Conf. univ. dr. Constantin Sima

Procuror șef serviciu

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Abstract: Invoking the principle of legality by the enlightment thinkers meant the definitive separation of the medieval criminal law by the modern criminal law. After more than 2 centuries from its consacration in the first Criminal Code, the judicial implications of the legality principle continues to preocuppy the criminal doctrine.

Key words: the principle of criminal legality, the legality of incrimination, the legality of punishments, principle.

Comentarii

1. Considerații prealabile. Aspecte istorice.

Principiul legalității incriminării stă la baza dreptului penal, fiind recunoscut și respectat de toate legislațiile penale contemporane.

Paternitatea primei consacrări scrise a acestui principiu este disputată. Autorii englezi afirmă că aceasta aparține regelui englez Ioan fără de Țară care în art. 39 din Magna Charta Libertatum (1215) a stabilit regula că orice sancțiune nu poate fi aplicată oamenilor liberi decât pe baza legii. Autorii elvețieni consideră că pentru prima dată acest principiu a fost înscris în programul de luptă al țăranilor din timpul Războiului Țărănesc condus de Thomas Müntzer (1525) în care era prevăzută cerința ca oamenii să fie judecați nu după voința arbitrară a seniorului, ci numai după legea scrisă.[1]

În mod cert, principiul legalității incriminării s-a desprins din lucrările gânditorilor iluminiști din secolul XVIII care au realizat o evaluare critică a sistemelor de justiție ale timpului, elaborând principii și idei valoroase care își mențin caracterul actual și în zilele noastre.

O analiză profundă a noțiunii și funcțiilor legii a fost întocmită de Montesquieu în tratatul de teorie politică „De l´esprit des lois” (Genève, 1748): „Cu cât forma de guvernământ se apropie mai mult de republică, cu atât mai constant devine felul de a împărți dreptatea; și era un defect al republicii Lacedemoniei faptul că eforii judecau după bunul lor plac, fără să existe legi care să-i călăuzească. La Roma, primii consuli au judecat la fel ca eforii: s-au observat neajunsurile decurgând de aici și s-au statornicit legi precise.

În statele despotice nu există lege: acolo judecătorul este el însuși legea sa. În statele monarhice există o lege, și acolo unde ea este precisă judecătorul o urmează; acolo unde ea nu este așa, ea îi caută spiritul.

În guvernământul republican, însăși natura lui impune ca judecătorii să se țină de litera legii. Acolo nu există vreun cetățean, în defavoarea căruia să fie îngrădit a se interpreta o lege, când e vorba de bunurile, de onoarea ori de viața sa.”[2]

Sub influența lui Montesquieu și Helvétius, Caesare Beccaria, în lucrarea sa, Despre infracțiuni și pedepse (1764), sublinia că „numai legile pot stabili pedepse corespunzătoare infracțiunilor, iar această autoritate nu o poate deține decât legiuitorul, care reprezintă toată societatea printru-un contract social.”[3]

Principiul legalității a fost consacrat legislativ câțiva ani mai târziu, prin Declarația drepturilor omului și cetățeanului din 1789 care în art. 8 prevede că „legea nu poate stabili decât pedepsele în mod evident și strict necesare și nimeni nu poate fi pedepsit decât în virtutea unei legi stabilită și promulgată anterior infracțiunii și legal aplicată.”

Primul Cod penal care a prevăzut acest principiu a fost Codul penal francez de la 1810, care în art. 4 statua că „Nicio contravenție, nici un delict, nicio crimă nu pot să fie sancționate cu pedepse care nu au fost prevăzute de lege înainte de a fi comise.”

