Antonia-Eleonora CONSTANTIN*

Procuror-șef adjunct secție − Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție,

Secția judiciară

ABSTRACT

The author presents a point of view over the engaging of civil liability of the Romanian State in case of judicial errors produced when the Romanian Judicial Authorities execute European Arrest Warrants issued by other states.

Out of editorial reasons, the survey contains 122 pages, and has been divided in three parts, the first part being published in the current number of the “Pro Lege” magazine, and the other parts in the following numbers of the magazine (no. 4/2017, respectively no. 1/2018).

Key words: judicial error, European Arrest Warrant, civil responsibility of the Romanian State.

§ 1. Introducere

1. Prin Nota nr. 526/III-7/2016 din 4 aprilie 2017, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a arătat că, prin Decizia civilă nr. 830/A/2016, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă în dosarul nr. 12207/3/2015, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva Sentinței civile nr. 1223/2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a civilă. Totodată, a fost admis apelul declarat de reclamantul P.M. împotriva aceleiași sentințe și a fost schimbată în parte hotărârea primei instanțe, în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 25.000 lei, despăgubiri pentru prejudiciul moral. În fine, au fost menținute dispozițiile din sentința sus-menționată privind obligarea pârâtului la plata sumei de 476,21 lei, daune materiale, și 496 lei, cheltuieli de judecată.

2. În fapt, prin Ordonanța nr. 77/2014, emisă de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în dosarul nr. 1518/III-5/2014, s-a dispus reținerea reclamantului (persoanei solicitate) P.M. pentru săvârșirea infracțiunii de furt în formă agravantă prin efracție, pe o durată de 24 de ore, începând cu data de 16 septembrie 2014, ora 18.45, și până la data de 17 septembrie 2014, ora 18.45. S-a reținut că, la data de 12 septembrie 2014, s-a înregistrat la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București solicitarea autorităților judiciare din Austria, transmisă prin intermediul alertei introduse în Sistemul de Informații Schengen (denumit în continuare S.I.S.) privind punerea în executare a mandatului european de arestare emis la data de 28 iulie 2010 de autoritățile austriece față de reclamant, cu datele de identificare menționate în mandat.

La data de 17 septembrie 2014, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a solicitat Curții de Apel București arestarea provizorie pe baza semnalării în S.I.S. în vederea punerii în executare a mandatului european de arestare emis la data de 28 iulie 2010 de Parchetul din St. Pölten (Austria), precum și predarea persoanei solicitate P.M., cetățean român.

Prin Încheierea din 17 septembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală în dosarul nr. 5719/2/2014, în baza art. 101 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală[1], republicată, cu modificările și completările ulterioare[2], raportat la art. 202 alin. (4) lit. b), art. 211 și art. 215 din Codul de procedură penală român (în continuare C.pr.pen. român) s-a dispus luarea măsurii preventive a controlului judiciar față de persoana solicitată P.M., pentru o perioadă de 30 de zile, de la data de 17 septembrie 2014 până la data de 16 octombrie 2014.

Ulterior, prin Sentința penală nr. 285/F/2014, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală în același dosar, a fost respinsă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București privind punerea în executare a mandatului european de arestare, emis la data de 28 iulie 2010 de Parchetul din St. Pölten (Austria), a fost revocată măsura preventivă a controlului judiciar dispusă față de reclamant și s-a constatat că persoana solicitată a fost reținută pe o durată de 24 de ore la data de 16 septembrie 2014.

Instanța a apreciat că este incident un impediment la predare. S-a reținut că, deși legiuitorul nu a prevăzut expres, stabilirea identității persoanei solicitate este o condiție prealabilă analizei vreunuia dintre motivele de refuz al executării mandatului european de arestare prevăzute în art. 98 din Legea nr. 302/2004, republicată.

După cum s-a arătat și în doctrină, faptul că persoana indicată în mandatul european de arestare nu este cea căutată de către autoritățile emitente este un motiv de refuz implicit al executării. Or, în cauză, persoana solicitată nu este cea căutată de autoritățile judiciare din Austria pentru comiterea infracțiunilor indicate în mandatul european de arestare.

Astfel, organele de urmărire penală din Austria l-au identificat pe numitul P.M. ca fiind participant la comiterea infracțiunilor cercetate, având în vedere recunoașterea efectuată de condamnatul M.V.M. după fotografia de pe cartea de identitate pe numele persoanei solicitate, rămasă în copie la hotelul unde făptuitorii se cazaseră în Austria. Persoana condamnată nu a indicat numele și prenumele persoanei căutate pe care el o cunoștea doar după poreclă.

Instanța a apreciat că persoana solicitată a fost identificată, în mod greșit, ca fiind unul dintre autorii infracțiunilor cercetate, dat fiind că fotografia aplicată pe actul de identitate, rămas în copie la hotelul unde făptuitorii se cazaseră în Austria, nu îi aparține persoanei solicitate P.M., cartea de identitate prezentată la hotel fiind cu certitudine falsificată.

