Antonia-Eleonora CONSTANTIN *

Procuror-șef adjunct secție − Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție,

Secția judiciară

ABSTRACT

In the second part of the study, the author proceeds to investigate the engagement of civil liability of the Romanian state in the case of judicial errors occurring when the Romanian judicial authorities execute European arrest warrants issued by other states.

Keywords: judicial error, European arrest warrant, civil liability of the Romanian state.

§ 5. Aplicarea reperelor desprinse din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în problemele de drept ivite în cauze din perspectiva reținerii și arestării dispuse de către autoritățile judiciare române, solicitate în vederea executării unui mandat european de arestare[1]

5.1. Cadrul legislativ

77. Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI a fost transpusă de România prin Legea nr. 302/2004.

Dispozițiile privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea deciziei-cadru sus-menționate se regăsesc în titlul III al Legii nr. 302/2004 (art. 84-122).

78. Din perspectiva problemelor de drept ivite în cauzele civile analizate în partea I a studiului, prezintă relevanță art. 86 alin. (1), (2) și (4) din Legea nr. 302/2004[2], precum și următoarele articole din cadrul aceluiași act normativ: art. 96 – faptele care dau loc la predare; art. 97 – condițiile speciale; art. 98 – motivele de refuz al executării; art. 99 – procedurile prealabile; art. 100 – reținerea persoanei solicitate; art. 101 – reținerea și arestarea în baza semnalării introduse în S.I.S.; art. 102 – sesizarea curții de apel în vederea arestării și predării persoanei solicitate; art. 103 – procedura de executare a mandatului european de arestare; art. 103¹ – revocarea deciziei în baza căreia a fost introdusă semnalarea în vederea arestării sau emis mandatul european de arestare; art. 104 – drepturile persoanei arestate în baza unui mandat european de arestare, îndeosebi alin. (1) al acestui articol, care consacră dreptul acestei persoane de a fi informată cu privire la conținutul mandatului european de arestare; art. 107 – hotărârea (prin care instanța se pronunță asupra executării mandatului european de arestare); art. 110 – termenele (pentru soluționarea și executarea mandatului european de arestare).

79. Dispoziții generale sunt cuprinse în art. 548 alin. (1) C.pr.pen., text potrivit căruia cooperarea judiciară internațională va fi solicitată sau acordată în conformitate cu dispozițiile actelor juridice ale Uniunii Europene, tratatelor internaționale din domeniul cooperării judiciare internaționale în materie penală la care România este parte, precum și cu dispozițiile cuprinse în legea specială și în capitolul VIII al titlului IV din partea specială a Codului de procedură penală român, dacă în tratatele internaționale nu se prevede altfel.

80. Din perspectiva stabilirii identității unei persoane ce face obiectul unei semnalări în S.I.S., prezintă relevanță și Legea nr. 141/2010.

81. Acest din urmă act normativ, potrivit expunerii de motive, a fost adoptat pentru crearea cadrului juridic necesar aplicării, printre altele, a Deciziei-cadru nr. 2007/533/JAI a Consiliului din 12 iunie 2007 privind înființarea, funcționarea și utilizarea Sistemului de Informații Schengen de a doua generație (SIS II) (în continuare Decizia-cadru nr. 2007/533/JAI)[3], precum și aplicării directe a Regulamentului (CE) nr. 1987/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 decembrie 2006 privind instituirea, funcționarea și utilizarea Sistemului de Informații Schengen din a doua generație (SIS II) [în continuare Regulamentul (CE) nr. 1987/2006][4].

82. Decizia-cadru nr. 2007/533/JAI constituie temeiul juridic necesar în vederea reglementării sistemului SIS II în ceea ce privește chestiuni care intră în domeniul de aplicare a Tratatului privind Uniunea Europeană („Tratatul UE”), iar Regulamentul (CE) nr. 1987/2006 constituie temeiul juridic necesar în vederea reglementării SIS II în ceea ce privește chestiunile care intră în domeniul de aplicare al Tratatului de instituire a Comunității Europene („Tratatul CE”)[5].

83. Potrivit considerentelor 5 și 6 ale Deciziei-cadru nr. 2007/533/JAI, SIS (II) ar trebui să constituie o măsură compensatorie care să contribuie la menținerea unui grad sporit de securitate în cadrul spațiului de libertate, securitate și justiție al Uniunii Europene, prin sprijinul cooperării operaționale dintre autoritățile polițienești și autoritățile judiciare în materie penală. Decizia-cadru nr. 2007/533/JAI indică obiectivele SIS (II), arhitectura tehnică și finanțarea acestuia, stabilește norme privind funcționarea și utilizarea acestuia, definește responsabilitățile, categoriile de date care urmează a fi introduse în sistem, scopurile și criteriile introducerii acestora, autoritățile autorizate să aibă acces la date, interconectarea alertelor și norme privind prelucrarea datelor și protecția datelor cu caracter personal.

84. În considerentul 14 al Deciziei-cadru nr. 2007/533/JAI se relevă că SIS (II) ar trebui să permită prelucrarea datelor biometrice, pentru a facilita identificarea exactă a persoanelor în cauză, precum și prelucrarea datelor privind persoanele de a căror identitate s-a abuzat, pentru a evita inconvenientele provocate de identificarea greșită a acestora, care face obiectul unor măsuri de garantare adecvate, în special consimțământul persoanei în cauză și o limitare strictă a scopurilor în care aceste date pot fi prelucrate în mod legal.

85. Articolul 20 din Decizia-cadru nr. 2007/533/JAI enumeră categoriile de date introduse în SIS (II) furnizate de fiecare stat membru, iar art. 21 din aceeași decizie-cadru consacră principiul proporționalității, potrivit căruia, înainte de a emite o alertă, statul membru stabilește dacă respectivul caz este suficient de adecvat, relevant și important pentru a justifica introducerea sa în SIS (II).

86. Datele privind persoanele căutate pentru a fi arestate în vederea predării în baza unui mandat european de arestare sunt introduse la cererea autorității judiciare a statului emitent, potrivit art. 26 alin. (1) din Decizia-cadru nr. 2007/533/JAI, și se limitează la informațiile prevăzute în art. 20 alin. (3) din aceeași decizie-cadru, respectiv: numele și prenumele, nume date la naștere și nume folosite anterior și orice alte pseudonime, introduse separat; semnele fizice speciale, obiective și inalterabile; locul și data nașterii; sexul; fotografii; amprente digitale; cetățenie (cetățenii); dacă persoanele respective sunt înarmate, violente sau au evadat; motivul alertei; autoritatea care emite alerta; o trimitere la deciziile care dau naștere unei alerte; măsurile ce trebuie luate; corelația/corelațiile cu alte alerte SIS II; tipul infracțiunii.

87. Potrivit art. 23 din Decizia-cadru nr. 2007/533/JAI, alertele cu privire la persoane nu pot fi introduse fără datele privitoare la nume și prenume, sexul persoanei căutate, măsurile care trebuie luate, trimiterea la decizia care a dat naștere alertei, iar, atunci când sunt disponibile, se introduc și toate celelalte date menționate în art. 20 alin. (3) din aceeași decizie-cadru.

88. Articolul 22 din Decizia-cadru nr. 2007/533/JAI cuprinde norme specifice pentru fotografii și amprente digitale, utilizarea acestora fiind supusă următoarelor condiții:

a) fotografiile și amprentele digitale se introduc doar în urma unei verificări speciale de calitate, pentru a asigura îndeplinirea unui standard minim de calitate a datelor[6];

b) fotografiile și amprentele digitale se folosesc doar pentru confirmarea identității unei persoane care a fost localizată în urma unei căutări alfanumerice efectuate în SIS II;

c) amprentele digitale pot fi folosite și pentru identificarea pe baza datelor biometrice de identificare în funcție de disponibilitatea și gradul de adecvare al tehnologiei necesare.

89. În cazul în care o persoană este căutată pentru a fi arestată în vederea predării în baza unui mandat european de arestare, statul emitent introduce în SIS II o copie a originalului mandatului european de arestare, potrivit art. 27 alin. (1) din Decizia-cadru nr. 2007/533/JAI. Statul emitent al mandatului european de arestare poate introduce în SIS II o copie a traducerii mandatului european de arestare în una sau mai multe limbi oficiale ale instituțiilor Uniunii Europene, potrivit alin. (2) al aceluiași articol.

90. În conformitate cu art. 28 din Decizia-cadru nr. 2007/533/JAI, statul membru care a introdus în SIS II alerta de arestare în vederea predării comunică informațiile menționate la art. 8 alin. (1) din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI[7] tuturor statelor membre prin intermediul schimbului de informații suplimentare.

91. Potrivit art. 31 alin. (1) din Decizia-cadru nr. 2007/533/JAI, o alertă introdusă în SIS II cu privire la persoanele căutate pentru a fi arestate în vederea predării în baza unui mandat european de arestare, în corelație cu datele suplimentare indicate în art. 27 din aceeași decizie-cadru, constituie și are același efect ca și un mandat european de arestare eliberat în conformitate cu Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI în cazurile în care se aplică această decizie-cadru.

92. Atunci când măsurile solicitate nu pot fi aplicate și astfel alerta nu este executată, statul membru solicitat informează de îndată statul membru care a emis alerta, potrivit art. 48 din Decizia-cadru nr. 2007/533/JAI.

93. Decizia-cadru nr. 2007/533/JAI stabilește responsabilități în ceea ce privește calitatea informațiilor introduse în SIS II, precum și garanțiile pentru persoanele cu privire la care s-a emis o alertă. Astfel, potrivit art. 49 alin. (1) și (2) din această decizie-cadru, statul membru care emite o alertă are responsabilitatea de a asigura precizia și actualitatea datelor[8].

Potrivit alin. (3) al articolului sus-menționat, dacă un stat membru, altul decât acela care a emis alerta, deține dovezi care indică faptul că una dintre date este incorectă sau a fost stocată ilegal, informează în acest sens, prin schimbul de informații suplimentare, statul membru care a emis alerta, cu prima ocazie, și nu mai puțin de zece zile de la data la care i-au fost aduse la cunoștință dovezile respective; statul membru care a emis alerta verifică comunicarea și, dacă este necesar, corectează sau șterge imediat datele respective.

Medierea unui eventual diferend între statul membru care a emis alerta și acela care consideră că unele date din alertă sunt incorecte și aduce dovezi în acest sens este dată în competența Autorității Europene pentru Protecția Datelor [art. 49 alin. (4) din Decizia-cadru nr. 2007/533/JAI].

94. Articolul 49 alin. (5) din Decizia-cadru nr. 2007/533/JAI prevede obligația statelor membre de a face schimb de informații suplimentare, în cazul în care o persoană depune o reclamație prin care afirmă că nu este persoana căutată într-o alertă. Dacă rezultatul controlului arată că, de fapt, este vorba despre două persoane diferite, reclamantul este informat asupra dispozițiilor art. 51 din aceeași decizie-cadru referitoare la datele suplimentare pentru tratarea identităților de care s-a abuzat.

95. În art. 51 din Decizia-cadru nr. 2007/533/JAI, cu denumirea marginală „Date suplimentare pentru tratarea identităților de care s-a abuzat”, se prevede că, în cazul în care pot apărea confuzii între persoana care trebuie să constituie subiectul unei alerte și o persoană de a cărei identitate s-a abuzat, statul membru care a introdus alerta adaugă date privitoare la cea de-a doua persoană, pentru a evita consecințele negative ale identificării eronate [alin. (1) al articolului sus-menționat].

Potrivit art. 51 alin. (2) din Decizia-cadru nr. 2007/533/JAI, datele privind o persoană de a cărei identitate s-a abuzat sunt folosite doar în următoarele scopuri:

a) pentru a permite autorității competente să distingă între persoana de a cărei identitate s-a abuzat și persoana care a făcut, de fapt, obiectul alertei;

b) pentru a permite persoanei de a cărei identitate s-a abuzat să își dovedească identitatea și să confirme faptul că s-a abuzat de identitatea sa.

Pe acest temei, pot fi introduse și ulterior procesate în SIS II exclusiv datele cu caracter personal enumerate limitativ în art. 51 alin. (3) din    decizia-cadru sus-menționată, respectiv:

a) numele și prenumele, numele dat la naștere și numele folosit anterior și orice alte pseudonime introduse separat;

b) orice semne speciale, obiective și inalterabile;

c) locul și data nașterii;

d) sexul;

e) fotografii;

f) amprente digitale;

g) cetățenie (cetățenii);

h) numărul documentelor de identitate și data emiterii acestora.

Alineatele (5) și (6) ale art. 51 din Decizia-cadru nr. 2007/533/JAI stabilesc garanții în privința protecției datelor cu caracter personal ale persoanelor de a căror identitate s-a abuzat, iar acestea constau în eliminarea din alertă a datelor respective, din oficiu sau la cererea persoanei interesate, respectiv un acces exclusiv al autorităților la alerta respectivă, limitat doar în scopul evitării unei identificări eronate.

96. Capitolul XII al Deciziei-cadru nr. 2007/533/JAI este dedicat protecției datelor cu caracter personal.

Nivelul de protecție minimal este cel prevăzut de Convenția Consiliului Europei din 28 ianuarie 1981 pentru protecția persoanelor în legătură cu prelucrarea automată a datelor cu caracter personal (art. 57 din decizia-cadru sus-menționată).

Articolele 58 și 59 din Decizia-cadru nr. 2007/533/JAI reglementează dreptul la acces și căile de atac de care beneficiază persoanele ale căror date au fost introduse în SIS II. În această privință, decizia-cadru sus-menționată face trimitere la legislația internă a statelor membre și se limitează la a stabili principiile generale și reguli specifice în privința schimbului de informații suplimentare dintre statele membre.

Potrivit art. 59 din Decizia-cadru nr. 2007/533/JAI, orice persoană poate introduce o acțiune la instanțele judecătorești sau la autoritatea competentă conform legislației naționale a oricărui stat membru pentru accesarea, rectificarea, eliminarea sau obținerea de informații sau pentru obținerea de compensații în legătură cu o alertă care o privește. Statele membre se angajează reciproc să aplice deciziile definitive pronunțate de instanțele judecătorești sau autoritățile naționale competente, fără a aduce atingere dispozițiilor art. 64 din aceeași decizie-cadru.

97. Articolul 64, situat în capitolul XIII al Deciziei-cadru nr. 2007/533/JAI, prevede răspunderea statelor membre pentru prejudiciile cauzate unei persoane ca urmare a utilizării sistemului N. SIS II (sistemul național din fiecare dintre statele membre care comunică cu SIS II – central[9]). În alineatul (1) teza a II-a din articolul sus-menționat se arată că această răspundere se aplică și prejudiciului cauzat de statul membru care a emis alerta, dacă acesta a introdus efectiv date incorecte sau a stocat date în mod ilegal. În acest caz, alin. (2) al aceluiași articol prevede: dacă statul membru împotriva căruia se introduce o acțiune nu este statul membru care emite alerta, acesta din urmă trebuie să ramburseze la cerere sumele plătite drept compensație, cu excepția situației în care utilizarea datelor de către statul membru care solicită rambursarea încalcă decizia-cadru sus-menționată.

98. La nivel european a fost adoptat și Regulamentul (CE) nr. 1987/2006, act de drept derivat cu aplicabilitate directă în statele membre.

99. În conformitate cu art. 2, regulamentul sus-menționat stabilește condițiile și procedurile referitoare la introducerea și prelucrarea în SIS II a semnalărilor privind resortisanți din țări terțe, schimbul de informații suplimentare și de date complementare în scopul refuzului intrării sau interdicției de ședere în statele membre, conținând și dispoziții privind arhitectura tehnică a SIS II, responsabilitățile statelor membre și ale autorității de gestionare centrale menționate în art. 15 din același regulament, norme generale privind prelucrarea datelor, precum și dispoziții privind drepturile persoanelor interesate și responsabilitatea.

100. Potrivit art. 33 din Regulamentul (CE) nr. 1987/2006, în cazul în care măsurile solicitate nu pot fi aplicate, statul membru solicitat informează direct cu privire la aceasta statul membru semnalant.

101. Articolul 34 din Regulamentul (CE) nr. 1987/2006 tratează problema calității datelor prelucrate în SIS II, răspunderea statelor pentru exactitatea și actualitatea datelor, iar art. 35 din regulamentul sus-menționat indică procedura de urmat în cazul diferențierii persoanelor care prezintă caracteristici similare. La rândul său, art. 36 din același regulament stabilește datele complementare pentru prelucrarea cazurilor de uzurpare a identității.

102. Toate aceste situații sunt subsumate schimbului de informații suplimentare[10] și complementare[11] între statele membre în legătură cu semnalări[12] introduse în SIS II.

103. Astfel, potrivit art. 34 alin. (1) și (2) din Regulamentul (CE) nr. 1987/2006, statul membru semnalant răspunde de exactitatea și de actualitatea datelor, precum și de legalitatea introducerii acestora în SIS II; numai acest stat este autorizat să modifice, să completeze, să rectifice, să actualizeze sau să șteargă datele pe care le-a introdus.

104. În cazul în care un stat membru, altul decât statul membru semnalant, dispune de elemente care indică o eroare de drept sau de fapt, acesta informează statul membru semnalant printr-un schimb de informații suplimentare, în cel mai scurt termen și cel mai târziu în zece zile de la data la care a identificat aceste elemente; statul membru semnalant verifică datele comunicate și, după caz, corectează sau șterge de îndată datele respective [art. 34 alin. (3) din regulamentul sus-menționat]. În cazul în care statele membre nu pot ajunge la un acord în termen de două luni, statul membru care nu este la originea semnalării supune problema Autorității Europene pentru Protecția Datelor care, în cooperare cu autoritățile naționale de control, acționează în calitate de mediator [art. 34 alin. (4) din același regulament].

105. Potrivit art. 34 alin. (5) din Regulamentul (CE) nr. 1987/2006, statele membre fac schimb de informații suplimentare și în cazul în care o persoană depune o reclamație prin care afirmă că nu este persoana vizată de o semnalare. În cazul în care din verificare reiese că este vorba într-adevăr de două persoane diferite, reclamantul este informat cu privire la dispozițiile art. 36 din același regulament care se referă la datele complementare pentru prelucrarea cazurilor de uzurpare a identității.

Astfel, conform acestui din urmă articol, în cazul în care poate interveni o confuzie între persoana vizată în mod efectiv de o semnalare și o persoană a cărei identitate a fost uzurpată, statul membru care este la originea semnalării adaugă în semnalare, cu consimțământul explicit al persoanei a cărei identitate a fost uzurpată, date care o privesc, în scopul de a evita consecințele negative ale unei erori de identificare.

106. Datele privind o persoană a cărei identitate a fost uzurpată sunt utilizate exclusiv pentru:

a) a permite autorităților competente să facă deosebirea între persoana a cărei identitate a fost uzurpată și persoana vizată efectiv de semnalare;

b) să permită persoanei a cărei identitate a fost uzurpată să își dovedească identitatea și să stabilească uzurparea acesteia.

În sensul art. 36 din regulamentul sus-menționat, pot fi introduse și prelucrate ulterior în SIS II numai următoarele date cu caracter personal:

a) numele și prenumele, numele la naștere și numele utilizat(e) anterior, precum și pseudonimele înregistrate eventual separat;

b) semnele fizice particulare, obiective și care nu pot fi înlăturate;

c) locul și data nașterii;

d) sexul;

e) fotografii;

f) amprente digitale;

g) cetățenie (cetățenii);

h) numărul documentului sau documentelor de identitate și data eliberării acestora.

107. Numai autoritățile care dispun de drept de acces la semnalarea corespunzătoare pot avea acces la aceste date și doar în scopul evitării unei identificări eronate [art. 36 alin. (6) din Regulamentul (CE) nr. 1987/2006].

108. Articolul 41 din Regulamentul (CE) nr. 1987/2006 prevede dreptul de acces, rectificarea datelor inexacte și ștergerea datelor stocate în mod ilegal.

Astfel, dreptul oricărei persoane de a avea acces la datele introduse în SIS II care o privesc, în conformitate cu regulamentul sus-menționat, se exercită în conformitate cu legislația statului membru față de care persoana respectivă invocă acest drept [alineatul (1) al articolului sus-menționat].

În cazul în care legislația națională prevede acest lucru, autoritatea națională de control decide dacă aceste informații pot fi comunicate și conform căror modalități [alineatul (2) al articolului sus-menționat].

Un stat membru, altul decât cel care a efectuat semnalarea, poate comunica informații cu privire la astfel de date numai după ce a oferit, în prealabil, posibilitatea statului membru semnalant să își facă cunoscută poziția; aceasta se realizează prin intermediul unui schimb de informații suplimentare [alineatul (3) al articolului sus-menționat].

Potrivit alin. (4) al articolului sus-menționat, statele membre refuză comunicarea informațiilor persoanei interesate în cazul în care acest lucru este indispensabil pentru executarea unei sarcini legale în legătură cu semnalarea sau pentru protecția drepturilor și libertăților unor terți.

Orice persoană are dreptul de a obține rectificarea datelor care o privesc și care conțin erori de fapt sau ștergerea datelor care o privesc și care sunt stocate în mod ilegal [alineatul (5) al articolului sus-menționat].

Alineatele (6) și (7) ale articolului sus-menționat instituie termene în care persoana interesată este informată cu privire la soluționarea cererii de acces ori, după caz, a cererii privind rectificarea sau ștergerea datelor, termene aplicabile cu excepția situațiilor în care legislația națională prevede termene mai scurte.

109. Articolul 43 din Regulamentul (CE) nr. 1987/2006 relevă că orice persoană poate introduce o acțiune în fața instanțelor judecătorești sau a autorității competente, în temeiul legislației naționale a oricărui stat membru, pentru a avea acces, a rectifica sau a șterge date sau pentru a obține informații sau compensații, în urma unei semnalări care o privește, iar statele membre se angajează reciproc să aplice deciziile definitive pronunțate de către instanțele judecătorești sau de autoritățile competente prevăzute de legislația națională, fără a aduce atingere dispozițiilor art. 48 din același regulament.

110. În acest din urmă articol, într-o redactare similară cu aceea a art. 64 din Decizia-cadru nr. 2007/533/JAI, se prevede că fiecare stat membru răspunde, în conformitate cu legislația sa națională, pentru orice prejudiciu cauzat unei persoane prin exploatarea N. SIS II, iar acest lucru se aplică și prejudiciului cauzat de către statul membru semnalant, atunci când acesta a introdus date care conțin erori de fapt sau a stocat date în mod ilegal.

În cazul în care statul membru împotriva căruia se introduce o acțiune nu este statul membru semnalant, acesta din urmă are obligația de a rambursa, la cerere, sumele plătite cu titlu de despăgubiri, cu excepția cazului în care utilizarea datelor de către statul membru care solicită rambursarea încalcă dispozițiile regulamentului sus-menționat.