Relevarea importanței prevederii și aplicării principiului legalității în dreptul penal modern aparține penalistului german Paul Johann Anselm Feuerbach (1775-1833), profesor la Universitatea din Jena, care în lucrarea sa Lehrbuch des gemeinen in Deutschland geltenden Peinlichen Rechts apărută în 1801 și reeditată în 1812 sintetizează principiul legalității penale în celebrele formule latine: nulla poena sine lege, nulla poena sine crimine, nullum crimen sine poena legali, retranscrise de autorii următori sub forma cunoscutelor adagii nulla poena sine lege, nullum crimen sine lege, nullum judicium sine lege. Este meritul lui Feuerbach de a fi elaborat o concepție unitară și consecventă asupra legalității penale, de a fi dat o justificare științifică și coerentă, de a fi așezat acest principiu la baza activității legislative și jurisdicționale.[4]

Principiul legalității incriminării este reluat în art. 11 alin. (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului, din 1948, „nimeni nu va fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care nu constituiau în momentul când au fost comise un act cu caracter penal conform dreptului internațional sau național.”

În termeni similari este consacrat principiul legalității de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din 1950, în art. 7: „Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii.”

În sfârșit, art. 15 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (1966) statuează în art. 15 că „Nimeni nu va putea fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care nu constituiau un act delictuos, potrivit dreptului național sau internațional, în momentul în care au fost săvârșite.”

Toate legislațiile penale ale statelor occidentale au consacrat in terminis principiul legalității incriminării. Excepție au făcut Marea Britanie și SUA care nu au formulat expres acest principiu întrucât precedentul judiciar se impune la fel de imperativ ca și dispozițiile scrise.[5]

În România legile fundamentale din 1866, 1923, 1938 și 1991 precum și Constituția revizuită din 2003 ca și Codurile penale din 1865, 1936, 1969 au cuprins dispoziții explicite referitoare la principiile legalității incriminării și pedepsei.

2. Fundamentul principiului legalității.

În doctrina penală se apreciază că la baza principiului legalității stau câteva considerente esențiale.

În primul rând, din punct de vedere al politicii penale s-a convenit drept necesar ca legea să avertizeze înainte de a fi aplicată, astfel ca cetățeanul să știe, înainte de a acționa, ce este permis și ce este interzis.

Prin preexistența sa, legea penală exercită asupra voinței umane o constrângere psihologică menită să contrabalanseze posibilele tendințe infracționale ale individului.

În al doilea rând, ca justificare politică generală, s-a considerat că societatea nu trebuie să abuzeze de prerogativele pe care i le conferă exercitarea puterii de stat asupra membrilor săi, această putere urmând a fi exercitată numai în limitele care garantează libertatea și independența fiecăruia. Principiul legalității este scutul care apără cetățenii de arbitrariul puterii.

Numai legea prevede infracțiunile, pedepsele aplicabile, instanțele competente.

În al treilea rând, așa cum rezultă din teoria lui Montesquieu[6] cu privire la separația puterilor, judecătorul s-ar implica în activitatea puterii legislative dacă ar crea incriminări, ar alege pedepse și ar judeca fără să respecte reguli de competență sau alte reguli de procedură imperative. Legiuitorului ca emanație a voinței generale a societății exprimată prin vot, îi revin sarcini pe care judecătorul nu le poate asuma.[7]

Alți autori apreciază că dacă pe plan procedural justificarea principiului este dată de necesitatea asigurării unui echilibru între drepturile acuzării și cele ale apărării, pe planul dreptul penal propriu-zis justificarea se întemeiază pe argumente de ordin politic și psihologic.

Din punct de vedere politic legalitatea infracțiunilor și pedepselor este o condiție fundamentală a securității și libertății individuale.

Din punct de vedere psihologic principiul se justifică, în egală măsură, prin valoarea sa educativă și intimidantă.[8]

3. Conținutul principiului legalității penale.

Sfera de acțiune a principiului legalității incriminării și pedepselor este delimitată de câteva reguli fundamentale care conferă conținut și semnificație acestui principiu.[9]

 A. Nullum crimen sine lege. Norma penală care stabilește cea mai severă formă de răspundere juridică nu poate fi cuprinsă decât într-un act normativ cu valoarea superioară: legea penală.

