Procuror Monica Dobrescu

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

The article was based on the existing incompatible jurisprudence in this matter at the level of the courts in the territorial jurisdiction of Bucharest Court of Appeal.

În cazul faptei de conducere pe drumurile publice a unui vehicul înmatriculat în alt stat, fără a se deține asigurare pentru răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente, valabilă pe teritoriul României, nu este incidentă infracțiunea reglementată în cuprinsul art. 334 alin. (4) teza ultimă C.p., ci contravenția prevăzută de art. 64 din Legea nr. 136/1995.

Argumentele invocate pornesc de la analiza dispozițiilor legale existente în această materie.

Astfel, Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, în cuprinsul art. 48 prevede că persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării/înregistrării în România, precum și tramvaie au obligația să se asigure pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse prin accidente de vehicule în limitele teritoriale de acoperire și să mențină valabilitatea contractului de asigurare prin plata primelor de asigurare, precum și să aplice pe parbrizul vehiculului sau în alt loc vizibil din exterior vigneta.

Persoanele care intră pe teritoriul României cu vehicule înmatriculate/înregistrate în afara teritoriului României se consideră asigurate, în condițiile prezentei legi, în una din următoarele situații:

a) dacă numărul de înmatriculare/înregistrare atestă asigurarea potrivit legii statului în care este înmatriculat/înregistrat vehiculul sau acordurilor internaționale de asigurare valabile în România;

b) dacă posedă documente internaționale de asigurare valabile în România.

De asemenea, art. 56 din aceeași lege stabilește că în cazul persoanelor care folosesc pe teritoriul României vehicule înmatriculate/înregistrate în străinătate și neasigurate în străinătate, potrivit art. 48 alin. (2), sau a căror asigurare expiră pe durata șederii în România, datorează prime de asigurare conform prevederilor legale.

Personalul poliției de frontieră nu va verifica documentele de asigurare pentru autovehiculele înmatriculate în statele membre ale Uniunii Europene, pentru acestea numerele de înmatriculare fiind garanția asigurării.

La intrarea sau ieșirea din țară, personalul poliției de frontieră de la punctele de control pentru trecerea frontierei de stat a României va controla documentele de asigurare și va solicita proprietarului, împuternicitului acestuia sau conducătorului autovehiculului înmatriculat în state terțe dovada plății primei de asigurare datorate. Persoanele neasigurate sau persoanele care la control nu pot face dovada asigurării ori a plății acesteia vor fi obligate să încheie asigurarea de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule și să achite prima de asigurare la entitățile desemnate în acest sens de către asigurătorii care au dreptul să practice asigurarea obligatorie conform art. 5 alin. (1).

Autovehiculele înmatriculate în state terțe care intră pe teritoriul României de pe teritoriul altui stat membru al Uniunii Europene nu vor fi supuse controlului privind documentele de asigurare, acest control putând fi efectuat numai prin sondaj.

Sancțiunile prevăzute de această lege pentru nerespectarea dispozițiilor legale enunțate mai sus sunt reglementate în cuprinsul art. 64 care statuează că încălcarea de către persoanele fizice sau juridice a obligației de asigurare prevăzute la art. 48 și 56 constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 1.000 lei la 2.000 lei și cu reținerea certificatului de înmatriculare/înregistrare a vehiculului, până la prezentarea documentului privind încheierea asigurării.

Se observă că, prin prisma sancțiunii aplicabile, legea nu distinge între fapta persoanei care conduce fără asigurare valabilă un autovehicul înmatriculat în România de cea a persoanei care conduce un vehicul înmatriculat în alt stat.

Pe de altă parte, trebuie menționat că regimul circulației vehiculelor înmatriculate în alte state este reglementat prin art. 82 din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, alin. (2) al textului de lege statuând că autovehiculele, tractoarele agricole sau forestiere și remorcile înmatriculate în alte state pot trece frontiera de stat și pot circula pe drumurile publice din România, dacă îndeplinesc condițiile tehnice prevăzute în Convenția asupra circulației rutiere, încheiată la Viena la 8 noiembrie 1960 și ratificată de România prin Decretul nr. 318/1980, dar numai pe perioada cât sunt asigurate pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente de vehicule.