Astfel, atât Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, cât și Poliția Sector 3 București – Secția 13 Poliție au trimis instanței fotografia asociată cărții de identitate emisă pe numele persoanei solicitate, fotografie care diferă în mod evident de aceea de pe copia transmisă de autoritățile din Austria.

Așadar, instanța penală a reținut cu autoritate de lucru judecat că reclamantul P.M. nu este persoana căutată de autoritățile judiciare din Austria pentru comiterea infracțiunilor indicate în mandatul european de arestare.

3. În motivarea Sentinței civile nr. 1223/2015, Tribunalul București – Secția a V-a civilă a apreciat că reclamantului P.M., care a fost reținut și față de care s-a luat măsura preventivă a controlului judiciar, îi sunt aplicabile dispozițiile art. 539 C.pr.pen. român[3], deoarece procedura s-a finalizat prin respingerea cererii de executare a mandatului european de arestare de către judecătorul de drepturi și libertăți, care a reținut ca fiind fondate obiecțiile în ceea ce privește identitatea pe care judecătorul trebuie să le verifice în această procedură. Astfel, privarea de libertate a reclamantului a fost una nelegală în sensul dispozițiilor art. 539 C.pr.pen. român, fiind îndreptățit să obțină despăgubiri de la statul român, acesta având obligația de a repara paguba suferită ca urmare a erorii judiciare.

4. Instanța de apel, respingând apelul declarat de pârâtul statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a apreciat, ca nefondate, criticile acestuia referitoare la neîndeplinirea condițiilor legale pentru angajarea răspunderii sale pentru prejudiciul cauzat din eroare judiciară.

Curtea de Apel București a considerat corectă motivarea instanței de fond, potrivit căreia reclamantului îi sunt aplicabile dispozițiile art. 539 C.pr.pen. român. Măsura privării de libertate trebuie să fie considerată nelegală din perspectiva faptului că a fost luată fără a exista un temei, în condițiile în care mandatul european de arestare nu îl privea pe reclamant și obiecțiile sale în ceea ce privește identitatea s-au dovedit a fi fondate. Caracterul nelegal al acestei măsuri a fost stabilit chiar prin Sentința penală nr. 285/F/2014, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală, care a motivat că „stabilirea identității persoanei solicitate este o condiție prealabilă analizei existenței vreunuia dintre motivele de refuz al executării mandatului european de arestare, prev. de art. 98 din Legea nr. 302/2004, republicată”.

5. Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a opinat că:

Hotărârea de obligare a statului român la plata despăgubirilor solicitate de reclamantul P.M. este nelegală, întrucât în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 538 și următoarele (în continuare urm.) C.pr.pen. român[4], pentru că statul român, prin agenții săi, nu este responsabil de privarea nelegală de libertate suferită de către reclamant.

Potrivit Legii nr. 302/2004, mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea și predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecății sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță privativă de libertate.

Mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoașterii reciproce, în conformitate cu dispozițiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (în continuare Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI)[5], rolul autorităților solicitate pentru executarea unui mandat european de arestare limitându-se la un sprijin practic și administrativ.

Executarea de către autoritățile române a unui mandat european de arestare este supusă condițiilor prevăzute în art. 96-98 din Legea nr. 302/2004 referitoare la faptele care dau loc la predare, la condițiile speciale privind executarea, la motivele obligatorii sau opționale de refuz al executării.

Potrivit art. 99 din Legea nr. 302/2004, prealabil sesizării instanței pentru punerea în executare a unui mandat european de arestare, procurorul verifică dacă acesta cuprinde informațiile prevăzute în art. 86 alin. (1) din aceeași lege, printre care se numără și datele privind identitatea și cetățenia persoanei solicitate, indicarea unei hotărâri judecătorești definitive, a unui mandat de arestare preventivă sau a oricărei alte hotărâri judecătorești executorii având același efect, natura și încadrarea juridică a infracțiunii, o descriere a circumstanțelor în care a fost comisă infracțiunea, inclusiv momentul, locul și gradul de implicare a persoanei solicitate.

Dacă mandatul european de arestare conține informațiile prevăzute în art. 86 alin. (1) din legea sus-menționată, procurorul ia măsurile necesare pentru identificarea, căutarea, localizarea și prinderea persoanei solicitate.

Dacă toate condițiile de formă prevăzute în art. 86 alin. (1) și art. 99 din Legea nr. 302/2004 sunt îndeplinite, iar persoana solicitată a fost identificată, procurorul dispune reținerea persoanei solicitate.

Aceeași procedură este urmată și în cazul unui rezultat pozitiv cu privire la persoana pentru care un alt stat membru a introdus o semnalare în S.I.S. în vederea arestării.

Conform art. 101 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, semnalarea în vederea arestării echivalează cu un mandat european de arestare.

În această procedură, procurorul din cadrul parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei circumscripție a fost prinsă persoana solicitată sesizează curtea de apel competentă, pentru a aprecia asupra luării măsurii arestării provizorii, în vederea predării. Judecătorul astfel sesizat poate admite, prin încheiere motivată, propunerea procurorului și poate dispune arestarea provizorie, în vederea predării, pe o durată de cel mult 15 zile, sau poate respinge, prin încheiere motivată, propunerea procurorului și, dacă este cazul, dispune punerea în libertate a persoanei reținute.