111. Decizia-cadru nr. 2007/533/JAI a fost transpusă în legislația națională prin Legea nr. 141/2010.

112. Din perspectiva problemei de drept care formează obiectul prezentei analize, prezintă relevanță dispozițiile cuprinse în art. 28 din Legea nr. 141/2010, acestea vizând procedura de urmat după primirea la Biroul SIRENE național[13] a comunicării referitoare la introducerea în SIS, de către un alt stat membru, a unei semnalări cu privire la persoane căutate în vederea predării în baza unui mandat european de arestare.

În acest caz, procurorul sau judecătorul detașat în cadrul Biroului SIRENE național verifică dacă arestarea în baza acelei semnalări este compatibilă cu legislația națională, cu obligațiile asumate de România prin documente juridice de cooperare internațională sau cu interesele naționale vitale și solicită Biroului SIRENE național întreprinderea demersurilor necesare pentru adăugarea unui indicator de validitate, atunci când constată incompatibilitatea [alineatul (1) al articolului sus-menționat].

113. Conform art. 2 lit. s) din Legea nr. 141/2010, prin indicator de validitate se înțelege un set de informații atașate unei semnalări din SIS care determină neexecutarea acțiunilor în baza semnalării respective sau executarea unor acțiuni alternative prevăzute de lege.

114. Potrivit art. 28 alin. (3) din legea sus-menționată, autoritatea judiciară română de executare a mandatului european de arestare solicită Biroului SIRENE național întreprinderea demersurilor necesare pentru adăugarea unui indicator de validitate la semnalarea în SIS introdusă de alt stat membru în baza unui mandat european de arestare pe care autoritatea judiciară respectivă refuză să îl execute în temeiul art. 98 din Legea nr. 302/2004.

De asemenea, autoritatea judiciară română care ar fi competentă să dispună cu privire la executarea unui mandat european de arestare, la sesizarea procurorului, solicită Biroului SIRENE național întreprinderea demersurilor necesare pentru adăugarea unui indicator de validitate la semnalarea introdusă în SIS de un alt stat membru în baza unui mandat european de arestare pe care ar refuza să îl execute, în temeiul art. 98 din Legea nr. 302/2004, dacă persoana în cauză ar fi găsită [art. 28 alin. (4) din Legea nr. 141/2010].

115. Biroul SIRENE național colaborează cu Biroul SIRENE din statul membru care a introdus semnalarea prevăzută în art. 28 alin. (1), (3) sau (4) din Legea nr. 141/2010, în vederea adăugării unui indicator de validitate pentru ca arestarea să nu se efectueze de către autoritățile române [art. 28 alin. (5) din legea sus-menționată]. Semnalările introduse de celelalte state membre privind persoane căutate în vederea predării în baza unui mandat european de arestare, care au atașat acest indicator de validitate, nu constituie temei pentru arestarea persoanei în cauză de către autoritățile române, ci doar pentru comunicarea locului unde se află aceasta [art. 28 alin. (6) aceeași lege].

La solicitarea întemeiată a autorităților competente ale statului membru care a introdus semnalarea ce are atașat indicatorul de validitate prevăzut în alin. (5) al articolului sus-menționat, în cazuri urgente și grave, autoritatea judiciară română competentă să dispună cu privire la executarea mandatului european de arestare dispune retragerea indicatorului de validitate și arestarea persoanei în cauză în vederea predării [art. 28 alin. (8) din Legea nr. 141/2010].

116. Potrivit art. 51 alin. (1) și (2) din legea sus-menționată, autoritatea națională competentă care introduce o semnalare în SINS[14] sau transmite o semnalare în SIS se asigură că datele din cuprinsul acesteia sunt exacte și actuale, precum și că introducerea sau transmiterea respectivei semnalări se face în baza dispozițiilor legale în vigoare. Numai autoritatea națională competentă care a introdus o semnalare în SINS sau a transmis o semnalare în SIS are dreptul să modifice, suplimenteze, corecteze ori să șteargă datele pe care le-a introdus până la expirarea duratei de valabilitate a semnalării[15].

Autoritățile române care au drept de acces[16] comunică autorității naționale competente sau autorității dintr-un alt stat membru care a introdus o semnalare, de îndată, dar nu mai târziu de 10 zile de la data la care a luat cunoștință despre acestea, dovezile din care rezultă faptul că cel puțin una dintre datele cuprinse în semnalarea în cauză este incorectă sau a fost introdusă ilegal [art. 51 alin. (3) din Legea nr. 141/2010].

Comunicarea acestor dovezi către autoritățile altor state membre se face prin intermediul schimbului de informații suplimentare; în cazul comunicărilor adresate autorităților naționale competente se informează și Biroul SIRENE național [art. 51 alin. (4) din legea sus-menționată].

În cazul în care autoritățile române au efectuat o comunicare privind o semnalare incorectă sau introdusă ilegal, iar autoritățile din celelalte state membre informate în acest fel nu ajung la un acord cu privire la situația datelor în cauză în termen de două luni de la transmiterea informării, Biroul SIRENE național informează despre acest fapt Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor [art. 51 alin. (6) din Legea nr. 141/2010].

117. În cazul în care o autoritatea națională competentă primește o solicitare din partea unei persoane care susține că poate fi confundată cu persoana care face în realitate obiectul unei semnalări existente în N.SIS, aceasta informează persoana respectivă cu privire la procedura prevăzută în art. 53 [art. 51 alin. (7) din legea sus-menționată]. Potrivit dispozițiilor art. 53 din aceeași lege, la care se face trimitere, în cazul în care constată că persoana care face obiectul unei semnalări din SINS sau din SIS nu este aceeași cu persoana care este localizată în urma realizării unui rezultat pozitiv, autoritatea națională competentă care a introdus semnalarea adaugă în sistemul respectiv date privitoare la cea de-a doua persoană, pentru a evita consecințele negative ale identificări eronate [alin. (1) al art. 53 din Legea nr. 141/2010]. Aceste date pot fi folosite doar în scopurile prevăzute în art. 53 alin. (2) din legea sus-menționată, respectiv:

a) pentru a permite autorităților române sau autorităților altui stat membru, după caz, să facă distincție între persoana care face obiectul semnalării și persoana care este localizată în urma realizării unui rezultat pozitiv;

b) pentru a permite persoanei localizate în urma realizării unui rezultat pozitiv să dovedească faptul că nu este una și aceeași cu persoana care face obiectul semnalării.

Cu acordul persoanei care urmărește să prevină o eventuală confuzie, în sistem pot fi adăugate și prelucrate următoarele date cu caracter personal: numele și prenumele, numele dat la naștere și numele folosit anterior și orice alte pseudonime care pot fi introduse separat; semnele fizice particulare, obiective și inalterabile; data și locul nașterii; sexul; fotografiile; amprentele digitale; cetățenia; numărul documentelor de identitate și data emiterii acestora [art. 53 alin. (3) din Legea nr. 141/2010]. Adăugarea și prelucrarea acestor date se fac potrivit normelor tehnice stabilite în baza Deciziei-cadru nr. 2007/533/JAI [art. 53 alin. (4) din aceeași lege]; acestea se șterg odată cu semnalarea la care au fost atașate sau anterior ștergerii semnalării, dacă persoana în cauză solicită acest lucru [art. 53 alin. (5) din legea sus-menționată] și pot fi consultate numai de către autoritățile care au drept de acces la semnalarea la care au fost adăugate [art. 53 alin. (6) din aceeași lege].

118. Protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal face obiect de reglementare a dispozițiilor art. 61-64 din secțiunea a 4-a, situată în capitolul IV (Dispoziții comune privind semnalările conținute de SINS și pentru cele transmise în SIS) al Legii nr. 141/2010.

119. Potrivit art. 62 alin. (1) din legea sus-menționată, drepturile persoanei vizate în contextul prelucrării datelor cu caracter personal în SINS sau în SIS se exercită potrivit prevederilor Legii nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date[17], cu modificările și completările ulterioare, cu derogările prevăzute de Legea nr. 141/2010.

120. Dispozițiile art. 62 alin. (1) din Legea nr. 141/2010 trebuie coroborate cu prevederile art. 16 din Legea nr. 677/2001, text cuprins în capitolul IV al acestei din urmă legi (intitulat ,,Drepturile persoanei vizate în contextul prelucrării datelor cu caracter personal”) care, sub denumirea marginală „Excepții”, arată că:

„(1) Prevederile art. 12, 13, ale art. 14 alin. (3) și ale art. 15 nu se aplică în cazul activităților prevăzute la art. 2 alin. (5), dacă prin aplicarea acestora este prejudiciată eficiența acțiunii sau obiectivul urmărit în îndeplinirea atribuțiilor legale ale autorității publice.

(2) Prevederile alin. (1) sunt aplicabile strict pentru perioada necesară atingerii obiectivului urmărit prin desfășurarea activităților menționate la art. 2 alin. (5).

(3) După încetarea situației care justifică aplicarea alin. (1) și (2), operatorii care desfășoară activitățile prevăzute la art. 2 alin. (5) vor lua măsurile necesare pentru a asigura respectarea drepturilor persoanelor vizate.

(4) Autoritățile publice țin evidența unor astfel de cazuri și informează periodic autoritatea de supraveghere despre modul de soluționare a lor.”

Activitățile la care se face trimitere, prevăzute în art. 2 alin. (5) din Legea nr. 677/2001, în privința cărora acest act normativ stabilește o aplicare limitată, vizează prelucrările și transferul de date cu caracter personal, efectuate în cadrul activităților de prevenire, cercetare și reprimare a infracțiunilor și de menținere a ordinii publice, precum și în cadrul altor activități desfășurate în domeniul dreptului penal.

121. Drepturile vizate de excepțiile instituite prin art. 16 din Legea nr. 677/2001 au ca obiect:

a) informarea persoanei vizate cu privire la identitatea operatorului și a reprezentantului acestuia, dacă este cazul; scopul cu care se face prelucrarea datelor; informații suplimentare, și anume: destinatarii sau categoriile de destinatari ai datelor; dacă furnizarea tuturor datelor este obligatorie și consecințele refuzului de a le furniza; existența drepturilor prevăzute de această lege pentru persoana vizată, în special a dreptului de acces, de intervenție asupra datelor și de opoziție, precum și condițiile în care pot fi exercitate [art. 12 alin. (1) lit. a)-d) din Legea nr. 677/2001];

b) dreptul de acces gratuit, cel puțin o dată pe an, la datele prevăzute în art. 13 din Legea nr. 677/2001, respectiv: confirmarea faptului că datele care privesc o persoană sunt sau nu prelucrate de un anumit operator, în situația în care operatorul prelucrează datele solicitantului, comunicarea: informațiilor referitoare la scopul prelucrării, categoriilor de date avute în vedere și destinatarii cărora le sunt dezvăluite; datelor care fac obiectul prelucrării, precum și orice informație disponibilă cu privire la originea datelor; informațiilor asupra principiilor de funcționare a mecanismului prin care se efectuează orice prelucrare automată a datelor care vizează persoana respectivă; informațiilor privind existența dreptului de intervenții asupra datelor și a dreptului de opoziție, precum și condițiile în care pot fi exercitate; informațiilor asupra posibilității de a consulta registrul de evidență a prelucrărilor de date cu caracter personal, prevăzut în art. 24 din Legea nr. 677/2001[18], de a înainta plângere către autoritatea de supraveghere, precum și de a se adresa instanței pentru atacarea deciziilor operatorului, în conformitate cu dispozițiile legii sus-menționate;

c) dreptul de intervenție asupra datelor, doar în componența prevăzută în art. 14 alin. (3) din Legea nr. 677/2001, care vizează obligația corelativă a operatorului de a-i comunica persoanei vizate măsurile luate în temeiul alin. (1) al acestui articol, precum și dacă este cazul, numele terțului căruia i-au fost dezvăluite datele cu caracter personal referitoare la persoana vizată, în termen de 15 zile de la data primirii cererii.

122. Se observă că excepțiile sus-menționate nu privesc componentele dreptului de intervenție prevăzute în alin. (1) al art. 14 din Legea nr. 677/2001, respectiv: a) dreptul oricărei persoane vizate de a obține de la operator, la cerere și în mod gratuit, după caz, rectificarea, actualizarea, blocarea sau ștergerea datelor a căror prelucrare nu este conformă legii sus-menționate, în special a datelor incomplete sau inexacte; b) transformarea în date anonime a datelor a căror prelucrare nu este conformă legii; c) notificarea către terții cărora le-au fost dezvăluite datele a oricăreia dintre aceste operațiuni, dacă această notificare nu se dorește imposibilă sau nu presupune un efort disproporționat față de interesul legitim care ar putea fi lezat; d) dreptul de opoziție prevăzut în art. 15 din Legea nr. 677/2001, care îi conferă persoanei vizate de o prelucrare a datelor cu caracter personal posibilitatea de a se opune în orice moment, din motive întemeiate și legitime legate de situația sa particulară, ca datele care o vizează să facă obiectul unei prelucrări[19].

123. Având caracter de excepție de la drepturile anterior menționate care prin conținutul lor, dar mai ales prin scop, au ca obiect protecția unor drepturi inerente ale personalității și respectul datorat ființei umane[20], dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 677/2001 fac obiectul unei interpretări și aplicări restrictive, atât sub aspectul sferei de cuprindere, cât și al incidenței în timp, aspect confirmat de înseși alineatele (2) și (3) ale aceluiași articol care arată că aceste excepții sunt aplicabile strict pentru perioada necesară atingerii obiectivului urmărit prin desfășurarea activităților menționate în art. 2 alin. (5) din aceeași lege și, după încetarea acestei situații, operatorii care desfășoară aceste activități vor lua măsurile necesare pentru a asigura respectarea drepturilor persoanelor vizate.

124. De altfel, și jurisprudența instanței supreme este favorabilă unei interpretări și aplicări restrictive a limitărilor aduse componentelor personalității umane, ceea ce corelativ induce o interpretare și aplicare extensivă a dispozițiilor legale privitoare la garantarea și protejarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor fizice, în special a dreptului la viață intimă, familială și privată, cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal[21].

125. Revenind la sistemul de protecție a datelor cu caracter personal instituit prin Legea nr. 141/2010, act normativ special în raport cu Legea nr. 677/2011 – lege generală în această materie –, și mai ales la garanțiile oferite persoanelor ale căror date cu caracter personal sunt prelucrate în SINS sau SIS, sub aspectul accesului lor la justiție, se observă o tehnică legislativă deficitară, ceea ce ridică dificultăți în identificarea demersurilor apte pentru ca o persoană care susține că poate fi confundată cu persoana care face în realitate obiectul unei semnalări existente în N.SIS să poată obține, pe calea justiției, rectificarea datelor cu caracter personal procesate în aceste sisteme, într-o modalitate proactivă, de natură să prevină consecințele negative ale identificării eronate, prealabil executării în privința sa a unui mandat european de arestare emis de o autoritate judiciară dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene.

126. Într-o încercare de a lămuri, în urma comparării reglementărilor conținute în cele două acte normative, pentru a le da o anumită previzibilitate în aplicare, putem decela următoarele posibile etape:

A. Persoanele vizate în contextul prelucrării datelor cu caracter personal în SINS sau în SIS se pot adresa numai Biroului SIRENE național [art. 62 alin. (2) din Legea nr. 141/2010].

Cererile se pot depune la Biroul SIRENE național sau la orice operator din cadrul Ministerului Afacerilor Interne ori al unei structuri teritoriale a acestuia, care transmite cererea Biroului SIRENE național, în termen de 5 zile de la data primirii acesteia [art. 62 alin. (3 ) din Legea nr. 141/2010].

Aparent cele două alineate (sus-menționate) par contradictorii, în măsura în care sunt supuse unei lecturi desprinse din contextul funcționării SIS, în ansamblu, și a dispozițiilor art. 62 din Legea nr. 141/2010, în particular, în special în lumina alin. (4)-(6) din acest articol.

Adevărata semnificație a alineatelor (2) și (3) ale art. 62 din legea    sus-menționată rezultă din interpretarea logică și sistematică a acestor alineate în coroborare cu alin. (4)-(6) ale aceluiași articol.

De aceea, luând în considerare și scopul aplicării legii în sensul facilitării accesului persoanelor vizate de prelucrarea datelor cu caracter personal la autoritățile naționale cu atribuții în domeniu, o posibilă interpretare și aplicare a legii sub acest prim aspect ar fi în sensul că o persoană vizată în contextul prelucrării datelor cu caracter personal în SINS, pe baza semnalărilor transmise de un alt stat membru, nu trebuie să se adreseze Biroului SIRENE din acel stat, ci numai Biroului SIRENE național (din statul în care are reședința obișnuită).

Cererea poate fi depusă fie direct la Biroul SIRENE național, fie la operatorul din cadrul Ministerului Afacerilor Interne ori la structurile teritoriale ale acestuia, acestea din urmă fiind obligate să o transmită Biroului SIRENE național în termen de 5 zile de la data primirii.

Biroul SIRENE național inițiază și desfășoară dialogul și schimbul de informații suplimentare cu autoritățile naționale competente din statul membru care au introdus semnalarea în cauză în SIS[22].

B. Biroul SIRENE național trebuie să răspundă solicitantului cât mai curând posibil, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data primirii cererii, în cazul exercitării dreptului de acces la datele personale și, respectiv, nu mai târziu de 90 de zile de la data primirii cererii, în cazul exercitării dreptului de rectificare și de ștergere a datelor personale, prin derogare de la prevederile Legii nr. 677/2001 [art. 62 alin. (2) din Legea nr. 141/2010].

Se subînțelege că, atunci când soluționarea cererii persoanei vizate presupune exprimarea acordului pentru comunicare ori, după caz, punctul de vedere al autorităților naționale competente în cadrul schimbului de informații suplimentare dintr-un alt stat membru care au introdus în SIS semnalarea în cauză, termenele de 20 de zile, respectiv de 40 de zile, în care aceste din urmă autorități trebuie să răspundă Biroului SIRENE național sunt incluse în termenele de 60 de zile și, respectiv, de 90 de zile, prevăzute de lege, în care trebuie soluționată cererea persoanei vizate de o semnalare.

127. La o primă analiză comparativă a termenelor prevăzute în art. 62 alin. (2) din Legea nr. 141/2010 cu cele prevăzute în art. 17 alin. (2)-(4) din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, pentru luarea unei decizii definitive privind executarea mandatului european de arestare, și în art. 110 alin. (2)-(4) din Legea nr. 302/2004, prin care s-au transpus dispozițiile din decizia-cadru sus-menționată[23], se constată că inițierea procedurii administrative de către persoana căutată în vederea predării în baza unui mandat european de arestare, urmată de o procedură judiciară, cu termene de finalizare mai lungi decât termenele prevăzute pentru executarea unui mandat european de arestare și un rezultat incert din perspectiva dublei condiționări ce planează asupra obiectului și deznodământului acestei proceduri, este nu numai iluzorie, ci de-a dreptul ineficientă din perspectiva mizei pe care o presupune o procedură de predare, chiar dacă există și este justificat interesul de a înlătura confuzia cu o persoană care face obiectul unei semnalări existente în N.SIS.

Or, ad impossibilium nulla obligatio est, astfel încât nu i se poate pretinde unui particular să urmeze decât acele căi legale care sunt apte să atingă rezultatul urmărit, iar nu alte căi a căror finalitate este iluzorie.

128. În cadrul prezentei expuneri, aceste considerente vor fi puse în relație cu obligația autorităților judiciare de a proceda, din oficiu și prealabil luării vreunei măsuri privative ori restrictive de libertate, la verificări, recurgând la schimbul de informații suplimentare cu autoritățile care au introdus semnalarea, pentru stabilirea identității dintre persoana care face obiect al semnalării și persoana localizată pe teritoriul României, fără a aștepta ca persoana localizată să-și exercite în cadrul procedurii de predare dreptul de a formula obiecțiuni cu privire la identitate.

129. Gradul de diligență al autorităților implicate în procedură nu poate depinde de împrejurarea dacă persoana vizată de procedura de predare formulează sau nu obiecțiuni cu privire la identitate.

Articolul 62 alin. (2) din Legea nr. 141/2010, în partea sa finală, statuează că dispozițiile sale sunt derogatorii de la prevederile Legii nr. 677/2001.

130. Din coroborarea dispozițiilor art. 62 alin. (2) din Legea nr. 141/2010 cu acelea cuprinse în art. 26 alin. (2) din Legea nr. 677/2001[24] rezultă că derogarea privește întreaga procedură administrativă în fața autorității de supraveghere și ulterior judiciară la instanța de contencios administrativ competentă, după emiterea unei decizii de către autoritatea de supraveghere, în condițiile art. 25 și art. 26 alin. (1) din această (din urmă) lege.

131. În cadrul procedurii declanșate prin cererea adresată Biroului SIRENE național, persoana vizată în contextul prelucrării datelor cu caracter personal în SINS sau în SIS poate obține rectificarea și ștergerea datelor personale, potrivit art. 62 alin. (2) din Legea nr. 141/2010. În această privință, prevederile din această lege specială sunt în deplină concordanță cu dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 677/2001, care nu exceptează de la aplicare dispozițiile alin. (1) al art. 14 din această (din urmă) lege referitoare la dreptul persoanei vizate de a obține de la operator (în cazul de față, Biroul SIRENE național), la cerere și în mod gratuit, rectificarea sau ștergerea datelor a căror prelucrare nu este conformă legii, în special a datelor incomplete sau inexacte. În SIS II, astfel cum rezultă din art. 34-36 din Regulamentul (CE) nr. 1987/2006, aceste operațiuni au dimensiune specială și ele presupun concursul și acordul statului semnalant, iar, în lipsa unui acord din partea acestuia, apelarea la medierea din partea Autorității Europene pentru Protecția Datelor.

132. Este de menționat că procedura administrativă prealabilă declanșată prin cererea adresată Biroului SIRENE național este urmată de o procedură judiciară. Acest aspect nu rezultă expres din Legea nr. 141/2010, ci implicit din art. 63 al acestei legi, potrivit căruia:

„Atunci când instanța de judecată examinează corecta aplicare a prevederilor art. 16 din Legea nr. 677/2001, cu modificările și completările ulterioare, administrarea probelor se face în camera de consiliu.”

133. În privința obiectului contestației în fața instanței judecătorești, a competenței acesteia (instanța civilă sau de contencios administrativ) și a termenelor de sesizare, Legea nr. 141/2010 este lacunară, mulțumindu-se a reglementa doar un aspect procedural aflat în legătură cu administrarea probelor pentru stabilirea caracterului justificat/nejustificat al refuzului Biroului SIRENE național de a-i comunica reclamantului informațiile privind prelucrarea datelor cu caracter personal în SINS sau SIS din perspectiva caracterului indispensabil pentru realizarea acțiunilor în baza semnalării, a obiectivului semnalării ori pentru apărarea drepturilor și libertăților altor persoane. Acest unic aspect de procedură coroborat cu modalitatea în care se poate obține rectificarea/ștergerea datelor personale, condiționat de acordul autorității naționale care a introdus semnalarea, acord ce poate fi obținut prin schimbul de informații suplimentare, ne oferă un prim răspuns cu privire la obiectul acțiunii judiciare.

