Mircea PETRESCU^*

Procuror − Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție,

Serviciul de documentare și statistică judiciară

ABSTRACT

The author analyzes the issue of statutory limitation of criminal liability under the more favorable criminal law, highlighting the viewpoints expressed in the doctrine and arguing for his / her own opinion.

Key words: the Criminal code in force, the more favorable criminal law, the statutory limitation of criminal liability, the old Criminal code.

Parchetul XXX a solicitat elaborarea unui punct de vedere „având ca obiect chestiunea de principiu a întreruperii prescripției răspunderii penale în interpretarea art. 5 alin. (1) din Codul penal în vigoare (în continuare C.pen.) cu referire la art. 123 alin. (1) din vechiul Cod penal (în continuare C.pen. din 1969), respectiv art. 155 alin. (1) C.pen.”

În cuprinsul lucrării se mai menționează că:

„La data de 14 noiembrie 2011, făptuitorul X, având calitatea de notar public, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit, prin încălcarea legii, un act prin falsificarea acestuia cu prilejul întocmirii, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului.

Plângerea penală a fost formulată la data de 14 decembrie 2015.

În cauză, prin Ordonanța din 23 martie 2016, s-a dispus începerea urmăririi penale „in rem” pentru infracțiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzut și pedepsit de art. 246 C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 alin. (1) C.pen. și fals intelectual prevăzut și pedepsit de art. 289 C.pen. din 1969 cu aplic. art. 5 alin. (1) C.pen.

Prin Ordonanța din data de 23 martie 2016, s-a dispus, în baza art. 170 alin. (1) și (4) din Codul de procedură penală în vigoare (în continuare C.pr.pen.), prezentarea, în original, și predarea de către Biroul Notarial, prin făptuitor, în calitate de reprezentant, a actelor în cauză, fapt realizat sub emitere de dovadă.

Prin Ordonanța din data de 24 martie 2016, în cauză s-a dispus efectuarea unei constatări criminalistice grafice.

Prin procesul-verbal din 10 mai 2016, raportul de constatare criminalistică a fost adus la cunoștință făptuitorului, în conformitate cu prevederile art. 172 alin. (12) C.pr.pen., ocazie cu care acesta a contestat concluziile și a solicitat efectuarea unei expertize criminalistice grafice, cerere admisă.

Prin Ordonanța din 10 mai 2016, în cauză s-a dispus efectuarea expertizei.

Prin procesul-verbal din 10 mai 2016, în conformitate cu prevederile art. 177 alin. (1) și (2) C.pr.pen., făptuitorului i-au fost aduse la cunoștință obiectul și întrebările expertizei și i s-a pus în vedere că are dreptul, conform art. 173 alin. (4) C.pr.pen., la solicitarea unui expert recomandat. În cauză, a fost efectuată expertiza, fără expert recomandat.

În aceste condiții, ulterior datei de 14 noiembrie 2016, mai exact la data de 18 ianuarie 2017, s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale față de suspectul X, sub încadrarea juridică reținută, adusă la cunoștință la data de 25 ianuarie 2017.

Speța în cauză (alături de alta similară, în care în interiorul termenului primar de prescripție s-a dispus doar începerea urmăririi penale „in rem”) a ridicat discuții privind întreruperea prescripției răspunderii penale, având în vedere art. 5 alin. (1) C.pen. interpretat prin Decizia Curții Constituționale nr. 265/2014^[1], cât și prin deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție adiacente în materie.

Într-o opinie s-a apreciat că prescripția răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, astfel cum prevede art. 155 alin. (1) C.pen.

Ca atare, conform opiniei sus-menționate, în astfel de situații, începând de la ordonanța de începere a urmăririi penale „in rem” inclusiv, orice act de procedură întrerupe prescripția. Autorii acestei opinii susțin că fundamentul prescripției este, printre altele, pasivitatea organelor de urmărire penală. Per a contrario, fundamentul întreruperii prescripției este ieșirea din pasivitate, care se realizează prin acte de procedură.

Deci, norma de întrerupere este o normă mixtă – cu substanță procesual penală –, astfel că actele de procedură întreruptive sunt guvernate de procedura în vigoare, care este de imediată aplicabilitate. Cu alte cuvinte, condițiile prevăzute la art. 123 alin. (1) C.pen. din 1969 nemaifiind actuale și, chiar, posibile, se aplică condițiile de la art. 155 alin. (1) C.pen.

