse, astfel că, după instalarea capacității energetice, proprietarul terenului afectat de existența drepturilor de uz și de servitute, beneficiază de toate atributele dreptului său de proprietate.
Această critică vizează greșita acordare de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin expropriere, având în vedere că pârâtul nu poate construi în zona de siguranță, iar amplasarea liniei electrice nu afectează potențialul agricol al terenului, drepturile de uz și de servitute exercitându-se doar în caz de avarie, reparație și retehnologizare.
În același context, s-a susținut de către recurenta-reclamantă că instanțele au nesocotit raportul de mediu cu privire la riscurile generate de câmpurile electrice și electromagnetice.
Cât privește delimitarea zonei de siguranță și de protecție a liniei, astfel cum s-a reținut, legiuitorul a avut în vedere numai terenurile pe care ar putea funcționa capacități energetice ce urmează a fi înființate cu privire la terenurile pe care ar fi așezați stâlpii și stațiile, nu și terenurile care sunt traversate de liniile aeriene. Fundația stâlpului are o suprafață de 37 mp și această suprafață de teren a fost expropriată.
Art. 3 pct. 67 și 69 și art. 20 alin. (3) din același act normativ stabilesc că zona de protecție și zona de siguranță sunt zone adiacente capacităților energetice în care se constituie restricții și interdicții în scopul funcționării normale și evitarea punerii în pericol a persoanelor, bunurilor și mediului, asupra cărora se stabilește doar un drept de servitute legală [așa cum prevede art. 20 alin. (3)] și nu un drept de proprietate. După instalarea capacității energetice, pârâtul beneficiază de toate atributele dreptului său de proprietate, reclamanta având practic doar un drept de acces la stâlpul de înaltă tensiune numai în caz de retehnologizare și avarii.
Zona de protecție și siguranță constituie un perimetru imaginativ, fără a fi delimitat fizic, aflat sub linia de înaltă tensiune și, în principal, în afara axului acesteia, în interiorul căruia singura limitare concretă privește construirea de imobile pentru care este necesară obținerea unui aviz, fără ca edificarea unei construcții să fie interzisă. Fiind o normă specială este de strictă interpretare și aplicare, astfel că este nelegală extinderea și la alte activități.
Legea energiei electrice nr. 13/2007 nu stabilește interdicția de a construi în zona de siguranță a unei linii electrice, ci dispune doar ca efectuarea construcțiilor să se facă cu avizul de amplasament al operatorului de transport și sistem.
Prin urmare, nelegal și cu încălcarea criteriilor legale cuprinse în corpul legii exproprierii, instanțele au stabilit un cuantum al despăgubirii excesiv de mare, care nu se constituie, astfel, într-o justă și echitabilă despăgubire, în accepțiunea normelor dreptului prival și cel general al colectivității.
Referitor la cuantumul despăgubirilor acordate, criticile sunt fondate iar sub acest aspect, soluția instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Despăgubirile stabilite de instanța de fond și validate de instanța de apel au într-adevăr un caracter eventual și, nu unul cert.
Potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 se vor lua în calcul ipotezele existente la data întocmirii raportului de expertiză și, nu simple ipoteze viitoare, incerte.
Astfel, prin concluziile raportului de expertiză (completarea de la fila 83 dosar apel) s-a stabilit valoarea despăgubirilor pentru terenul în litigiu și răspunzând tuturor obiectivelor acestui raport s-a stabilit că, în mod direct este scoasă definitiv din circuitul agricol suprafața de teren situată sub stâlpul de curent de 37 mp, identificat sub nr. cadastral 10582/2 Oradea, suprafața ocupată de culoarul de trecere de 3988 mp, la care se mai adaugă suprafața imposibil de utilizat în regim normal după funcționarea capacității energetice de 1614 mp.
În apel, cale devolutivă de atac, instanța de rejudecare a răspuns tuturor obiectivelor stabilite prin decizia de casare nr. 6531/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție solicitând un nou raport de expertiză, în sensul obiectivelor stabilite de instanța de trimitere, iar, ulterior, la acest raport reclamanta a formulat obiecțiuni (fila 92 dosar apel).
Răspunzând obiecțiunilor prin completarea la raportul de expertiză cu privire la cuantumul despăgubirilor, experții au stabilit că pentru valoarea terenului scos definitiv din circuitul agricol, despăgubirile ce se cuvin pârâtului sunt de 285,27 euro (37 mp x 7,71 euro/mp= 285,27 euro), astfel cum rezultă din varianta a II-a (fila 117 dosar apel).
Instanța de apel a nesocotit varianta a II-a din completarea la raportul de expertiză și validând cuantumul despăgubirilor stabilite de instanța de fond (27.837 euro), prin modul în care a stabilit prejudiciul, cu încălcarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, instanța de control judiciar a pornit de la o premisă greșită, constând în absolutizarea exercițiului prerogativelor dreptului de proprietate al pârâtului, făcând abstracție de prevederile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituție, potrivit cărora conținutul și limitele acestor drepturi trebuie stabilite prin lege.
Stabilirea valorii de circulație a imobilului supus exproprierii constituie unicul element necesar în scopul determinării unei despăgubiri juste și echitabile în accepțiunea legii generale în materie, dar și a normelor constituționale (art. 44 din Constituție).
Reținându-se caracterul excepțional al cedării proprietății prin expropriere și în scopul asigurării unei protecții depline și adecvate a dreptului de proprietate privată, dispoziția menționată din legea fundamentală a fost preluată ca atare, în Legea nr. 33/1994, prin art. 1 din acest act normativ legiuitorul statuând că ,,exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă și prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească”.
Conform art. 26 din Legea nr. 33/1994 ,,despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite”.
,,La stabilirea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului” (…).
Așadar, evaluarea experților, despăgubirile stabilite prin varianta a II-a a completării raportului de expertiză respectă criteriile prevăzute de art. 26 alin. 2 din Legea nr. 33/1994 prin stabilirea unui prejudiciu cert, singurul susceptibil de reparare.
Față de considerentele expuse, fiind incidente criticile încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte va admite recursul, va modifica decizia atacată și va admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 89/C din 18 martie 2010 a Tribunalului Bihor.
Va schimba în parte sentința tribunalului, în sensul că va stabili cuantumul despăgubirilor la 285,27 euro, echivalentul în lei la cursul oficial al plății efective. Va menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Prin decizia civilă nr. 1358 din 13 mai 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă a admis recursul declarat de reclamanta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice „Transelectrica” SA prin CNTEE „Transelectrica” SA Sucursala de Transport Cluj împotriva deciziei nr. 51 din 1 octombrie 2013 a Curții de Apel Oradea – Secția I civilă, a modificat decizia recurată, în sensul că a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței nr. 89/C din 18 martie 2010 a Tribunalului Bihor – Secția civilă, a schimbat în parte sentința, în sensul că a stabilit cuantumul despăgubirilor la 285,27 euro, echivalentul în lei la cursul oficial de la data plății efective, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.