134. Astfel, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 62 alin. (5) și (7) și ale art. 63 din Legea nr. 141/2010, precum și ale art. 34 alin. (4) din Regulamentul (CE) nr. 1987/2006, rezultă că obiectul acțiunii judiciare în fața instanțelor române nu îl poate constitui refuzul de rectificare sau ștergere a unor date cu caracter personal cuprinse într-o semnalare în SIS II, introdusă de un alt stat membru, întrucât, pe de o parte, diferendul ivit sub acest aspect aparține competenței Autorității Europene pentru Protecția Datelor, iar, pe de altă parte, refuzul nu emană de la autoritatea română competentă, ci de la autoritatea statului membru semnalant. Aceasta din urmă nu poate fi chemată în judecată în fața instanțelor române, pentru următoarele motive:

Prin Legea nr. 438/2006[25], România a ratificat Convenția Națiunilor Unite cu privire la imunitățile de jurisdicție ale statelor și ale bunurilor acestora, adoptată la 22 decembrie 2004 la New York, semnată de România la New York la 15 septembrie 2005. Potrivit art. 5 din această convenție, un stat beneficiază, pentru el și bunurile sale, de imunitate de jurisdicție în fața instanțelor unui stat, sub rezerva dispozițiilor prezentei convenției. Modalitățile prin care se dă efect imunității statelor sunt prevăzute în art. 6 din aceeași convenție, care în alin. (1) arată că un stat dă efect imunității statelor prevăzută în art. 5, atunci când se abține să își exercite jurisdicția într-un proces care se derulează în fața instanțelor sale contra unui alt stat și când, în acest scop, veghează ca instanțele să stabilească din oficiu că imunitatea acestui stat prevăzută în art. 5 este respectată. În sensul art. 6 alin. (2) din convenția sus-menționată, se consideră că un proces care are loc în fața instanțelor unui stat este considerat ca fiind intentat contra unui alt stat când acesta: a) este citat ca parte la proces; b) chiar dacă nu este citat ca parte în proces, procesul vizează în fapt să aducă atingere bunurilor, drepturilor, intereselor sau activităților acestui alt stat.

Imunitatea de jurisdicție poate fi înlăturată doar în condițiile prevăzute în art. 7 din Convenția Națiunilor Unite cu privire la imunitățile de jurisdicție ale statelor și ale bunurilor acestora, care presupune un acord expres al statului chemat în judecată[26].

În privința imunității de jurisdicție a statelor, C.E.D.O. a stabilit deja că acordarea unei imunități absolute unui stat în cadrul unei proceduri civile vizează scopul legitim al respectării dreptului internațional, în ideea favorizării curtoaziei și a bunelor relații între state, și că prin aceasta art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare Convenția europeană) nu este încălcat. Astfel, dreptul de acces la justiție se pretează la limitări, cu condiția ca acestea să nu afecteze însăși substanța dreptului. În plus, aceste limitări trebuie să vizeze un scop legitim și să fie proporționale cu acesta. Acordarea unei imunități de jurisdicție absolute unui stat în cadrul unei proceduri vizează scopul legitim al respectării dreptului internațional, iar în ceea ce privește proporționalitatea, Convenția europeană trebuie să fie interpretată astfel încât să se concilieze cu celelalte reguli din dreptul internațional public, din care face și ea parte, astfel încât este greu de afirmat că ar fi lipsită de proporționalitate o astfel de limitare[27].

135. De aceea, o eventuală contestație împotriva refuzului de rectificare sau ștergere a unor date cu caracter personal dintr-o semnalare SIS II introdusă de un alt stat membru nu este de competența generală a instanțelor de judecată române, intervenind excepția de ordine publică prevăzută în art. 129 alin. (2) pct. 1 și art. 130 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă român (în continuare C.pr.civ. român)[28].

Într-o asemenea situație, în care competența aparține unui organ de jurisdicție dintr-un alt stat, instanța română, declarându-se necompetentă, respinge cererea ca nefiind de competența instanțelor române[29].

136. Prin urmare, obiectul acțiunii judiciare în fața instanțelor române îl poate constitui doar refuzul Biroului SIRENE național de a-i comunica persoanei informațiile privind prelucrarea datelor cu caracter personal în SINS sau SIS, caz în care instanța de judecată examinează dacă acest refuz este sau nu justificat față de necesitatea realizării acțiunilor în baza semnalării ori a obiectivului semnalării sau față de necesitatea apărării drepturilor și libertăților altor persoane [art. 62 alin. (7) și art. 63 din Legea nr. 141/2010 raportat la art. 16 și art. 2 alin. (5) din Legea nr. 677/2001].

137. Sub aspectul competenței și al procedurii de urmat, după cum am arătat mai sus, Legea nr. 141/2010 este lacunară. Aceste aspecte urmează a fi stabilite, având în vedere natura actului [refuzul nejustificat de a soluționa o cerere constituie act administrativ asimilat în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004[30], cu modificările și completările ulterioare], precum și natura autorității emitente [Biroul SIRENE este autoritate publică în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 și se înfățișează ca o structură funcțională în cadrul Inspectoratului General al Poliției Române – Centrul de Cooperare Polițienească Internațională]. Pe baza acestor criterii, având în vedere și poziția ierarhică a autorității emitente a actului administrativ asimilat, competența aparține curților de apel, ca instanțe de contencios administrativ, persoana interesată putând sesiza instanța de la domiciliul său ori instanța de la domiciliul pârâtului [art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 96 pct. 1 C.pr.civ. român].

138. Se cuvine a se preciza că utilitatea și eficiența acestor demersuri preventive administrative și judiciare, cu valențele unei anchete in futurum, menite să asigure orice persoană asupra împrejurării că identitatea sa nu a fost uzurpată și folosită în mod fraudulos la comiterea unor infracțiuni în alte state membre ale Uniunii Europene, sunt incontestabile doar atunci când persoana respectivă nu se află în procedura de executare a unui mandat european de arestare. De îndată ce această procedură a început, persoanei respective i se comunică mandatul european de arestare, astfel încât interesul acțiunilor administrative și judiciare preventive nu mai există.

139. De aceea, conștiente fiind de faptul că uzurparea identității este o realitate deloc lipsită de importanță, că sarcina identificării și restabilirii exactității din semnalările SIS (II) nu poate și nici nu trebuie plasată exclusiv în sarcina cetățenilor, autoritățile implicate în procedura de executare a mandatului european de arestare ar trebui să manifeste diligență pentru ca, în cadrul schimbului de informații suplimentare, eventual prin adăugarea unui indicator de validitate la semnalarea introdusă în SIS de către un alt stat membru, să nu ajungă la dispunerea unor măsuri de privare de libertate ori restrângere a libertății unor persoane a căror identitate a fost folosită în mod fraudulos la săvârșirea unor infracțiuni.

140. Din această perspectivă, prezintă utilitate practică procedurile de lucru pentru activitățile autorităților naționale competente din cadrul Ministerului Afacerilor Interne aferente semnalărilor din Sistemul Informatic Național de Semnalări sau Sistemul de informații Schengen, aprobate prin Ordinul nr. 212/2010 al ministrului administrației și internelor[31], cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, potrivit art. 10 alin. (1) din ordinul sus-menționat, utilizatorul final[32] care obține un rezultat pozitiv cu privire la o semnalare străină referitoare la o persoană căutată pentru a fi arestată în vederea predării sau extrădării reține persoana în cauză, predă persoana, pe bază de proces-verbal, polițiștilor din cadrul Direcției de investigații criminale, serviciilor de investigații de la nivelul inspectoratelor de poliție județene și Direcției Generale de Poliție a Municipiului București, și informează Biroul SIRENE național, electronic, utilizând aplicația „Formulare SIS/SIRENE”, prin transmiterea formularului național de tip G, precum și telefonic și prin    fax/e-mail. Prin rezultat-pozitiv, în sensul art. 2 lit. m) din același ordin, se înțelege rezultatul obținut în urma efectuării unei căutări în N.SIS, concretizat în identificarea unei persoane sau a unui bun care face obiectul unei semnalări.

141. În situația în care utilizatorul final nu are certitudinea că s-a realizat un rezultat pozitiv cu privire la o semnalare străină, acesta poate solicita Biroului SIRENE național informații suplimentare cu privire la persoana care face obiectul semnalării. Răspunsul la solicitare se transmite de către Biroul SIRENE național, în cel mai scurt timp, dar nu mai târziu de 8 ore, prin mijloace electronice sau, în imposibilitatea utilizării acestora, prin orice mijloace care lasă urmă scrisă. Până la primirea acestui răspuns, utilizatorul final predă persoana care face obiectul semnalării, pe bază de proces-verbal, polițiștilor anume desemnați din cadrul Direcției de investigații criminale, serviciilor de investigații criminale de la nivelul inspectoratelor de poliție județene și Direcției Generale de Poliție a Municipiului București, comunicând acest fapt, telefonic și în scris, Biroului SIRENE național. Acest birou transmite răspunsul structurii din care fac parte polițiștii care au preluat persoana care face obiectul semnalării [art. 10 alin. (2) și (3) din Ordinul nr. 212/2010].

142. Persoana care face obiectul semnalării este prezentată de către polițiștii anume desemnați din cadrul Direcției de investigații criminale, serviciilor de investigații criminale de la nivelul inspectoratelor de poliție județene și Direcției Generale de Poliție a Municipiului București, în cel mai scurt timp, dar nu mai târziu de 10 ore, procurorului delegat din cadrul parchetului de pe lângă curtea de apel competentă în executarea mandatului european de arestare sau în procedura judiciară de extrădare, după caz [art. 11 alin. (1) din Ordinul nr. 212/2010]. Odată cu prezentarea persoanei la unitatea de parchet competentă, se prezintă și cel puțin documentele indicate în art. 11 alin. (2) din același ordin, respectiv:

a) semnalarea SIS, precum și formularele A și, eventual, M, aferente acesteia, primite de la Biroul SIRENE național;

b) mandatul european de arestare, atașat la semnalarea SINS/SIS, după operaționalizarea Sistemului de Informații Schengen din a doua generație;

c) fotografia persoanei în cauză, dacă este atașată la semnalarea SINS/SIS sau există în bazele de date naționale;

d) traducerea mandatului european de arestare în limba română, franceză sau engleză, dacă acesta este atașat la semnalarea SINS/SIS;

e) procesul-verbal de depistare;

f) documentul de identitate sau procesul-verbal de identificare.

143. Atunci când un utilizator final constată că cel puțin una dintre datele cuprinse într-o semnalare introdusă de către un stat membru (semnalare străină) este incorectă sau a fost introdusă ilegal, informează Biroul SIRENE național utilizând formularul național de tip J, prevăzut în anexa nr. 3 a Ordinului nr. 212/2010, sub denumirea „J. Date care conțin erori de drept sau de fapt”, de îndată, dar nu mai târziu de 10 zile de la data la care a luat cunoștință de situația respectivă. Biroul SIRENE național are obligația de a efectua verificări în termen de 5 zile lucrătoare și de a lua măsuri de corectare/ștergere a datelor în cauză, atunci când constată că informarea este corectă, iar în situația în care informarea nu este corectă, comunică acest lucru utilizatorului final [art. 59 alin. (2)-(4) din Ordinul nr. 212/2010]. În aceeași modalitate procedează utilizatorul final și atunci când descoperă un pseudonim (alias) la o semnalare străină [art. 59 alin. (7) din același ordin].

144. Potrivit art. 64 alin. (2) din ordinul sus-menționat, schimbul de informații suplimentare cu privire la stabilirea identității persoanei/bunului se realizează prin intermediul Biroului SIRENE național, în cazul semnalării străine; fotografiile și amprentele digitale se folosesc doar pentru a se stabili identitatea persoanei.

145. Dacă în urma unui rezultat pozitiv se constată că persoana care face obiectul unei semnalări este posibil să nu fie aceeași cu persoana localizată, se procedează la reținerea persoanei conform legii, până la momentul luării deciziei privind legitimitatea folosirii acelei identități. Pentru acest scop, utilizatorul final solicită informațiile suplimentare (care pot fi date privind documentele de călătorie și de identitate, fotografiei și amprente) și efectuează o comparație între acestea și informațiile declarate de persoana verificată, procedând, după caz, astfel:

a) dacă se constată că persoana în cauză nu este una și aceeași cu persoana care face obiectul semnalării, atunci aceasta va putea să își continue deplasarea;

b) dacă se constată că persoana verificată este aceeași cu persoana subiect al semnalării, atunci utilizatorul final va proceda la realizarea acțiunii de urmat prevăzute în semnalare [art. 66 alin. (2) și alin. (7) din Ordinul nr. 212/2010].

146. Articolele 67 și 68 din ordinul sus-menționat reglementează ipotezele în care datele de identificare ale unei persoane au fost uzurpate.

Astfel, datele de identificare ale unei persoane victimă a uzurpării de identitate pot fi folosite doar în următoarele scopuri:

a) pentru a permite autorității competente care realizează rezultatul pozitiv să distingă între persoana care este localizată și persoana care face obiectul semnalării;

b) pentru a permite persoanei care este localizată în urma realizării unui rezultat pozitiv să dovedească faptul că nu este persoana care face obiectul semnalării;

c) pentru a permite persoanei victimă a uzurpării de identitate continuarea călătoriei fără alte întârzieri.

În situația în care datele persoanei a cărei identitate a fost uzurpată sunt deja existente în bazele de date administrate de către structurile din subordinea Ministerului Afacerilor Interne, acestea vor fi utilizate și pentru scopurile pentru care au fost colectate.

Datele persoanei victimă a uzurpării de identitate sunt șterse concomitent cu ștergerea semnalării la care sunt atașate sau la solicitarea persoanei în cauză.

Utilizatorul final care realizează un rezultat pozitiv la o semnalare străină care conține mențiunea „Cod 3” – identitate uzurpată – informează imediat Biroul SIRENE național, solicitând informații suplimentare și acționează potrivit procedurii din art. 66 alin. (7) al ordinului sus-menționat.

5.2. Situația actuală și inițiative ale instituțiilor Uniunii Europene în privința Sistemului de Informații Schengen de a doua generație (SIS II) din perspectiva uzurpării de identitate, a prevenirii și înlăturării consecințelor uzurpării de identitate asupra drepturilor fundamentale

147. În temeiul art. 24 alin. (5), art. 43 alin. (3) și art. 50 alin. (5) din Regulamentul (CE) nr. 1987/2009 și art. 59 alin. (3), art. 66 alin. (5) din Decizia-cadru nr. 2007/533/JAI, Comisia Europeană a elaborat și prezentat Parlamentului European și Consiliului Raportul privind evaluarea Sistemului de Informații Schengen de a doua generație (SIS II)[33].

148. În privința României, Comisia Europeană a observat că nu aplică încă pe deplin acquis-ul Schengen, însă utilizează SIS II pentru cooperarea în domeniul aplicării legii.

149. Datele cu privire la persoane stocate în SIS II sunt cele necesare pentru localizarea unei persoane și confirmarea identității acesteia, în prezent, inclusiv o fotografie și amprente digitale, atunci când sunt disponibile, precum și alte informații relevante cu privire la semnalare (inclusiv) și acțiunile care urmează să fie întreprinse (o copie a mandatului european de arestare atașată direct la semnalările privind persoanele căutate pentru arestare în vederea predării sau a extrădării).

De asemenea, în SIS II se introduc informații privind identitatea uzurpată, precum și privind identificarea eronată a părții nevinovate în cazul unei fraude de identitate.

150. Potrivit raportului sus-menționat, de îndată ce acest lucru va deveni posibil din punct de vedere tehnic, amprentele digitale pot fi utilizate pentru stabilirea identității unei persoane pe baza datelor sale biometrice de identificare, acestea fiind folosite în prezent numai pentru confirmarea identității[34].

În scopul facilitării acestui proces, Raportul COM (2016) 880 final [SWD (2016) 450 final] arată că este în desfășurare un proiect pentru introducerea în SIS II central a unui sistem automatizat de identificare a amprentelor digitale AFIS.

151. Cu toate acestea, Comisia Europeană a constatat că noile categorii de semnalări sau noile funcționalități (amprentele digitale, fotografiile, mandatul european de arestare, conexiunile, extensia privind identitatea uzurpată) nu sunt implementate pe deplin și afișate utilizatorilor finali, contrar instrumentelor juridice ale SIS II, și că această deficiență aduce atingere eficacității sistemului, întrucât utilizatorii finali nu au capacitatea de a stabili toate circumstanțele cazului și ar putea chiar să rateze informații esențiale. Ofițerii pierd timp prin obligația de a contacta Biroul SIRENE cu privire la informațiile lipsă. În majoritatea cazurilor, aceștia nu au dreptul de a reține o persoană care este vizată de semnalare și, cu toate acestea, nu o pot identifica în mod corespunzător. Anumite state nu pot atașa fotografii și amprente digitale la semnalările lor[35].

152. În plus, având în vedere numărul ridicat al utilizărilor de identități false, pentru a putea trece de la situația actuală, în care amprentele digitale sunt utilizate numai pentru a confirma identitatea unei persoane, la situația în care identificarea unei persoane poate fi dezvăluită exclusiv pe baza amprentelor sale digitale, funcționalitatea automatizată de identificare a amprentelor digitale, astfel cum a fost planificată, ar trebui să fie adăugată prompt la SIS II[36]. În acest scop, Comisia Europeană va înainta o propunere pentru a se asigura că toate funcționalitățile adecvate sunt puse la dispoziția utilizatorilor finali[37].

153. Raportul COM (2016) 880 final [SWD (2016) 450 final] constată că o problemă majoră pentru utilizarea SIS II este calitatea inferioară a datelor[38].

Astfel, la crearea semnalărilor, statele membre introduc în unele cazuri date incorecte sau incomplete (de exemplu, un nume incomplet sau un nume în locul numărului unui document). Ca urmare a introducerii unor date de calitate inferioară, interogarea efectuată în sistem nu poate localiza persoana sau aceasta nu poate fi identificată corespunzător pe baza datelor incomplete[39].

Conform art. 34 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 1987/2006 și art. 49 alin. (1) din Decizia-cadru nr. 2007/533/JAI, statele membre sunt responsabile de calitatea datelor, având obligația să instituie un mecanism eficace la nivel național pentru controalele privind calitatea datelor, însă nu toate statele au realizat încă acest lucru[40]. Sub acest aspect, Comisia Europeană și-a propus să oficializeze rolul Agenției Europene pentru Gestionarea Operațională a Sistemelor Informației la Scară largă, în Spațiul de Libertate, Securitate și Justiție (eu-LISA) în evidențierea problemelor comune privind calitatea datelor[41].

154. Un alt aspect relevat de raportul sus-menționat privește faptul că multe state membre nu au implementat toate combinațiile de căutare în SIS II Central[42].

Astfel, multe state membre utilizează interogări de tip „corespondență exactă” (fără interogare cu specificator ambiguu sau parțială). În unele cazuri, aceasta se datorează legislației naționale privind protecția datelor, care solicită ca statele membre să introducă de fiecare dată numele, prenumele și data nașterii pentru a efectua o interogare cu privire la o persoană (lucru valabil pentru două state membre). Prin urmare, anumite state membre nu pot găsi semnalări în care prenumele sau data nașterii lipsește sau este incomplet (ă)[43]. Sub acest aspect, Comisia Europeană va înainta o propunere pentru a se asigura că întreaga capacitate a instrumentului de interogare al SIS II central este reprodusă la nivel național[44].

155. În ceea ce privește protecția datelor în SIS II, față de reforma Uniunii Europene în materie[45], Comisia Europeană observă că sunt instituite mecanisme eficace în statele membre pentru ca persoanele vizate să acceseze, să corecteze și să elimine datele lor cu caracter personal din SIS II sau să obțină compensări în legătură cu datele inexacte, însă, cu toate acestea, există o lipsă de informații standardizate despre căile de atac la nivel național[46]. Comisia Europeană și-a propus revizuirea instrumentelor juridice, pentru ca aceasta să reflecte noul cadru legislativ la nivel european privind protecția datelor[47], precum și elaborarea unui pachet de raportare statistică care să reflecte consecvent activitățile privind căile de atac la nivel național, inclusiv activitățile operatorilor de date, ale autorității de supraveghere și ale instanțelor[48].

156. Comisia Europeană consideră că SIS II poate fi eficace numai în cazul în care funcționează în sinergie cu toate instrumentele care asigură aplicarea legii și cooperarea judiciară în materie penală[49].

157. Un aspect semnalat în Raportul COM (2016) 880 final [SWD (2016) 450 final] privește situația în care este localizată o persoană căutată, ipoteză în care Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI permite transmiterea directă a mandatului între autoritățile judiciare relevante. Cu toate acestea, anumite autorități judiciare insistă asupra creării unei semnalări în SIS II, urmând ca procesele de verificare și validare să fie desfășurate de toate birourile SIRENE. Comisia Europeană a apreciat că această activitate este inutilă și ineficientă.

Birourile SIRENE sunt implicate, de asemenea, în procedura de predare sau de extrădare. Pe durata procedurii, este necesară o cooperare strânsă între autoritățile judiciare și biroul SIRENE pentru a alinia aspectele juridice și operaționale ale cazului și executarea mandatului european de arestare. De asemenea, este necesară armonizarea în continuare a motivelor obligatorii și opționale pentru nerecunoașterea unui mandat european de arestare și a procedurii privind raportul cu privire la semnalare[50].

158. Potrivit raportului sus-menționat, împreună cu alte aspecte legate de mandatul european de arestare, Comisia Europeană va ridica împreună cu statele membre problema creării de semnalări în SIS II atunci când deja a fost identificată și confirmată locația persoanei vizate de semnalare, precum și problemele privind transferurile, urmărind identificarea – împreună cu autoritățile judiciare și de aplicare a legii – a domeniilor în care poate fi stabilită practica comună și pot fi armonizate procedurile[51].

159. Odată cu această evaluare, Comisia Europeană a elaborat Propunerea de Regulament al Parlamentului European și al Consiliului privind instituirea, funcționarea și utilizarea Sistemului de Informații Schengen (SIS) în domeniul verificărilor la frontiere, de modificare a Regulamentului (UE) nr. 515/2014 și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1987/2006 – COM (2016) 882 final[52].

160. Propunerea sus-menționată întărește măsurile de protecție a drepturilor fundamentale, deoarece stabilește cerințele privind ștergerea unei semnalări și introduce o evaluare a proporționalității în cazul prelungirii valabilității unei semnalări și instituie garanții extinse și solide privind utilizarea elementelor biometrice de identificare pentru a evita prejudicierea unor persoane nevinovate.