În scopul asigurării bunei desfășurări a procedurii de executare a mandatului european de arestare sau al împiedicării sustragerii persoanei solicitate de la procedura de executare a mandatului european de arestare, instanța dispune, prin încheiere motivată, aplicarea pe o durată de cel mult 30 de zile a uneia dintre măsurile preventive neprivative de libertate prevăzute de Codul de procedură penală român.

În cauza de față, procurorul a verificat semnalarea introdusă în S.I.S. privind executarea mandatului european de arestare emis de către Parchetul din Austria și a realizat identificarea persoanei solicitate, conform datelor cuprinse în semnalare, date care aparțineau reclamantului.

Sesizată fiind cu solicitarea de arestare provizorie și, implicit, cu punerea în executare a mandatului european de arestare, față de opoziția la predare și obiecțiile privind identitatea, formulate de persoana solicitată, Curtea de Apel București – Secția a II-a penală în dosarul nr. 5719/2/2014 a solicitat autorităților judiciare austriece hotărârea în baza căreia s-a dispus arestarea reclamantului, modalitatea în care s-a ajuns la identificarea acestuia ca fiind participant la săvârșirea infracțiunilor descrise în mandatul european de arestare și, în măsura în care există, date suplimentare de identificare (planșa fotografică a urmelor papilare relevante atribuite persoanei solicitate, fotografia acesteia).

În urma verificărilor efectuate, Curtea de Apel București – Secția a II-a penală a constatat că împotriva persoanei solicitate a fost emis mandatul european de arestare de către Parchetul din St. Pölten (Austria) la data de 28 iulie 2010, acesta conținând toate informațiile necesare. Mandatul a fost emis în lipsa persoanei solicitate, pe baza dispoziției de arestare emisă de Parchetul din St. Pölten la data de 13 iulie 2010, aprobată judiciar, în vederea urmăririi penale.

Organele de urmărire penală din Austria au identificat persoana solicitată ca fiind participantă la comiterea infracțiunilor cercetate, având în vedere recunoașterea efectuată de condamnatul M.V.M. după fotografia de pe cartea de identitate rămasă în copie la hotelul unde făptuitorii se cazaseră în Austria. Persoana condamnată nu a indicat numele și prenumele persoanei cercetate, ci doar porecla acesteia.

Persoana solicitată a fost identificată, în mod greșit, ca fiind autorul infracțiunilor cercetate, dat fiind că fotografia aplicată pe cartea de identitate pe numele persoanei solicitate, carte de identitate rămasă în copie la hotelul unde făptuitorii se cazaseră la data de 8 iulie 2010, în Austria, nu-i aparținea acesteia, cartea de identitate prezentată la hotel fiind cu certitudine falsificată.

Astfel, atât Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, cât și Poliția Sector 3 București – Secția 13 Poliție au trimis instanței fotografia asociată cărții de identitate emisă pe numele persoanei solicitate, fotografie care diferă, în mod evident, de copia transmisă de autoritățile din Austria.

6. Procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București a relevat că:

Identificarea greșită a reclamantului, ca participant la săvârșirea faptelor ce au dus la emiterea mandatului european de arestare, este imputabilă exclusiv autorităților judiciare austriece.

Identificarea persoanei solicitate de către procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București s-a realizat pe baza datelor furnizate de autoritățile judiciare din statul emitent, date care aparțineau reclamantului.

Verificările prealabile efectuate de către procuror la primirea semnalării au respectat dispozițiile art. 86 alin. (1), art. 99 și art. 101 din Legea nr. 302/2004, iar eventuala opoziție privind identitatea nu a putut fi verificată în timpul extrem de scurt avut la dispoziție anterior sesizării instanței de judecată cu solicitarea de arestare provizorie.

Audiat fiind de procuror, reclamantul a arătat că nu a fost pe teritoriul Austriei la data săvârșirii faptelor și nu cunoaște persoanele indicate ca fiind complicii săi. Astfel, apărările acestuia nu îmbrăcau forma unei veritabile opoziții privind identitatea, ci constituiau apărări de fond.

Având în vedere că atribuțiile autorităților judiciare române în executarea mandatelor europene de arestare, inclusiv în cazul semnalărilor introduse în S.I.S. vizează doar verificarea unor elemente pur formale, s-a opinat că întreaga responsabilitate pentru exactitatea datelor cuprinse în mandatul european de arestare aparține autorităților judiciare din statul solicitant.

De altfel, în speță erau incidente dispozițiile art. 103¹ alin. (3) din Legea nr. 302/2004 care prevăd:

„(3) Repararea pagubei materiale sau a unei daune morale în cazul privării sau restrângerii de libertate în baza unor semnalări în vederea arestării sau a unor mandate europene de arestare revocate sau retrase este suportată de statul emitent potrivit legii acestuia.”

