ABSTRACT*

The rules on compulsory legal assistance in criminal proceedings by courts are designed not to limit the defense, but to protect the defendant by guaranteeing effective defense; the defendant, even if he is a lawyer, can be better defended by a professional lawyer experienced in law, who is not marked by the emotional burden that presses the accused and can offer him a lucid, calm and effective defense.

Keywords: fair trial, equality of arms, accused with legal training, ex officio lawyer.

În fapt[1] – Reclamantul, avocat, a făcut obiectul unei proceduri penale pentru insultarea unui judecător.

În cererea sa adresată C.E.D.O., reclamantul s-a plâns că hotărârile tribunalelor naționale prin care i s-a interzis să-și asigure singur apărarea și prin care a fost obligat să fie reprezentat de către un avocat au încălcat art. 6 § 1 și 3 lit. c) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare Convenția).

A. Observații preliminare privind conținutul și contextul cererii reclamantului. Prezenta cauză s-a referit la câmpul de aplicare al dreptului acuzaților cu pregătire juridică de a-și asigura propria apărare. Totuși, reclamantul era suspendat din Baroul Avocaților la momentul desfășurării procedurilor contestate în fața tribunalelor naționale și, prin urmare, nu putea acționa în calitate de avocat în propria sa cauză.

Mai mult, reclamantul a prezentat anterior o cerere bazată pe plângeri similare, care a condus la adoptarea Deciziei din 15 noiembrie 2001, cauza C. de M. contra Portugaliei (dec.), 48188/99[2]. În această decizie, C.E.D.O. a constatat că de vreme ce era adevărat că exista o regulă generală potrivit căreia avocații puteau acționa în persoană în fața unui tribunal, instanțele competente erau, cu toate acestea, îndreptățite să considere, făcând uz de marja lor de apreciere, că interesele justiției cereau desemnarea unui reprezentant pentru un avocat care era acuzat de comiterea unei infracțiuni și care putea, prin urmare, din același motiv, să nu se afle în poziția de a evalua în mod corespunzător interesele în joc sau să nu-și poată asigura în mod efectiv propria apărare. Așadar, C.E.D.O. a respins cererea, ca vădit nefondată, pe motiv că apărarea reclamantului a fost asigurată în mod corespunzător și că nu i-au fost încălcate drepturile la apărare garantate de către art. 6 § 1 și 3 lit. c) din Convenție.

B. Examinarea caracterului pertinent și a celui suficient al motivelor care sprijină legislația portugheză aplicată în prezenta cauză. Având în vedere libertatea considerabilă de alegere a mijloacelor pe care le-o conferea statelor jurisprudența constantă a C.E.D.O. pentru a se asigura că sistemele lor judiciare sunt în conformitate cu cerințele dreptului garantat de către art. 6 § 3 lit. c) din Convenție și ținând seama că scopul intrinsec al acestei prevederi legale este să contribuie la asigurarea echității procedurilor penale ca întreg, standardele adoptate de către aceste state și evoluțiile internaționale nu erau unele determinante.

Tribunalele naționale au reflectat cu fidelitate motivarea urmată de către Curtea Constituțională portugheză, Curtea Supremă și Curțile de Apel timp de mulți ani. Ele au subliniat faptul că: regulile privind asistența juridică obligatorie în procedurile penale aplicate de către acestea erau concepute să nu limiteze acțiunea apărării, ci să-l protejeze pe acuzat, prin garantarea unei apărări efective; apărarea acuzatului în cadrul procedurilor penale ținea de interesul publicului și nu se putea renunța la dreptul de a fi apărat de către un avocat; prevederile pertinente ale Codului de procedură penală reflectau premisa potrivit căreia acuzatul ar fi fost apărat mai bine de către un jurist profesionist cu experiență în avocatură, care nu era marcat de povara emoțională care îl apăsa pe acuzat și care putea să-i ofere o apărare lucidă, calmă și efectivă.

Decizia prin care tribunalele portugheze îi cereau reclamantului să fie reprezentat de către un avocat era o condiție a legislației comprehensive care urmărea să protejeze persoanele acuzate prin garantarea unei apărări efective în cazurile în care era posibilă aplicarea unei pedepse privative de libertate. Mai mult, un stat membru putea considera în mod legitim că un acuzat, cel puțin ca regulă generală, era mai bine apărat dacă era asistat de un avocat – apărător calm și pregătit din punct de vedere tehnic – și că până și un apărător cu experiență în avocatură, cum este reclamantul, putea să nu-și asigure o apărare efectivă în propria sa cauză, pentru că era afectat personal de către acuzațiile înaintate. Legitimitatea unor asemenea considerente era cu atât mai convingătoare de vreme ce, în prezenta cauză, acuzatul fusese suspendat din Barou, nefiind, așadar, un avocat înregistrat în mod corespunzător și interzicându-i-se să ofere asistență juridică pentru terți. Mai mult, reclamantul a fost acuzat de insultarea unui judecător. Având în vedere rolul special al avocaților în administrarea justiției și, în acest context, obligațiile deosebite care le revin cu privire la conduita lor, au existat motive rezonabile să se considere că reclamantului îi lipsea abordarea obiectivă și calmă necesară, potrivit dreptului portughez, pentru a-și administra apărarea în mod efectiv.