Într-o altă opinie, condițiile de la art. 123 alin. (1) C.pen. din 1969 se impun și în prezent, având în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 265/2014. Astfel, se impune efectuarea acelor acte de procedură care trebuie comunicate suspectului (echivalarea învinuitului) sau inculpatului. Și în cadrul acestei opinii s-au ridicat discuții în privința naturii actelor de întrerupere, mai exact care sunt actele care întrerup prescripția.

Într-o părere s-a susținut că, doar începând cu ordonanța de efectuare în continuare a urmăririi penale față de suspect, adusă la cunoștință, prescripția este întreruptă.

Într-o altă părere s-a susținut că prin acele acte, care prin natura lor se impun a fi comunicate suspectului sau inculpatului, și care au fost comunicate făptuitorului, prescripția este întreruptă (a se vedea speța expusă mai sus).”

Prescripția răspunderii penale

Necesitatea apărării ordinii sociale reclamă o reacție promptă și inevitabilă față de orice infracțiune săvârșită, prin tragerea la răspundere și sancționarea infractorilor. În doctrină s-a arătat că eficiența constrângerii penale depinde de operativitatea cu care este realizată, scopul său fiind cu atât mai înfăptuit cu cât intervine mai repede, adică la un moment cât mai apropiat de acela al săvârșirii infracțiunii, când rezonanța socială a infracțiunii este încă puternică în conștiința socială, când urmele și celelalte probe ale acesteia sunt proaspete și vii în memoria martorilor și ale infractorului însuși^[2].

Prescripția apare în domeniul dreptului penal ca o cauză care înlătură incidența legii penale, făcând să înceteze raportul penal de conflict, dacă acesta nu a fost în întregime soluționat într-un anume interval de timp, fie sub aspectul tragerii la răspundere penală și sancționării infractorului printr-o hotărâre definitivă, fie sub aspectul executării în întregime a pedepsei aplicate^[3].

Vintilă Dongoroz arată că ceea ce este criticabil în materia prescripției nu este rațiunea sa de a fi, ci mecanismul său de acțiune și modul de reglementare: „Din moment ce, în câmpul prevențiunii generale, pedeapsa după un timp nu mai poate avea niciun rost, finalitatea sa fiind realizată prin mijlocirea anesteziantă a timpului și, deci, din moment ce sub latura aceasta prescripția apare ca legitimă, nu rămâne de văzut decât dacă și sub latura prevenției speciale s-a operat în chip indirect finalitatea pedepsei. În caz afirmativ, prescripția ar trebui să ducă la înlăturarea pedepsei, iar în caz negativ, ea nu va mai avea niciun efect. Or, defectul care viciază reglementarea prescripției în legiuirile penale este că trece peste latura prevențiunii speciale (preîntâmpinarea de noi atacuri din partea infractorului, adăugirea noastră – M. Petrescu) și nu ține seama decât de prevențiunea generală (împiedicarea exemplului rău și preîntâmpinarea răzbunării victimei și a societății sau grupului social, adăugirea noastră – M. Petrescu)”^[4].

Art. 123 alin. (1) C.pen. din 1969. ,,Întreruperea cursului prescripției

(1) Cursul termenului prescripției prevăzute în art. 122 se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal.

(2) După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripție.

(3) Întreruperea cursului prescripției produce efecte față de toți participanții la infracțiune, chiar dacă actul de întrerupere privește numai pe unii dintre ei.”

Deci, conform art. 123 C.pen. din 1969, cursul termenului de prescripție a răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal. Astfel de acte procesuale echivalează cu ieșirea din pasivitate a statului, care începe în acest mod să își exercite dreptul de tragere la răspundere penală a infractorului. Din economia textului de lege citat rezultă că nu orice act procesual va avea efectul de întrerupere a prescripției răspunderii penale, ci doar actele procesuale care, potrivit legii, trebuie comunicate învinuitului sau inculpatului (cum ar fi aducerea la cunoștință a învinuirii, aducerea la cunoștință a dreptului de a fi asistat de un apărător, citarea pentru audiere, citarea pentru lămuriri în cazul efectuării unei expertize etc.).