În plus, prin adresa din 31 octombrie 2014 (atașată la lucrarea nr. 1518/II-5/2014 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București), Centrul de Cooperare Polițienească Internațională, Biroul SIRENE a comunicat unității de parchet sus-menționate că, la aceeași dată, autoritățile austriece au șters înregistrarea în S.I.S., aspect ce echivalează cu retragerea mandatului european de arestare emis pe numele reclamantului.

În cauză, se impunea ca Parchetul de pe lângă Tribunalul București să declare apel și să solicite instanței de fond verificări suplimentare cu privire la modul în care s-a realizat punerea în executare a mandatului european de arestare, prin atașarea în copie a lucrării nr. 1518/III-5/2014 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

7. Având în vedere noutatea problemei de drept ridicate în speță, dificultatea interpretării normelor aplicabile și posibilitatea apariției în viitor a unor cauze similare, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a dispus sesizarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea elaborării unui punct de vedere cu privire la:

– problema de drept: „Angajarea răspunderii civile a statului român în cazul în care autoritățile judiciare române pun în executare mandate europene de arestare emise de alte state”;

– necesitatea modificării și completării dispozițiilor Legii nr. 302/2004, prin menționarea expresă a condițiilor în care este angajată răspunderea civilă a statului român atunci când execută mandate europene de arestare sau soluționează cereri de extrădare;

– precizarea posibilității procurorului care primește mandate sau cereri de natura celor menționate mai sus de a dispune măsura controlului judiciar până la sesizarea instanței de judecată.

§ 2. Examenul jurisprudenței

8. În această materie s-a conturat o jurisprudență la nivelul instanțelor civile române.

Pe baza evidențelor Secției Judiciare – Serviciul Judiciar Civil din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, întocmite în activitatea de monitorizare și examinare a cauzelor civile, având ca obiect repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare și arestare nelegală, în temeiul art. 538-539 C.pr.pen. român, respectiv art. 504 din Codul de procedură penală român anterior  (în continuare C.pr.pen. român din 1969), au fost identificate, în afara cauzei civile sus-menționate, și alte litigii civile care au avut acest obiect. În cadrul prezentei expuneri, acestea vor fi grupate în funcție de soluția definitivă pronunțată, după cum urmează:

2.1. Hotărâri judecătorești definitive/irevocabile prin care au fost admise cererile de chemare în judecată formulate împotriva statului român de persoane arestate, în vederea executării unor mandate europene de arestare emise de către alte state membre, iar pârâtul (statul român) a fost obligat la despăgubiri morale și/sau materiale:

2.1.1. Cauza privind pe reclamantul P.A. (dosarul nr. 2125/83/2011 al Tribunalului Satu Mare):

9. Prin Sentința civilă nr. 2803/D/2012, pronunțată de Tribunalul Satu Mare – Secția I civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul P.A., iar pârâtul statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost obligat la plata sumei de 7.200 lei, daune morale. Această hotărâre a rămas irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1368/2013, pronunțată de către Curtea de Apel Oradea – Secția I civilă prin care au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de reclamant, pârât și Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare.

În fapt, prin Ordonanța de reținere din data de 11 decembrie 2009, emisă de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, reclamantul a fost reținut pe o durată de 24 de ore, începând cu data de 11 decembrie 2009, ora 11.00, în baza semnalării trimise de Interpol, în vederea executării mandatului european de arestare, emis de către Tribunalul municipal din Mateszalka – Ungaria.

Prin Încheierea penală nr. 18/2009, în baza art. 90 alin. (2) din Legea nr. 302/2004[6], Curtea de Apel Oradea a dispus arestarea reclamantului pe o durată de 5 zile, cu începere de la data de 11 decembrie 2009 până la data de 15 decembrie 2009.

Prin Sentința penală nr. 116/2009, Curtea de Apel Oradea a admis cererea de executare a mandatului european de arestare nr. B.190/209, emis de instanța din Mateszalka – Ungaria, iar, în baza art. 90 alin. (13) din Legea nr. 302/2004, a dispus arestarea reclamantului pe o durată de 25 de zile, cu începere de la data de 17 decembrie 2009 până la data de 10 ianuarie 2010.

Prin Decizia penală nr. 4315/2009, pronunțată în dosarul nr. 1424/35/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Sentinței penale nr. 116/2009 a Curții de Apel Oradea, a casat această sentință și, în rejudecare, a respins cererea de executare a mandatului european de arestare nr. B.190/2009, emis de instanța din Mateszalka – Ungaria împotriva reclamantului și a revocat măsura arestării acestuia, dispunând punerea de îndată în libertate de sub puterea mandatului de arestare nr. 16/2009, emis de Curtea de Apel Oradea.

Arestarea reclamantului a fost determinată de sustragerea de către acesta a unor bunuri de valoare mică, dintr-un magazin din Mateszalka – Ungaria, pentru care autoritățile judiciare din această țară i-au aplicat o amendă de 40.000 forinți.

