Aurelian Constantin Mihăilă

Procuror la

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Lack of publicity of the criminal proceedings, expressly provided by the new legislation of the criminal proceedings, does not impede over the transparency of the judicial proceedings in relation to the judiciary and the citizen.

O problemă care a suscitat însă interes și care merită menționată prin prezentul articol este cea legată de accepțiunea noțiunii de caracter nepublic asociată etapei urmăririi penale din cadrul procesului penal.

Potrivit unei prime opinii^[1] se afirmă că, odată cu precizarea expresă din textul art. 285 alin. (2) C.pr.pen.^[2], nu mai este permisă furnizarea de informații de interes public, fără niciun fel de excepție.

În susținerea acestei opinii se argumentează:

– dispozițiile Codului de procedură penală sunt speciale în raport cu cele ale art. 12 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 544/2001^[3], iar corespondența dintre acestea se rezolvă prin aplicarea principiului de drept specialia generalibus derogant;

– pornind de la raționamentul de mai sus, se exceptează accesul cetățenilor la informațiile privind procedurile judiciare în orice condiții;

– prin reglementarea, care are oricum caracter supletiv, a Ghidului privind relația dintre sistemul judiciar din România și mass-media, se încalcă legislația din domeniul protecției datelor cu caracter personal;

– în considerarea faptului că judecățile de valoare realizate de procurori în cuprinsul tuturor actelor pe care le îndeplinesc în desfășurarea urmăririi penale ar putea constitui, dacă ar fi făcute de o persoană neinvestită cu autoritatea acestei funcții, afirmații calomniatorii – împiedicarea oricărei forme de comunicare publică ar fi astfel o premisă necesară respectării demnității umane ca valoare consacrată constituțional;

– nu în ultimul rând, divulgarea către public a identității suspectului/inculpatului încalcă legislația referitoare la protecția datelor cu caracter personal^[4].

O a doua opinie^[5] evidențiază că dispozițiile art. 285 alin. (2) C.pr.pen. nu reprezintă un impediment absolut în calea comunicării dintre organele judiciare, în cazul de față Ministerul Public și cetățean.

Mult mai bine susținută de argumente, această opinie vine să sublinieze necesitatea unei îmbinări armonioase între necesitatea unei informări prompte și corecte a publicului în legătură cu aspecte de real interes din activitatea judiciară și dezideratul respectării exigențelor legale și constituționale în materie de tactici criminalistice de efectuare a anchetelor penale, precum și în legătură cu dreptul la respectarea vieții private în general și la protejarea propriei imagini în special.

Faptul că urmărirea penală este nepublică (prevedere expresă în prezent) nu înseamnă, ab initio, că Ministerul Public nu trebuie să manifeste transparență, în anumite limite, în relația cu cetățenii (via mass-media).

A interpreta că dispoziția urmărirea penală este nepublică reprezintă un impediment absolut în furnizarea de informații judiciare din faza de urmărire penală către cetățeni (repet, în anumite limite) înseamnă practic a nega statutul constituțional al procurorului (reprezentant al intereselor generale ale societății, apărător al ordinii de drept și al drepturilor și libertăților cetățenești), lucru absurd.

În același sens, Legea nr. 544/2001 este clară în sensul condițiilor în raport cu care, dacă sunt îndeplinite, informațiile cu caracter judiciar pot fi făcute publice [vezi dispozițiile art. 12, în special ipotezele de la lit. d), e) și f)].

Nu se pune nici problema conflictului lex generalis – lex specialis întrucât nu avem o suprapunere de reglementare între art. 285 alin. (2) C.pr.pen. și art. 12 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 544/2001^[6]. Adică obiectul de reglementare al normei procedural-penale în discuție se completează doar (în sensul armonizării) cu cel al normei citate din legea privind liberul acces la informațiile de interes public.

Divulgarea numelui și prenumelui suspectului/ inculpatului^[7] în cadrul procedurilor judiciare este în consonanță atât cu legislația națională cât și cu standardele C.E.D.O. Astfel, potrivit art. 12 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 544/2001 exceptarea în discuție operează în condițiile legii, iar legea care reglementează această materie, respectiv nr. 677/2001, precizează la nivelul art. 10 alin. (1) că prelucrarea datelor cu caracter personal în domeniul faptelor penale poate fi efectuată numai de către sau sub controlul autorităților publice, în limitele puterilor ce le sunt conferite prin lege și în condițiile stabilite de legile speciale care reglementează aceste materii. Adică, prin raportare la problematica în discuție, sub autoritatea procurorului – aspect supus reglementării și prin ordine cu caracter intern în cadrul Ministerului Public^[8].

În altă ordine de idei, a nu comunica publicului numele și prenumele suspectului/inculpatului înseamnă a lipsi de substanță informația, a o scoate din planul realității obiective, determinabile, și a o plasa în sfera ipoteticului, a abstractului – fapt nepermis în știința comunicării.

În privința jurisprudenței C.E.D.O. nici nu se pune în mod expres problema încălcării dreptului la viață privată, din perspectiva divulgării numelui și prenumelui suspectului ca date cu caracter personal, în ipotezele în care autoritățile judiciare transmit către mass-media informații de interes public în legătură cu anchetele în desfășurare^[9].