Legea este actul normativ cu această denumire votat de către adunările parlamentare.[10]

Potrivit art. 173 din Codul penal român prin lege penală se înțelege orice dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanțe de urgență sau alte acte normative care la data adoptării aveau putere de lege.

Primatul legii față de celelalte categorii de acte normative și față de actele autorității judecătorești ori autorității executive se bazează pe teoria separației puterilor în stat, pe încrederea în capacitatea puterii legislative ca expresie a voinței generale de a adopta legi juste care să servească bunei conviețuiri a membrilor societății.[11]

Legea este izvorul formal sau sursa juridică a normei penale, care conține preceptul, care se desprinde din descrierea faptei incriminate și sancțiunea prevăzută pentru încălcarea preceptului.

Cerințele și aspirațiile vieții sociale care fac necesară adoptarea unui act normativ, formează izvorul substanțial sau sursa socială a legii.

Voința autorității legislative de a elabora acte normative în conformitate cu exigențele societății formează izvorul constitutiv sau sursa politică a normei.

B. Nullum crimen sine lege scripta instituie regula că norma penală nu poate avea decât o sursă scrisă și nu una cutumiară.[12]

Dreptul cutumiar este, de regulă, definit ca un ansamblu de norme nescrise rezultat al unor practici îndelungate a căror aplicabilitate a devenit obligatorie în timp.[13]

În dreptul penal material cutuma poate prezenta interes în ceea ce privește interpretarea textelor. Astfel, interpretarea expresiei <<agresiune sexuală alta decât violul>> folosită în art. 111-2 din Codul penal francez[14] sau a noțiunii de <<bune moravuri>> folosită de art. 375 din Codul penal român face necesară apelarea la uzanțele publice.[15]

În mod cu totul excepțional se admite cutumei calitatea de izvor de drept penal, în general negativ, atunci când face ca fapta să nu fie infracțiune: unele practici religioase cum ar fi circumcizia sau alte practici, cum ar fi perforarea lobului urechii la copii pentru purtarea unor bijuterii[16], dreptul părinților de a exercita violențe ușoare asupra copiilor sau interzicerea luptelor de cocoși ori curselor de tauri.[17] Mai rar cutuma poate deveni un izvor „pozitiv” cum a fost cazul art. 521-1 din Codul penal francez în interpretarea căruia judecătorul a făcut apel la uzanțele loiale și constante ale comerțului pentru a ști dacă un produs merită calificarea pe care i-o dă învinuitul, într-un caz de fraudă.[18]

În procedura penală, rolul cutumei ca izvor de drept este mai important. În tăcerea legii, judecătorii de instrucție francezi au imaginat audierea recapitulativă sau definitivă după ce strângerea probelor s-a încheiat.

Convocarea prin proces verbal, fără prezentarea celui interesat a fost tot o creație a practicii înainte să fie legalizată în 1985 de Codul de procedură penală francez.[19]

Doctrina penală română admite că norma cutumiară ar putea funcționa pe lângă lege (secundum legem) întărind prevederile normei scrise sau ar putea să completeze dreptul pozitiv (praeter legem) dacă legiuitorul preia regula cutumiară și o consacră într-un text de drept pozitiv spre a servi ca mijloc suplimentar de întărire a încrederii în lege.

Nu este admisă norma cutumiară contra legii, astfel ca un obicei să înlăture norma de incriminare, așa cum nu este acceptată nici desuetudinea, ca formă de ieșire din vigoare a legii prin neaplicare îndelungată.[20]

C. Nullum crimen sine lege stricta. Aplicarea legii penale implică în mod necesar o operă de interpretare întrucât norma penală este prin natura sa abstractă, generală și trebuie aplicată unor fapte concrete, desprinse din dinamismul vieții sociale, cu particularități proprii.[21]

Opera de interpretare în dreptul penal este dominată de principiul că „norma penală este de strictă interpretare” și corolarul său „extinderea normei prin analogie este interzisă.”