Mai mult, caracterul deosebit de restrictiv al legislației portugheze, din perspectiva unui acuzat ca reclamantul, nu conducea la concluzia că acesta era privat de orice mijloc de a-și alege modul de administrare și de participare efectivă la propria sa apărare. Dacă în baza legii portugheze privind procedura penală apărarea juridică tehnică îi era rezervată avocatului, legislația relevantă îi conferea acuzatului mai multe mijloace de a participa și de a interveni personal în cadrul procedurilor.

Acuzatul avea dreptul de a fi prezent la toate etapele procedurilor care îl vizau, de a face declarații sau de a păstra tăcerea cu privire la conținutul acuzațiilor imputate și de a prezenta observații, declarații și cereri în care putea aborda probleme juridice și factuale care, fără a fi semnate de către un avocat, erau anexate la dosar. Mai mult, el putea să revoce orice măsură pusă în aplicare în numele său. De altfel, legea portugheză prevedea că acuzatul era ultima persoană care se putea adresa instanței după ce se încheiau pledoariile orale și înainte de pronunțarea hotărârii.

În cele din urmă, dacă acuzatul nu era mulțumit de avocatul desemnat din oficiu, el putea solicita înlocuirea acestuia în baza unui motiv valid. Persoanele acuzate erau, de asemenea, libere să instruiască un avocat ales de către acestea, în care aveau încredere și cu care ar fi putut conveni în privința unei strategii de apărare în cauza lor. De vreme ce persoanele acuzate, odată condamnate, trebuiau să suporte costurile reprezentării obligatorii, ele puteau solicita asistență juridică în cazul în care nu ar fi putut suporta aceste costuri. Astfel, reclamantul a trebuit să plătească modesta sumă de 150 euro pentru reprezentarea sa de către un apărător din oficiu, iar această sumă nu a fost plătită niciodată.

Așadar, în ciuda cerinței de a fi asistat de către un avocat, pentru un acuzat ca reclamantul exista, în practică, o marjă relativ largă de influențare a modului de administrare a apărării sale în procedurile penale desfășurate împotriva lui, precum și de participare activă în propria sa apărare.

Scopul esențial al regulii portugheze a reprezentării juridice obligatorii în procedurile penale era să se asigure administrarea adecvată a justiției și un proces echitabil care să respecte dreptul acuzatului la egalitatea armelor. Având în vedere întregul context procedural în care era aplicată cerința reprezentării obligatorii și ținând seama de marja de apreciere de care se bucurau statele membre cu privire la alegerea mijloacelor prin care să se asigure faptul că era garantată apărarea unui acuzat, motivele furnizate în sprijinul cerinței asistenței obligatorii în general și în prezenta cauză au fost relevante și suficiente deopotrivă.

C. Echitatea procesului în general. Apărarea reclamantului a fost asigurată de către avocatul său din oficiu.

În ceea ce-l privește, reclamantul nu a participat la ședințele de judecată pentru a-și prezenta versiunea proprie a faptelor sau interpretarea proprie a dispozițiilor legale relevante și, prin urmare, a decis în mod deliberat să nu participe în mod efectiv la apărarea sa alături de avocatul care îl reprezenta. El nu a comunicat cu acesta și nici nu a încercat să îi ofere instrucțiuni sau să stabilească împreună cu aceasta cum ar trebui să-i fie administrată apărarea. Chiar dacă nu avea o relație bazată pe încredere cu avocata și o suspecta de lipsă de experiență, el nu a contestat calitatea muncii ei sau calificările acesteia în fața tribunalelor naționale și nici nu a susținut că aceasta a comis vreo eroare procedurală. Mai mult, el nu a desemnat un alt avocat la alegere, cu care ar fi putut conveni o strategie de apărare.

În plus, faptul că reclamantul a fost acuzat pentru a doua oară de insultarea unui judecător, ceea ce putea conduce la aplicarea unei pedepse privative de libertate de patru luni și cincisprezece zile, nu putea fi considerat un lucru minor. Având în vedere circumstanțele și natura infracțiunii de a cărei comitere a fost acuzat reclamantul, nu a fost nerezonabil ca instanțele naționale să considere că reclamantului îi lipsea abordarea obiectivă și calmă necesară, în baza dreptului portughez, pentru ca un acuzat să-și administreze propria apărare.

Nu a existat niciun motiv concludent să se pună la îndoială faptul că apărarea reclamantului prestată de către avocatul din oficiu a fost asigurată în mod corespunzător, în circumstanțele cauzei, sau să se considere că desfășurarea procedurilor de către tribunalele naționale a fost inechitabilă în vreun fel. Observațiile reclamantului și cererile sale repetate adresate C.E.D.O. au demonstrat că principala sa preocupare nu consta în procedurile penale în discuție, ci în dorința de a-și impune poziția de principiu împotriva asistenței juridice obligatorii prevăzute de dreptul portughez.

În drept – Articolul 6 § 1 și 3 lit. c) din Convenție.

Concluzie: nicio încălcare (nouă voturi la opt).

* Rubrică realizată de dr. Remus Jurj-Tudoran, redactor-șef adjunct – revista ,,Pro Lege”, procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul de documentare și statistică judiciară, e-mail: jurj_remus@mpublic.ro.

[1] Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare C.E.D.O.), cauza C. de M. contra Portugaliei [MC]–56402/12, Hotărârea din 4 aprilie 2018, disponibilă în limba română pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22itemid%22:[%22001-182842%22]} (accesat la 23 mai 2018).

[2] Disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22appno%22:[%2248188/99%22]} (accesat la 23 mai 2018).