3. Dosar nr. 953/30/2010 – Decizia nr. 172 din 23 ianuarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția a II-a Civilă
Prin sentința civilă nr. 2371/27.09.2010, Tribunalul Timiș a admis acțiunea reclamantului B.R.-I. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în parte, și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să-i plătească reclamantului 9.900 euro, în echivalent lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral, suferit în nume propriu, și 5000 euro, în echivalent lei în calitate de descendent gradul I, pentru prejudiciul moral suferit de defuncții săi părinți B.E. și B.V.-A..
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere că prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 953/30/15.02.2010, reclamantul B.R.-I. a chemat in judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate că atât reclamantului cât și părinților săi B.E. și B.V.-A., le-au fost aplicate măsuri administrative cu caracter politic prin dislocarea lor din comuna Crăiești, jud. Mureș și stabilirea domiciliului forțat în orașul Târgu-Mureș, jud. Mureș, în perioada 02.03.1949 – 09.08.1963; obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum de 600.000 euro (în echivalent lei la data plății), pentru prejudiciul moral suferit de reclamant și de antecesorii săi, prin dislocarea și stabilirea domiciliului forțat în Târgu-Mureș, jud. Mureș, în perioada 02.03.1949 -09.08.1963; obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative, care nu le-au fost restituite și pentru care nu au obținut despăgubiri, în cuantum de 400.000 euro, respectiv echivalentul în lei la data plății efective, acest prejudiciu material provenind din:
– confiscarea tuturor utilajelor agricole care serveau cultivării și întreținerii celor 50 ha teren agricol din comuna Crăiești, jud. Mureș, aparținând antecesorilor săi, constând în: 1 (un) tractor, l (una) batoză, l (un) motor tracțiune batoză, 6 (șase) pluguri, 4 (patru) grape, 4 (patru) discuitoare, 4 (patru) care, 4 (patru) căruțe, 2 (două) trăsuri, 1 (șaretă), 2 (două) sănii trase de cai, l (una) presă de struguri,
– confiscarea animalelor din gospodărie, respectiv 30 (treizeci) vaci de lapte Siementhal, 100 (una sută) porci, 8 (opt) boi, 10 (zece) cai, 500 (cinci sute) oi, producția agricolă de pe cele 50 ha teren situate în comuna Crăiești, pe perioada deportării sale și a familiei sale, respectiv 02.03.1949 – 09.08.1963, conform datelor privind producția agricolă medie la hectar în această perioadă deținute de Direcția regională de Statistică Mureș,
– confiscarea întregului inventar gospodăresc din imobil, producției agricole și a alimentelor, respectiv burduf pentru fierărie, scule pentru potcovit caii, scule pentru reparat căruțe, scule pentru zidărie, harnașamente pentru cai, juguri pentru boi, casă de bani, bijuterii de familie, război de țesut, stofe, 2 (două) puști de vânătoare, mobilier (sufragerie, dormitor, living, bucătărie, baie, bibliotecă, cameră copil), provizii alimente (caș, carne, untură, slănină, șunci, faină grâu, mălai, vin),
– obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând acțiunea formulată de reclamant, tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată în parte, reclamantul făcând dovada conform adreselor B-220/23.09.1999 și B-217/23.11.2000, emise de Ministerul Justiției, Direcția Instanțelor Militare, că, împreună cu părinții săi, B.E. și B.V.-A., au fost strămutați, din localitatea Crăiești, județul Mureș, în localitatea Târgu Mureș, ca urmare a exproprierii bunurilor, în baza Decretului nr. 83/1949, domiciliul forțat întinzându-se pe perioada 02.03.1949 – 09.08.1963 când, prin ordinul MAI nr. 792760/1963 li s-au ridicat restricțiile domiciliare.
Astfel fiind, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, a fost admisă in parte acțiunea și a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să-i plătească reclamantului 9900 euro, în echivalent lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral, suferit în nume propriu și 5000 euro în echivalent lei, în calitate de descendent gradul I pentru prejudiciul moral suferit de defuncții săi părinți: B.E. și B.V.-A..
A fost respinsă în rest acțiunea, întrucât nu s-a făcut dovada confiscării bunurilor mobile și imobile pentru care s-au solicitat despăgubiri bănești.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul V.R.I. cât și pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, solicitând fiecare schimbarea hotărârii, reclamantul în sensul admiterii pretențiilor sale, iar pârâtul în sensul respingerii integrale a acțiunii.
Examinând sentința civilă atacată prin prisma motivelor de apel invocate, cât și din oficiu, potrivit efectului devolutiv al apelului, s-a constatat de către instanța de apel că ambele apeluri sunt fondate.
S-a reținut în rezumat că, referitor la cererea de despăgubiri morale, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Sub aspectul efectelor și al regimului juridic, abrogarea unui act normativ este similară revocării mutuale a unui act juridic în timp ce neconstituționalitatea unei legi este similară nulității actului juridic. Atât abrogarea actului normativ cât și revocarea actului juridic presupun acte (normative/juridice) inițial valabile, în schimb neconstituționalitatea unei legi ori nulitatea actului juridic civil exprimă deficiențe ce împiedică nașterea valabilă a actului respectiv. Practic efectul declarării neconstituționalității unui text de lege care consfințește un drept subiectiv civil îl constituie stabilirea nașterii nevalabile a acelui drept și pe cale de consecință imposibilitatea recunoașterii lui de către instanță ori de către o altă autoritate.
A reține argumentele reclamantului privind neretroactivitatea Deciziei Curții Constituționale, ar însemna a fi lăsată fără finalitate o instituție juridică de o deosebită importanță într-un stat de drept, consacrată constituțional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamantul nu a avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă și executorie care ar putea constitui un „bun” în accepțiunea jurisprudenței CEDO ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.
S-a reținut că reclamatul încearcă să creeze o confuzie între instituții juridice diferite, cu conținut și regim juridic distinct, lucru ce nu poate fi acceptat. Aserțiunile vizând neretroactivitatea legii civile nu sunt aplicabile în cauză, întrucât decizia Curții Constituționale nu este o lege, ci o hotărâre, ce se publică în Monitorul Oficial, astfel că nu se impune respectarea principiului enunțat de art. 1 C.civ. și art. 15 alin. (2) din Constituția României, al neretroactivității legii civile noi.
Dispozițiile CEDO și ale Primului Protocol adițional la CEDO nu au fost încălcate prin sentința atacată, care este urmarea unei juste aplicări a acestora prin raportare la jurisprudențele acestei instanțe europene.