Revocarea măsurii de către Înalta Curte de Casație și Justiție a fost justificată prin faptul că nu a existat nicio probă din care să rezulte că reclamantul s-a sustras de la urmărirea penală, astfel încât nu era îndeplinită o condiție prevăzută de Legea nr. 302/2004 pentru arestarea acestuia.

Pe de altă parte, fapta reținută în sarcina reclamantului nu făcea parte dintre cele 32 de infracțiuni menționate în art. 85 din Legea nr. 302/2004[7], respectiv în art. 2 alin. (2) din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, reclamantul fiind acuzat că ar fi sustras dintr-un magazin articole de pescuit.

În drept, cererea reclamantului a fost întemeiată pe dispozițiile art. 504 C.pr.pen. român din 1969, ale art. 52 alin. (3) din Constituția României, republicată, ale art. 5-6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare Convenția) și ale art. 948-999 din Codul civil român anterior (din 1864).

Instanțele civile au reținut că, prin hotărârea definitivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit că măsura arestării reclamantului a fost nelegală, întrucât fapta care a determinat admiterea cererii de executare a mandatului european de arestare nu se regăsea printre cele 32 de infracțiuni prevăzute de Legea nr. 302/2004 și că nu a existat nicio probă de sustragere de la urmărirea penală, astfel încât s-a dispus revocarea măsurii arestării reclamantului.

În consecință, nelegalitatea măsurii admiterii cererii de executare a mandatului european de arestare a reclamantului rezultă cu evidență, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 504 alin. (2) și (3) C.pr.pen. român din 1969, scopul urmărit fiind repararea prejudiciului suferit de persoanele care au fost private de libertate în mod nelegal, legislația națională fiind în consens cu art. 5 paragr. 5 din Convenție.

2.1.2. Cauza privind pe reclamantul B.A.R. (dosarul nr. 11196/117/2011 al Tribunalului Cluj):

10. Prin Sentința civilă nr. 818/2012, pronunțată de Tribunalul Cluj – Secția I civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B.A.R., iar pârâtul statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost obligat la plata sumei de 50.000 euro sau echivalentul în lei, la cursul Băncii Naționale a României (denumită în continuare B.N.R.), din ziua plății, cu titlu de daune morale, precum și a următoarelor sume, cu titlu de daune materiale: 2.500 lei, cu dobânda legală, începând cu data de 21 iulie 2010 până la plata efectivă; 275 euro sau echivalentul în lei, la cursul B.N.R., din ziua plății, cu dobânda legală, începând cu data de 15 septembrie 2010 până la plata efectivă; 65 euro sau echivalentul în lei, la cursul B.N.R., din ziua plății, cu dobânda legală, începând cu data de 24 septembrie 2010 până la plata efectivă; 75 euro sau echivalentul în lei, la cursul B.N.R., din ziua plății, cu dobânda legală, începând cu data de 24 septembrie 2010 până la plata efectivă.

În fapt, prin adresa nr. 226/11/5/2010, emisă de Biroul Național Interpol din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, s-a solicitat demararea verificărilor necesare pentru localizarea reclamantului B.A.R., cu datele de stare civilă indicate, întrucât împotriva acestei persoane s-a emis de către autoritățile judiciare germane un mandat european de arestare pentru săvârșirea unei infracțiuni informatice.

La data de 21 iulie 2010, reclamantul a fost audiat de către un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, prilej cu care a învederat împrejurarea că data nașterii persoanei cercetate nu coincide cu data sa de naștere, că nu a locuit în Germania, că nu a avut niciodată conturi deschise la vreo bancă din Germania și nici la Postbank Stuttgart, neavând nicio legătură cu operațiunea reținută în sarcina sa.

La data de 27 iulie 2010, în urma solicitării procurorului competent, Biroul național Interpol a comunicat că persoana căutată se numește B.A.R., dar a indicat o dată de naștere diferită de aceea a nașterii reclamantului.

La data de 4 august 2010, s-a dispus reținerea reclamantului pe o durată de 24 de ore, iar la data de 5 august 2010, acesta a fost arestat pe o perioadă de 5 zile.

Prin Sentința penală nr. 34/2010, Curtea de Apel Cluj a admis cererea formulată de către autoritățile din Germania cu privire la executarea mandatului european de arestare, emis la data de 24 septembrie 2009 de către Procuratura Augsburg Germania în dosarul nr. 602js.111038/10, și a dispus menținerea arestării preventive pe perioada 10 august 2010-2 septembrie 2010.

În aceeași ședință, reclamantului i s-a adus la cunoștință că poate consimți să fie remis autorităților emitente, iar acesta și-a dat consimțământul în acest sens, arătând însă că nu renunță la regula specialității.