Tot astfel, sunt instituite modificări semnificative în ceea ce privește elementele biometrice de identificare și este introdusă obligația de a efectua o căutare cu ajutorul amprentelor digitale, pentru a identifica o persoană, dacă identitatea persoanei nu poate fi stabilită în vreun alt mod.

A fost menținut principiul reglementării anterioare, potrivit căruia statul membru care este proprietarul datelor răspunde de exactitatea datelor introduse în SIS, și a fost prevăzut un mecanism central gestionat de eu-LISA care să permită statelor membre să examineze periodic semnalările în care câmpurile de date obligatorii pot ridica probleme de calitate.

Se preconizează utilizarea imaginilor faciale, a fotografiilor și amprentelor palmare pentru efectuarea de căutări în sistem și pentru identificarea persoanelor, atunci când acest lucru va fi posibil din punct de vedere tehnic.

161. Directiva (UE) nr. 2016/680 a Parlamentului European și Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice la prelucrarea datelor cu caracter personal de către autoritățile competente în scopul prevenirii, depistării, investigării sau urmăririi penale a infracțiunilor sau al executării pedepselor și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Deciziei-cadru nr. 2008/977/JAI a Consiliului [în continuare Directiva (UE) nr. 2016/680], cu termen de transpunere normativă la 6 mai 2018 și termen de transpunere tehnică, în situații excepționale, la 6 mai 2023 sau 6 mai 2026, după distincțiile din art. 63 alin. (2) și (3) ale acestei directive, aduce multiple garanții suplimentare pentru protecția drepturilor fundamentale, îndeosebi în condițiile în care prelucrarea ar urma să includă date genetice și biometrice definite în art. 3 pct. 12 și 13 din directiva sus-menționată.

162. Potrivit considerentului 30 al Directivei (UE) nr. 2016/680, principiul exactității datelor ar trebui aplicat luând în considerare natura și scopul prelucrării în cauză. În special, în cadrul procedurilor judiciare, declarațiile care conțin date cu caracter personal se bazează pe o percepție subiectivă a persoanelor fizice, și nu sunt întotdeauna verificabile. În consecință, acest principiu nu ar trebui să se aplice exactității unei declarații, ci doar faptului că o anumită declarație a fost făcută.

163. Totodată, considerentul 31 din directiva sus-menționată constată că prelucrarea datelor cu caracter personal în domeniul cooperării judiciare în materie penală și al cooperării polițienești presupune prelucrarea datelor referitoare la diferitele categorii de persoane, astfel încât ar trebui să se facă o distincție clară, după caz și în măsura posibilului, între datele cu caracter personal ale diferitelor categorii de persoane vizate, cum ar fi suspecții, persoanele condamnate pentru comiterea unei infracțiuni, victimele și alte părți, cum ar fi martorii, persoanele care dețin informații sau date relevante și complicii suspecților și ai infractorilor condamnați. Acest lucru nu ar trebui să împiedice aplicarea dreptului la prezumția de nevinovăție, astfel cum este garantat de Cartă și Convenția europeană, după cum a fost interpretat în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

164.O dimensiune a principiului exactității datelor este enunțată în considerentul 32 al Directivei (UE) nr. 2016/680, potrivit căruia autoritățile competente ar trebui să se asigure că nu se transmit sau nu se pun la dispoziție date cu caracter personal care sunt inexacte, incomplete sau nu mai sunt actuale. Pentru a asigura protecția persoanelor fizice și exactitatea, caracterul integral sau gradul de actualitate și finalitate a datelor cu caracter personal transmise sau puse la dispoziție, autoritățile competente ar trebui, pe cât posibil, să adauge informațiile necesare în toate transmiterile de date cu caracter personal.

165. Expresia normativă a principiilor sus-menționate este dată, printre altele, de art. 6 din Directiva (UE) nr. 2016/680, în care se arată că, în măsura posibilului, operatorul de date trebuie să facă distincție clară între datele cu caracter personal ale diferitelor categorii de persoane vizate, și de art. 7 care stabilește că trebuie să se facă distincție, pe cât posibil, între datele cu caracter personal bazate pe fapte și datele cu caracter personal bazate pe evaluări personale. În acest scop, statele membre garantează că autoritățile competente[53] iau toate măsurile rezonabile pentru a se asigura că datele cu caracter personal care sunt inexacte, incomplete sau nu mai sunt actuale nu sunt transmise sau puse la dispoziție. În acest scop, fiecare autoritate competentă verifică, în măsura în care este posibil, calitatea datelor cu caracter personal înainte ca acestea să fie transmise sau puse la dispoziție și, în aceeași măsură, în cadrul tuturor transmiterilor de date cu caracter personal, se adaugă informații necesare care permit autorității judiciare competente destinatare să evalueze gradul de exactitate, caracterul integral, gradul de fiabilitate și de actualitate al datelor cu caracter personal.

166. În cazul în care se constată transmiterea unor date cu caracter personal incorecte sau transmiterea unor date cu caracter personal în mod ilegal, acest lucru se comunică de îndată destinatarului. În acest caz, datele cu caracter personal sunt rectificate sau șterse sau prelucrarea lor este restricționată în conformitate cu art. 16 din Directiva (UE) nr. 2016/680.

Articolul 16 din directiva sus-menționată reglementează dreptul la rectificarea sau la ștergerea datelor cu caracter personal și la restricționarea prelucrării.

,,Rectificarea” privește datele inexacte prin completarea acestora sau prin furnizarea unei declarații suplimentare.

,,Ștergerea” datelor cu caracter personal intervine în cazul în care prelucrarea încalcă art. 4 din aceeași directivă (principiile referitoare la colectarea datelor), art. 8 din aceeași directivă (principiul legalității prelucrării) sau art. 10 din aceeași directivă (reguli speciale privind prelucrarea unor date cu caracter personal, printre care datele genetice și datele biometrice pentru identificarea unică a unei persoane) ori atunci când aceasta este supusă de îndeplinirea unei obligații legale a operatorului.

,,Restricționarea” înlocuiește ștergerea atunci când exactitatea datelor cu caracter personal este contestată de persoana vizată, iar exactitatea sau inexactitatea datelor respective nu poate fi stabilită cu certitudine ori când datele cu caracter personal trebuie să fie păstrate ca mijloace de probă.

În temeiul art. 16 paragr. 4 teza finală din Directiva (UE) nr. 2016/680, statele membre pot adopta măsuri legislative care restricționează, integral sau parțial, obligația operatorului de a informa în scris persoana vizată cu privire la orice refuz de rectificare, ștergere sau restricționare a prelucrării și cu privire la motivul refuzului, în măsura în care aceasta este necesară și proporțională într-o societate democratică, ținând seama în mod corespunzător de drepturile fundamentale și de interesele legitime ale persoanei fizice vizate, pentru:

a) a evita obstrucționarea cercetărilor, anchetelor sau procedurilor oficiale sau juridice;

b) a nu prejudicia prevenirea, depistarea, investigarea sau urmărirea penală a infracțiunilor sau executarea pedepselor;

c) a proteja securitatea publică;

d) a proteja securitatea națională;

e) a proteja drepturile și libertățile celorlalți.

În aceste situații, operatorul trebuie să informeze persoanele vizate cu privire la posibilitatea de a depune o plângere la autoritatea de supraveghere sau de a introduce o cale de atac judiciară.

Sub aceste din urmă aspecte, comparativ cu reglementarea europeană și națională actuală, se observă că directiva menține limitările în ceea ce privește dreptul persoanei vizate de a solicita rectificarea sau ștergerea datelor sale cu caracter personal motivat de protejarea altor valori sociale, însă impune din partea autorităților competente un examen de proporționalitate, de data aceasta expres prevăzut în actul Uniunii Europene, indicând limitativ și scopurile pentru care dreptul persoanei este limitat.

De asemenea, refuzul trebuie motivat și comunicat în scris persoanei vizate.

167. O altă deosebire constă în obligativitatea supunerii acestui refuz unui control din partea unei autorități de supraveghere care trebuie să îndeplinească garanțiile de independență prevăzute în art. 42 din directiva sus-menționată, având competențe de investigare efective, conform art. 47 din aceeași directivă. Este instituit, totodată, un mecanism de cooperare între autoritățile de supraveghere ale statelor membre (art. 50 din directiva sus-menționată).

168. Reguli importante sunt conținute în art. 45 din Directiva (UE) nr. 2016/680.

Astfel, în primul alineat al articolului sus-menționat, textul consacră competența generală a fiecărei autorități de supraveghere naționale, în sensul că această competență se întinde numai pe teritoriul respectivului stat membru, iar al doilea alineat al aceluiași articol privește problema competenței funcționale a autorității de supraveghere în concurs cu aceea a instanțelor judiciare. În această din urmă privință, statele pot stabili dispoziții potrivit cărora autorităților de supraveghere nu le revine competența să supravegheze operațiunile de prelucrare ale altor autorități judiciare independente atunci când acestea acționează în exercițiul funcțiilor judiciare.

169. În orice caz, art. 53 și art. 54 din directiva sus-menționată stabilesc obligația statelor membre de a institui căi judiciare eficiente de atac împotriva unei decizii obligatorii din punct de vedere juridic al unei entități de supraveghere ori împotriva unui operator sau a unei persoane împuternicite de un operator, de care ar putea dispune persoana vizată în cazul în care aceasta consideră că, prin prelucrarea datelor sale cu caracter personal cu nerespectarea dispozițiilor directivei, i-au fost încălcate drepturile ce-i revin potrivit acesteia.

170. De asemenea, art. 56 din Directiva (UE) nr. 2016/680 prevede că statele membre garantează oricărei persoane care a suferit prejudicii materiale sau morale ca urmare a unei operațiuni de prelucrare ilegale sau a oricărei acțiuni care încalcă dispozițiile adoptate în temeiul directivei sus-menționate dreptul de a obține despăgubiri, în temeiul dreptului intern, pentru prejudiciul cauzat de către operator sau de către o altă autoritate competentă.

171. În sensul considerentului 33 al Directivei (UE) nr. 2016/680, atunci când aceasta face trimitere la dreptul intern, la un temei juridic sau la o măsură legislativă, acest aspect nu necesită neapărat un act legislativ adoptat de către un parlament, fără a aduce atingere cerințelor care decurg din ordinea constituțională a statului membru în cauză. Același considerent arată și exigențele de coerență și previzibilitate pe care dreptul intern de orice natură (legislativă, administrativă sau judiciară) trebuie să le îndeplinească: „Cu toate acestea, dreptul intern, temeiul juridic sau măsura legislativă în cauză ar trebui să fie clare și precise, iar aplicarea să fie previzibilă destinatarilor, în conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție și a Curții Europene a Drepturilor Omului. Dreptul intern care reglementează prelucrarea datelor cu caracter personal din domeniul de aplicare al prezentei directive ar trebui să precizeze cel puțin obiectivele, datele cu caracter personal care urmează a fi prelucrate, scopurile prelucrării și procedurile de păstrare a integrității și confidențialității datelor cu caracter personal și procedurile de distrugere a acestora, oferind astfel garanție suficientă împotriva riscurilor de abuzuri și de arbitrar”. Aceste garanții și standarde sunt necesare și obligatorii în considerarea faptului că datele cu caracter personal sunt, prin natura lor, deosebit de sensibile în ceea ce privește drepturile și libertățile fundamentale, contextul prelucrării acestora putând genera măsuri considerabile la adresa drepturilor și libertăților fundamentale (considerentul 37 al aceleiași directive).

Pe de altă parte, garanțiile sus-menționate trebuie instituite în considerarea riscului pe care îl prezintă, pentru persoana vizată, prelucrarea automată a datelor cu caracter personal. De aceea, considerentul 38 al Directivei (UE) nr. 2016/680 relevă că persoana vizată ar trebui să aibă dreptul de a nu face obiectul unei decizii care evaluează aspecte cu caracter personal referitoare la propria persoană, care se bazează exclusiv pe prelucrarea automată și care produce fapte juridice negative care privesc propria persoană sau o afectează în mod semnificativ. În orice caz, o astfel de prelucrare ar trebui să facă obiectul unor garanții corespunzătoare, inclusiv o informare specifică a persoanei vizate și dreptul acesteia de a obține o intervenție umană, în special de a-și exprima punctul de vedere, de a primi o explicație privind decizia luată în urma unei astfel de evaluări sau de a contesta decizia.

172. Transpunerea Directivei (UE) nr. 2016/680 presupune fie adoptarea unui act normativ de sine stătător, fie modificarea și completarea în mod corespunzător, în principal, a Legilor nr. 677/2001 și nr. 141/2010, precum și a legislației de rang secundar și terțiar adoptată în vederea aplicării și executării acestor legi.

În plus, în măsura în care va fi adoptat Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului privind instituirea, funcționarea și utilizarea Sistemului de Informații Schengen (SIS) în domeniul verificărilor la frontiere, de modificare a Regulamentului (UE) nr. 515/2014 și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1987/2006 – COM (2016) 882 final, acest act va fi obligatoriu în toate elementele sale, inclusiv în ceea ce privește art. 53 (din acest regulament) referitor la răspunderea statelor membre pentru eventualele daune cauzate unei persoane ca urmare a utilizării N.SIS, precum și pentru daunele cauzate de către statul membru semnalant, în cazul în care acesta din urmă a introdus date care conțin erori de fapt sau a stocat date în mod ilegal, și direct aplicabil de la data stabilită de Comisie în conformitate cu art. 58 pct. 2 al aceluiași regulament[54].

173. Este previzibil ca, sub aspecte care interesează prezenta analiză, dispozițiile art. 53 din Regulamentul sus-menționat[55] să genereze cereri de trimitere preliminară la Curtea de Justiție a Uniunii Europene, referitor la competența și legea aplicabilă atunci când prejudiciul se produce în privința unui cetățean al unui stat membru ca urmare a semnalării introduse de un alt stat membru, din perspectiva legii aplicabile și a competenței judiciare a instanțelor naționale, astfel încât jurisprudența Curții sus-menționate dezvoltată asupra Regulamentului (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II)[56] și Regulamentului (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială[57], ar putea constitui un instrument de lucru util.

174. Din ansamblul tuturor reglementărilor sus-menționate, prezente și viitoare, putem desprinde următoarele repere de principiu care vor guverna analiza pe care o vom efectua în continuare:

În primul rând, crearea unui spațiu de libertate, securitate și justiție și consolidarea cooperării judiciare în materie penală în acest spațiu nu pot fi concepute fără garantarea și respectarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene. Cooperarea judiciară în această materie, desfășurată între autoritățile competente în scopul prevenirii, depistării, investigării sau urmăririi penale a infracțiunilor sau al executării pedepselor și indiferent de instrumentele prin care se realizează (mandatul european de arestare transmis direct către autoritățile judiciare competente ori semnalare SIS), presupune o prelucrare a datelor cu caracter personal ale unor persoane identificate sau identificabile, implicate în procedură în calitate de suspecți, urmăriți sau condamnați.

O realitate nu poate fi negată, iar aceasta privește faptul că uzurparea identității este o practică a infractorilor utilizată de către aceștia pentru a se sustrage de la răspunderea penală sau pentru a comite noi infracțiuni.

Fenomenul este în creștere, după cum demonstrează Raportul COM (2016) 880 final [SWD (2016) 450 final].

Cele câteva cazuri identificate la instanțele române demonstrează că el există.

Pentru ca spațiul de securitate, libertate și justiție să nu devină un spațiu de insecuritate și injustiție pentru victimele inocente ale căror identități au fost uzurpate, legiuitorul european, urmat de cel național, a creat un cadru normativ adecvat cuprinzând proceduri de lucru, garanții procesuale ante factum și remedii civile post factum, menite să prevină, să înlăture și să repare consecințe nefavorabile asupra drepturilor fundamentale ale unor persoane care fără voia și știința lor s-ar afla în asemenea situații[58].

175. În al doilea rând, cel puțin atunci când transmiterea mandatului european de arestare se face printr-o semnalare SIS, localizarea persoanei căutate se realizează mai întâi automat.

Prelucrarea automată a datelor cu caracter personal este o vulnerabilitate a sistemului observată de către Comisia Europeană, ca inițiator al Directivei (CE) nr. 2016/680, iar aceasta poate afecta semnificativ drepturile fundamentale ale persoanelor, nu doar sub aspectele care privesc datele cu caracter personal, ci și cele care țin de libertatea și siguranța individuală.

De aceea, intervenția umană, nu doar de la nivelul statului membru emitent al semnalării căruia îi revine răspunderea pentru corectitudinea, exactitatea și legalitatea datelor introduse în SIS, dar și de la nivelul statelor membre de executare (pornind de la utilizatorul final până la autoritățile judiciare implicate în procedura de executare), este necesară și obligatorie.

176. Un instrument de lucru reprezintă schimbul de informații suplimentare la care autoritățile implicate în procedură trebuie să recurgă pentru a înlătura riscul unei identificări eronate a persoanei căutate.

177. Prin forța împrejurărilor, judecățile de valoare care sunt inerente raționamentului în privința identificării se situează în sfera probabilităților[59], însă, în opinia noastră, atunci când acestea privesc valori fundamentale, precum dreptul la libertate și siguranță al persoanei, forța lor trebuie plasată la un nivel ridicat, cât mai aproape de certitudinea că persoana localizată este una și aceeași cu persoana solicitată pentru a fi predată în temeiul unui mandat european de arestare ori a unei semnalări SIS. În acest scop, standardul judecății de valoare trebuie să fie cel puțin identic celui prevăzut în art. 223 alin. (1) C.pr.pen. român[60], pentru arestarea preventivă, care se referă la „suspiciunea rezonabilă”, în sensul de „presupuneri rezonabile, deci date și deducții bazate pe probele administrate în cauză, care trebuie să fie cât mai apropiate de certitudine”[61].

178. Însă, spre deosebire de procesul penal, de competența instanțelor române, în care pentru a fi luată măsura arestării preventive, este necesară administrarea mijloacelor de probă din care să rezulte că este posibil ca inculpatul să fi săvârșit infracțiunea, fără a fi necesar să se dovedească acest lucru dincolo de orice îndoială rezonabilă[62], în procedura de executare a unui mandat european de arestare, atunci când autoritățile judiciare române au rolul de autorități judiciare de executare, atunci când trebuie stabilită identitatea dintre persoana căutată și cea localizată pe teritoriul României, diligența acestor din urmă autorități și, implicit, reperele pe care vor funcționa judecățile de valoare dobândesc o altă dimensiune. În această privință, există o triplă limitare.

O primă limitare este de natură juridică – principiul încrederii reciproce și obligația de rezervă ce le revin autorităților judiciare de executare, de a efectua un control de oportunitate asupra măsurii dispuse de autoritățile judiciare solicitante. Însă, jurisprudența recentă a Curții de Justiție a Uniunii Europene demonstrează că această obligație nu este una absolută, ci autoritățile judiciare de executare pot face și, uneori, chiar sunt obligate să facă propriul control de proporționalitate și aceasta pentru a se asigura protecția drepturilor fundamentale.

O altă limitare este dată de calitatea datelor de identificare a persoanei căutate, în baza unui mandat european de arestare ori a celor introduse într-o semnalare. Este adevărat că, în această privință, responsabilitatea primară pentru corectitudinea și exactitatea datelor revin autorității judiciare emitente, însă, pentru a evita consecințe păgubitoare asupra drepturilor fundamentale, autoritățile judiciare de executare trebuie să stabilească dincolo de orice dubiu rezonabil că persoana localizată este una și aceeași cu persoana căutată în baza unui mandat european de arestare, iar pentru lămurirea demersului, trebuie să apeleze la schimbul de informații suplimentare. De asemenea, diligența autorităților judiciare de executare în această privință nu depinde de atitudinea persoanei localizate de a-și valorifica sau nu dreptul de a formula obiecțiuni cu privire la identitate.

A treia limitare este dată de nivelul tehnic al SIS (II) și posibilitatea introducerii în sistem a datelor biometrice și genetice.

179. În al treilea rând, trebuie distins între controlul formal al identității și controlul de fond al acuzației sau condamnării.

La nivel minimal, controlul formal al identității cu prilejul executării mandatului european de arestare se rezumă la realizarea unui rezultat pozitiv, deci la o coincidență între datele de identificare a persoanei, menționate în mandatul european de arestare, și datele de identificare a persoanei localizate.

Însă, atunci când există suspiciuni de uzurpare a identității, autoritățile judiciare de executare trebuie să-și lămurească aceste suspiciuni pe calea schimbului de informații suplimentare, obținând, în măsura în care există, cel puțin fotografii și/sau amprente digitale ale persoanei căutate, urmând ca după obținere, să le compare cu fotografiile și/sau amprentele persoanei localizate.

Nu excludem posibilitatea ca, în măsura în care există, un profil ADN care poate fi comunicat, acesta să fie cerut pentru înlăturarea dubiului privind uzurparea de identitate.

5.3. Examenul practicii judiciare românești

180. În continuare, vom prezenta câteva exemple de practică judiciară pentru a observa modul în care instanțele române, ca instanțe de executare a mandatului european de arestare, au stabilit identitatea persoanei căutate și au rezolvat obiecțiunile privitoare la identitate.

5.3.1. Stabilirea identității persoanei căutate. Delimitarea față de chestiunile de fond

181. Identitatea persoanei căutate este o condiție de conținut esențială a mandatului european de arestare, iar verificarea acestui aspect este o obligație ce revine procurorului, potrivit art. 99 alin. (2) și (3) din Legea nr. 302/2004, potrivit căruia:

„(2) Procurorul verifică dacă mandatul european de arestare cuprinde informațiile prevăzute la art. 86 alin. (1). În cazul în care mandatul european de arestare nu cuprinde aceste informații sau este imprecis, precum și atunci când sunt incidente dispozițiile art. 98 lit. i) pct. (IV), procurorul solicită autorității emitente, transmiterea, în termen de cel mult 10 zile, a informațiilor necesare sau, în copie, a hotărârii de condamnare date în lipsă, tradusă în limba pe care persoana condamnată o înțelege, după caz. Netransmiterea de către autoritatea judiciară emitentă a hotărârii de comunicare date în lipsă nu are niciun efect asupra reținerii persoanei solicitate și sesizării instanței potrivit art. 101 și 102.

(3) Dacă mandatul european de arestare conține informațiile prevăzute la art. 86 alin. (1) și este tradus potrivit dispozițiilor alin. (1), procurorul ia măsurile necesare pentru identificarea, căutarea, localizarea și prinderea persoanei solicitate. Dispozițiile art. 521-526 din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător”.

182. Printre informațiile pe care mandatul european de arestare trebuie să le conțină în mod obligatoriu, se numără, potrivit art. 86 alin. (1) lit. a) și e) din Legea nr. 302/2004, identitatea și cetățenia persoanei căutate, precum și o descriere a circumstanțelor în care a fost emisă infracțiunea, inclusiv momentul, locul, gradul de implicare a persoanei solicitate[63].