Nu s-a putut reține nici încălcarea disp. art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la CEDO, în speță nefiind constatată existența vreunui motiv/cauză de discriminare a reclamantului în raport de alte persoane. De asemenea, nici încălcarea principiului egalității în fața legii nu poate fi constatată în condițiile în care decizia Curții Constituționale este obligatorie de la data pronunțări sale în toate cauzele ce nu au fost soluționate definitiv, Legea nr. 47/1992 instituind criterii obiective în funcție de care deciziile Curții Constituționale produc efecte juridice.
Neretroactivitatea deciziilor Curții Constituționale, vizează pricinile soluționate deja definitiv, în care părțile au dobândit un „bun” în accepțiunea art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO, și nu situația promovării unei acțiuni, ce nu conferă nici măcar o „speranță legitimă” reclamantului.
Totodată, contrar a ceea ce recurentul susține, Decizia nr. 1358/21.10.2010 trebuie aplicată și cauzelor nefinalizate până la data publicării ei printr-o hotărâre definitivă (cum este și cazul de față) – așa cum în mod corect a și argumentat instanța de fond – nefiind vorba în această situație de o încălcare a principiului neretroactivității.
Că această interpretare este corectă rezultă, de dată recentă, și din Decizia nr. 12/19.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de recurs în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat definitiv problema modului de aplicare în timp a deciziei instanței constituționale.
Pentru aceste considerente, rezultă că despăgubirile pentru daune morale nu au temei legal, astfel că susținerea din apelul reclamantului pentru majorarea cuantumului acestora este nefondată, însă este fondat apelul pârâtului, motiv pentru care va fi admis, apel prin care s-a solicitat respingerea cereri ide despăgubiri cu titlu de daune morale.
Apelul reclamantului a apreciat ca fondat în privința modului de soluționare de către tribunal a petitului pentru acordarea despăgubirilor pentru daunele materiale ce i-au fost cauzate familiei sale prin confiscarea abuzivă a bunurilor din patrimoniu.
Curtea a constatat că fundamentul juridic al unei asemenea solicitări este art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 care, după intrarea în vigoare a acestei legi, nu a fost supus niciunei modificări – nici măcar parțiale – și nici nu a fost declarat neconstituțional.
Textul acestui articol [alin. (1)] arată că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6.03.1945 – 22.12.1989 sau care a făcut obiectul unei măsuri cu caracter politic, precum și, după decesul ei, soțul sau descendenții acesteia până la gradul II inclusiv pot solicita instanței, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate o dată cu comiterea faptului abuziv dacă bunurile nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 modificată și completată sau ale Legii nr. 247/2005 cu modificările și completările ulterioare [art. 5 alin. (1) lit. b)].
Același articol în alin. (5) prevede că acordarea de despăgubiri în condițiile anterior menționate atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse în condițiile legilor amintite.
Analizarea conținutului textelor menționate, a conținutului inițial al art. 5 alin. (1) lit. a) referitor la despăgubirile pentru daune morale și a celui prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. c) (referitor la repunerea în drepturi sau la înlăturarea efectelor degradării militare), demonstrează că prin promovarea Legii nr. 221/2009 legiuitorul a urmărit să înlăture pe cât posibil, complet toate consecințele grave și serioase produse de abuzurile vechiului regim politic, indiferent de natura lor.
În interpretarea în context a legii și constatând că dacă pentru restituirea imobilelor confiscate abuziv de stat au fost adoptate succesiv în timp diferite legi (Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, Legea nr. 18/1991 cu modificările și completările lor), pentru restituirea bunurilor mobile confiscate ca efect al condamnărilor sau măsurilor administrative cu caracter politic, nu a existat până la apariția Legii nr. 221/2009 nici un act normativ similar, de aceea nu se poate în mod rațional afirma că această categorie de bunuri nu ar face obiectul de reglementare al legii.
Este adevărat că art. 5 alin. (1) lit. b) al Legii nr. 221/2009 condiționează acordarea reparației materiale pentru bunurile confiscate de declanșarea procedurilor Legii nr. 10/2001 modificate și completate și ale Legii nr. 247/2005 modificate și completate, însă această referință nu poate avea alt scop decât cel de evitare a stabilirii unei duble despăgubiri în una și aceeași materie, fără însă a se putea concluziona că se exclude în mod implicit, alternativa acordării despăgubirilor pentru bunurile mobile confiscate ce nu mai pot fi restituite în natură.
Prin urmare, Curtea a constatat că interpretarea atentă a legii recunoaște reclamantului beneficiul unei astfel de reparații.
Cu toate acestea, fiind vorba de o lege specială, prin excepție de la regulile răspunderii civile delictuale care a stat la baza ideii de reparație materială pe care statul și-a asumat-o în mod voluntar, el nu va răspunde decât în mod limitat, la nivelul pagubei efective, respectiv a contravalorii bunurilor confiscate – și evident dovedite în mod neechivoc – nu și pentru folosul nerealizat, lucru rezultat cu claritate din formularea alin. (1) lit. b) al art. 5 al Legii nr. 221/2009.
Reținând aceste aspecte și coroborând probele cu înscrisuri, testimoniale și expertiza din dosar, Curtea a constatat ca dovedite pretențiile reclamantului și justificate doar în privința bunurilor din procesul-verbal de confiscare încheiat la 2.03.1949 de Direcția Gospodăriilor Agricole de Stat.
La dosarul cauzei a fost depusă de către reclamant o expertiză extrajudiciară cu privire la calculul valorii de piață a bunurilor mobile confiscate, iar instanța a dispus la solicitarea acestuia, două expertize judiciare pentru evaluarea despăgubirilor solicitate.
Deși reclamantul a optat pentru expertiza efectuată de expert Ș. I. [solicitând constatarea nulității expertizei efectuată de expert P. T., cu motivarea că încalcă dispozițiile art. 208 (1) Cod pr. civ. și că nu a cuprins toate bunurile], Curtea a apreciat ca fiind concludentă expertiza efectuată de acest din urmă expert ea fiind efectuată conform obiectivelor stabilite precum și cu respectarea dispozițiilor art. 208 Cod pr. civ., bunurile expertizate regăsindu-se în procesul-verbal din 5.11.2011 semnat de reclamant (fila 83 dosar apel), fără obiecții.
Conform acestui raport de expertiză, valoarea prejudiciului actualizat raportat la bunurile mobile confiscate de Statul Român de la antecesorul reclamantului, este de 67.884 lei (fila 80 dosar apel).
În condițiile în care, astfel cum arată procesul-verbal de confiscare, printre bunurile confiscate se aflau și stocuri din recoltele existente în hambare, rezultă în mod evident că bunurile din gospodărie fuseseră utilizate și nu puteau fi considerate ca bunuri noi, situație în care evaluarea făcută nu poate fi apreciată ca și concludentă pentru stabilirea unor despăgubiri adecvate.
În plus, reclamantul nu a dovedit faptul că utilajele din inventarul agricol care a făcut obiectul confiscării fuseseră achiziționate ca noi chiar înainte de acel moment.