În decursul timpului acest principiu a făcut obiectul unor moderări: 1) interpretarea strictă nu este sinonimă cu interpretarea exegetică, dar interpretarea trebuie efectuată prin raportare la voința legiuitorului înțeleasă în mod rezonabil; 2) interpretarea strictă nu privește decât dispozițiile defavorabile suspectului sau învinuitului nu și pe cele care îi sunt favorabile, acestea dimpotrivă putând fi interpretate în mod extins, chiar prin analogie; 3) îndoiala cu privire la sensul legii nu trebuie să fie favorabilă în mod obligatoriu suspectului sau învinuitului, ci trebuie să-l pună pe judecător în situația de a căuta sensul cel mai convenabil ce poate fi atribuit textului; 4) conceptele de drept penal trebuie, în absența unor indicații contrare, să fie înțelese în sensul lor comun și nu în sensul lor tehnic.[22]

În ceea ce privește interpretarea legii prin analogie, jurisprudența franceză a decis în 1965 că un text legal elaborat în 1856, care incrimina circulația pe căile navigabile a vapoarelor cu abur fără permis de navigație, se aplică și în cazul vapoarelor propulsate de motoare cu ardere internă.[23] Azi este general admis că noțiunea de bun mobil, la care face referire textul incriminator al furtului, cuprinde și energia electrică, chiar dacă textele legale elaborate inițial nu făceau referire la aceasta.[24] De asemenea, s-a admis că agravanta privind comiterea furtului prin folosirea unei chei false este aplicabilă și atunci când autorul s-a folosit de o cartelă magnetică de acces falsificată.[25]

Doctrina română a admis cu mari rezerve interpretarea logică și teleologică din teama de a nu deschide calea arbitrariului, situându-se consecvent pe poziția după care legea penală este de strictissimă interpretare.[26]

D. Nullum crimen sine lege certa. Legiuitorul trebuie să delimiteze cu precizie câmpul de incidență a normelor dreptului penal.[27] Legea penală trebuie să determine complet faptele incriminate spre a evita subiectivismul organului judiciar în privința clarificării sensului normei de incriminare. Norma de incriminare trebuie să îndeplinească cerința de a fi redactată cu suficientă claritate, astfel încât, orice persoană să poată înțelege dacă o acțiune sau o inacțiune intră sub incidența sa.[28]

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că redactarea a numeroase legi nu prezintă o precizie absolută; dată fiind necesitatea de a evita o rigiditate excesivă și de a se adapta la schimbarea situațiilor, multe dintre ele se servesc de formule mai mult sau mai puțin lipsite de claritate,a  căror interpretare și aplicare depind de practică.[29]

În doctrină s-a apreciat că o normă penală care contravine exigenței lex certa este neconstituțională, încălcând principiul legalității incriminării.[30]

E. Nullum crimen sine lege praevia. Într-o accepțiune pozitivă această cerință exprimă ideea că o lege penală nu poate produce efecte decât atât timp cât este în vigoare, adică din momentul când a devenit obligatorie pentru destinatarii legii penale și până când a fost abrogată; conform principiului activității legii penale. Într-o accepțiune negativă aceeași cerință exprimă ideea că legea penală nu trebuie să fie retroactivă, adică să nu se aplice faptelor comise înainte de intrarea ei în vigoare și nici ultraactivă adică să se aplice faptelor comise după ieșirea ei din vigoare. O faptă nu poate fi pedepsită decât dacă a fost prevăzută într-o normă de incriminare înainte de comitere: legea trebuie mai întâi să avertizeze și apoi să pedepsească (lex moneat priusquam feriat).[31]

Principiul legalității și principiul neretroactivității sunt indispensabil legate astfel încât consacrarea unuia implică și invocarea celuilalt.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că deși art. 7 al Convenției Europene a Drepturilor Omului se referă în mod explicit doar la principiul neretroactivității legii penale, în mod implicit consacră principiul legalității incriminării și pedepsei.[32]

[1] G. Antoniu, în G. Antoniu, C. Bulai, C. Duvac, I. Griga, Gh. Ivan, C. Mitrache, I. Molnar, I. Pascu, V. Pasca, D. Predescu, Explicații preliminare ale noului Cod Penal, Universul Juridic, București, 2010.