Anexa la Legea nr. 302/2004 este o transpunere fidelă a Anexei Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI, iar la lit. a) sunt indicate informațiile referitoare la identitatea persoanei căutate, respectiv: numele, prenumele, numele avut înaintea căsătoriei (dacă este cazul), pseudonimul (dacă este cazul), sexul, cetățenia, data nașterii, locul nașterii, reședința și/sau adresa cunoscută, limba (limbile) pe care le înțelege persoana căutată (în cazul în care sunt cunoscute), trăsături distinctive/descrierea persoanei căutate, fotografia și amprentele digitale ale persoanei căutate, în cazul în care sunt disponibile și se pot transmite, sau datele persoanei care poate fi contactată în scopul obținerii acestor informații sau a unui profil ADN (în cazul în care aceste date pot fi comunicate, însă nu au fost incluse).

183. Verificarea elementelor de conținut și de formă ale mandatului european de arestare, îndeosebi sub aspectul identității persoanei căutate și mai apoi compararea identității persoanei căutate cu aceea a persoanei localizate nu echivalează cu încălcarea principiului încrederii reciproce care guvernează executarea mandatului european de arestare, întrucât prin efectuarea acestor verificări și comparații, autoritățile din statul membru de executare nu se pronunță cu privire la temeinicia urmăririi sau condamnării dispuse de către autoritatea străină ori asupra oportunității arestării.

184. Reținerea și arestarea unei persoane localizate nu ar putea fi dispuse decât după ce s-a stabilit că aceasta are toate datele de identificare a persoanei căutate și eventualul dubiu asupra uzurpării de identitate a fost înlăturat, eventual în urma schimbului de informații suplimentare.

La aceasta se adaugă și dreptul persoanei solicitate de a formula obiecțiuni cu privire la identitate. Neexercitarea acestui drept nu înlătură obligația autorităților judiciare din statul membru de executare de a verifica identitatea persoanei localizate și de a stabili că aceasta este una și aceeași cu persoana căutată.

Considerentele sus-menționate sunt valabile și atunci când reținerea și arestarea unei persoane urmează a fi dispuse în baza unei semnalări introduse în SIS.

185. Din interpretarea literală și sistematică a dispozițiilor art. 101 alin. (1) și (2) din Legea nr. 302/2004 rezultă că obținerea unui rezultat pozitiv cu privire la o persoană pentru care un stat membru a introdus o semnalare în vederea arestării este necesară pentru declanșarea procedurii de executare. Însă, și în această situație, indiferent dacă semnalarea a fost însoțită sau nu de mandatul european de arestare, dispozițiile art. 99 din Legea nr. 302/2004 sunt aplicabile în mod corespunzător, astfel încât datele de identificare a persoanei căutate trebuie verificate și, în măsura în care acestea sunt incomplete sau inexacte, autoritățile de executare vor solicita lămuriri de la autoritățile solicitate pe calea schimbului de informații suplimentare.

186. În opinia noastră consimțământul persoanei solicitate la predare nu înlătură obligația autorităților judiciare de executare de a efectua, încă din faza procedurii prealabile, un examen riguros asupra identității, deși o interpretare sistematică a dispozițiilor cuprinse în capitolul III al titlului III din Legea nr. 302/2004, și îndeosebi a art. 103 alin. (7) din aceasta, ar lăsa să se înțeleagă contrariul, în sensul că eventualele obiecții în ceea ce privește identitatea ar putea fi invocate numai atunci când persoana solicitată nu consimte la predare.

Unei asemenea interpretări și aplicări a legii i se opun mai multe argumente desprinse din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene:

a) posibilitatea persoanei căutate în baza unui mandat european de arestare de a consimți sau nu la predare constituie, în sistemul Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI, un drept ale acesteia;

b) singura consecință juridică a consimțământului și a lipsei acestuia privește termenele în care trebuie luată o decizie definitivă cu privire la executarea mandatului european de arestare;

c) lipsa consimțământului la predare și invocarea unor motive de neexecutare, pe care autoritățile judiciare de executare nu le verifică, în mod necesar, din oficiu, pot determina aceste din urmă autorități să solicite autorității judiciare emitente informații suplimentare pentru a verifica existența motivului și pentru a ține seama de aceasta în deciziile lor. Aceasta este, de pildă, situația uzurpării de identitate. Deși acest aspect ar trebui lămurit în cadrul schimbului de informații suplimentare, prealabil declanșării procedurii de predare, în situația în care această împrejurare este ridicată pentru prima dată în fața instanței, ea trebuie verificată;

d) examenul pe care instanța română de executare ar urma să-l efectueze sub acest aspect se circumscrie controlului condițiilor de conținut și de formă ale mandatului european de arestare, acesta fiindu-i permis în sistemul deciziei-cadru sus-menționate. Instanța de executare nu prejudecă fondul cauzei aflat pe rolul autorităților judiciare emitente și nici nu se pronunță asupra vinovăției persoanei căutate;

e) a condiționa, în toate situațiile, verificările pe care autoritățile judiciare de executare trebuie să le efectueze cu privire la identitate, de lipsa consimțământului la predare al persoanei localizate despre care se poate presupune rezonabil că este una și aceeași cu persoana căutată, echivalează cu o diminuare a nivelului de protecție a drepturilor fundamentale în cadrul mecanismului mandatului european de arestare. Această condiționare nu rezultă nici expres, nici implicit, din sistemul instituit prin Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, iar principiul interpretării conforme se opune unui asemenea condiționări.

5.3.2. Câteva exemple din practica judiciară a instanțelor penale din România care sunt edificatoare în acest sens

187. Bunăoară, prin Sentința penală nr. 56/2007, Curtea de Apel Cluj a respins cererea de executare a mandatului european de arestare emis de către autoritățile daneze privind persoana solicitată și a revocat măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara[64]. În cauză, persoana solicitată a invocat opoziția privind identitatea sa, susținând că pașaportul pe baza căruia a fost identificată persoana căutată i-a fost furat în anul 2006 și arătând, totodată, că nu a fost niciodată în Danemarca. Instanța română de executare a constatat că în cauză sunt necesare verificări suplimentare și a dispus față de această persoană măsura obligării de a nu părăsi țara, solicitând informații suplimentare. Din raportul de constatare tehnico-științifică întocmit de către Inspectoratul de Poliție Județean Cluj – Serviciul Criminalistic s-a constatat că impresiunile digitale existente pe fișa dactiloscopică AFIS a persoanei prezentate curții de apel și impresiunile digitale existente pe fișa dactiloscopică trimisă de către statul emitent cu datele numitului T.G. nu aparțin aceleiași persoane. S-a mai constatat că din copiile conforme cu originalul ale fișelor de pontaj emise de către S. ,,A.T.S.” S.R.L. Bocșa rezultă că, în luna februarie 2006, numitul T.G., angajat cu contract de muncă, a fost la serviciu.

În consecință, Curtea de Apel Cluj a statuat că persoana arestată de către statul danez nu este una și aceeași cu persoana prezentată curții, în vederea executării mandatului european de arestare[65].

188. Dimpotrivă, într-o altă cauză, prin Sentința penală nr. 56/PI/2007, Curtea de Apel Timișoara a dispus predarea cetățeanului român N.A. autorităților judiciare germane competente.

Prima instanță a reținut că, fără a-și putea dovedi susținerile, persoana urmărită a arătat că în perioada respectivă avea pașaportul pierdut și că i s-a adus la cunoștință de diverse alte persoane că altcineva și-a arogat identitatea sa.

Prin recursul declarat, persoana urmărită a formulat mai multe critici. În ceea ce privește identitatea persoanei solicitate cu aceea a autorului infracțiunii, hotărârea primei instanțe a fost criticată pentru faptul că instanța a respins nejustificat cererea de obținere a unei fotografii a persoanei urmărite de la autoritățile judiciare germane, pentru a se confrunta cu imaginea reală a persoanei solicitate.

Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarat, ca nefondat, reținând că, potrivit art. 77 din Legea nr. 302/2004 (în redactarea în vigoare la data soluționării cauzei)[66], mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de către autoritatea judiciară competentă a statului membru al Uniunii Europene, în vederea arestării și predării către un alt stat membru a unei persoane solicitate în scopul efectuării urmăririi penale, a judecății sau a executării unei pedepse ori a unei măsuri privative de libertate.

Mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoașterii și încrederii reciproce, în conformitate cu Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI.

Articolul 90 alin. (6) din Legea nr. 302/2004 (în redactarea de la data soluționării cauzei)[67] prevede că persoana solicitată poate formula opoziție la predare numai pentru existența unei erori cu privire la identitatea acesteia sau a unui motiv de refuz al executării mandatului european de arestare, în dovedirea cărora trebuie să existe probe concludente. Definiția dată acestui act procesual și normelor care conturează instituția mandatului european de arestare degajă un principiu fundamental pentru cooperarea judiciară între statele membre ale Uniunii Europene care au formulat declarații în scopul aplicării Deciziei-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene, acela al obligativității punerii în executare a mandatelor europene de arestare.

Numai în situațiile expres prevăzute de lege, autoritatea judiciară de executare refuză sau poate refuza executarea mandatului european de arestare.

Pornind de la regulile de bază sus-menționate, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că, în mod justificat, prima instanță a dispus predarea persoanei solicitate către autoritățile judiciare germane.

Pe numele persoanei urmărite, Tribunalul local din Hof a emis un mandat de arestare la data de 14 martie 2001, pe baza căruia Procuratura din Hof a emis un mandat european de arestare.

În conținutul său, mandatul european de arestare conține toate informațiile obligatorii prevăzute de lege, astfel că nu poate fi primită critica privind ineficiența sau confuziunea acestora. Sunt prezentate cu precizie informații privind identitatea și cetățenia persoanei solicitate, denumirea, adresa, numerele de telefon și fax ale autorității judiciare emitente, existența unui mandat de arestare preventivă, natura și încadrarea juridică a infracțiunii, pedeapsa prevăzută de legea statului emitent pentru infracțiunea săvârșită. Sunt descrise, de asemenea, infracțiunile pentru care s-a declanșat procedura judiciară împotriva persoanei solicitate, circumstanțele în care au fost comise, inclusiv momentul, locul, gradul de participare a persoanei solicitate.

S-a reținut, în fapt, că în calitate de conducător al unei bande de trafic de persoane, în perioada 1997-1998, ar fi facilitat intrarea ilegală a unor persoane de cetățenie română în Franța și Belgia, prin Germania, fapte care, în legislația germană, se pedepsesc cu închisoare de 10 ani pentru fiecare infracțiune, pedeapsa totală putând ajunge la 15 ani închisoare.

În fața mențiunilor clare sus-menționate cu privire la aspectele invocate, în mod justificat, prima instanță a apreciat ca inutilă obținerea unor informații suplimentare din partea autorității judiciare germane.

Cum procedura mandatului european de arestare este mult mai simplificată și obligă la celeritate, pentru a se da eficiență cooperării judiciare între statele semnatare ale Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI și a se asigura o ripostă rapidă infracționalității frontaliere, instanțele de judecată pot să refuze executarea mandatului european de arestare în cazurile prevăzute de lege, dar fără a impieta asupra preocupării statelor europene de combatere a terorismului și de luptă împotriva criminalității organizate.

În cauză, s-au reținut a fi săvârșite infracțiuni deosebit de grave de către persoana solicitată, acesta fiind acuzat că este conducătorul unei bande române de trafic de persoane și că a fost implicat, în calitate de organizator, în șase operațiuni de trecere ilegală a numeroșilor cetățeni români în Franța, Belgia și Germania.

Faptele imputate, regimul sancționator al acestora și amploarea fenomenului criminalității transfrontaliere impun cooperarea judiciară a autorităților tuturor statelor. În executarea mandatului european de arestare, instanța hotărăște asupra arestării persoanei solicitate, în temeiul legii, numai după ce a verificat, în prealabil, dacă au fost respectate condițiile necesare referitoare la emiterea mandatului și nicidecum nu se pronunță cu privire la temeinicia urmăririi dispuse de către autoritatea străină ori asupra oportunității arestării. În caz contrar, s-ar aduce atingere principiului referitor la recunoașterea reciprocă a hotărârilor penale și preeminenței dreptului internațional. De aceea, au fost considerate ca lipsite de eficiență apărările persoanei solicitate privind lipsa antecedentelor penale, inexistența indiciilor de sustragere de la răspunderea penală și precaritatea stării de sănătate[68].

189. Tot astfel, într-o cauză soluționată de către Curtea de Apel Cluj, în ceea ce privește opoziția persoanei solicitate, s-a reținut că aceasta nu se poate baza decât pe invocarea existenței unei erori cu privire la identitatea acesteia sau a unui motiv de refuz obligatoriu sau opțional al executării mandatului european de arestare.

S-a considerat că motivul invocat de către persoana solicitată, în sensul că nu se consideră vinovată de comiterea vreunei infracțiuni reținute în cuprinsul mandatului european de arestare emis de către autoritățile judiciare străine nu se circumscrie niciunuia dintre motivele de refuz.

În virtutea principiului recunoașterii și încrederii reciproce, consacrat de către Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, precum și raportat la dispozițiile din Legea nr. 302/2004 care reglementează mandatul european de arestare, instanța română, ca autoritate judiciară de executare, nu are competența de a verifica temeinicia măsurii arestării preventive dispuse de către autoritatea judiciară emitentă dintr-un stat membru al Uniunii Europene, în baza căruia  s-a emis mandatul european de arestare, și nici oportunitatea mandatului european de arestare. Competența instanței se limitează doar la verificarea condițiilor de fond și de formă prevăzute în Legea nr. 302/2004, precum și la examinarea motivelor de refuz obligatorii sau opționale prevăzute de legea specială, a căror incidență nu poate fi reținută în cauză[69].

190. Într-o altă cauză, s-a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare emis de către autoritățile judiciare din Spania și predarea persoanei solicitate către autoritățile spaniole.

Curtea de apel a procedat la ascultarea persoanei solicitate care nu a consimțit la predare către autoritățile spaniole, întrucât nu era prezentă în Spania la datele arătate în cuprinsul mandatului, întorcându-se cu o zi înainte.

Persoana solicitată nu a invocat nicio obiecție cu privire la identitate.

Instanța a adus la cunoștința acesteia conținutul mandatului european de arestare, natura juridică a infracțiunilor reținute a fi fost săvârșite, încadrarea juridică a faptelor, pedepsele prevăzute de legea spaniolă pentru aceste fapte, precum și regula specialității, persoana solicitată arătând că înțelege să se prevaleze de aceasta.

Curtea de apel a reținut că nu există niciun impediment la executarea mandatului european de arestare și nu este incident în cauză niciun motiv de refuz de executare, facultativ sau obligatoriu. În cazul în care persoana solicitată nu consimte la predare, procedura continuă cu audierea acesteia, limitată la poziția față de mandat și eventuale motive de refuz, respectiv obiecții privind identitatea. S-a mai reținut că mandatul european de arestare cuprinde toate informațiile prevăzute de lege și nu se impun a fi solicitate informații suplimentare.

Având în vedere că nu există niciun motiv de refuz la predare, reținând și poziția exprimată de persoana solicitată la predare, împrejurările cauzei și necesitatea executării mandatului european de arestare, în baza principiului recunoașterii și încrederii reciproce, prima instanță a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare privind persoana solicitată și predarea acesteia autorităților spaniole.

Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarat de către persoana solicitată, reținând că nu este incidentă vreuna dintre situațiile care, conform art. 88 alin. (1) sau (2) din Legea nr. 302/2004[70], constituie motiv obligatoriu sau opțional de refuz al executării mandatului european de arestare, iar persoana solicitată nu a formulat obiecțiuni la identitate.

În acord cu opinia exprimată și de prima instanță, instanța supremă a apreciat că nerecunoașterea săvârșirii infracțiunilor nu este un motiv obligatoriu sau opțional de refuz al executării mandatului european de arestare, prevăzut de Legea nr. 302/2004, aceasta fiind de altfel o chestiune care vizează fondul cauzei și asupra căreia autoritățile judiciare române, învestite exclusiv cu punerea în executare a mandatului european de arestare, nu se pot pronunța în niciun fel.

S-a mai reținut că mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de către autoritățile judiciare competente ale unui stat membru al Uniunii Europene, în vederea arestării și predării către un alt stat membru a unei persoane solicitate în scopul efectuării urmăririi penale, judecății sau executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate, acesta executându-se pe baza principiului recunoașterii și încrederii reciproce, instanțele naționale neputându-se pronunța asupra vinovăției sau nevinovăției persoanei solicitate[71].

191. Într-o cauză soluționată de către Curtea de Apel Iași, persoana solicitată T.J. a precizat că nu renunță la regula specialității și a formulat obiecțiuni privind identitatea sa, susținând că prin mandatul european de arestare s-a solicitat arestarea și predarea numitului T.E., și nu a lui T.J., existând astfel o eroare cu privire la identitatea persoanei solicitate.

Instanța, analizând elementele de identificare prezentate în mandatul european de arestare emis de către autoritățile judecătorești spaniole și a înscrisurilor depuse la dosar, a constatat că persoana solicitată de statul spaniol este una și aceeași cu aceea prezentată Curții de Apel Iași în vederea executării mandatului.

Astfel, s-a reținut că mandatul european de arestare cuprinde mențiunea potrivit căreia numitul T.E. este cunoscut și sub numele de T.J., iar elementele de identitate privind numele părinților, data nașterii, locul nașterii, seria, numărul și data emiterii pașaportului, act ce a permis identificarea persoanei solicitate pe teritoriul Spaniei, precum și trăsăturile fizice particulare, semnalmente recunoscute de persoana solicitată T.J. cu ocazia audierii sale, permit aprecierea că nu se poate reține existența vreunei erori cu privire la identitatea persoanei solicitate sau care să necesite solicitarea de informații suplimentare.

Ca atare, Curtea de Apel Iași a apreciat că sunt îndeplinite condițiile legale privind punerea în executare a mandatului european de arestare și a dispus predarea persoanei solicitate autorităților judiciare spaniole[72].

192. În același context, al executării mandatului european de arestare, instanțele au reținut că în această procedură nu poate fi administrată proba cu martori prin care se tinde a se dovedi faptul că persoana solicitată nu a participat la comiterea faptei, întrucât aceste apărări nu pot fi analizate în astfel de cauze, toate aceste aspecte urmând a fi analizate de către autoritățile judiciare care au emis mandatul, după predare.

În această procedură, persoana solicitată poate formula doar obiecțiuni cu privire la identitate și să administreze probe sub acest aspect. Dacă însă se constată că există suficiente date de identificare a persoanei solicitate, în mandatul european de arestare indicându-se nu doar numele și prenumele persoanei solicitate, ci și numele și prenumele părinților, data și locul nașterii acesteia și chiar numărul și seria actului de identitate cu care s-a legitimat, act cu privire la care persoana solicitată a acceptat că îi aparține, iar la momentul săvârșirii faptelor era în posesia sa, nu mai este necesară administrarea altor probe.

Apărările de fond, referitoare la săvârșirea infracțiunii, participarea la comiterea faptei și calitatea de autor al acesteia nu pot fi analizate cu ocazia punerii în executare a mandatului european de arestare, toate aceste aspecte urmând a fi analizate de către autoritățile judiciare solicitante[73].

193. Tot astfel, susținerile persoanei solicitate în sensul că nu ar fi vinovată de comiterea faptelor și că nu s-a aflat pe teritoriul statului străin la datele reținute în solicitare, nu au fost primite de instanțele române de executare, cu motivarea că aceasta are posibilitatea de a-și formula apărările de fond în fața instanțelor străine, instanțele române, neputând examina o atare apărare, față de principiile recunoașterii și încrederii reciproce.

Pe de altă parte, s-a observat că identificarea persoanei s-a făcut în mod legal, datele din cuprinsul mandatului european aparținând lui T.L. (nume, prenume, dată și loc de naștere), în mandat sunt indicate faptele penale, încadrarea juridică și limitele de pedeapsă ale infracțiunilor reținute care au corespondență în Codul penal român[74].

194. Deși au fost ridicate într-o cauză având ca obiect arestarea provizorie în vederea extrădării, vom prezenta considerentele instanței supreme vizând legalitatea detenției în vederea extrădării și modalitatea de stabilire a identității persoanei solicitate.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 5 paragr. 1 din Convenția europeană, orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, aceeași convenție europeană consacră implicit principiul după care nicio persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute în mod expres și limitativ în dispozițiile art. 5 paragr. 1 lit. c) din convenția sus-menționată. Potrivit acestui text, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

În materia privării de libertate, Convenția europeană trimite, în esență, la legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca arestarea preventivă a unei persoane și menținerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională, care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile Convenției europene și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.

În speță, s-a constatat că numita B.Z. (alias D.) era acuzată de fapte grave (infracțiuni de terorism), iar în raport cu aceste aspecte, Înalta Curte de Casație și Justiție a relevat că arestarea preventivă era necesară pentru a se asigura desfășurarea cu celeritate a procedurii de extrădare.

Opinia instanței supreme pentru luarea măsurii arestării provizorii a numitei B.Z. (alias D.), iar nu a altei măsuri, a fost determinată de caracterul urgent al procedurii și de necesitatea împiedicării persoanei în cauză de a se sustrage procedurilor judiciare în curs.

Cât privește contestarea identității, instanța supremă a constatat că la dosar există suficiente date din care se poate reține concluzia rezonabilă că persoana reținută de către autoritățile române este persoana solicitată, și anume: procesul-verbal de depistare conform căruia identificarea persoanei   s-a realizat după metoda portretului vorbit și verificările cu datele din alerta emisă de către Turcia, constatându-se că persoana prezentată la control este una și aceeași cu aceea din documentul de călătorie prezentat; concluziile raportului de expertiză criminalistică, conform căruia impresiunile papilare, prelevate la sediul Punctului de Trecere Frontiera Calafat, de la persoana care s-a prezentat cu datele de identificare B.D. și impresiunile papilare depuse pe fișa de cod roșu, transmisă de către autoritățile solicitante cu datele de identificare pe numele B.Z. (alias D) aparțin uneia și aceleiași persoane[75].

195. Prin Sentința penală nr. 664/2013 a Curții de Apel București – Secția I penală, a fost admisă cererea formulată de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și s-a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare emis la data 19 noiembrie 2013 de către Procuratura Raională Sofia, în baza Sentinței din 18 septembrie 2012 a Tribunalului Raional Sofia, față de persoana solicitată C.J., cetățean sârb, cu reședința în România.

S-a dispus arestarea, în vederea predării, a persoanei solicitate C.J., pe o perioadă de 24 de zile, și emiterea mandatului de arestare.

S-a constatat că persoana solicitată nu și-a exprimat consimțământul în vederea predării.