De aceea, instanța consideră mai elocventă cealaltă expertiză, întrucât expertiza efectuată de expert P. T. a folosit ca metodă de calcul valoarea de piață a bunurilor confiscate (singura posibil de efectuat în condițiile în care acestea nu au putut fi vizualizate), adică tocmai același reper pe care l-a avut în vedere și expertiza extrajudiciară de care a înțeles inițial să se prevaleze reclamantul.
Expertiza efectuată de expert Ș. I., calculează în plus contravaloarea producției agricole de pe 50,25 ha teren, fără a se face însă dovada de către reclamant că în perioada respectivă (1950-1963) terenul ar fi fost cultivat cu plantele la care se face referire în expertiză. În plus, prin Legea nr. 221/2009 – astfel cum s-a arătat în cuprinsul prezentei – nu poate fi acordat cu titlu de despăgubiri valoarea folosului nerealizat.
Pentru toate aceste considerente, Curtea de Apel a admis apelurile declarate de reclamantul B.R.I. și de pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva sentinței civile nr. 2371/27.09.2010 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. 953/30/2010, pe care a schimbat-o, în sensul că a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul B.R.I. împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 67884 lei cu titlu de despăgubiri parțiale pentru daunele materiale și a respins în rest celelalte pretenții.
Instituția pârâtă a fost obligată să-i plătească reclamantului și suma de 5000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând onorariu avocat și experți.
Împotriva deciziei civile nr. 173 din 23.10.2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. 953/30/2010 au declarat recurs, în termen legal, atât pârâta, cât și reclamantul.
În motivarea recursului, pârâta a invocat, în esență, faptul că dovada declanșării procedurilor administrative sau judiciare în temeiul legilor speciale de reparație reprezintă, contrar opiniei instanței de apel, un veritabil fine de neprimire.
În ceea ce privește valorile bunurilor mobile calculate de expert, s-a învederat faptul că valorile stabilite de expert trebuie calculate fără TVA.
Totodată s-a solicitat diminuarea valorii producției menționată în raport cu anumite procente și s-a învederat că atât expertul, cât și instanța de judecată nu au avut în vedere și nu au cuantificat beneficiile de care reclamantul a beneficiat ca urmare a aplicării Decretului –Lege nr. 118 din 1990.
S-a apreciat de către recurentă că instanța de apel nu a aplicat prevederile art. 5 indice 1 introdus de pct. 2 al art. I din O.U.G. nr. 62/2010 în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ..
Recurentul reclamant, în motivarea recursului, și-a exprimat nemulțumirea față de împrejurarea că instanța de apel nu a omologat raportul de expertiză întocmit de expertul S. I., ci un alt raport ale cărui concluzii nu au răspuns obiectivelor încuviințate de instanță.
S-au invocat de către recurent încălcarea dispozițiilor art. 208 Cod de procedură civilă la efectuarea expertizei și art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 în ceea ce privește limitarea despăgubirii la nivelul pagubei efective.
Recurentul a susținut că argumentele reținute de instanța de apel sunt eronate, contradictorii și în neconcordanță cu Legea nr. 221/2009 și cu normele procedurale civile, instanța aplicând și interpretând eronat legea.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 299-315 Cod de procedură civilă anterior.
În cauză, reprezentantul Ministerului Public a invocat din oficiu un motiv de recurs de ordine publică, respectiv aplicarea deciziei pronunțată de instanța supremă în recurs în interesul legii, nr. 6/2013.
Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor de nelegalitate formulate de recurenți, Înalta Curte reține următoarele:
În cadrul motivelor de recurs formulate de reclamant, acesta invocă interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 221/2009, schimbarea naturii și obiectului cererii dedusă judecății, ca și împrejurarea că hotărârea cuprinde motive contradictorii prin raportare la omologarea greșită a raportului de expertiză, deci la probele administrate în cauză.
Interpretarea greșită a legii, în ceea ce privește stabilirea unei răspunderi limitate a statului la contravaloarea bunurilor confiscate, fără a se avea în vedere beneficiul nerealizat, nu poate fi reținută întrucât în practica judiciară nu a existat un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, fiind necesar ca instanța supremă să se pronunțe asupra acestei chestiuni prin recurs în interesul legii.
De asemenea, nu se poate reține că hotărârea recurată conține motive contradictorii, instanța de apel prezentând în mod coerent motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței privind justețea soluției adoptate.
Nu poate fi constatată nicio contradicție chiar și prin analiza considerentelor prin raportare la dispozitivul hotărârii, întrucât acestea susțin dispozitivul.
Critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 208 C.pr.civ. nu poate fi primită întrucât citarea părților este obligatorie numai dacă expertiza presupune o deplasare la fața locului, iar în cauză o astfel de deplasare nu a fost necesară față de împrejurarea că bunurile a căror expertizare s-a solicitat au fost confiscate de stat în anul 1948, fiind inventariate numai scriptic de reclamantul-recurent, nefiind posibilă și o inventariere faptică.
Criticile referitoare la modul de evaluare a probelor nu pot fi primite întrucât acestea tind la schimbarea situației de fapt reținută de instanța de apel, iar criticile care vizează netemeinicia deciziei exced controlului de legalitate care se efectuează în recurs.
În consecință, criticile formulate de recurent fiind neîntemeiate, în baza art. 312 alin. (1) din Codul de procedură civilă de la 1865, recursul reclamantului va fi respins ca nefondat.
În ceea ce privește recursul declarat de pârâtă și motivul de recurs de ordine publică invocat de procuror, se vor reține următoarele:
Prin decizia pronunțată în recurs în interesul legii, nr. 6/2013, instanța supremă a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.
S-a reținut în considerentele acestei decizii că „intenția legiuitorului de a limita categoriile de bunuri pentru care pot fi solicitate despăgubiri în condițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, la acele bunuri care fac obiectul legilor speciale de reparație – Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare – rezultă și din expunerea de motive care a însoțit proiectul Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare. Inițiatorul proiectului legislativ a susținut necesitatea adoptării acestui act normativ inclusiv prin argumente legate de dificultățile de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în ceea ce privește restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică, prevăzute de legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist, bunuri pe care art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, le califică ca fiind imobile preluate în mod abuziv.
Interpretarea propusă nu încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în mod constant că normele Convenției Europene nu impun statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să ratifice Convenția și că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției.
Or, adoptarea unei norme care să reglementeze dreptul persoanelor îndreptățite de a beneficia de acordarea de despăgubiri numai pentru anumite categorii de bunuri confiscate face parte din marja de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, pe care Curtea Europeană a recunoscut-o ca fiind la dispoziția statelor contractante”.
În prezenta cauză, în temeiul Legii nr. 221/2009, art. 5 literele a) și b), reclamantul a solicitat, pe lângă acordarea daunelor morale, și obligarea intimatei la plata unor despăgubiri care reprezintă echivalentul bunurilor confiscate, respectiv utilaje agricole, animale din gospodărie, producția agricolă, precum și întregul inventar gospodăresc.