În cuprinsul alin. (4) al aceleiași norme se stabilește că autovehiculele, tractoarele agricole sau forestiere și remorcile înmatriculate în alte state, deținute de persoane care au sediul sau domiciliul în România, pot fi conduse pe drumurile publice pe o perioadă de maximum 90 de zile de la introducerea acestora în țară, dacă sunt asigurate pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse prin accidente de circulație.

Din această perspectivă, infracțiunea prevăzută de art. 334 alin. (4) teza ultimă C.p. sancționează conducerea pe drumurile publice … a unui vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulație în România.

Pentru a analiza incidența dispozițiilor art. 334 alin. (4) teza ultimă C.p. în cazul faptei de a conduce pe drumurile publice un autovehicul înmatriculat în străinătate, fără a deține asigurare auto obligatorie valabilă pe teritoriul României se impune, pe de o parte, examinarea acestei infracțiuni prin raportare la celelalte infracțiuni privind siguranța circulației pe drumurile publice prevăzute de art. 334, în vederea identificării obiectului juridic comun acestora și a valorii sociale ocrotite, iar, pe de altă parte, o analiză a elementelor de tipicitate ale acestei infracțiuni, pentru lămurirea laturii sale obiective în raport de conținutul art. 82 din O.U.G. nr. 195/2002, respectiv a sintagmei „vehicul înmatriculat în străinătate care nu are drept de circulație în România”.

Se observă că, atât legislația anterioară (art. 85 din O.U.G. nr. 195/2002, republicată), cât și cea în vigoare (art. 334 C.p.), includ infracțiunea analizată în sfera celor care lezează siguranța circulației rutiere, prin încălcarea/eludarea, în diverse modalități, a normelor care vizează, în sens larg, înmatricularea sau înregistrarea vehiculelor în România (sancționând, inclusiv, folosirea numerelor false de înmatriculare/înregistrare, conducerea/tractarea vehiculelor ale căror plăcuțe cu numărul de înmatriculare/ înregistrare au fost retrase, precum și conducerea pe drumurile publice a vehiculelor înmatriculate în străinătate, care nu au drept de circulație). Aceste norme au ca finalitate, în principal, asigurarea unei evidențe complete și corecte a vehiculelor, iar în cazul infracțiunii prevăzute de art. 334 alin. (4) teza ultimă și respectarea legislației rutiere interne.

Această concluzie se desprinde și din faptul că, după modificările legislative intrate în vigoare la data de 1 februarie 2014, infracțiunile prevăzute de art. 334 C.p. au primit denumirea marginală de „punere în circulație sau conducere a unui vehicul neînmatriculat”, denumire inspirată din conținutul juridic al acestora, confirmându-se voința legiuitorului de a sancționa faptele de punere în circulație/conducere a vehiculelor care nu respectă regulile privind înmatricularea sau înregistrarea, precum și alte reguli similare acestora sau de aceeași importanță.

Prin urmare, incluzând fapta de a conduce vehicule înmatriculate în străinătate, care nu au drept de circulație în România, în categoria infracțiunilor prin care sunt lezate normele privind înmatricularea/înregistrarea legală a autovehiculelor, legiuitorul a intenționat să sancționeze și încălcarea obligațiilor care trebuie respectate sau îndeplinite pentru a se garanta, din această perspectivă, circulația în condiții de siguranță rutieră a vehiculelor provenind din alte state.

Concluzia enunțată se confirmă și prin prisma elementelor de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 334 alin. (4) teza ultimă C.p..

Astfel, se observă că obiectul juridic special al acestei infracțiuni constă în relațiile sociale referitoare la siguranța circulației pe drumurile publice, a căror normală existență și desfășurare este condiționată de interzicerea conducerii vehiculelor înmatriculate în străinătate care nu au drept de circulație în România.

Relațiile sociale referitoare la siguranța traficului rutier sunt puse în pericol tocmai prin eludarea normelor care reglementează condițiile în care aceste vehicule pot circula în deplină legalitate pe teritoriul României.

În doctrină s-a arătat că obiectul juridic secundar al infracțiunilor prevăzute de art. 334 C.p., în general, și al celor prevăzute de alin. (4) al textului de lege, în special, constă în relațiile sociale referitoare la comercializarea vehiculelor, realizarea unor evidențe exacte ale acestora și apărarea persoanelor fizice sau juridice împotriva furturilor[1].