Efectuarea actelor procesuale întrerupătoare de prescripție are ca efect neluarea în calcul a timpului scurs de la data săvârșirii infracțiunii și până la data îndeplinirii actului. După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripție, instituția întreruperii prescripției fiind o cauză legală care lipsește de eficiență timpul scurs până la momentul intervenirii sale. Întreruperea cursului prescripției produce efecte in rem, față de toți participanții la infracțiune, chiar dacă actul de întrerupere privește numai pe unii dintre ei.

Art. 155 C.pen. ,,Întreruperea cursului prescripției răspunderii penale

(1) Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză.

(2) După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripție.

(3) Întreruperea cursului prescripției produce efecte față de toți participanții la infracțiune, chiar dacă actul de întrerupere privește numai pe unii dintre ei.

(4) Termenele prevăzute la art. 154, dacă au fost depășite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni.

(5) Admiterea în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal face să curgă un nou termen de prescripție a răspunderii penale.”

Despre prescripția răspunderii penale se spune în mod tradițional că înlătură răspunderea penală, neavând relevanță dacă procesul penal a fost deja pornit sau nu și nici faza în care se găsește acesta (urmărirea penală, judecata în prima instanță, apel sau recurs). Potrivit naturii sale juridice, prescripția răspunderii penale este, în planul dreptului penal, o cauză de stingere a răspunderii, fiind impropriu să o denumim cauză de înlăturare a răspunderii penale, deoarece, în plan procesual, are ca efect împiedicarea punerii în mișcare sau a exercitării acțiunii penale. Prescripția răspunderii penale stinge dreptul statului de a trage la răspundere penală infractorul și obligația acestuia de a suporta pedeapsa. În planul dreptului procesual penal, prescripția reprezintă o cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale.

În dispozițiile art. 155 C.pen. sunt reunite mai multe texte din vechiul Cod penal privind întreruperea cursului prescripției (art. 123) și prescripția specială (art. 124), cu unele modificări. Astfel, noul Cod penal, în art. 155 alin. (1) nu mai reproduce dispoziția potrivit căreia întreruperea prescripției are loc prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal, ci cuprinde o dispoziție nouă potrivit căreia întreruperea cursului prescripției este posibilă prin îndeplinirea oricărui act de procedură. De observat că, prin această modificare, acest alin. (1) al art. 155 C.pen. devine expresia unei legi penale mai aspre decât dispoziția corespunzătoare din alin. (1) al art. 123 C.pen. din 1969, deoarece, de la intrarea în vigoare a noului Cod penal, orice act procesual poate întrerupe cursul prescripției răspunderii penale, actele nemaifiind limitate doar la cele care se comunică învinuitului (suspectului) sau inculpatului. S-a avut în vedere că stingerea treptată a rezonanței sociale a faptei și uitarea ei odată cu trecerea timpului este mai bine să fie întreruptă prin îndeplinirea oricărui act de procedură (de exemplu, citarea unui martor sau audierea persoanei vătămate), deoarece și aceste acte sunt susceptibile să readucă în memorie fapta săvârșită.

De reținut că actele sus-menționate trebuie să fie efectuate înainte de expirarea termenului de prescripție, să fie emise de organe competente și să nu fie nule. În cazul unor acte procesuale nule, prescripția se socotește întreruptă de la data ultimului act întrerupător valabil^[5].

Principiul aplicării legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei (art. 5 C.pen.)

Pentru a se stabili care dintre cele două legi urmează să fie aplicată faptei săvârșite sub legea veche, dar judecată sub legea nouă, au fost formulate mai multe teorii cu privire la determinarea legii penale aplicabile în situații tranzitorii.

Potrivit unei teorii, în caz de situații tranzitorii ar trebui să se aplice întotdeauna dispozițiile legii vechi sub imperiul căreia a fost săvârșită fapta. În susținerea acestei teorii s-a argumentat că numai legea veche era cunoscută de infractor în momentul comiterii faptei și că numai această lege reflectă pericolul social al faptei din momentul săvârșirii acesteia^[6]. Un alt argument adus în sprijinul acestei teorii a fost acela al drepturilor subiective câștigate de infractor (dacă legea veche era mai favorabilă), care trebuie respectate și în condițiile legii noi^[7]. Teoria sus-menționată, cunoscută sub denumirea de teoria ultraactivității legii penale, a fost susținută de reprezentanții Școlii clasice penale.