La data de 10 august 2010, reclamantul a fost remis autorităților germane. Ulterior, prin Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță Augsburg din 21 septembrie 2010, s-a suspendat procedura preliminară, reclamantul fiind pus în libertate de către autoritățile germane, iar mandatul de arestare din data de 15 mai 2010 a fost anulat. Instanța germană a reținut că susținerea acuzatului, potrivit căreia în perioada respectivă nu s-a deplasat în Germania, a fost confirmată de către martori, iar persoana din fotografia buletinului de identitate prezentat la deschiderea contului nu este acuzatul. În atari condiții, dar și pentru că data nașterii acuzatului nu corespundea cu aceea din documentele de identitate prezentate la deschiderea contului, s-a ajuns la concluzia că făptuitori necunoscuți au folosit identitatea reclamantului.

Reclamantul a fost privat de libertate pe teritoriul național pe o perioadă de 17 zile, de la data de 4 august 2010 până la data de 20 august 2010.

Instanța civilă română a constatat că detenția reclamantului pe teritoriul României a avut la bază două temeiuri diferite. Astfel, ordonanța de reținere emisă de către procurorul desemnat din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj s-a întemeiat pe dispozițiile art. 88³ din Legea nr. 302/2004[8], care reglementa o procedură de urgență excepțională, reținerea putând fi dispusă pe baza semnalării transmise prin Interpol, care nu echivalează cu mandatul european de arestare, iar Încheierea penală nr. 32/2010, prin care s-a dispus arestarea reclamantului pe o perioadă de 5 zile, s-a întemeiat pe art. 90 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, care instituia, de asemenea, o procedură excepțională, dictată de urgență.

Potrivit Deciziei-cadru nr. 2002/548/JAI, atunci când o persoană este arestată pe baza unui mandat european de arestare, autoritatea judiciară de executare decide dacă persoana căutată trebuie să rămână în detenție în conformitate cu dreptul intern al statului membru de executare, cu condiția ca autoritatea competentă a acestui stat să ia orice măsură pe care o consideră necesară pentru a evita fuga persoanei căutate.

S-a observat că reclamantul a adus la cunoștința procurorului competent din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, încă din momentul primei audieri, faptul că datele sale de naștere nu corespund celor menționate în mandatul european de arestare; ulterior procurorul, fără apariția unor informații suplimentare, la aproape două săptămâni de la prima audiere, a recurs la procedura de urgență. Or, din informațiile aflate la dosarul cauzei, precum și din interogatoriul administrat reclamantului rezulta că datele deținute de autoritățile române, la momentul dispunerii reținerii, în vederea arestării preventive, indicau alte date de naștere decât cele consemnate în cartea de identitate a reclamantului; în schimb, datele privitoare la adresa reclamantului și numele părinților săi erau identice celor consemnate în actul de identitate al acestuia.

În preambulul Deciziei-cadru 2002/548/JAI se arată, în mod explicit, că „deciziile privind executarea mandatului european de arestare trebuie să facă obiectul unor controale suficiente, ceea ce înseamnă că o autoritate judiciară din statul membru în care a fost arestată persoana căutată va trebui să ia decizia de predare a acesteia”.

De asemenea, decizia-cadru sus-menționată impune respectarea drepturilor fundamentale și principiilor prevăzute în art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană și reflectate în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (în continuare Carta), în special în capitolul VI. Unul dintre drepturile fundamentale prevăzute atât în Convenție, cât și în Cartă se referă la dreptul la libertate, orice privare de libertate urmând să aibă la bază o normă legală și un examen privind oportunitatea luării unei măsuri restrictive de libertate prin raportare la starea de fapt reținută.

Reclamantul a menționat în fiecare declarație dată în fața autorităților române că nu este persoana menționată în mandatul de arestare, emis de către autoritățile germane, arătând că datele de naștere nu corespund. De asemenea, cu prilejul reținerii, reclamantul a declarat că dorește să clarifice situația sa cu privire la învinuire și că preferă să facă acest lucru în România, dar, dacă este nevoie, este de acord și cu predarea sa către autoritățile judiciare competente din Germania.

Răspunzând susținerilor Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj, în sensul că statul de predare nu se poate pronunța supra oportunității și temeiniciei măsurii, ci doar asupra condițiilor formale de emitere a mandatului european de arestare, deoarece, în caz contrar, s-ar încălca principiul recunoașterii și încrederii reciproce privind hotărârile penale, instanța civilă română a arătat că atât autoritățile judiciare din statul de emitere, cât și cele din statul de predare, au obligația să respecte drepturile fundamentale, fiind evident că principiul recunoașterii și încrederii reciproce nu înlătură obligația statelor membre de a respecta drepturile fundamentale ale omului, iar verificarea identității persoanei arestate, în mod real, prin raportare la toate elementele de fapt, nu constituie o examinare asupra oportunității și temeiniciei emiterii mandatului european de arestare, fiind obligația statului de executare a mandatului să verifice identitatea persoanei arestate.

Instanța civilă română a mai precizat că verificarea identității persoanei este de esența oricărui mandat de arestare și că în noțiunea de „identitate” nu poate intra numai numele, fiind posibil ca mai multe persoane să aibă același nume și chiar prenume, ci și data nașterii, care trebuie să fie identică.