Față de conținutul deciziei nr. 6/2013, care instituie un veritabil fine de neprimire, în acord cu opinia recurentei pârâte, Înalta Curte apreciază că despăgubirile solicitate nu pot fi acordate pentru alte categorii de bunuri decât cele care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, astfel că acțiunea formulată de reclamant este în întregime neîntemeiată.
În raport de cele reținute mai sus, apare ca inutilă cercetarea motivelor de recurs care vizează stabilirea cuantumului final al despăgubirilor, motive care oricum exced controlului de legalitate a deciziei întrucât se referă la netemeinicia hotărârii.
Prin decizia civilă nr. 172 din 23 ianuarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II a Civilă a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.R.I. împotriva deciziei civile nr. 173 din 23 octombrie 2012 a Curții de Apel Timișoara – Secția I Civilă, a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP TIMIȘ împotriva aceleiași decizii, a modificat în tot decizia recurată în sensul că a respins apelul declarat de reclamantul B.R.I., a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP Timiș și a schimbat în tot sentința civilă nr. 2371/PI din 27 septembrie 2010 a Tribunalului Timiș Secția Civilă în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată.
4. Dosar nr. 57674/3/2011 – Decizia nr. 1721 din 3 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția I Civilă
Prin cererea înregistrată la data de 18.11.2010, precizată și completată succesiv la 6.10.2011 și la 30.03.2012, reclamanții T. I., P.C. și S. D. C. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul municipiul București, prin primarul general – Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, anularea hotărârii de stabilirea a despăgubirilor nr. 55 din 30.07.2010, în sensul majorării cuantumului despăgubirilor acordate pentru imobilul din București, str. B., nr. […], sector 1, format din construcții de 32,20 m.p. și teren în suprafață de 42,99 m.p. situat sub construcție.
De asemenea, reclamantul T.I. a solicitat despăgubiri și pentru construcțiile edificate în curtea imobilului, fără autorizație (două camere, două bucătării, patru holuri, trei WC cu duș, o magazie, un chioșc metalic, o pivniță) în suprafață totală de 73,65 m.p., a solicitat despăgubiri pentru dreptul de uzufruct pe care îl avea asupra imobilului ca urmare a contractelor încheiate cu P.C. și S.D.C. (prin care reclamantul și-a păstrat dreptul de uzufruct), a solicitat daune morale pentru evacuarea sa pe timp de iarnă și fără a avea o altă locuință și fără a-i fi asigurat un adăpost, precum și despăgubiri pentru bunurile mobile pierdute sub dărâmăturile rămase în urma demolării imobilului.
De asemenea, în cadrul cererii precizatoare, reclamantul a formulat, în temeiul art. 57 Cod procedură civilă, o cerere de chemare în judecată a altor persoane care ar fi putut pretinde aceleași drepturi ca și el, respectiv a intervenienților P.C., P.D., S.D.C., F.V., G.C., S.C..
Cererea a fost formulată în condițiile în care P.C. și S.D.C., coreclamanți în acțiunea inițială, au renunțat la judecata acțiunii lor, renunțare de care s-a luat act la 27.04.2012.
Au fost atașate hotărârea atacată și actele care au stat la baza emiterii acesteia.
Pârâtul a invocat excepția tardivității contestației, excepție a cărei soluționarea a fost prorogată pentru momentul soluționării fondului.
Prin sentința civilă nr. 431 din 1.03.2013, Tribunalul București – Secția a IV-a civilă a admis excepția tardivității cu privire la capetele de cerere vizând majorarea cuantumului despăgubirilor acordate prin hotărârea nr. 55/2010 a P.M.B. – Comisia de aplicare a Legii nr. 198/2004 și acordarea de despăgubiri pentru construcțiile ridicate fără autorizație și a respins aceste capete de cerere, ca tardive.
A respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.
A respins cererea de chemare în judecată a altor persoane și cererea privind cheltuielile de judecată.
Prin decizia nr. 303A din 29 octombrie 2013, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamantul T.I.; a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis în parte acțiunea; a obligat pârâtul la 7500 lei către reclamantul T.I., reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței; a obligat pârâtul la 500 lei cheltuieli de judecată către reclamantul T.I..
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, atât la data emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor, cât și la data comunicării acesteia către beneficiari, dispozițiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004 prevedeau că „Expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condițiile art. 5 alin. (4) – (8) și ale art. 6 alin. (2) se poate adresa instanței judecătorești competente în termen de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, respectiv transferul dreptului de proprietate asupra terenului”.
Acest termen s-a împlinit la data de 6.11.2010, calculat de la data comunicării (6.10.2010), iar Legea nr. 255/2010, privită ca lege nouă în această materie, nu numai că a intrat în vigoare ulterior împlinirii termenului de contestare, respectiv la data de 23.12.2010, ci mai mult, chiar pe parcursul desfășurării prezentului litigiu.
Prin urmare, întrucât la data intrării în vigoare a Legii nr. 255/2010, prin care termenul prescris constării hotărârilor de stabilire a despăgubirilor a fost mărit de la 30 de zile la 3 ani (art. 22), termenul de 30 de zile prevăzut de legea anterioară (Legea nr. 198/2004) pentru contestarea hotărârii de stabilire a despăgubirilor era împlinit sub imperiul legii vechi, în mod corect a apreciat instanța de fond că acesta scapă acțiunii legii noi.
Față de acestea, având în vedere că apelantul reclamant a introdus prezenta contestație la 18.11.2010, cu aproape două săptămâni peste termen, în mod corect că aceasta este tardivă.
Tardivitatea constatată de către instanța de fond afectează atât cuantumul despăgubirilor acordate pentru imobil (teren și construcțiile edificate pe acesta), înstrăinat către numiții P.C. și S.D.C., prin contractele autentificate sub nr. 546 din 25.09.2009 și nr. 2666 din 28.10.2009, cât și valoarea dreptului de uzufruct viager, păstrat de apelant în urma înstrăinării nudei proprietăți prin contractele arătate, întrucât, prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 55/30.07.2010, suma acordată cu acest titlu a încorporat și acest drept.
În ceea ce privește critica referitoare la respingerea capătului de cerere referitor la bunurile mobile pretins rămase sub dărâmături, curtea de apel a constatat că, deși apelantul reclamant a enumerat aceste bunuri (fila 32 – dosar fond) nu a produs nicio dovadă din care să rezulte existența acestora în imobil la data demolării, deși sarcina probei îi revenea, potrivit dispozițiilor art. 1169 C.civ.
În ceea ce privește daunele morale solicitate de apelantul reclamant, instanța de apel a reținut că, deși Primăria municipiului București l-a notificat pe reclamant că urmează să fie evacuat (filele 127 și 123 – dosar fond), în cuprinsul acestei notificări nu se comunică data la care trebuie să aibă loc evacuarea și data la care urmează a avea loc demolarea imobilului, ci doar se comunică faptul că a fost consemnată despăgubirea și, ca urmare a acestei consemnări „municipiul București a preluat posesia imobilului, începând de azi, data prezentei”.