În sens contrar, o altă teorie susține că în situații tranzitorii trebuie să se aplice întotdeauna legea penală nouă, care retroactivează, motiv pentru care această teorie poartă denumirea de teoria retroactivității legii penale. S-a argumentat de către susținătorii acestei teorii că această lege (nouă) corespunde cel mai bine nevoilor de apărare socială din acel moment și conține cele mai eficiente măsuri de combatere a infracțiunilor^[8]. Teoria      sus-menționată a fost criticată pe motiv că justifică aplicarea retroactivă a unor legi penale care agravează răspunderea penală. Totuși, această teorie a fost însușită de legiuitor numai în materia măsurilor de siguranță,  justificându-se astfel retroactivitatea legii noi care prevede astfel de măsuri^[9]. Această teorie a fost susținută de reprezentanții Școlii pozitiviste penale.

În fine, teoria care a câștigat teren din disputa celorlalte două este o a treia, însușită de legiuitorul nostru, care susține că, în cazul situațiilor tranzitorii, legea care trebuie să se aplice va fi întotdeauna legea mai blândă sau principiul „mitior lex”.

Prin urmare, potrivit principiului mitior lex, dacă legea veche este mai favorabilă (blândă), aceasta se va aplica, ea ultraactivând. Dacă, dimpotrivă, legea nouă este mai favorabilă (blândă), aceasta se va aplica, ea retroactivând.

Extraactivitatea legii penale mai favorabile răspunde cel mai bine cerințelor principiului umanist al dreptului penal, deoarece se aplică întotdeauna, din două legi, cea mai avantajoasă pentru infractor. Așa cum s-a subliniat în doctrină, această soluție s-a impus cu timpul în toate legislațiile penale, considerându-se că aplicarea legii penale mai favorabile (mitior lex) oferă o rezolvare acceptabilă atât pentru infractor, cât și pentru societate^[10].

Principiul aplicării legii penale mai favorabile în cazul faptelor care nu au fost definitiv judecate este consacrat prin dispozițiile art. 5 C.pen., care prevăd:

„(1) În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituționale, precum și ordonanțelor de urgență aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul cât acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziții penale mai favorabile”.

Câmpul de aplicare al art. 5 C.pen. vizează numai situația când se succed două sau mai multe legi penale între momentul săvârșirii infracțiunii și data judecării definitive a cauzei. Deci, fapta comisă este considerată infracțiune atât de legea veche, cât și de cea nouă, dar, ținându-se seama de faptul că acea cauză nu este definitiv soluționată, art. 5 C.pen. prevede că, într-o asemenea situație, urmează să fie aplicată, dintre cele două sau mai multe legi penale, cea mai favorabilă infractorului.

Așa cum s-a subliniat în doctrină^[11], dacă legea veche, sub imperiul căreia s-a săvârșit infracțiunea, este mai favorabilă inculpatului, acea lege se va aplica, astfel ca fapta să nu rămână nesancționată, iar ordinea de drept să fie satisfăcută. Obiectivul societății fiind atins, infractorul nu are niciun temei să fie nemulțumit, fiindcă legea aplicată va fi chiar cea în vigoare la data comiterii faptei, lege pe care a cunoscut-o și ale cărei consecințe și le-a asumat când a săvârșit infracțiunea.

Condițiile de aplicare a legii penale mai favorabile

Pentru aplicarea legii penale mai favorabile este necesară îndeplinirea a trei condiții:

a) prezența unei succesiuni de legi penale care incriminează aceeași faptă;

b) legea (legile) succesivă (succesive) să fie în vigoare la data la care urmează să fie realizată analiza;

c) legile să cuprindă în conținutul lor o incriminare sau sancționare diferită a aceleiași fapte.

a) în cadrul primei condiții, trebuie să fim în prezența unei succesiuni de legi penale care să prevadă aceeași faptă ca fiind infracțiune, indiferent de stadiul procesual (fond, căi de atac, căi extraordinare de atac), adică succesiunea de legi penale să intervină între momentul comiterii faptei și momentul judecării definitive a infractorului, dar cu diferențe de abordare privind:

– condițiile de incriminare;

– condițiile de tragere la răspundere;

– sancțiunile penale.

Analizând cele trei criterii, trebuie să se aplice legea cea mai blândă pentru infractor în concret, și nu în general. De aceea se compară legile succesive în raport cu normele și instituțiile care guvernează răspunderea penală în cauza concretă, aflată în curs de urmărire penală sau dedusă judecății.