La dosarul cauzei au fost depuse următoarele: ordonanța de reținere a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București; procesul-verbal al acestui parchet prin care a fost identificată persoana solicitată, în baza pașaportului, și în care s-a consemnat aducerea la cunoștință a obiectului solicitării autorităților bulgare, susținerile persoanei solicitate cu privire la faptele imputate, precum și datele despre situația familială și procesuală a persoanei solicitate; procesul-verbal de depistare a persoanei solicitate pe Aeroportul Internațional Henri Coandă București; fișa dactiloscopică; fișa de cunoaștere individuală; copia permisului de ședere temporară în România; copia pașaportului; sesizarea Biroului SIRENE din Bulgaria.

Instanța de fond a procedat la audierea persoanei solicitate, în prezența unui apărător ales și a unui traducător de limbă sârbă, aceasta arătând că nu are obiecțiuni cu privire la identitatea sa, cunoaște motivele reținerii și i s-au adus la cunoștință motivele pentru care este urmărită, declarând însă că nu este de acord să fie predată autorităților bulgare.

Cu privire la identitatea persoanei solicitate, s-a constatat că deși aceasta, la termenul din data de 11 decembrie 2013, nu a avut obiecțiuni cu privire la identitatea sa, corespunzător celor menționate în semnalare, la termenul din data de 13 decembrie 2013 (când s-a judecat sesizarea de punere în executare a mandatului european de arestare), a formulat obiecțiuni cu privire la identitatea sa. Astfel, a arătat că deși data nașterii menționată în mandatul european de arestare este a sa, totuși, nu este persoana la care se referă mandatul, obiecțiunile fiind referitoare la modul de scriere a numelui și prenumelui, la numele străzii și a orașului, precum și la denumirea țării al cărei cetățean este, nefiind vorba despre Republica Serbia și Muntenegru (cum se menționează în mandat), ci despre Republica Serbia.

Instanța de fond a constatat că aceste susțineri ale persoanei solicitate nu sunt veritabile obiecțiuni cu privire la identitatea sa, ci doar susțineri fără suport, prin care aceasta încearcă să împiedice punerea în executare a mandatului european de arestare. Din actele dosarului s-a constatat că data de naștere a persoanei solicitate este aceeași cu aceea menționată în mandat, aceasta nu a formulat inițial obiecțiuni cu privire la identitate, în permisul de ședere temporară în România este menționat numele C.J., în permisul de conducere eliberat de autoritățile sârbe este menționat numele C.J., iar în pașaportul eliberat de autoritățile Republicii Serbia, de asemenea, este menționat numele și prenumele C.J., cu precizarea locului nașterii și a domiciliului.

Împrejurarea că în mandatul european de arestare există forme diferite de scriere doar a numelui, respectiv C.(K), nu poate conduce la constatarea că persoana la care se referă mandatul nu este persoana solicitată, respectiv C.J., aceste diferențe ținând de grafia limbii de scriere a numelui și prenumelui, în condițiile în care persoana solicitată este cetățean sârb, mandatul a fost emis de către autoritățile judiciare bulgare, iar autoritățile române folosesc grafia limbii române, la originea căreia se află limba latină.

Instanța supremă a respins recursul declarat de către persoana solicitată.

Susținerea recurentului în sensul că nu ar fi persoana solicitată de autoritățile judiciare bulgare nu a fost primită, având în vedere înscrisurile depuse în ședință publică în fața instanței de recurs de către apărătorul ales al recurentului, dar și declarațiile date de acesta din urmă în cauză, din care rezultă că este persoana indicată în cuprinsul mandatului european de arestare. Astfel, din declarația dată de persoana solicitată C.J. în fața instanței de recurs rezultă că aceasta este fiul lui I. și S., iar în fața instanței de fond, la termenul din data de 11 decembrie 2013, când s-a judecat solicitarea de arestare în baza semnalării SIRENE, aceasta, asistată fiind de apărătorul său ales, a declarat că este persoana la care se referă semnalarea, că i-a fost adus la cunoștință motivul reținerii și că nu are obiecțiuni cu privire la identitate, data și locul nașterii fiind corespunzătoare cu cele indicate în actele de la dosar, obiecțiunile cu privire la identitate fiind formulate ulterior, cu referire la modul de scriere a numelui și prenumelui, la denumirea străzii și a orașului, precum și a țării al cărei cetățean este, în sensul că nu este vorba despre Republica Serbia și Muntenegru (cum se menționează în mandat), ci despre Republica Serbia.

S-a constatat că, în realitate, critica recurentului vizează o neconcordanță în legătură cu modul de scriere a numelui și prenumelui, însă diferențele în acest sens sunt doar aspecte legale de grafia limbii de scriere (sârbă, bulgară, română), celelalte date de stare civilă fiind menționate în cuprinsul mandatului european de arestare[76].

196. Prin Sentința penală nr. 313/F/2014, pronunțată de către Curtea de Apel București – Secția I penală, s-a admis sesizarea formulată de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, s-a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare emis la data de 3 iulie 2014 de către Tribunalul Districtual din Cracovia, Republica Polonă, față de persoana solicitată G.I.S. și, în consecință, s-a dispus arestarea acesteia pe o perioadă de 29 de zile, respectiv 5 septembrie 2014-3 octombrie 2014 inclusiv. S-a constatat că persoana solicitată a fost reținută în vederea executării mandatului european de arestare și s-a dispus predarea persoanei solicitate G.I.S. către autoritățile judiciare poloneze cu respectarea drepturilor conferite de regula specialității.

În cauză, după prezentarea sa în fața judecătorului din cadrul Curții de Apel București, la data de 5 septembrie 2014, în conformitate cu art. 103 din Legea nr. 302/2004, persoana solicitată G.I.S., în prezența apărătorului desemnat din oficiu, a fost informată despre motivul reținerii și audiată, aceasta formulând obiecțiuni cu privire la identitate, cu argumentul că nu este persoana care apare în fotografia anexată documentelor de către autoritățile poloneze.

Interpelată de către instanță, persoana solicitată a confirmat că datele sale de identitate corespund cu datele de identificare menționate în mandatul european de arestare, și nu a putut oferi motive pertinente în sprijinul obiecțiunii formulate, astfel că aceasta a fost apreciată drept formală.

Totodată, persoana solicitată a revenit asupra consimțământului la predarea sa către autoritățile judiciare poloneze, exprimat inițial în declarația luată de către procuror, judecătorul de drepturi și libertăți explicându-i drepturile conferite de regula specialității.

Curtea de apel a apreciat că nu există niciunul dintre motivele de refuz obligatorii prevăzute în art. 98 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 sau facultative enumerate în art. 98 alin. (2) din aceeași lege privind punerea în executare a mandatului european de arestare și predarea sa.

Înalta Curte de Casație și Justiție a respins contestația formulată de către persoana solicitată, prin care aceasta invoca faptul că la momentul comiterii infracțiunilor se afla în România, și nu a fost înștiințat de către autoritățile judiciare străine cu privire la săvârșirea vreunei fapte penale.

Pentru a pronunța această soluție, instanța supremă a reținut că din dispozițiile art. 85 și urm. din Legea nr. 302/2004 rezultă că rolul instanței române în această procedură se rezumă la verificarea condițiilor de formă ale mandatului, la soluționarea eventualelor obiecțiuni privind identitatea persoanei solicitate, precum și motivele de refuz ale predării pe care aceasta le invocă.

Cât privește conținutul și forma mandatului european de arestare, acestea sunt prevăzute în art. 88 din Legea nr. 302/2004[77], mandatul european de arestare trebuind să conțină, pe lângă celelalte elemente stipulate în mod expres, și indicarea unor hotărâri judecătorești definitive, a unui mandat de arestare preventivă sau a oricărei alte hotărâri judecătorești având același efect, care se încadrează în art. 88 și art. 96 din legea sus-menționată.

S-a constatat că în cauză sunt îndeplinite condițiile legii, dat fiind faptul că autoritățile poloneze au menționat expres că decizia judiciară care a stat la baza solicitării adresate autorităților judiciare o constituie mandatul european de arestare emis de către Tribunalul Districtual din Cracovia pe numele persoanei solicitate și că nu există niciun impediment privind punerea în executare și predarea către autoritățile poloneze a persoanei solicitate, nesubzistând niciunul din motivele de refuz al executării mandatului european de arestare prevăzute în art. 98 din Legea nr. 302/2004.

Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că, în mod corect, s-a dispus arestarea persoanei solicitate, conform art. 103 alin. (10) din Legea nr. 302/2004, având în vedere că aceasta nu și-a dat acordul în vederea predării către autoritățile judiciare poloneze, conform procesului-verbal din data de 5 septembrie 2014, aflat la dosarul instanței de fond, ceea ce echivalează cu o lipsă de cooperare cu autoritățile judiciare din statul solicitant, existând astfel riscul să se sustragă[78].

197. Situațiile care privesc stabilirea identității persoanei căutate și obiecțiunile privind identitatea trebuie deosebite de simplele erori materiale cu privire la numele persoanei căutate, caz în care neconcordanța trebuie analizată prin raportare la toate datele privind persoana solicitată[79].

198. Cazurile de disimulare a identității în scopul sustragerii de la executarea unei eventuale arestări au primit și ele o rezolvare specifică în practica instanțelor române, ca instanțe de executare.

Astfel, prin Sentința penală nr. 215/2015 a Curții de Apel București – Secția I penală, a fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și, în temeiul art. 107 și urm. din Legea nr. 302/2004, s-a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare emis la data de 23 noiembrie 2015, de către judecătorul de instrucție din cadrul Judecătoriei Mateszalka, față de persoana solicitată A. și, în consecință, s-a dispus arestarea acesteia pe o perioadă de 30 de zile. S-a constatat că persoana solicitată a fost reținută în vederea executării mandatului european la data de 23 noiembrie 2015, ora 20,00, prin ordonanța Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. S-a dispus predarea persoanei solicitate către autoritățile ungare, cu respectarea drepturilor conferite de regula specialității.

În cauză, în baza semnalării introduse în SIS, numitul A. a fost identificat de către autoritățile române pe Aeroportul Internațional Henri Coandă București, intenționând să părăsească România în direcția Istanbul-Turcia, în baza pașaportului eliberat de către autoritățile ungare.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a dispus, în temeiul art. 101 alin. (2) lit. a) și alin. (3) lit. a), art. 81 alin. (2) lit. a) raportat la art. 83 alin. (2) și (3) lit. a) și c) și art. 89 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România[80], republicată, cu modificările și completările ulterioare, luarea în custodie publică a numitului A. căruia nu i s-a putut stabili identitatea reală. S-a reținut că această persoană nu are identitatea cunoscută, că se identifică ca fiind A., însă există suspiciunea întemeiată în sensul că, pentru a-și ascunde adevărata identitate față de autorități și pentru a călători liber în și din țările Uniunii Europene și în statele cu granițe comune cu țările acestei uniuni, la data de 25 februarie 2014, s-a prezentat la biroul de documente, unde în colaborare cu un funcționar, i s-a eliberat un pașaport ungar, conținând datele personale ale numitului A. a cărui identitate, persoana cu identitate necunoscută a preluat-o la data de 28 februarie 2014, conform evidențelor de la Biroul Central Administrativ și Servicii Publice Electronice. În baza pașaportului, s-au eliberat o carte de identitate și un card de rezidență. Perioada comiterii infracțiunilor în Ungaria a fost 25 februarie 2014-10 martie 2014.

Persoanei depistate i-au fost făcute cunoscute motivele reținerii, aceasta beneficiind de asistență juridică din partea unui apărător ales, în prezența căruia a fost audiată prin interpret de limba rusă.

Judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Curții de Apel București a reținut că sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 100 alin. (5) din Legea nr. 302/2004[81] pentru a dispune arestarea provizorie a persoanei solicitate, în scopul asigurării bunei desfășurări a procedurii de executare a mandatului european de arestare, existând riscul sustragerii acestuia, întrucât a fost depistat pe Aeroportul Internațional Henri Coandă București, în timp ce intenționa să părăsească România, țară în care a intrat fraudulos, în direcția Istanbul.

S-a mai reținut că sunt puternice bănuieli de a se crede că persoana solicitată și-a luat o altă identitate, riscul sustragerii fiind susținut și de afirmațiile apărării în sensul că persoana solicitată călătorește frecvent, în diverse destinații ale lumii, confirmate de obiectele pe care acesta le avea asupra sa la momentul luării în custodie, laptop, telefoane mobile, sume de bani în moneda de circulație a mai multor țări din Europa și din afara ei.

S-a considerat că există suspiciuni rezonabile conform cărora persoana care s-a identificat drept cetățeanul maghiar A., în prezent cu o identitate necunoscută, în vederea disimulării identității sale adevărate în fața autorităților, în scopul de a intra și ieși liber în și din teritoriul Uniunii Europene, în și din țările terțe limitrofe, precum și de a se angaja și de a profita de posibilitățile asigurate pentru cetățenii Uniunii Europene, prin utilizarea actului oficial care atesta obținerea cetățeniei ungare prin procedura simplificată de naturalizare și care cuprindea datele personale ale numitului A., s-a prezentat la Biroul de Acte al Serviciului Administrativ al Oficiului Guvernamental al județului Szobolcs și, acționând în complicitate cu referenta care lucra la Biroul de Acte, suspecta B., a depus o cerere de pașaport cu numele și datele personale ale numitului A., dar cu propria sa fotografie.

În baza cererii de pașaport, i s-a eliberat un pașaport maghiar cu numele și datele personale ale numitului A., pașaport care, conform evidenței Oficiului Central pentru Servicii Publice Administrative și Electronice, a fost preluat de către această persoană la data de 28 februarie 2014. După această dată, persoana care s-a identificat ca fiind cetățeanul maghiar A., în prezent cu identitate necunoscută, la 10 martie 2014, prin utilizarea pașaportului fals obținut mai înainte a solicitat – pe numele și datele personale ale numitului  A. – și alte documente maghiare false, potrivite pentru identificare, și în acest fel persoanei necunoscute i s-a eliberat cartea de identitate maghiară, precum și certificatul oficial de domiciliu.

Judecătorul de drepturi și libertăți a constatat că, în cauză, nu există niciunul dintre motivele obligatorii sau opționale de neexecutare prevăzute în art. 98 din Legea nr. 302/2004.

În legătură cu motivul prevăzut în art. 98 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 302/2004, invocat în apărare, s-a constatat că persoana solicitată a fost depistată la data de 19 noiembrie 2015 de către lucrători de poliție în cadrul Aeroportului Internațional Henri Coandă București, intenționând să iasă din România în direcția Istanbul, Turcia, prezentând la frontieră un pașaport eliberat de către autoritățile ungare cu privire la care exista introdusă în Sistemul Informatic Național de Semnalări o semnalare privind căutarea și confiscarea acestui document ce fusese declarat pierdut la data de 12 ianuarie 2015.

La aceeași dată (a depistării), 19 noiembrie 2015, organele de poliție au dispus începerea urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de complicitate la fals material în înscrisuri oficiale, fals privind identitatea, uz de fals și tentativă la trecere frauduloasă a frontierei de stat a României, dosar înregistrat la Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea.

Prin Ordonanța din 21 noiembrie 2015, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, la sesizarea Inspectoratului General pentru Imigrări – Direcția Migrație, a dispus luarea în custodie publică a numitului A., căruia nu i s-a putut stabili identitatea reală. S-a reținut că persoana solicitată are, declarativ, cetățenia maghiară, iar suspiciunile cu privire la furtul de identitate pot fi lămurite doar de autoritățile judiciare maghiare care au eliberat actele de identitate.

Înalta Curte de Casație și Justiție a respins contestația formulată de către persoana solicitată, reținând că rațiunea mandatului european de arestare constă în necesitatea de a se asigura garanția că infractorii nu se pot sustrage justiției, el reprezentând instrumentul de aducere a persoanei solicitate în fața justiției statului emitent, pentru instrumentarea procedurilor penale.

În cadrul acestei proceduri, reglementată printr-o lege specială, instanța de judecată, în calitate de autoritate judiciară, nu este abilitată să verifice apărările persoanei solicitate pe fondul cauzei, respectiv dacă se face sau nu vinovată de comiterea unor fapte penale, după cum nu are nici competența să se pronunțe cu privire la temeinicia urmăririi penale efectuate de către autoritatea judiciară emitentă sau cu privire la oportunitatea arestării persoanei solicitate.

Învestit cu executarea unui mandat european de arestare, judecătorul hotărăște asupra arestării și predării persoanei solicitate, după ce, în prealabil, a verificat condițiile referitoare la emiterea mandatului, la identificarea persoanei solicitate, la existența dublei incriminări a faptelor penale ce se impută acesteia sau a unor situații care constituie motive de refuz. A proceda altfel, ar însemna să se încalce principiul recunoașterii și încrederii reciproce, ce stă la baza executării, de către instanța română, a mandatului european de arestare emis de către autoritatea judiciară străină competentă.

Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că, în mod corect, s-a dispus arestarea provizorie a persoanei solicitate A., în scopul asigurării bunei desfășurări a procedurii de executare a mandatului european de arestare sau al împiedicării sustragerii persoanei solicitate de la procedura de executare a mandatului european de arestare.

Și instanța supremă a relevat că persoana solicitată are, declarativ, cetățenia maghiară, iar suspiciunile cu privire la furtul de identitate pot fi lămurite doar de autoritățile judiciare maghiare care au emis actul de identitate.

În conformitate cu dispozițiile art. 5 paragr. 1 din Convenția europeană, orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, această convenție consacră implicit principiul după care nicio persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute în mod expres și limitativ în dispozițiile art. 5 paragr. 1 lit. c) din convenția sus-menționată. Potrivit acestui text, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

În materia privării de libertate, Convenția europeană trimite, în esență, la legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca arestarea preventivă a unei persoane și menținerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională, care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile Convenției europene și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.

Opțiunea instanței pentru luarea măsurii arestării provizorii a persoanei solicitate A. în vederea predării către autoritățile din Ungaria, iar nu a unei alte măsuri mai blânde prevăzute în art. 103 alin. (11) din Legea nr. 302/2004 (controlul judiciar, controlului judiciar pe cauțiune sau arestul la domiciliu), a fost determinată de caracterul urgent și de necesitatea împiedicării sustragerii persoanei solicitate procedurilor judiciare în curs în statul emitent al mandatului european de arestare[82].

5.4. Opinie

199. Putem afirma că, exclusiv la nivel teoretic, este dificilă o distincție tranșantă. Cu toate acestea, uzurparea identității constituie un motiv al obiecțiunii cu privire la identitate și el ar putea justifica, în măsura în care este întemeiat, un motiv de refuz de executare al mandatului european de arestare.

Chiar dacă acest motiv de neexecutare nu este explicit indicat în art.  3-4 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI și în art. 98 din Legea nr. 302/2004 (acestea prevăzând în mod expres motivele de neexecutare obligatorii și facultative), el este implicit și rezultă îndeosebi din prevederile art. 8 alin. (1) lit. a) și e) din decizia-cadru sus-menționată, din conținutul formularelor anexă la aceasta[83], pe baza cărora se observă că indicarea identității persoanei căutate, cetățenia acesteia, descrierea circumstanțelor în care a fost comisă infracțiunea, inclusiv momentul, locul și gradul de implicare a persoanei solicitate constituie elemente esențiale de conținut al mandatului european de arestare.

200. Identitatea dintre persoana căutată și persoana localizată pe teritoriul României trebuie stabilită pe baza unui examen comparativ între datele de identificare menționate în mandatul european de arestare și semnalarea SIS (eventual completate cu date obținute pe calea schimbului de informații suplimentare) și datele de identificare ale persoanei localizate referitoare la care s-a obținut un rezultat pozitiv.

201. Schimbul de informații suplimentare este util și pentru lămurirea unor eventuale neconcordanțe cu privire la datele de identificare, adăugarea unor pseudonime (alias), obținerea amprentelor papilare și chiar a profilului ADN al persoanei căutate, în măsura în care acestea există și pot fi puse la dispoziție, pentru ca, pe calea unui demers de excludere, să fie prevenite eventuale consecințe păgubitoare asupra drepturilor fundamentale. Aceste demersuri și examenul pe care sunt chemate să le efectueze autoritățile din statul membru de executare nu depășesc limitele principiului încrederii reciproce pe care se fundamentează mecanismul cooperării judiciare în cadrul mandatului european de arestare, ci se circumscriu verificărilor de formă și de conținut pe care aceste autorități sunt îndrituite să le efectueze.

Tot astfel, un examen riguros, sub aceleași aspecte și cu același scop, ar trebui să vizeze și existența motivelor de refuz obligatoriu, precum cele din cauzele civile analizate (lipsa unui mandat național de arestare[84]) sau împrejurarea că semnalarea nu a fost trimisă în vederea arestării, ci a citării persoanei căutate.

202. Independent de existența unei obligații de diligență a autorităților implicate în procedură, persoana localizată are posibilitatea ca, în orice stadiu al procedurii, cu prilejul audierii sale, să prezinte elemente de fapt care ar putea forma convingerea că nu este una și aceeași cu persoana căutată.

203. Simplele erori materiale ori diferențele rezultate din grafia diferitelor limbi nu constituie veritabile obiecțiuni cu privire la identitate, însă aceste aspecte trebuie lămurite și excluderea lor trebuie motivată.

204. O altă delimitare ar trebuie făcută între veritabilele obiecțiuni cu privire la identitate și apărările prin care persoana localizată invocă faptul că nu este autorul infracțiunilor indicate în mandatul european de arestare, întrucât lămurirea acestui aspect aparține competenței autorităților judiciare emitente, iar principiul recunoașterii și încrederii reciproce se opun unui eventual demers al autorităților judiciare de executare de stabilire a vinovăției persoanei căutate. Această apărare, punând în discuție temeinicia acuzației sau, după caz, a condamnării în statul membru emitent este plasată în sfera de aplicare a principiului recunoașterii și încrederii reciproce și, prima facie, nu ar putea, prin ea însăși, să genereze un schimb de informații suplimentare în urma căruia autoritățile judiciare de executare să decidă sub aceste aspecte.

205. După cum s-a arătat în secțiunea dedicată jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, în contextul încrederii reciproce, orice apreciere asupra oportunității se dovedește lipsită de pertinență, controlul autorităților judiciare de executare limitându-se la un aspect strict juridic. Aceste din urmă autorități nu ar trebui să cunoască fondul cauzei mai mult decât este necesar pentru procedura predării și ar trebui să se abțină de la a evalua probele și a se pronunța cu privire la vinovăție.

Aceasta a fost și poziția inițială a Comisiei Europene în primele două rapoarte de evaluare ale mecanismului mandatului european de arestare[85].