În plus, pentru verificarea identității dintre persoana căutată și persoana găsită, erau necesare și toate celelalte date cuprinse în mandatul european de arestare, astfel cum aceasta este reglementat în Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI. Or, în speță, în mandatul european de arestare depus în limba engleză și germană a fost trecută o altă dată de naștere a persoanei căutate, autoritățile germane arătând că nu dețin fotografii, amprente, și nu cunosc locul nașterii, numele părinților, actul de identitate și descrierea persoanei.

Este adevărat că autoritățile române au cerut suplimentarea datelor, iar autoritățile germane au comunicat, printr-o adresă, că nu dețin fotografia și amprentele persoanei urmărite internațional, indicând, totodată, numărul și data emiterii cărții de identitate. În aceeași adresă, numele persoanei în cauză a fost trecut B.A.R., și nu B.A.D.

În condițiile în care reclamantul a arătat atât în declarația dată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, cât și în fața instanței, că data nașterii sale nu corespunde cu data nașterii persoanei din mandatul european de arestare, totuși autoritățile române au dat curs solicitării autorităților germane și au dispus arestarea reclamantului.

În consecință, Tribunalul Cluj a constatat că autoritățile germane au transmis un mandat de arestare incomplet, care nu cuprindea toate datele din formularul de mandat european, deși decizia-cadru sus-menționată a fost transpusă în toate statele membre. Pe de altă parte, autoritățile române au dat curs acestui mandat european de arestare incomplet, cu toate că data nașterii nu era identică cu aceea a persoanei arestate.

Deși autoritățile române nu sunt îndreptățite să refuze executarea vreunui mandat european de arestare, totuși în cauză s-ar fi putut argumenta că persoana căutată nu a fost găsită, urmând să se continue demersurile atât de către autoritățile germane, cât și de cele române pentru găsirea acesteia.

De altfel, în realitate, s-a demonstrat că ulterior autoritățile germane au intrat în posesia unor date suplimentare care au dus la soluția de suspendare a cercetărilor față de persoana reclamantului.

Faptul că reclamantul și-a exprimat în fața instanței consimțământul la predarea sa autorităților care au emis mandatul european de arestare nu era suficient, luarea consimțământului fiind doar unul dintre pașii reglementați de Legea nr. 302/2004, deci o chestiune de procedură.

Potrivit art. 90 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, dacă persoana solicitată nu-și dădea consimțământul la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă, procedura de executare a mandatului european de arestare continua.

Atunci când există consimțământul persoanei la predare, în conformitate cu prevederile art. 17 alin. (2) din decizia-cadru sus-menționată, decizia definitivă privind executarea mandatului european de arestare se ia în termen de 10 zile de la data consimțământului. În celelalte cazuri, decizia definitivă privind executarea mandatului european de arestare se ia în termen de 60 de zile de la data arestării persoanei căutate.

Așadar, consimțământul persoanei la predare nu are nicio relevanță cu privire la decizia de arestare preventivă, lipsa consimțământului impunând doar un control mai riguros al condițiilor privitoare la predare.

Atât timp cât reclamantul s-a pronunțat constant în favoarea colaborării cu autoritățile judiciare române în vederea soluționării dosarului, consimțământul său la predare nu putea justifica luarea măsurii preventive.

De altfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat daune morale și materiale raportat la privarea sa de libertate ilegală, nu raportat strict la decizia autorităților române de predare.

Or, decizia-cadru sus-menționată și legea internă de implementare a ei nu prevăd ca o condiție sine qua non privarea de libertate prealabilă executării mandatului european de arestare. Conform art. 12 din aceeași decizie-cadru, atunci când o persoană este arestată în baza unui mandat european de arestare, autoritatea judiciară de executare decide dacă persoana căutată trebuie să rămână în detenție, în conformitate cu dreptul intern al statului membru de executare, cu condiția ca autoritatea competentă a acestui stat membru să ia orice măsură pe care o va considera necesară pentru a evita fuga persoanei căutate. Instanța română avea posibilitatea să aleagă o măsură mai puțin restrictivă de libertate, urmând ca, raportat la atitudinea de colaborare pe care reclamantul a manifestat-o de la început, să dispună obligarea de a nu părăsi localitatea sau aceea de a nu părăsi țara[9].

În ceea ce privește temeiul de drept, prin prisma căruia s-a examinat cererea reclamantului de acordare a daunelor morale și materiale, Tribunalul Cluj a arătat că acesta îl constituie dispozițiile art. 504 C.pr.pen. român din 1969[10], declarat constituțional prin Decizia nr. 45/1998 a Curții Constituționale a României[11], numai în măsura în care nu limitează la ipotezele expres prevăzute de text cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale[12].

Față de starea de fapt prezentată și raportat la considerentele deciziei de casare, instanța de rejudecare a constatat existența unei erori judiciare. Conform practicii constante a Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare C.E.D.O.), atunci când drepturile garantate prin Convenție au fost încălcate, prin măsuri apreciate ulterior ca neîntemeiate, în conformitate cu principiul echității, persoana are dreptul la repararea integrală a prejudiciului cauzat, atât a prejudiciului material, cât și a celui moral.