[2] Montesquieu, Despre spiritul legilor, Editura Științifică, București, 1964, p. 98.

[3] C. Beccaria, Despre infracțiuni și pedepse, Editura Științifică, București, 1965, p. 13.

[4] G. Antoniu, op. cit., p. 23.

[5] R. Merle, A Vitu, Traite de droit criminel, septième édition, Editions Cujas, Paris, 1997, p. 227.

[6] „În fiecare stat există trei feluri de putere: puterea legislativă, puterea executivă, privitoare la chestiunile care țin de dreptul ginților și puterea executivă privitoare la cele care țin de dreptul civil ….

Atunci când în mâinile aceleași persoane sau ale aceluiași corp de dregători se află întrunite puterea legiuitoare și puterea executivă, nu există libertate, deoarece se poate naște teama ca același monarh sau același senat să nu întocmească legi tiranice pe care să le apere în mod tiranic.

Nu există, de asemenea, libertate, dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legislativă și de cea executivă. Dacă ea ar fi îmbinată cu puterea legislativă, puterea asupra vieții și libertății cetățenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi și legiuitor. Dacă ar fi îmbinată puterea executivă, judecătorul ar avea forța unui opresor.” – Montesquieu, Despre spiritul legilor, Cartea a XI-a, Capitolul VI, op. cit., p. 195.

[7] R. Merle, A. Vitu, op. cit., p. 235

[8] Jean Pradel, Droit penal general, 15^e edition, Editions Cujas, Paris, 2004, p. 126.

[9] G. Antoniu

[10] G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, Droit penal general, 17^e edition, Dalloz, Paris, 2000, p. 104.

[11] G. Antoniu, op. cit., p. 26.

[12] Jean Pradel, Droit penal comparé, Dalloz, Paris, 2008, p. 707.

[13] Tamara Manea, Principiul legalității incriminării. Elemente de drept comparat, Dreptul nr. 10/2001, p. 87.

[14] Jean Pradel, Droit penal general, Cujas, Paris, 2004, p. 231.

[15] Florin Streteanu, Tratat de drept penal, partea generală, vol. I, C.H. Beck, București, 2008, p. 113.

[16] Florin Streteanu, op. cit., p. 113.

[17] Jean Pradel, op. cit, p. 231.

[18] Jean Pradel, op. cit, p. 231.

[19] Jean Pradel, op. cit., p. 232.

[20] George Antoniu, op. cit., p. 27.

[21] G. Antoniu, op. cit., p. 29.

[22] F. Tulkens, M. van de Kerchove, Introduction au droit penal, Ed. Story Scientia, Olegem, 1998, p. 222.

[23] F. Streteanu, op. cit., p. 63.

[24] F. Desportes, F. Le Gunehec, Droit pénal general, 11^eme éd., ed. Economică, Paris, 2004.

[25] F. Tulkens, M. van de Kerchove, op.cit., p. 231; F. Streteanu, op.cit., p. 63.

[26] G. Antoniu, op. cit., p. 31.

[27] I. Oancea, Tratat de drept penal, partea generală, All, București, 1994, p. 29.

[28] F. Munoz Conde, M. Garcia Aran, Derecho penal, Ed. Tirantlo Blanch, Valencia, 2010; F. Desportes, F. Le Guenec, op. cit., p. 178.

[29] Kokkinakis contra Greciei, 25 mai 1993, în V. Berger, Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ediția a 6-a, IRDO, București, 2008, p. 526.

[30] F. Streteanu, op. cit., p. 41.

[31] G. Antoniu, op. cit., p. 35.

[32] CEDO, Kokkinakis contra Greciei, din 25.05.1993; Cantoni contra Franței, din 29.11.1996; V. Berger, op.cit., p. 526 și 388; F. Streteanu, op.cit., p. 41