Așadar, se alege legea mai favorabilă fără să se combine dispoziții din legi diferite;

b) cea de-a doua condiție se referă la faptul că legile ulterior apărute trebuie să fie în vigoare, adică să ridice problema opțiunii cu privire la legea mai favorabilă. Cu alte cuvinte, toate legile succesive să incrimineze fapta comisă.

În măsura în care una dintre legile intervenite între momentul comiterii infracțiunii și momentul condamnării nu mai prevede fapta ca infracțiune, nu se poate pune problema aplicării legii penale mai favorabile, fiind în prezența unei dezincriminări;

c) a treia condiție vizează incriminarea ori sancționarea diferită a faptei săvârșite în legile care se succed.

În ceea ce privește criteriul sancțiunilor penale prevăzute, se va ține seama de natura juridică a sancțiunii reglementate (de exemplu, este mai favorabilă pedeapsa închisorii decât cea a detențiunii pe viață). Pentru a înțelege cum operează aprecierea, din acest punct de vedere, privind stabilirea legii mai favorabile, ne referim în continuare la câteva situații:

– dacă pedepsele aplicabile sunt detențiunea pe viață ori închisoarea, se consideră că legea penală mai favorabilă este cea care prevede doar pedeapsa cu închisoarea; în ipoteza în care o infracțiune se sancționează cu o pedeapsă cu închisoare, iar cealaltă lege sancționează aceeași infracțiune cu o pedeapsă cu amenda, mai favorabilă este legea care prevede pedeapsa cu amenda;

– dacă sunt prevăzute pedepse de același fel (sau numai închisoarea, sau numai amenda), dar în limite diferite, este mai favorabilă legea care prevede un minim – ori, respectiv, un maxim – mai redus. În caz de pedepse asimetrice sau dacă se aplică circumstanțe, se consideră mai favorabilă legea penală care în ansamblul ei (adică atât în ceea ce privește circumstanțele atenuante, cât și în ceea ce privește limitele de pedeapsă) este mai favorabilă.

Prin urmare, se apreciază ca fiind legea mai favorabilă cea care are limitele minime și maxime de pedeapsă mai reduse.

Concluzii

Față de reglementarea anterioară, Codul penal în vigoare este mai puțin precis, deoarece se renunță la precizarea de legea „cea mai favorabilă” pentru mențiunea legea „penală mai favorabilă”. S-a apreciat că este puțin probabil în practica legislativă să fie adoptate la intervale scurte de timp două sau mai multe legi care, prin conținut, să fie mai favorabile decât legea veche.

În aplicarea art. 5 C.pen., după intrarea în vigoare a acestui cod, au apărut probleme privind aplicarea legii penale mai favorabile în materia prescripției răspunderii penale. După numeroase dezbateri teoretice, prin Decizia nr. 2/2014^[12], Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a decis că, în aplicarea articolului sus-menționat, prescripția răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă față de cea a pedepsei. Această interpretare a instanței supreme nu a fost acceptată de Curtea Constituțională a României, care, prin Decizia nr. 265/2014, a stabilit că este neconstituțională. Curtea Constituțională a României a decis că dispozițiile art. 5 C.pen. sunt constituționale numai în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile. Instanța constituțională a statuat că susținerea Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin decizia  sus-menționată, în sensul că prescripția răspunderii penale este o instituție autonomă, este inadmisibilă, întrucât nu se poate reține că o normă din Codul penal ce reglementează cu privire la o anumită instituție de drept penal (recidivă, concurs sau infracțiuni, prescripție etc.) este independentă de legea căreia îi aparține.

Referitor la evaluarea limitelor de sancționare din legile penale succesive, se va avea în vedere, în mod prioritar, natura pedepselor (va fi mai favorabilă legea care prevede pedeapsa închisorii decât legea care prevede detențiunea pe viață; tot astfel, va fi mai favorabilă legea care prevede amenda decât legea care prevede o pedeapsă privativă de libertate).

Dacă legile succesive prevăd aceeași categorie de pedeapsă, va fi mai favorabilă legea care prevede o durată mai redusă a pedepselor privative de libertate sau un cuantum mai redus al amenzii.