206. Însă, în contextul preocupărilor și îngrijorărilor statelor membre, instituțiilor europene, naționalilor și grupurilor din societatea civilă în ceea ce privește funcționarea mandatului european de arestare, în special efectul acestuia asupra drepturilor fundamentale[86], abordările recente, inclusiv la nivelul jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, au cunoscut o nuanțare favorabilă protecției acestor drepturi, afirmându-se explicit, prin unele luări de poziție ale avocaților generali, că principiul recunoașterii reciproce nu presupune o încredere oarbă sau fără nicio garanție pentru statul membru de executare. Această nuanțare a principiului încrederii reciproce, care nu este unul absolut, a permis treptat, în jurisprudența Curții sus-menționate, afirmarea unor motive de neexecutare implicită, desprinse din elementele de formă și de conținut ale mandatului european de arestare și a controlului de proporționalitate pe care sunt chemate să îl efectueze toate autoritățile judiciare implicate în procedură, atunci când în discuție s-au aflat drepturile prevăzute în art. 2, art. 3 și art. 5 din Convenția europeană și art. 4 din Cartă.

De aceea, opinăm că, sub acest din urmă aspect, autoritățile judiciare de executare, ținând seama de ansamblul circumstanțelor cauzei în care este formulată o astfel de apărare a persoanei localizate, ar putea recurge la schimbul de informații suplimentare, în scopul lămuririi împrejurării dacă arestarea sau condamnarea nu privește în realitate o persoană care, în mod fraudulos, și-a însușit identitatea persoanei localizate. Deosebit de importante din această perspectivă apar motivele prezentate de persoana care formulează această apărare, poziția acestei persoane față de predare, verosimilitatea și concludența probelor care pot fi înfățișate sau obținute de la autoritățile judiciare emitente, elemente care să permită autorităților judiciare de executare să decidă, într-o primă etapă, asupra luării unor măsuri privative de libertate ori a altor măsuri, mai puțin restrictive, menite să prevină fuga persoanei[87], iar, într-o a doua etapă, asupra predării.

---

* e-mail: eleonoraconst@yahoo.com.

[1] Partea I a studiului a fost publicată în ,,Pro Lege” nr. 3/2017, p. 63-143 (http://revistaprolege.ro/punct-vedere-angajare-raspundere-civila-stat-roman-caz-erori-judiciare-produse-autoritatile-judiciare-romane-executare-mandate-europene-arestare-emise-de-alte-state-i/), iar partea a III-a urmează să fie publicată în numărul următor al revistei (nr. 1/2018).

[2] ,,Art. 86. Conținutul și forma mandatului european de arestare

(1) Mandatul european de arestare va conține următoarele informații:

a) identitatea și cetățenia persoanei solicitate;

b) denumirea, adresa, numerele de telefon și fax, precum și adresa de e-mail ale autorității judiciare emitente;

c) indicarea existenței unei hotărâri judecătorești definitive, a unui mandat de arestare preventivă sau a oricărei alte hotărâri judecătorești executorii având același efect, care se încadrează în dispozițiile art. 88 și 96 din prezenta lege;

d) natura și încadrarea juridică a infracțiunii, ținându-se seama mai ales de prevederile art. 96;

e) o descriere a circumstanțelor în care a fost comisă infracțiunea, inclusiv momentul, locul, gradul de implicare a persoanei solicitate;

f) pedeapsa pronunțată, dacă hotărârea a rămas definitivă, sau pedeapsa prevăzută de legea statului emitent pentru infracțiunea săvârșită;

g) dacă este posibil, alte consecințe ale infracțiunii.

(2) Mandatul european de arestare este întocmit în conformitate cu formularul din anexa nr. 1.

[…]

(4) Mandatul european de arestare transmis spre executare autorităților române trebuie tradus în limba română sau în una din limbile engleză și franceză.”

[3] Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 205 din 7 august 2007.

[4] Publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 381 din 28 decembrie 2006.

[5] Considerentul 3 al Deciziei-cadru nr. 2007/533/JAI.

[6] Caracteristicile speciale de calitate se stabilesc în conformitate cu procedura menționată în art. 67 din Decizia-cadru nr. 2007/533/JAI, fără a aduce atingere dispozițiilor instrumentului de constituire a autorității de gestionare.

În temeiul art. 67 se instituie un comitet de reglementare care asistă Comisia, în vederea adoptării măsurilor care urmează a fi luate în domeniu.

[7] Articolul 8 alin. (1) din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI indică informațiile pe care trebuie să le conțină un mandat european de arestare în conformitate cu formularul din anexă, și anume:

a) identitatea și cetățenia persoanei căutate;

b) numele, adresa, numerele de telefon și de fax și adresa electronică a autorității judiciare emitente;

c) indicarea existenței unei hotărâri executorii, a unui mandat de arestare sau a oricărei alte decizii judiciare executorii având același efect, intrând în sfera de aplicare a art. 1 și art. 2 din aceeași decizie-cadru;

d) natura și încadrarea juridică a infracțiunii, în special cu respectarea art. 2 din aceeași decizie-cadru;

e) descrierea circumstanțelor comiterii infracțiunii, inclusiv a momentului, locului și gradului de implicare a persoanei căutate la infracțiune;

f) pedeapsa pronunțată, în cazul în care este vorba despre o hotărâre definitivă sau seria de pedepse prevăzute pentru infracțiune de legea statului membru emitent;

g) în măsura posibilă, alte consecințe ale infracțiunii.

[8] Actualitatea datelor introduse în SIS II formează obiect de reglementare distinct în art. 44 din Decizia-cadru nr. 2007/533/JAI, regula fiind aceea că alertele privind persoanele sunt păstrate numai atâta timp cât este necesar pentru realizarea scopurilor pentru care au fost introduse. Alineatul (2) al acestui articol stabilește că un stat membru care emite o alertă examinează nevoia de a o menține în termen de trei ani de la introducerea acesteia în SIS II, după expirarea acestui termen alertele fiind șterse automat, cu excepția situației în care statul respectiv informează CS-SIS cu privire la prelungirea alertei, pe baza unei examinări individuale cuprinzătoare asupra necesității de a menține alerta.

Este de menționat că SIS II prezintă un sistem central (SIS II central) compus, printre altele, din CS-SIS care exercită o funcție de suport tehnic și conține o bază de date.

Articolul 44 alin. (3) din Decizia-cadru nr. 2007/533/JAI permite statelor membre să stabilească termene mai scurte pentru reexaminarea alertelor.

[9] Potrivit definiției din art. 4 lit. b) al Deciziei-cadru nr. 2007/533/JAI.

[10] În sensul definiției din art. 3 lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 1987/2006, informații suplimentare înseamnă informații nestocate în SIS II, dar care au legătură cu semnalările introduse în SIS II, care urmează să fie transmise în cadrul schimbului de informații:

a) pentru a permite statelor membre să se consulte sau să se informeze reciproc la introducerea unei semnalări;

b) ca urmare a unui răspuns pozitiv, pentru a permite luarea unei măsuri adecvate;

c) în cazul în care măsura nu poate fi luată;

d) în ceea ce privește calitatea datelor din SIS II;

e) în ceea ce privește compatibilitatea și prioritatea semnalărilor;

f) în ceea ce privește exercitarea dreptului de acces.

[11] Potrivit definiției din art. 3 lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1987/2006, date complementare înseamnă datele stocate în SIS II și în legătură cu semnalările introduse în SIS II, care trebuie să fie accesibile imediat autorităților competente, atunci când persoanele cu privire la care au fost introduse date în SIS sunt localizate în urma consultărilor efectuate în acest sistem.

[12] În sensul definiției din art. 3 lit. a) din Regulamentul (CE) nr. 1987/2006, semnalare înseamnă o serie de date introduse în SIS II care permit autorităților competente să identifice o persoană în vederea luării unor măsuri specifice în ceea ce o privește.

[13] Potrivit art. 2 lit. o) din Legea nr. 141/2010, Biroul SIRENE național este structura specializată din cadrul Ministerului Afacerilor Interne care asigură realizarea schimbului de informații suplimentare cu birourile SIRENE din celelalte state membre.

[14] În conformitate cu art. 2 lit. a) din Legea nr. 141/2010, SINS reprezintă Sistemul Informatic Național de Semnalări, acesta fiind sistemul informatic compatibil cu Sistemul de Informații Schengen de generația a doua, care conține semnalări de interes național și semnalări de interes Schengen introduse de către autoritățile naționale competente.

[15] Ca regulă generală, perioada de valabilitate a semnalărilor cu privire la persoane este de 3 ani, iar în cazul semnalărilor de interes național sau de interes Schengen în scopul efectuării de controale discrete, care privesc persoanele, termenul în care se face analiza este un an de la introducerea semnalării; SINS și SIS generează automat notificări cu privire la ștergerea programată a semnalărilor ce privesc persoanele înainte de împlinirea acestor termene [art. 47 alin. (2) și (5) din Legea nr. 141/2010].

Însă, dacă în urma analizei se decide că este necesară menținerea semnalării, autoritatea națională competentă introduce în SINS sau SIS o solicitare privind prelungirea perioadei de valabilitate a semnalării; prelungirii îi sunt aplicabile aceleași termene (sus-menționate) [art. 47 alin. (3) din Legea nr. 141/2010].

Semnalările pentru care nu a fost introdusă o solicitare privind prelungirea perioadei de valabilitate în termenele anterior menționate sunt șterse automat [art. 47 alin. (4) din legea sus-menționată].

[16] Autoritățile publice române cu drept de acces la SINS sunt enumerate limitativ în art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 966/2010 privind drepturile de acces al autorităților publice române la Sistemul Informatic Național de Semnalări (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 21 septembrie 2010), cu modificările ulterioare, și anume: Poliția Română; Poliția de Frontieră Română; Jandarmeria Română; Oficiul Român pentru Imigrări; Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date; Direcția Generală de Pașapoarte; Direcția Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor și serviciile publice comunitare regim permise de conducere și înmatriculare a vehiculelor: Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală a Vămilor; Ministerul Afacerilor Externe; Ministerul Justiției și instanțele judecătorești; Ministerul Public.

[17] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 790 din 12 decembrie 2001.

[18] Registrul de evidență a prelucrărilor de date cu caracter personal prevăzut în art. 24 din Legea nr. 677/2001 este ținut de Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal (A.N.S.P.D.C.P.), pe baza notificărilor efectuate de către operatori; acest registru cuprinde informațiile prevăzute în art. 22 alin. (3) din același act normativ: a) numele sau denumirea și domiciliul ori sediul operatorului și ale reprezentantului desemnat al acestuia, dacă este cazul; b) scopul sau scopurile prelucrării; c) o descriere a categoriei sau a categoriilor de persoane vizate și a datelor ori a categoriilor de date ce vor fi prelucrate; d) destinatarii sau categoriile de destinatari cărora se intenționează să li se dezvăluie date; e) garanțiile care însoțesc dezvăluirea datelor către terți; f) modul în care persoanele vizate sunt informate asupra drepturilor lor, data estimată pentru încheierea operațiunilor de prelucrare, precum și destinația ulterioară a datelor; g) transferuri de date care se intenționează a fi făcute către alte state; h) o descriere generală care să permită aprecierea preliminară a măsurilor luate pentru asigurarea securității prelucrării; i) specificarea oricărui sistem de evidență a datelor cu caracter personal care are legătură cu prelucrarea, precum și a eventualelor legături cu alte prelucrări de date sau cu alte sisteme de evidență a datelor cu caracter personal, indiferent dacă se efectuează, respectiv dacă sunt sau nu sunt situate pe teritoriul României; j) motivele care justifică aplicarea prevederilor art. 11, art. 12 alin. (3) sau (4) ori ale art. 13 alin. (5) sau (6) din legea sus-menționată, în situația în care prelucrarea datelor se face exclusiv în scopuri jurnalistice, literare sau artistice ori în scopuri statistice, de cercetare istorică sau științifică.

[19] Posibilitatea instituirii unor dispoziții legale în care dreptul de opoziție să nu poată fi exercitat este permisă de însuși art. 15 alin. (1) din Legea nr. 677/2001 care arată că acest drept este recunoscut persoanelor vizate de prelucrarea datelor cu caracter personal, doar în situația în care nu există dispoziții legale. Or, prevederile art. 16 alin. (1) din aceeași lege instituie tocmai astfel de dispoziții contrare, edictate în scopul asigurării eficienței acțiunilor de prevenire, cercetare și reprimare a infracțiunilor.

Prin urmare, nu prezintă relevanță în această materie dacă opoziția persoanei vizate este sau nu justificată, astfel încât, chiar dacă opoziția este justificată, acest aspect nu împiedică prelucrarea datelor cu caracter personal.

[20] Potrivit art. 58 alin. (1) C.civ. român, orice persoană are dreptul la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieții private, precum și alte asemenea drepturi recunoscute de lege.

În doctrină s-a arătat deja că enumerarea conținută de text este enunțiativă și, întrucât conținutul acestor drepturi se determină prin raportare la o serie de noțiuni generice, ele sunt incompatibile cu o definire precisă, un rol important, în acest sens, revenind judecătorului chemat să soluționeze litigiile născute din atingeri aduse unor asemenea drepturi, ținând seama de circumstanțele speței {E. Chelaru, Comentariu (art. 58 C.civ. român), în „Noul Cod civil. Comentariu pe articole”, de F.-A. Baias (coordonator) ș.a., ediția a 2-a, Editura C.H. Beck, București, 2014, Biblioteca juridică online Legalis [disponibilă pe site-ul http://www.legalis.ro (accesat la 19 iulie 2017)]}.

Pe de altă parte, potrivit art. 77 C.civ. român, orice prelucrare a datelor cu caracter personal, prin mijloace automate sau neautomate, se poate face numai în cazurile și în condițiile prevăzute de legea specială.

Prin inserarea prevederilor referitoare la condițiile în care pot fi prelucrate datele cu caracter personal în capitolul consacrat respectului datorat ființei umane și drepturilor ei inerente, Codul civil român a proclamat existența unui drept la protecția datelor personale [E. Chelaru, Comentariu (art. 77 C.civ. român), în „Noul Cod civil. Comentariu pe articole”, de F.-A. Baias (coordonator) ș.a., op. cit.].

[21] În acest sens, prin Decizia nr. 3956/2007, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de Contencios Administrativ și Fiscal a stabilit că exercitarea drepturilor prevăzute în Legea nr. 677/2001 nu poate fi restrânsă decât în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege. Așadar, refuzul Poliției de Frontieră de a răspunde unei solicitări întemeiate pe prevederile legii sus-menționate, și anume de a emite un document din care să reiasă numărul intrărilor și ieșirilor din țară a persoanei solicitante, nu poate fi justificat prin invocarea dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 30 iunie 2001), cu modificările și completările ulterioare. Faptul că prin dispozițiile acestei legi s-a stabilit că Sistemul de Informații Național a fost înființat în scopul acțiunilor de menținere a ordinii publice și siguranței naționale, iar datele introduse în acest sistem nu pot fi utilizate în scopuri administrative, nu este de natură a limita accesul persoanei la datele solicitate, aceste prevederi neconținând o exceptare expresă de la drepturile oferite persoanei prin Legea nr. 677/2001 [Buletinul Casației nr. 1/2008, disponibil pe site-ul http://www.legalis.ro (accesat la 19 iulie 2017)].

Aceeași linie de gândire este urmată și în Decizia nr. 5/2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 493 din 1 iulie 2016), pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008 privind organizarea și funcționarea Sistemului Național de Date Genetice Judiciare (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 14 aprilie 2008), cu modificările și completările ulterioare, s-a stabilit că în cazul inculpaților minori sancționați prin aplicarea unor măsuri educative conform noului Cod penal, instanța de judecată nu poate dispune prelevarea probelor biologice pentru obținerea și stocarea în Sistemul Național de Date Genetice Judiciare a profilului genetic. În motivarea acestei soluții, instanța supremă a statuat că: „Prelevarea probelor biologice reprezintă o ingerință în dreptul la viață privată și, în consecință, ar trebui să fie prevăzută expres de lege. Stocarea și procesarea profilului genetic urmăresc scopurile legitime de prevenire a infracționalității și de ocrotire a drepturilor și libertăților persoanei, însă, în cazul de față, lipsește o prevedere expresă a legii în acest sens. Chiar dacă măsura este necesară, având în vedere contribuția importantă pe care au avut-o evidențele ADN la eficientizarea activității poliției în ultimii ani, iar ingerința este relativ redusă, putându-se dovedi benefică inclusiv pentru persoana în cauză, întrucât permite eliminarea sa rapidă din cercul suspecților de comiterea unei infracțiuni la investigarea căreia au fost descoperite probe ADN, lipsa unei prevederi exprese a legii lipsește măsura de un cadru legal, inclusiv în ceea ce privește garanțiile oferite persoanei. Astfel, chiar dacă s-ar admite că neprevederea minorilor în dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 76/2008 este doar o scăpare a legiuitorului, aplicarea prin analogie a legii nu răspunde unor chestiuni importante referitoare la modul de prelevare a probelor ori la durata de păstrare a acestora, mai ales în condițiile în care măsurile educative care se pot lua față de minori pot fi privative sau neprivative de libertate.”

[22] În acest sens, alin. (4)-(6) ale art. 62 din Legea nr. 141/2010 relevă:

„(4) Pentru a comunica solicitantului informații cu privire la datele cu caracter personal prelucrate în SINS sau în SIS, Biroul SIRENE național solicită acordul autorităților naționale competente care au introdus semnalările în cauză. Acordul se comunică în termen de 20 de zile de la data primirii solicitării din partea Biroului SIRENE național.

(5) În cazul semnalărilor introduse în SIS de un alt stat membru, cererile persoanelor vizate se soluționează de către Biroul SIRENE național numai după solicitarea poziției statului membru care a introdus semnalarea. Biroul SIRENE național solicită poziția prin schimbul de informații suplimentare.

(6) Biroul SIRENE național comunică, în termen de 40 de zile de la primirea solicitării, acordul cu privire la transmiterea de către un alt stat membru a datelor cu caracter personal cuprinse sau în legătură cu semnalările transmise de autoritățile naționale competente în SIS, numai cu acordul acestora. Acordul se comunică în termen de 20 de zile de la data solicitării din partea Biroului SIRENE național.”

[23] Articolul 17 alin. (2)-(4) și (7) din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI prevede:

„(2) În cazul în care persoana căutată consimte la predare decizia definitivă privind executarea mandatului european de arestare se ia în termen de 10 zile de la data consimțământului menționat anterior.

(3) În celelalte cazuri, decizia definitivă privind executarea mandatului european de arestare se ia în termen de 60 de zile de la data arestării persoanei căutate.

(4) În cazuri particulare, atunci când mandatul european de arestare nu poate fi executat în termenele prevăzute la alineatele (2) sau (3), autoritatea judiciară de executare informează de îndată autoritatea judiciară emitentă despre aceasta, indicând motivele. Într-un astfel de caz, termenele pot fi prelungite cu 30 de zile suplimentare.

[…]

(7) Atunci când, în circumstanțe excepționale, un stat membru nu poate respecta termenele stabilite în prezentul articol, acesta informează Eurojust, precizând motivele întârzierii. În afară de aceasta, un stat membru care a suferit din partea unui alt stat membru, mai multe întârzieri în executarea unor mandate europene de arestare, informează Consiliul despre acesta, în scopul evaluării la nivelul statelor membre, a punerii în aplicare a prezentei decizii-cadru.”

Articolul 110 din Legea nr. 302/2004 are următorul conținut:

„(1) Mandatul european de arestare se soluționează și se execută în regim de urgență.

(2) În cazul prevăzut la art. 103 alin. (5) (când persoana solicitată declară că este de acord cu predarea sa, adăugirea noastră – A.-E. Constantin) hotărârea asupra executării mandatului european de arestare trebuie pronunțată cel mai târziu în termen de 10 zile de la termenul de judecată la care persoana solicitată și-a exprimat consimțământul la predare.

(3) În celelalte cazuri, hotărârea definitivă priind executarea unui mandat european de arestare se pronunță în termen de 60 de zile de la data arestării persoanei solicitate.

(4) Când pentru motive justificate, nu se poate pronunța o hotărâre în termenele prevăzute la alineatele precedente, instanța poate amâna pronunțarea pentru 30 de zile, comunicând autorității judiciare emitente această împrejurare, precum și motivele amânării și menținând măsurile necesare în vederea predării.

(5) Când, din motive excepționale, nu pot fi respectate termenele prevăzute în prezentul articol, autoritatea judiciară de executare română va inform Eurojust, precizând motivele întârzierii.”

[24] ,,Art. 26. Contestarea deciziilor autorității de supraveghere

(1) Împotriva oricărei decizii emise de autoritatea de supraveghere în temeiul dispozițiilor prezentei legi operatorul sau persoana vizată poate formula contestație în termen de 15 zile de la comunicare, sub sancțiunea decăderii, la instanța de contencios administrativ competentă. Cererea se judecă de urgență, cu citarea părților. Soluția este definitivă și irevocabilă.

(2) Fac excepție de la prevederile alin. (1), precum și de la cele ale art. 23 și 25 prelucrările de date cu caracter personal, efectuate în cadrul activităților prevăzute la art. 2 alin. (5).”

[25] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1008 din 19 decembrie 2006.

[26] ,,Art. 7. Consimțământul expres pentru exercitarea jurisdicției

Un stat nu poate invoca imunitatea de jurisdicție într-un proces care se derulează în fața instanței unui alt stat într-o materie sau într-un caz, dacă a consimțit în mod expres la exercitarea jurisdicției acestei instanțe cu privire la această materie sau la acest caz:

a) printr-un acord internațional;

b) printr-un contract scris; sau

c) printr-o declarație făcută în fața unei instanțe sau printr-o comunicare scrisă într-un proces determinat.

Acordul dat de un stat pentru aplicarea legii unui alt stat nu se consideră consimțământ la exercitarea jurisdicției de către instanțele acestui ultim stat.”

[27] C.E.D.O., Marea Cameră, cauza Fogarty contra Marea Britanie, Decizia din 21 noiembrie 2001 [disponibilă pe site-ul http://jurisprudentacedo.com/Fogarty-contra-Marea-Britanie-Imunitatea-statelor-Interpretare-Scop-si-proportionalitatea-limitarii-accesului-la-justitie.html (accesat la 7 noiembrie 2017).

[28] ,,Art. 129. Excepția de necompetență

(1) Necompetența este de ordine publică sau privată.

(2) Necompetența este de ordine publică:

în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești;

[…]”

,,Art. 130. Invocarea excepției

(1) Necompetența generală a instanțelor judecătorești poate fi invocată de părți ori de către judecător în orice stare a pricinii.

[…]”

[29] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Editura Hamangiu, București, 2015, p. 261.

[30] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004.

[31] Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 698 din 19 octombrie 2010, reprodus și în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 698 bis din 19 octombrie 2010.

[32] În sensul art. 2 lit. r) din Ordinul nr. 212/2010, prin „utilizator final” se înțelege personalul autorităților naționale competente din cadrul Ministerului Afacerilor Interne autorizat potrivit atribuțiilor de serviciu să efectueze tranzacție cu semnalări din N.SIS.