Sub aspectul laturii obiective se observă că elementul material al infracțiunii prevăzute de art. 334 alin. (4) teza ultimă constă în conducerea pe drumurile publice a unui vehicul înmatriculat în alt stat care nu are drept de circulație în România.

Pentru existența infracțiunii, în această modalitate, este necesară ca situație premisă înmatricularea legală a vehiculului în străinătate, precum și existența unor norme interne privind circulația acestor vehicule pe teritoriul României.

De asemenea, este necesar a se verifica toate elementele specifice fiecărei fapte în parte.

Astfel, în cazul în care vehiculul condus este înmatriculat în alt stat membru al Uniunii Europene, este necesară verificarea și cunoașterea legislației europene în domeniu.

Pentru celelalte state, care nu sunt membre ale Uniunii Europene, trebuie identificate instrumentele bilaterale sau internaționale la care România este parte care, de asemenea, trebuie respectate.

După verificarea legalității înmatriculării vehiculului în străinătate este necesară examinarea normelor interne care reglementează dreptul de circulație al acestuia pe teritoriul României.

În acest context, în doctrină s-a arătat că circulația pe drumurile publice din România a vehiculelor înmatriculate în alt stat nu este, de plano, interzisă, fiind necesar să existe vreun caz prevăzut de art. 112 alin. (2) raportat la art. 112 alin. (1) lit. b), c), e), g), k), o), p), r) și s) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată.

Doar în aceste cazuri se va suspenda dreptul de conducere cu privire la respectivul vehicul, ceea ce va atrage tipicitatea faptei[2].

În situația descrisă mai sus, vehiculele nu vor putea fi considerate neînmatriculate în România pentru a se putea reține infracțiunea prevăzută de art. 334 alin. (1) C.p., însă vor intra sub incidența infracțiunii prevăzute de art. 334 alin. (4) teza ultimă din același cod.

Un alt exemplu în care dreptul la circulație în România al vehiculelor înmatriculate în alt stat este interzis este cel al autovehiculelor purtătoare de plăcuțe de înmatriculare de garaj sau înmatriculate pe termen scurt, care nu sunt înscrise în Registrul național al vehiculelor înmatriculate din țara de origine (ex. Germania), generând dificultăți în identificarea autovehiculului sau al deținătorului său.

Pe de altă parte, pentru a circula în condiții de legalitate, vehiculele înmatriculate în străinătate trebuie să se supună exigențelor art. 82 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, acestea fiind obligate să îndeplinească condițiile tehnice prevăzute în Convenția asupra circulației rutiere, încheiată la Viena la 8 noiembrie 1968 și ratificată de România prin Decretul nr. 318/1980 și să fie asigurate pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente rutiere.

În cazul persoanelor care au sediul sau domiciliul în România, conducerea pe drumurile publice a vehiculelor înmatriculate în alte state este limitată în timp la maximum 90 de zile de la introducerea în țară, fiind, de asemenea, condiționată de existența asigurării pentru cazurile de răspundere civilă [art. 82 alin. (4)].

În ceea ce privește condiția referitoare la asigurarea de răspundere civilă vor fi aplicabile dispozițiile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 care stabilesc cazurile în care vehiculele înmatriculate/înregistrate în afara teritoriului României se consideră asigurate, precum și cele ale art. 56 din aceeași lege care prevăd măsurile ce trebuie întreprinse în cazul în care nu există o asigurare valabilă pe teritoriul României.

Nerespectarea acestor dispoziții legale nu va atrage, însă, răspunderea penală a conducătorului vehiculelor înmatriculate în străinătate.

Astfel, încălcarea condiției impuse de art. 82 alin. (2) și (4) din O.U.G. nr. 195/2002 conducătorilor vehiculelor înmatriculate în alt stat pentru a trece frontiera de stat și a circula pe teritoriul României de a deține asigurare pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente rutiere, are drept consecință răspunderea contravențională prevăzută expres în cuprinsul art. 64 din Legea nr. 136/1995.