Instanța a constatat că această dată nu este menționată nicăieri în cuprinsul comunicării (fila 123 dosar fond). Nu este menționat câtuși de puțin ce semnificație are aceasta „preluare în posesie”, anume dacă înseamnă obligația reclamantului de a evacua imobilul. Iar dacă „preluarea în posesie” semnifică obligația reclamantului de evacuare a imobilului, se pune problema când era obligat reclamantul să evacueze imobilul, anume chiar de la data „preluării în posesie”, deci concomitent cu primirea corespondenței sau mai avea la dispoziție un termen în acest sens.
Analizând legislația existentă în materia incidentă, curtea de apel a constatat că în Legea cadru nr. 33/1994 se prevede obligația „asigurării de către expropriator a spațiului de locuit, potrivit legii”, la cererea persoanelor expropriate. Legea nr. 198/2004, ca lege specială aplicabilă în cauză nu conține, însă, niciun fel de prevederi legate de acest aspect, în normele metodologice menționându-se doar că luarea în posesie poate avea loc în 10 zile de la data consemnării despăgubirilor.
Legislația nu prevede o procedura concretă de „luare în posesie”, de încunoștințare a persoanelor implicate despre obligația lor de a elibera locuința într-un anumit termen și nici despre demolarea efectivă.
Dincolo de aceste lacune legislative semnificative, instanța de apel a apreciat că procedura efectivă de luare în posesie a unei locuințe trebuie să implice în mod absolut necesar obligația de a aduce la cunoștința persoanelor implicate obligația efectivă de a elibera imobilul, data la care trebuie să aibă loc această eliberare, precum și faptul că va avea loc, la o anumită dată preconizată, demolarea efectivă.
Trebuie avut în vedere că este vorba de locuințe, precum și de faptul că potrivit aceleiași legislații, persoanele expropriate nu au posibilitatea reală de a încasa despăgubirile anterior evacuării și demolării în măsura în care înțeleg să își exercite un drept legal de a contesta despăgubirile acordate. Reclamantul este în această situație, în intervalul de 3 ani scurs de la data exproprierii nefiind în măsură să încaseze suma acordata drept despăgubiri de către expropriator.
Dată fiind această situație, expropriatorul este obligat să urmeze o procedură care să ofere persoanelor implicate, pe cât posibil, posibilitatea de a-și asigura interesele într-un mod minimal, măcar să fie în măsură să își preconizeze o soluție locativă.
Nu poate fi apreciată ca fiind legală o procedură care notifică o „luare în posesie” formală, al cărui conținut rămâne nedeterminat, nespecificat în concret părții, pentru ca aceasta să fie în măsură să îi înțeleagă semnificația, fără să fie notificată această persoană despre obligația sa de a elibera efectiv imobilul și că locuința urmează a fi demolată, fără notificarea unei date estimate a acestei măsuri. Nu se poate cere unei persoane aflată într-o asemenea situație ca, de îndată ce primește o înștiințare de natura celei primite de reclamant, de „luare în posesie”, să evacueze de îndată imobilul, atâta timp cât acesta nu cunoaște data preconizată a demolării și cu atât mai mult, în mod esențial, cât timp nu dispune de mijloacele financiare pentru a-și asigura de îndată nevoile locative.
Instanța de apel s-a raportat la modalitatea de executare a unui titlu executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească pronunțată într-un proces derulat în fata instanțelor de judecată la care partea a participat și, deși cunoaște obligația stabilită în favoarea sa în mod concret prin hotărârea judecătorească, totuși legea prevede o procedură de executare silită care permite debitorului să ia la cunoștință de iminența executării și îi lasă acestuia un termen (5 zile de la primirea somației în cazul unei evacuări) în care să poată să își asigure interesele.
Or, în cazul exproprierii, astfel cum este reglementată prin legile existente, nicio procedură de punere în executare care să conserve și drepturile legitime ale persoanelor supuse exproprierii nu este reglementată, legiferându-se doar o „luare în posesie” formală, care pune pe proprietarii locuinței expropriate în situații limită, cum a fost expus apelantul reclamant. De fapt, legislația existentă nu prevede nici măcar obligația de a notifica „luarea în posesie”, căci potrivit textelor legale menționate aceasta luare în posesie are loc în 10 zile de la data consemnării despăgubirilor, fie că această consemnare a fost notificată sau nu persoanei în discuție.
Curtea de apel a apreciat că această modalitate de efectuare a procedurii a avut un caracter intempestiv și a adus prejudicii reclamantului, care nu a fost în măsură să preconizeze și să prevadă modul în care procedura va fi urmată până la evacuarea sa din imobil și demolarea locuinței și, în consecință, nu a fost în măsură să își asigure nevoile locative.
Faptul că legislația specială nu prevede o procedură și obligații pentru expropriator reprezintă lacune majore și nu trebuie să fie interpretată ca o cauză de exonerare a expropriatorului de la obligația generală de a nu săvârși fapte de natură a prejudicia alte persoane.
În cauza, expropriatorul a urmat o procedură legală (raportat la o legislație profund lacunară), fără însă să se asigure că o face într-o manieră care să permită celui expropriat să își anticipeze propria situație și să își conserve interesele, abuzând practic de drepturile sale și puterea unilaterală, imposibil de combătut de către reclamant, prejudiciindu-l pe acesta prin modalitatea intempestivă de a evacua și demola locuința sa.
Instanța de apel a considerat că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale în persoana pârâtului municipiul București, conform art. 998-999 C.civ., anume fapta ilicită constând în modalitatea intempestivă de a evacua și demola locuința, modalitate contrară normelor de conviețuire socială atașate dreptului subiectiv de uzufruct al reclamantului, prejudiciul provocat acestuia constând în suferința și neajunsurile de necontestat prilejuite de evacuarea sa intempestivă și de demolarea intempestivă a locuinței, legătura de cauzalitate dintre aceasta modalitate intempestivă de demolare și prejudiciu, precum și vinovăția pârâtului, sub forma culpei.
Curtea de apel a apreciat că suma de 7.500 lei reprezintă o justă despăgubire pentru acoperirea prejudiciului moral suferit de reclamant, la stabilirea acestei sume avându-se în vedere natura prejudiciului încercat și dimensiunile acestuia, raportat la valorile prejudiciate. Ceea ce a constatat instanța de apel ca fiind ilicit este maniera intempestivă de realizare a evacuării și demolării, iar nu exproprierea în sine, aceasta neputând atrage răspunderea delictuală a expropriatorului, atâta timp cât în sine a fost legală.
Așadar, având în vedere doar prejudiciile cauzate de maniera intempestivă a evacuării și demolării, care au decurs din aceea că reclamantul nu au fost în măsură să își asigure în timp util nevoile locative, curtea de apel a apreciat ca fiind întemeiate criticile dezvoltate de apelant cu privire la respingerea cererii de acordare a daunelor morale.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul T. I., cât și pârâtul municipiul București prin primarul general.