[33] Raportul COM (2016) 880 final [SWD (2016) 450 final], disponibil pe site-ul http://ec.europa.eu/transparency/regdoc/rep/1/2016/RO/COM-2016-880-F1-RO-MAIN-PART-1.PDF (accesat la 20 iulie 2017).

[34] Raportul COM (2016) 880 final [SWD (2016) 450 final] a avut în vedere datele statistice din 2014 și 2015 care indicau o creștere cu aproape 19% a identităților false, precum și a identităților uzurpate [a se vedea site-ul http://ec.europa.eu/horneaffairs/sites/homeaffaires/files/what-nr-de/policies/european-agenda-security/legislative-documents/does/20161221/comission-staff-woeking-document-evaluation-of-second-generation-SIS2-eu.pdf (accesat la 20 iulie 2017)].

[35] Punctul 4.3.5 din Raportul COM (2016) 880 final [SWD (2016) 450 final].

[36] Ibidem.

[37] Ibidem.

[38] Idem, pct. 4.3.6.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem.

[41] Ibidem.

[42] Idem, pct. 4.3.7.

[43] Ibidem.

[44] Ibidem.

[45] Regulamentul (UE) nr. 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei nr. 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor) (publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 119/1 din 4 mai 2016), precum și Directiva (UE) nr. 2016/680 a Parlamentului European și a Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal de către autoritățile competente în scopul prevenirii, depistării, investigării sau urmăririi penale a infracțiunilor și al executării pedepselor și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Deciziei-cadru nr. 2008/977/JAI a Consiliului (publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 119/89 din 4 mai 2016). Directiva sus-menționată trebuie transpusă până la data de 6 mai 2018.

[46] Punctul 4.3.10 din Raportul COM (2016) 880 final [SWD (2016) 450 final].

[47] Ibidem.

[48] Ibidem.

[49] Idem, pct. 4.4.

[50] Idem, pct. 4.4.1.

[51] Ibidem.

[52] Prin Hotărârea nr. 70/2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 401 din 29 mai 2017), Senatul României a dat avizul motivat privind conformitatea propunerii sus-menționate cu principiul subsidiarității, în conformitate cu procedura prevăzută în Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității.

[53] În sensul art. 3 pct. 7 lit. a) și b) din Directiva (UE) nr. 2016/680, ,,autoritate competentă” este orice autoritate publică competentă în materie de prevenire, depistare, investigare sau urmărire penală a infracțiunilor sau de executare a pedepselor, inclusiv în materie de protejare împotriva amenințărilor la adresa securității publice și de prevenire a acestora sau orice alt organism sau entitate împuternicit(ă) de dreptul intern să exercite autoritate publică și competențe publice în scopul prevenirii, depistării, investigării sau urmăririi penale a infracțiunilor ori al executării pedepselor, inclusiv al protejării împotriva amenințărilor la adresa securității publice și al prevenirii acestora.

[54] Potrivit art. 58 pct. 2 din regulamentul sus-menționat, prezentul act normativ se aplică la data stabilită de către Comisie, după ce:

a) s-au adoptat măsurile necesare de punere în aplicare;

b) statele membre au notificat Comisiei faptul că au luat măsurile tehnice și juridice necesare pentru prelucrarea datelor din SIS și efectuarea schimbului de informații suplimentare în temeiul prezentului regulament;

c) agenția (eu-LISA, adăugirea noastră – A.-E. Constantin) a notificat Comisiei finalizarea tuturor activităților de testare în ceea ce privește CS-SIS și interacțiunea dintre C.SIS și N.SIS.

[55] Art. 53 din acest regulament, cu denumirea marginală „Răspunderea”, are următorul conținut:

„(1) Fiecare stat membru răspunde pentru eventualele daune cauzate unei persoane ca urmare a utilizării N.SIS.

Acest lucru se aplică și daunelor cauzate de statul membru semnalant, în cazul în care acesta din urmă a introdus date care conțin erori de fapt sau a stocat date în mod ilegal.

(2) În cazul în care statul membru împotriva căruia se introduce o acțiune nu este statul membru care a emis semnalarea, acesta din urmă rambursează, la cerere, sumele plătite drept compensație, cu excepția cazului în care utilizarea datelor de către statul membru care solicită rambursarea încalcă prezentul regulament.

(3) În cazul în care orice nerespectare de către un stat membru a obligațiilor care îi revin în temeiul prezentului regulament provoacă daune SIS, respectivul stat membru răspunde pentru aceste daune, cu excepția cazului și în măsura în care agenția sau un alt stat membru care participa la SIS nu a luat măsuri rezonabile pentru a preveni producerea daunelor sau pentru a le reduce impactul.”

[56] Publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 199/40 din 31 iulie 2007.

[57] Acesta nu mai este în vigoare [a se vedea site-ul http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=celex%3A32001R0044 (accesat la 9 noiembrie 2017)].

[58] În completarea exemplelor din România, putem oferi exemplul lui J.V.P.R. care a atras atenția presei spaniole. J.V.P.R., cetățean spaniol, osteopat din Gandía, provincia Valencia, a fost predat în Italia în vederea executării unei pedepse de 15 ani închisoare aplicată de către instanțele italiene pentru trafic de droguri, într-un proces care a vizat o rețea de crimă organizată. Procesul s-a desfășurat in absentia, iar identitatea lui J.V.P.R. a fost atribuită unui șef al rețelei de traficanți. J.V.P.R. a fost încarcerat în Spania și Italia timp de 248 de zile. Identitatea sa fusese uzurpată de către un traficant de droguri. Nu fusese niciodată în Italia, iar singura sa plecare în străinătate a fost în Caraibe, în luna de miere. Atunci a utilizat un pașaport pe care nu l-a mai folosit și despre care a aflat mai târziu, într-o închisoare de maximă siguranță din Italia, că îi fusese furat. În fața instanțelor spaniole, el și-a susținut nevinovăția. În procedura de executare a mandatului european de arestare, avocatul lui J.V.P.R. a solicitat ca autoritățile italiene să dovedească faptul că este într-adevăr persoana căutată, invocând uzurparea de identitate. Instanța spaniolă (Curtea Supremă din Madrid) a cerut amprente, fotografii și copii ale interceptărilor. Autoritățile italiene nu au răspuns, probabil în baza principiului încrederii reciproce, a relevat J.V.P.R. în interviu. În cursul executării pedepsei în Italia, J.V.P.R. aflând de la un alt deținut, M., că identitatea i-a fost furată, a obținut rejudecarea cauzei și compararea fotografiei sale cu aceea a adevăratului autor al faptelor, un columbian cunoscut sub numele de E.G. În fața instanței, M. a recunoscut că a sustras pașaportul lui J.V.P.R. și i l-a dat șefului de bandă E.G. Instanța italiană a dispus eliberarea lui J.V.P.R. Acesta a obținut o compensație de 85.000 euro. Articolul de presă nu precizează dacă statul italian a fost cel care i-a acordat această compensație [Luis Gómez, A very lucky escape for an unlucky man, El País, disponibil pe site-ul https://elpais.com/elpais/2013/08/14/inenglish/1376484100_663219.html (accesat la 9 noiembrie 2017)].

Un studiu efectuat pentru Parlamentul European relevă și alte situații de același gen:

E.A. era căutat pentru o crimă pe care nu a comis-o. Instanțele britanice au dispus predarea sa în Italia pentru a executa o pedeapsă de 16 ani închisoare pentru un omor săvârșit într-un oraș unde nu fusese niciodată și într-o zi în care el se afla la serviciu în Regatul Unit. Italia a renunțat la cererea de predare după o campanie publică. Însă, E.A. fusese deja privat de libertate câteva săptămâni.

M.T. a fost predat în Ungaria și încarcerat 4 luni în condiții extrem de grele într-o închisoare din această țară, deși mandatul european de arestare nu avea la bază un mandat național de arestare, fiind utilizat impropriu de către autoritățile judiciare solicitante [Micaela del Monte, Revising the European Arrest Warrant. European Added Value Assessment. EAVA 6/2013. European added value of revisding the European Arrest Warrant, European Parliamentary Research Service, disponibil pe site-ul http://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/etudes/join/2013/510979/IPOL-JOIN_ET(2013)510979_EN.pdf (accesat la 1 august 2017)].

O.S., cetățean spaniol, a fost condamnat la 14 ani închisoare în Italia pentru colaborare cu organizația mafiotă Camora, întrucât adevăratul infractor își însușise identitatea sa. Anterior O.S. înmânase actele sale de identitate și cardul unei persoane în schimbul sumei de 1.400 euro, crezând că ele vor fi folosite de un imigrant ilegal [European Added Value Assessment The EU Arrest Warrant. Critical Assessment of the Existing European Arrest Warrant Framework Decision – Research paper, by Anne Weyembergh (Prof. ULB, ECLAN Coordinator), with the assistance of Inés Armada (VUB-ULB) and Chloé Brière (ULB), p. 43, nota de subsol 346, disponibil pe site-ul http://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/etudes/join/2013/510979/IPOL-JOIN_ET(2013)510979(ANN01)_EN.pdf (accesat la data de 1 august 2017)];

Pentru mai multe exemple la nivelul Regatului Unit, a se vedea și The European Arrest Warrant – Cases of Injustice, în „Fair Trials International”, disponibil pe site-ul https://www.fairtrials.org/documents/EAW_-_Cases_of_Injustice1.pdf (accesat la 1 august 2017).

Același studiu al Parlamentului European (sus-menționat) relevă, pe lângă beneficiile mandatului european de arestare (rapiditatea procedurii, creșterea eficienței sistemelor de justiție penală în urmărirea unor infracțiuni grave), și costurile asupra drepturilor fundamentale : utilizarea mandatului european de arestare pentru infracțiuni minore, ceea ce pune în discuție principiul proporționalității; supunerea persoanelor căutate unei proceduri de predare, chiar dacă există dovezi din care rezultă că au fost victime ale unei identificări eronate; după predare, persoanele sunt implicate într-un proces aparținând unui sistem de drept pe care nu îl cunosc și în care nu beneficiază de o suficientă protecție a dreptului lor la apărare; dreptul la un proces echitabil este periclitat; nefamiliarizarea practicienilor dreptului cu procedura mandatului european de arestare.

[59] Unele legislații statuează expres în această privință, altele lasă să se subînțeleagă.

Bunăoară, pentru Regatul Unit, Extradition Act 2003 arată că atunci când judecătorul trebuie să stabilească dacă persoana ce-i este prezentată este aceeași cu cea solicitată în baza mandatului european de arestare recurge la judecata de probabilitate:

„The judge must decide whether the person brought before him is the person in respect of whom the warrant referred (…) was issued” (Section 7, subsection (2), chapter 41 – Part. 1 – Extradition Act 2003).

„The judge must decide the question in subsection (2) on a balance of probabilities” (Section 7, subsection (3) – Chapter 41 – Part. 1 – Extradition Act 2003).

Mijlocul de probă cerut este diferit între Anglia, Țara Galilor, Scoția și Irlanda de Nord și variază de la o procedură sumară în care prezentarea unei dovezi dintr-o singură sursă este suficientă (Scoția) până la nivelul cerut pentru o procedură pe fond (Irlanda de Nord).

Deși legislația din România nu indică expres, nivelul judecății de valoare ce ar trebui făcută, transpare din termenii utilizați pentru indicarea procedurilor de lucru:

– „În situația în care utilizatorul final nu are certitudinea că s-a realizat un rezultat pozitiv cu privire la o semnalare străină, acesta poate solicita Biroului SIRENE național informații suplimentare cu privire la persoana care face obiectul semnalării (…) (sublinierea noastră – A.-E. Constantin)” [art. 10 alin. (2) din Ordinul nr. 212/2010].

– <<Structura emitentă modifică semnalarea menționând în categoria de identitate că este posibil ca persoana localizată în urma realizării rezultatului pozitiv să nu fie aceeași cu persoana care face obiectul semnalării. Cu această ocazie, în cadrul semnalării se adaugă mențiunea „Codul 3 (identitate uzurpată)” (sublinierea noastră – A.-E. Constantin). Acest cod poate fi adăugat la semnalare și fără consimțământul persoanei ale cărei date de identificare sunt folosite abuziv, dacă există fotografia și amprentele persoanei care face obiectul semnalării>> [art. 66 alin. (4) din Ordinul nr. 212/2010].

– „Structura emitentă transmite Biroului SIRENE național informațiile privind uzurparea de identitate, în scopul informării celorlalte Birouri SIRENE despre posibila identificare eronată ce poate surveni la o semnalare privind persoana respectivă (sublinierea noastră – A.-E. Constantin)” [art. 66 alin. (5) din Ordinul nr. 212/2010].

– „Dacă în urma unui rezultat pozitiv se constată că persoana care face obiectul unei semnalări este posibil să nu fie aceeași cu persoana localizată, se procedează la reținerea persoanei, potrivit legii, până la momentul luării deciziei privind legalitatea folosirii acelei identități (sublinierea noastră – A.-E. Constantin)” [art. 66 alin. (7) teza I din Ordinul nr. 212/2010].

[60] ,,Art. 223. Condițiile și cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive

(1) Măsura arestării preventive poate fi luată de către judecătorul de drepturi și libertăți, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau de către instanța de judecată în fața căreia se află cauza, în cursul judecății, numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune și există una dintre următoarele situații:

a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte;

b) inculpatul încearcă să influențeze un alt participant la comiterea infracțiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament;

c) inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înțelegere frauduloasă cu aceasta;

d) există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni (sublinierea noastră – A.-E. Constantin).

[…]”

[61] S. Crețu, Comentariu (art. 223 C.pr.pen. român), în „Noul Cod de procedură penală. Note. Corelații. Explicații”, de P. Buneci (coordonator) ș.a., Editura C.H. Beck, București, 2014 [disponibilă pe site-ul http://www.legalis.ro (accesat la 21 iulie 2017)].

[62] I. Tocan, Comentariu (art. 223 C.pr.pen. român), în „Codul de procedură penală. Comentariu pe articole”, de M. Udroiu (coordonator) ș.a., ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2017 [disponibilă pe site-ul http://www.legalis.ro (accesat la 21 iulie 2017)].

[63] Textul redă întocmai conținutul art. 8 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, text care indică elementele de conținut și de formă ale mandatului european de arestare.

[64] În prezent, această măsură preventivă nu mai există în dreptul român.

[65] Sentința penală nr. 56/2007, pronunțată de către Curtea de Apel Cluj, apud G. Tudor, M. Constantinescu Mandatul european de arestare. Aspecte teoretice și practică judiciară, Editura Hamangiu, București, 2009, p. 183-184.

Adnotând această speță, autorii sus-citați relevă că ipoteza prezentată este singura avută în vedere de către legiuitor referitoare la opoziția privind identitatea și că în practică s-a constatat invocarea acestei opoziții, în mod neîntemeiat, în situația în care persoana solicită, în realitate, achitarea sa pentru că nu este persoana care a săvârșit infracțiunea prevăzută în mandat. Se produce astfel o confuzie referitoare la această opoziție, care are în vedere exclusiv ipoteza în care persoana reținută este alta decât aceea solicitată de autoritățile emitente (G. Tudor, M. Constantinescu, op. cit., p. 184).

[66] În prezent, articolul sus-menționat are un alt conținut.

[67] În prezent, articolul sus-menționat are un alt conținut.

[68] Înalta Curte de Casație și Justiție, S. pen., Dec. nr. 4025/2008, apud G. Tudor, M. Constantinescu, op. cit., p. 184-190.

[69] C. Ap. Cluj, S. pen., Sent. nr. 3/2010, definitivă prin nerecurare, apud D. Grădinaru, F. Dragomir, Executarea mandatului european de arestare de către instanțele române. Jurisprudență comentată, Editura C.H. Beck, București, 2013, p. 101-105.

[70] În prezent, conținutul articolului sus-menționat se regăsește în art. 98 din aceeași lege.

[71] C. Ap. București, S. I pen., Sent. nr. 236 din 23/2009, definitivă prin Dec. nr. 3115/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, S. pen., apud. D. Grădinaru, F. Dragomir, op.cit., p. 110-113.

[72] C. Ap. Iași, S. pen., Sent. nr. 11/2009, definitivă prin nerecurare, apud D. Grădinaru, F. Dragomir, op. cit., p. 114-117.

În cadrul comentariului pe marginea acestei spețe, s-a arătat că în situația în care persoana solicitată nu consimte la predare către autoritatea judiciară emitentă, instanța trebuie să se limiteze la consemnarea poziției acesteia față de eventualele obiecții privind identitatea sau cu privire la existența vreunui motiv de refuz obligatoriu sau opțional. Instanța poate solicita informații suplimentare autorității judiciare emitente în situația în care mandatul european de arestare nu cuprinde toate informațiile obligatorii prevăzute de lege sau acestea sunt incomplete ori creează confuzii cu privire la identitatea persoanei solicitate. Or, prezentarea într-un mod clar și precis a informațiilor privind identitatea și cetățenia persoanei solicitate, cu arătarea numelor sub care aceasta obișnuiește să se identifice, inclusiv a semnalmentelor personale/particulare, recunoscute și de persoana solicitată în declarațiile date în fața instanței, existența privind denumirea, adresele de contact ale autorități judiciare emitente, a unui mandat european de arestare, a mențiunilor privind natura și încadrarea juridică a infracțiunii, pedeapsa prevăzută de legea statului emitent, sunt elemente care să permită instanței identificarea persoanei solicitate și corespund cerințelor de conținut și formă cerute de legea specială pentru executarea mandatului european de arestare (D. Grădinaru, F. Dragomir, op. cit., p. 116-117).

[73] C. Ap. București, S. a II-a pen., Sent. nr. 189/2009, apud D. Grădinaru, F. Dragomir, op. cit., p. 117-123.

[74] Înalta Curte de Casație și Justiție, S. pen., Dec. nr. 1819/2013, disponibilă pe    site-ul http://www.scj.ro/.

[75] Înalta Curte de Casație și Justiție, S. pen., Dec. nr. 1263/2015, nepublicată.

[76] Înalta Curte de Casație și Justiție, S. pen., Dec. nr. 21/2014, disponibilă pe site-ul http://www.scj.ro/.

[77] În prezent, art. 86 din aceeași lege.

[78] Înalta Curte de Casație și Justiție, S. pen., Dec. nr. 2546/2014, disponibilă pe    site-ul http://www.legalis.ro/.

[79] Înalta Curte de Casație și Justiție, S. pen., Dec. nr. 2164/2008, disponibilă pe    site-ul http://www.legalis.ro/.

[80] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 5 iunie 2008.

[81] În prezent, articolul sus-menționat are un alt conținut.

[82] Înalta Curte de Casație și Justiție, S. pen., Dec. nr. 1724/2015, disponibilă pe site-ul http://www.scj.ro/.

[83] Dispozițiile art. 8 alin. (1) lit. a) și e) din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI sunt transpuse ad literam în art. 86 alin. (1) lit. a) și e) din Legea nr. 302/2004, iar formularul mandatului european de arestare constituie anexă la această lege.

[84] Mutatis mutandis, Hotărârea din 1 iunie 2016, cauza Bob-Dogi, cit. supra (în partea I a studiului).

[85] Potrivit Raportului COM (2005) 63 final, legislațiile unor state membre (Malta, Olanda, Portugalia, Regatul Unit) care prevedeau motive de refuz erau contrare Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI, printre care și examinarea fondului cauzei [disponibil pe site-ul http://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=CELEX%3A52005DC0063 (accesat la 13 noiembrie 2017)].

Următorul raport, Raportul COM (2006) 8 final, a relevat că motivele de refuz adiționale față de art. 3 din decizia-cadru sus-menționată, precum motivele legate de rațiunea probelor, securitatea națională și examinarea fondului cauzei (de exemplu, circumstanțele speciale și situația familială a persoanei aflate în discuție), subzistă în unele state membre, precum Italia, Malta, Olanda, Polonia, Regatul Unit [disponibil pe site-ul http://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=CELEX%3A52006DC0008 (accesat la 13 noiembrie 2017)].

Raportul COM(2007) 407 final a constatat, cel puțin în privința Maltei, o modificare a legii de transpunere a mandatului european de arestare prin eliminarea anumitor motive de refuz, precum cele întemeiate pe circumstanțe nedrepte și opresiune ce erau prevăzute în art. 16 alin. (2) din legea națională [disponibil pe site-ul http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX:52007DC0407 (accesat la 13 noiembrie 2017)].

[86] Rezoluția Parlamentului European conținând recomandări adresate Comisiei privind reexaminarea mandatului european de arestare [proiect disponibil pe site-ul http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+REPORT+A7-2014-0039+0+DOC+XML+V0//RO (accesat la 13 noiembrie 2017)]; Raportul COM (2011) 175 final al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind punerea în aplicare, începând cu anul 2007, a Deciziei-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre [disponibil pe site-ul http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A52011DC0175 (accesat la 13 noiembrie 2017)].

[87] Articolul 12 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI prevede:

„Atunci când o persoană este arestată pe baza unui mandat european de arestare, autoritatea judiciară de executare decide dacă persoana căutată trebuie să rămână în detenție, în conformitate cu dreptul statului membru de executare. Punerea provizorie în libertate este posibilă în orice moment, în conformitate cu dreptul intern al statului membru de executare, cu condiția ca autoritatea competentă a acestui stat membru să ia orice măsură pe care o consideră necesară pentru a evita fuga persoanei căutate”.

Raportul COM(2011) 175 final a sesizat faptul că cetățenii Uniunii Europene care nu sunt rezidenți în statul membru în care sunt suspectați de comiterea unor infracțiuni sunt adesea deținuți preventiv, în special din cauza lipsei de legături cu comunitatea și a riscului de fugă. În acest context, Comisia Europeană a reamintit că la data de 23 octombrie 2009, Consiliul a adoptat Decizia-cadru nr. 2009/829/JAI privind aplicarea, între statele membre ale Uniunii Europene, a principiului recunoașterii reciproce la deciziile privind măsurile de supraveghere judiciară ca alternativă la arestarea preventivă prin care s-a introdus posibilitatea de a o transforma pe aceasta într-o măsură de supraveghere neprivativă de libertate. Acest lucru permite unei persoane suspectate să facă obiectul unei măsuri de supraveghere în mediul său obișnuit pe perioada premergătoare procesului în statul membru străin (ordinul european de supraveghere judiciară).

Carta verde COM(2011) 0327 final privind consolidarea încrederii reciproce în spațiul judiciar european elaborată de către Comisia Europeană recomandă statelor membre apelarea la mecanismul ordinului european de supraveghere judiciară [disponibilă pe site-ul http://eur-lex.europa.eu/legal-content/ro/TXT/?uri=CELEX%3A52011DC0327 (accesat la 13 noiembrie 2017)].