Pe de altă parte, doctrina relevă și o imperfecțiune a textului de lege analizat, în raport de care infracțiunea prevăzută de art. 334 alin. (4) teza ultimă C.p. comportă discuții prin prisma principiilor consacrate de art. 7 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului[3].

Instanța europeană a subliniat că dispozițiile art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu se limitează la a interzice aplicarea retroactivă a normelor penale în detrimentul acuzatului; ele consacră, de asemenea, într-un mod general, principiul legalității delictelor și pedepselor, ceea ce înseamnă că o infracțiune trebuie să fie definită clar prin lege. Acest principiu trebuie interpretat și aplicat în așa fel încât să asigure o protecție efectivă împotriva măsurilor și condamnărilor arbitrare.

Condiția enunțată mai sus este îndeplinită atunci când individul poate să știe, pornind de la prevederea normei pertinente și, la nevoie, cu ajutorul interpretării ce-i este dată în jurisprudență, ce acte și ce omisiuni sunt de natură să-i angajeze responsabilitatea penală[4].

În acest context, s-a arătat că dispozițiile art. 7 paragraful 1 confirmă principiul potrivit cu care dispozițiile legale ce afectează drepturi individuale trebuie să fie suficient de accesibile și formulate cu destulă precizie pentru a permite reglarea conduitei celor interesați[5].

Revenind la examinarea previzibilității dispoziției legale analizate se observă că, în lipsa unei reglementări clare care să explice sensul sintagmei folosite de legiuitor în cuprinsul art. 334 alin. (4) teza ultimă C.p., respectiv vehicul înmatriculat în alt stat care nu are drept de circulație în România, se poate concluziona că textul de lege nu corespunde exigențelor de previzibilitate impuse de jurisprudența Curții Europene.

Un alt argument care conduce la concluzia că lipsa asigurării de răspundere civilă nu atrage, în cazul examinat, aplicarea unei sancțiuni de natură penală, se desprinde și din principiul egalității consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție.

Sancționarea diferită a aceleiași încălcări în cazul conducătorilor vehiculelor înmatriculate în România, față de cei care conduc vehicule înmatriculate în străinătate, nu numai că nu este justificată, dar contravine principiului constituțional invocat anterior care impune egalitatea de tratament juridic pentru situații similare.

De asemenea, o atare interpretare lezează protecția oferită de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin art. 14 și Protocolul nr. 12.

În literatura de specialitate a fost exprimat punctul de vedere potrivit cu care dreptul recunoscut de art. 14 poate fi calificat a fi un „drept la egalitate”, deoarece „egalitatea și nediscriminarea sunt noțiuni echivalente”; exprimând ideea de egalitate într-o formă negativă, dreptul la nediscriminare protejează persoanele fizice și persoanele juridice aflate în situații asemănătoare, împotriva aplicării unui tratament diferit[6].

În acest context trebuie subliniat că prin infracțiunea prevăzută de art. 334 alin. (4) teza ultimă C.p. sunt sancționate încălcări ale normelor care reglementează conduita conducătorilor vehiculelor înmatriculate în alte state, justificat de necesitatea asigurării posibilității de identificare a vehiculelor conduse.

Încheierea asigurării auto obligatorii are o altă finalitate, astfel cum prevede Legea nr. 136/1995, respectiv aceea a despăgubirii persoanelor vătămate/păgubite prin accidente rutiere.

Prin urmare, consecințele legate de lipsa asigurării obligatorii trebuie să fie aceleași, indiferent de locul înmatriculării vehiculului, acestea nefiind de natură penală, ci contravențională, astfel cum prevede art. 64 din Legea nr. 136/1995.

[1] I. Rusu ș.a., Infracțiunile contra siguranței circulației pe drumurile publice în dreptul penal român, Editura Universul Juridic, București, 2004, pag. 85-86;

[2] S. Bogdan ș.a., Noul Cod penal, Partea specială, Analize, explicații, comentarii, Perspectiva clujeană, Universul Juridic, București, 2014, pag. 594-595;

[3] S. Bogdan ș.a., op. cit., pag. 594-595;

[4] C. Bârsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole, volumul I, Drepturi și libertăți, Editura C.H. Beck, București, 2005, pag. 574;

[5] C. Bârsan, op. cit., pag. 579;

[6] C. Bîrsan, op. cit., pag. 898.