Recurentul-reclamant a solicitat casarea hotărârilor pronunțate în cauză și pe fond, admiterea acțiunii. În subsidiar, a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru administrarea probelor în dovedirea existenței construcțiilor ridicate fără autorizație.
În motivarea recursului, reclamantul a invocat o aplicare greșită a dispozițiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004. A fost greșit soluționată excepția tardivității, întrucât pe parcursul judecării pricinii a fost adoptată Legea nr. 255/2010, care prevede un termen general de prescripție de 3 ani pentru depunerea contestației de către expropriatul nemulțumit. Petentul a formulat contestație la hotărârea de expropriere, pe care a depus-o la Primăria municipiului București, care nu și-a declinat competența de soluționare către Tribunalul București. Datorită faptului că imobilul a fost demolat și toate bunurile personale s-au pierdut sub dărâmături, reclamantul nu mai deține bonul cu numărul de înregistrare a contestației sale.
Totodată, recurentul-reclamant a arătat că este depusă în termen contestația în ceea ce privește obligarea pârâtei la acordarea de despăgubiri pentru construcțiile demolate, care au fost edificate fără autorizație. În cauză, s-a făcut dovada că aceste construcții existau și au fost identificate la adresă. Reclamantul putea obține dreptul de proprietate asupra acestor construcții, în temeiul dreptului la accesiune prevăzut de art. 482 Cod civil. Recurentul a fost nedreptățit și nu i s-au acordat despăgubiri pentru anexele deținute fără autorizație, dar care erau înscrise pe rolul fiscal. Nicio măsură luată de stat nu trebuie să încalce dreptul de proprietate al cetățeanului și nicio expropriere nu trebuie făcută fără o dreaptă și prealabilă despăgubire. În imobil locuiau trei familii și despăgubirea acordată de primărie abia ajunge pentru o singură locuință.
Recurentul-reclamant a criticat soluția instanței de apel și în ceea ce privește suma acordată cu titlu de daune morale, arătând că aceasta este insuficientă și inechitabilă cu prejudiciul produs și a solicitat majorarea cuantumului daunelor morale, astfel cum a cerut prin acțiune. Primăria l-a expropriat pe reclamant fără un preaviz, fără să-i asigure o altă locuință, așa încât nu a avut posibilitatea de a-și muta bunurile din casă, iar reprezentanții primăriei nu au scos lucrurile, fiind distruse mobilierul, electrocasnicele, îmbrăcămintea, bunurile de familie, actele. Evacuarea a avut loc în luna ianuarie, în plină iarnă, pârâta lăsându-i pe locatari fără locuință și fără bani. Procedura exproprierii a fost abuzivă, nelegală și a adus grave prejudicii reclamantului, pe plan moral, material și existențial.
Recurentul-pârât a solicitat modificarea deciziei atacate în ceea ce privește capătul de cerere referitor la acordarea daunelor morale și, pe fond, respingerea acestui petit, ca netemeinic și nelegal.
În motivarea recursului, pârâtul a criticat decizia instanței de apel care face ample referiri asupra pretinselor „lacune legislative semnificative” și a modului în care ar trebui reglementată procedura efectivă de luare în posesie a unor locuințe. Instanța s-a pronunțat asupra unor proceduri inexistente și a unor dispoziții nereglementate în materia exproprierii, ce nu pot fi opuse expropriatorului. Instanța trebuie să aplice dispozițiile legale în vigoare, iar soluția pronunțată în cauză excede rolului acesteia și este rodul unei aplicări profund eronate a dispozițiilor legale incidente.
Procedura adoptată de pârât respectă integral dispozițiile Legii nr. 198/2004, hotărârea nr. 55/2010 a fost comunicată personal persoanei expropriate, acesta semnând de primire la data de 6.10.2010. Despăgubirea a fost consemnată la data de 4.11.2010, pe seama și la dispoziția reclamantului și potrivit art. 15 din Legea nr. 184/2008 privind modificarea și completarea Legii nr. 198/2004 transferul imobilelor operează de drept din proprietatea privată în proprietatea publică a statului la data consemnării despăgubirilor. La data demolării imobilului, în luna ianuarie 2011, reclamantul nu mai avea nici un drept asupra bunului imobil expropriat, intrat în proprietatea statului și în administrarea expropriatorului din data de 4.11.2010.
Recurentul-pârât a arătat că nu există niciun raționament pentru care să fie obligat la plata daunelor morale pentru evacuarea reclamantului din imobilul proprietatea municipiului București, pe care acesta l-a ocupat abuziv timp de 3 luni de zile. Reclamantul cunoștea faptul că imobilul a fost expropriat, însă a avut o atitudine pasivă. Nu a fost adus niciun prejudiciu expropriatului, care a refuzat timp de 3 luni de zile să părăsească imobilul proprietatea statului.
Totodată, pârâtul a susținut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 998-999 Cod civil. În cauză nu s-a făcut dovada întrunirii cerințelor prevăzute de aceste texte de lege, pârâtul nu a săvârșit nicio faptă ilicită, nu a produs niciun prejudiciu și nu poate fi atrasă răspunderea acestuia.
Vor fi analizate cu prioritate criticile reclamantului privind greșita soluționare a excepției tardivității formulării contestației, constatându-se următoarele:
Excepția tardivității vizează petitele prin care reclamantul a solicitat majorarea cuantumului despăgubirilor acordate pentru imobilul expropriat și acordarea de despăgubiri pentru construcțiile edificate fără autorizație.
La data de 6.10.2010, reclamantul T.I. a primit sub semnătură hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 55/2010, dată de la care a început să curgă termenul de 30 de zile de contestare, prevăzut sub sancțiunea decăderii de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004.
Termenul pentru formularea contestației s-a împlinit la data de 6.11.2010, iar reclamantul a depus prezenta acțiune în justiție la 18.11.2010, cu depășirea termenului legal.
Recurentul-reclamant a invocat faptul că, pe parcursul soluționării litigiului a fost adoptată Legea nr. 255/2010 care prevede la art. 22 un termen de prescripție de 3 ani pentru exproprierile efectuate sub imperiul acestui act normativ.
Însă, pe de o parte, dreptul reclamantul de a formula contestație împotriva hotărârii de expropriere se împlinise înainte de intrarea în vigoare a legii noi, iar pe de altă parte, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Legii nr. 198/2004, sub imperiul căruia a luat naștere.
Față de cele ce preced, sub aspectul analizat, criticile formulate prin motivele de recurs sunt nefondate și vor fi respinse.