Când în legile succesive pedeapsa închisorii este prevăzută cu aceeași limită minimă, însă maximul special este diferit, va fi mai favorabilă legea care prevede un maxim special mai redus. Dacă pedeapsa închisorii pentru fapta săvârșită este prevăzută în legile succesive cu același maxim, dar minimul special este diferit, va fi mai favorabilă legea care prevede un minim al pedepsei mai redus.

În cazul legilor succesive care prevăd pedepse asimetrice (una dintre legi prevede un minim mai scăzut, dar un maxim special mai ridicat, iar cealaltă lege prevede o pedeapsă cu un minim special mai ridicat, dar cu un maxim special mai scăzut), în determinarea legii penale mai favorabile se vor analiza în concret împrejurările în care a fost comisă fapta și se va alege ca fiind mai favorabilă legea care atrage o situație mai ușoară inculpatului.

Din analiza comparativă a dispozițiilor din vechiul Cod penal și, respectiv, din Codul penal în vigoare, observăm că faptele pentru care este cercetat notarul X sunt incriminate atât în cuprinsul legii vechi, cât și în cel al legii noi, fiind diferit însă regimul sancționator. Astfel,

Vechiul Cod penal

➢,,Art. 246. Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor

Fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani (sublinierea noastră – M. Petrescu).”

➢,,Art. 289. Falsul intelectual

(1) Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcționar aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani (sublinierea noastră – M. Petrescu).

(2) Tentativa se pedepsește.”

Codul penal în vigoare

➢,,Art. 297. Abuzul în serviciu

(1) Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică (sublinierea noastră – M. Petrescu).

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează și fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, îngrădește exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o situație de inferioritate pe temei de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenență politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA.”

➢,,Art. 321. Falsul intelectual

(1) Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani (sublinierea noastră – M. Petrescu).

(2) Tentativa se pedepsește.”

Răspunzând problemelor de drept semnalate, observăm că faptelor comise de către notarul X le vor fi aplicate prevederile vechiului Cod penal – ca lege mai favorabilă –, întrucât:

➢ De la data săvârșirii infracțiunilor, respectiv 14 noiembrie 2011, până în acest moment al urmăririi penale au intervenit două legi penale.

Așadar, prevederile vechiului Cod penal erau în vigoare la data săvârșirii infracțiunilor, acestea fiind normele care au declanșat raportul juridic penal de conflict.

➢ Codul penal în vigoare, evident, a intervenit până la judecarea definitivă a cauzei.

➢ Ambele legi penale – cea veche și cea nouă – prevăd aceleași infracțiuni.

➢ Sancționarea faptelor comise este diferită în cuprinsul legilor care s-au succedat, cu mențiunea că abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor și falsul intelectual au un regim sancționator mai blând în cuprinsul vechiului Cod penal.

Tocmai această condiție de sancționare penală face diferența dintre legea nouă și cea veche, în sensul că dispozițiile vechiului Cod penal vor fi aplicate în chestiunea supusă atenției.

Pe cale de consecință, în raport cu încadrarea juridică a faptelor pentru care este cercetat suspectul-notar X, calculul privind prescripția răspunderii penale se va face prin aplicarea regulilor din cuprinsul art. 123 C.pen. din 1969, din rațiunile anterior prezentate.

* e-mail: mirceapetrescu65@yahoo.com.

[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 martie 2014.

[2] C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Editura All, București, 1997, p. 331.

[3] Ibidem.

[4] V. Dongoroz, în ,,Tratat de drept și procedură penală”, de I. Tanoviceanu, vol. III, Tipografia Curierul Judiciar, București, 1927, p. 745-746.

[5] A. Boroi, Drept penal. Partea specială, Editura C.H. Beck, București, 2006, p. 276.

[6] C. Mitrache, Comentariu, în ,,Noul Cod penal”, de G. Antoniu ș.a., vol. I, Editura C.H. Beck, București, 2006, p. 58.

[7] V. Pașca, Comentariu, în ,,Codul penal comentat. Partea generală”, vol. I, Editura Hamangiu, București, 2007, p. 52.

[8] C. Mitrache, Comentariu, op. cit., p. 58.

[9] V. Pașca, Comentariu, op. cit., p. 52.

[10] C. Mitrache, Comentariu, op. cit., p. 59.

[11] C. Mitrache, Comentariu, în ,,Explicații preliminare ale noului Cod penal”, de G. Antoniu ș.a., vol. I, Editura Universul Juridic, București, 2010, p. 64.

[12] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 319 din 30 aprilie 2014.