În sfârșit, ca o expresie a echilibrului între dispozițiile art. 6 paragraf 2^[10] și art. 10^[11] din Convenția europeană a drepturilor omului, instanța de la Strasbourg a statuat^[12] că libertatea de exprimare include libertatea de a primi și de a comunica informații astfel că principiul prezumției de nevinovăție nu poate să împiedice autoritățile să informeze publicul cu privire la anchetele penale în curs, dacă se dovedește că fac acest lucru cu toată discreția și circumspecția necesare garantării acestui principiu^[13].

[1] Autorul acesteia este dl procuror-șef birou Liviu Popescu, fiind publicată în revista Pro Lege nr. 1-2/2014, Limitele comunicării informațiilor judiciare către mass-media. Principiul legalității, p. 102-124

[2] Art. 285 alin. (2) C.pr.pen.: „Procedura din cursul urmăririi penale este nepublică.”

[3] Art. 12 alin. (1) lit. f): „Se exceptează de la accesul liber al cetățenilor (…) informațiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părțile implicate în proces.” (n.n.)

[4] Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 677/2001: „Prelucrarea codului numeric personal sau a altor date cu caracter personal având o funcție de identificare de aplicabilitate generală poate fi efectuată numai dacă:

a) persoana vizată și-a dat în mod expres consimțământul; sau

b) prelucrarea este prevăzută în mod expres de o dispoziție legală”

iar potrivit art. 12 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 544/2001 se exceptează de la accesul liber al cetățenilor (…) informațiile cu privire la datele personale, potrivit legii. (n.n.)

[5] Prezentată cu rigurozitate într-o notă de către Biroul de informare publică și relații cu presa din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

[6] Sensul principal al noțiunii nepublică din textul art. 285 alin. (2) C.pr.pen. este acela că la procedurile din faza urmăririi penale nu poate asista, direct sau indirect, publicul. Doar în subsidiar noțiunea în discuție definește și lipsa de publicitate a informației generată în faza de urmărire penală.

[7] Nu se pune problema divulgării altor date cu caracter personal în privința suspectului/inculpatului, iar despre divulgarea de date similare cu privire la părți, martori etc. nici nu poate fi făcută vreo dezbatere, în sensul în care protejarea acestora se impune în orice condiții.

[8] Ordinul procurorului general al P.Î.C.C.J. nr. 116/24.05.2007 privind desfășurarea activității de relații cu mass-media în Ministerul Public, sau ordinul procurorului general al P.Î.C.C.J. nr. 117/11.07.2012 pentru aplicarea Ghidului privind relația dintre sistemul judiciar din România și mass-media.

[9] Cercetând în plan jurisprudențial respectarea, de către statele membre, a standardelor impuse de reglementarea dreptului la viață privată – din perspectiva divulgării de către autorități a datelor cu caracter personal (art. 8 din Convenție) precum și de cea referitoare la dreptul la liberă exprimare – din perspectiva dreptului de a primi informații (art. 10 pct. 1 teza a II-a din Convenție), C.E.D.O. nu a considerat în vreun fel, expres sau tacit, că divulgarea către public a numelui suspecților din cadrul procedurilor judiciare încalcă aceste exigențe: Sunday Times împotriva Marii Britanii (26.04.1979), Lingens împotriva Austriei (8.07.1986), Dalban împotriva României (28.09.1999), Cumpănă și Mazăre împotriva României (17.12.2004), Allenet de Ribemont împotriva Franței (10.02.1995), Daktaras împotriva Lituaniei (10.10.2000), Y.B. și alții împotriva Turciei (28.10.2004), Lavents împotriva Letoniei (28.11.2002), Samoilă și Cionca împotriva României (4.03.2008), Păvălache împotriva României (18.10.2011) etc.

[10] „Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită.”

[11] „1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.”

[12] A se vedea C.E.D.O., hotărârea din 10.02.1995, în cauza Allenet de Ribemont împotriva Franței, paragraf 38, HUDOC Database. În același sens sunt și hotărârile pronunțate în cauzele Y.B. și alții împotriva Turciei (28.10.2004, paragraf 47-48 HUDOC Database), sau Jiga împotriva României (16.03.2010, paragraf 90, www.csm1909.ro), ori Viorel Burzo împotriva României (30.06.2009, paragraf 158, www.csm1909.ro).

[13] Printr-o notă proprie, autorii Ghidului privind relația dintre sistemul judiciar din România și mass-media – ghid transpus în activitatea Ministerului Public prin Ordinul intern nr. 117/2012, precizat la Nota de subsol nr. 8 – arătau că l-a elaborarea acestuia au fost avute în vedere dispozițiile din legislația națională care reglementează domeniul informațiilor de interes public, dreptul la respectarea vieții private și de familie, imparțialitatea actului de justiție și prezumția de nevinovăție, precum și principiile care se desprind din instrumentele juridice internaționale și regionale în domeniile menționate [art. 6 paragraf 1 și 2, art. 8 și art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Recomandarea (2002)2 a Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei privind accesul la documente, Recomandarea (2003)13 a Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei privind furnizarea de informații prin intermediul mass-media cu privire la procesele penale, Recomandarea (2000)19 a Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei către statele membre, privind rolul urmăririi penale în sistemul de justiție penală.