Înalta Curte va supune recursurile unei analize comune în ceea ce privește criticile referitoare la acordarea despăgubirilor pentru daunele morale, constatând următoarele:
Reclamantul T.I. a solicitat prin acțiunea ce face obiectul prezentului litigiu (care are ca obiect principal anularea hotărârii nr. 55/2010 privind exproprierea imobilului teren, majorarea cuantumului despăgubirilor și acordarea de despăgubiri pentru construcțiile edificate în curtea imobilului), obligarea pârâtului la plata daunelor morale pentru evacuarea sa pe timp de iarnă și fără a avea o altă locuință și fără a-i fi asigurat un adăpost.
Prin decizia atacată s-a considerat că reclamantului i se cuvine suma acordată pentru daunele morale, întrucât sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale în persoana pârâtului municipiul București, conform art. 998- 999 C.civ., anume fapta ilicită constând în modalitatea intempestivă de a evacua și demola locuința, prejudiciul reclamantului constând în suferința și neajunsurile de necontestat prilejuite de evacuarea și demolarea intempestive a locuinței, legătura de cauzalitate dintre aceasta modalitate intempestivă de demolare și prejudiciu, precum și vinovăția pârâtului, sub forma culpei.
Instanța de apel a considerat că reclamantului i se cuvine acordarea unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral, întrucât din cauza faptului că nu ar fi fost somat cu privire la evacuarea și demolarea construcției cu un anumit număr de zile înainte, nu i s-a acordat posibilitatea să se mute, să își scoată bunurile din casă, să își găsească o altă locuință, ceea ce i-ar fi produs suferințe psihice.
Instanța de apel a reținut că acest lucru s-ar datora printre altele și faptului că legea nu conține prevederi în sensul obligării expropriatorului să înștiințeze persoana expropriată cu un interval de timp înainte să evacueze imobilul, întrucât va fi demolat.
Reclamantul a formulat și un capăt de cerere prin care a solicitat despăgubiri materiale pentru bunurile mobile distruse prin demolare, care a fost respins de către ambele instanțe, ca nedovedit.
De regulă, pentru încălcarea dreptului de proprietate se acordă daune materiale, iar nu daune morale.
Daunele morale sunt legate de încălcarea unor drepturi personal nepatrimoniale.
În speță, nu se pune problema unei eventuale încălcări a dreptului de proprietate decât cu privire la bunurile mobile, întrucât construcția și terenul expropriat erau proprietatea municipiului București de la data consemnării despăgubirilor, eveniment care s-a produs la 4.11.2010. Comunicarea privind consemnarea sumei de bani reprezentând despăgubirile pentru exproprierea imobilului în cauză și luarea în posesie a imobilului de către municipiul București s-a făcut la 8.11.2010 (filele 127-129 dosar fond).
Totodată, la data de 6.10.2010, reclamantul a primit sub semnătură hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 55/30.07.2010, care prevedea la art. 4 că „transferul dreptului de proprietate asupra imobilului expropriat, din proprietatea privată a expropriaților în proprietatea publică a municipiului București, operează de drept la data efectuării consemnării despăgubirilor pentru expropriere în baza art. 15 din Legea nr. 198/2004, completată și modificată.”
Așadar, de la data comunicării hotărârii menționate, reclamantul, în calitate de persoană expropriată, cunoștea faptul că imobilul a fost expropriat pentru o cauză de utilitate publică, că această măsură este definitivă și atrage consecințele prevăzute de lege.
Astfel, de la momentul trecerii imobilului în proprietatea municipiului și luarea în posesie a imobilului au trecut trei luni până a intervenit demolarea, timp în care reclamantul a locuit într-un imobil care nu îi mai aparținea, fără a avea un titlu locativ și fără a face demersurile necesare pentru completarea dosarului de obținere a unei locuințe sociale în care să se mute, ceea ce evidențiază o stare de pasivitate din partea reclamantului, ce îi este imputabilă.
De asemenea, notificarea emisă la data de 27.01.2011 de către Serviciul desființări construcții legale a reprezentat o nouă înștiințare punctuală prin care Primăria municipiului București aducea la cunoștința locatarilor din imobilul expropriat (intrat în proprietatea și posesia municipiului) despre iminența măsurii de evacuare și demolare. (fila 22 dosar fond)
Drept urmare, timp de aproape trei luni de când imobilul a trecut în proprietatea municipiului reclamantul nu a făcut demersurile necesare în vederea mutării, deși cunoștea că va fi demolată construcția. Acesta a avut la dispoziție suficient timp să își scoată bunurile din casă, cel puțin pe cele cu valoare sentimentală, a căror distrugere ar fi putut atrage și existența unui prejudiciu moral.
Concluzionând sub aspectul analizat, nu se poate reține faptul că reclamantul nu ar fi știut că nu mai este proprietarul imobilului încă din luna octombrie 2010 și că un comportament diligent îi cerea să își caute altă locuință în care să-și mute bunurile.
Cum reclamantul a fost înștiințat cu trei luni înainte de demolare că s-a produs transferul de proprietate și luarea în posesie a imobilului de către municipiu, în cauză nu se poate reține existența unei fapte ilicite.
În ceea ce privește culpa, unul din factorii care înlătură caracterul vinovat al faptei este fapta victimei înseși.
Or, în speță, bunurile mobile, inclusiv cele reprezentând amintiri de familie, despre care se pretinde că ar fi fost distruse, nu au fost scoase din casă, deși reclamantul cunoștea care sunt consecințele legale ale măsurii exproprierii, printre care și iminenta demolare a construcției.
Așadar, reclamantul a fost înștiințat cu trei luni înainte de demolare că s-a produs transferul de proprietate și luarea în posesie a imobilului de către municipiu, dar acesta nu a depus diligențele necesare pentru a-și rezolva situația locativă.
Față de cele ce preced, nu este îndeplinită nici condiția existenței culpei în persoana pârâtului municipiul București.
Este adevărat că mutarea dintr-o locuință poate produce suferințe de ordin moral și existențial persoanelor aflate într-o astfel de situație, însă acest aspect nu implică acordarea despăgubirilor pentru daune morale în cazul în care măsura este consecința unei proceduri legale, cum este exproprierea din prezenta pricină.
Ca atare, nu sunt întrunite în speță cerințele prevăzute de art.998- 999 C.civ., pentru a atrage răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile de ordin afectiv cauzate de demolarea construcției expropriate.
Având în vedere toate considerentele reținute, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul T.I.; va admite recursul declarat de pârâtul municipiul București, cu consecința modificării deciziei atacate, în sensul respingerii, ca nefondat, a apelului declarat de reclamant împotriva sentinței nr. 431/2013 pronunțată de Tribunalul București.
Prin decizia nr. 1721 din 3 iunie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I Civilă a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul T.I. împotriva deciziei nr. 303A din data de 29 octombrie 2013 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă, a admis recursul declarat de pârâtul municipiul București prin primarul general împotriva aceleiași decizii, a modificat decizia în sensul că a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței nr. 431 din data de 1 martie 2013 a Tribunalului București – Secția a IV-a civilă.