Prin Decizia civilă nr. 3109/R/2013, pronunțată de Curtea de Apel Cluj – Secția I civilă, cu majoritate, au fost admise recursurile declarate de pârât și Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, a fost modificată în parte sentința primei instanțe, în sensul reducerii cuantumului daunelor morale acordate reclamantului la suma de 1.000 euro (echivalentul în lei la data efectuării plății). Totodată, au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței primei instanțe.

Curtea de Apel Cluj, cu opinie majoritară, a observat că în primul ciclu procesual s-a statuat cu forță obligatorie că prevederile art. 504 C.pr.pen. român din 1969 pot fi avute în vedere în cauză, rămânând ca instanța de rejudecare să analizeze dacă arestarea preventivă a reclamantului constituie, în circumstanțele cauzei, o eroare judiciară susceptibilă de a justifica dezdăunarea sa.

Așa fiind, Tribunalul Cluj, ca instanță de rejudecare, s-a conformat dezlegărilor instanței de recurs, procedând la o analiză detaliată a elementelor de fapt și de drept relevante.

În procedura reținerii și a arestării unei persoane – atât în temeiul Legii nr. 302/2004, cât și al oricărui alt act normativ –, verificarea și stabilirea riguroasă a identității persoanei vizate de luarea unei măsuri procesual penale cu caracter restrictiv reprezintă o condiție fundamentală.

În același sens, sugestive sunt dispozițiile art. 79 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004 (în redactarea în vigoare la data luării măsurilor preventive împotriva reclamantului), potrivit cărora mandatul european de arestare conținea, între altele, informații cu privire la identitatea și cetățenia persoanei solicitate, precum și cele ale art. 88¹ alin. (2) din aceeași lege[13], conform cărora personalul verifica dacă mandatul european de arestare conținea informațiile prevăzute în art. 79 alin. (1) din legea sus-menționată, urmând ca, în cazul în care mandatul european de arestare nu cuprindea aceste informații, să se solicite de urgență autorității emitente completarea informațiilor într-un termen limită.

Potrivit dispozițiilor art. 92 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privitoare la procedura de executare a mandatului european de arestare, judecătorul verifica mai întâi identitatea persoanei solicitate.

Toate aceste dispoziții legale, dar și celelalte prevederi ale Legii nr. 302/2004 nu lasă nicio îndoială asupra concluziei că verificarea identității persoanei vizate de procedura mandatului european de arestare (inclusiv de procedurile preliminare integrate acesteia) se constituie într-o cerință deopotrivă necesară și obligatorie. Doar atunci când, făcându-se verificarea identității persoanei vizate, se obține deplina certitudine că între persoana vizată în documentele transmise la autoritatea solicitantă și aceea adusă înaintea procurorului competent ori a instanței de judecată există identitate, se poate trece la analiza celorlalte aspecte de formă și de fond specifice procedurii. O asemenea exigență este firească, reprezentând, de fapt, condiția minimală pentru evitarea declanșării unei proceduri judiciare penale împotriva altor persoane decât cele efectiv vizate de autoritatea solicitantă străină.

Pe cale de consecință, atunci când există neconcordanțe care nasc îndoieli cu privire la identitatea persoanei vizate, autoritățile solicitate sunt datoare să ceară completări, în temeiul art. 88¹ alin. (2) din Legea nr. 302/2004. În măsura în care nu pot fi oferite completări ori acestea sunt insuficiente, făcând să persiste incertitudinile privitoare la identitatea persoanei vizate, o rezonabilă prudență trebuie să caracterizeze conduita autorităților solicitate, în scopul de a evita riscul unor erori judiciare.

În cauză, s-a reținut că, prin adresa înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj sub nr. 226/II-5/2010 din 30 iunie 2010, Inspectoratul General al Poliției Române – Biroul Național Interpol a arătat că Biroul Central Național Interpol Wiesaden – Germania a dispus urmărirea internațională, în vederea arestării și predării numitului B.A.-D. În cuprinsul acestei adrese a fost indicată ca dată a nașterii 13 februarie 1974, neobservându-se că în documentul de semnalare trimis de autoritățile germane era indicată o altă dată a nașterii a celui vizat, și anume 11 mai 1972.

Atât înaintea procurorului competent din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, cât și înaintea completului de judecată al Curții de Apel Cluj, reclamantul și-a susținut nevinovăția, afirmând că nu este persoana vizată de autoritățile germane și argumentând inclusiv prin faptul că există o neconcordanță evidentă între data nașterii menționată în documentele emise de autoritățile germane și propria sa dată de naștere, atestată prin cartea de identitate.

Procurorul competent din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj le-a solicitat autorităților germane, conform legii, completări cu privire la stabilirea identității celui vizat, însă acestea au comunicat că nu dețin fotografia și amprentele persoanei urmărite.

Contrar celor afirmate de recurenți, persistența neconcordanței cu privire la data nașterii celui urmărit nu trebuie să fie de natură a îngrădi concluzia că exista identitate între persoana precizată în mandatul european de arestare și reclamant, chiar dacă celelalte elemente de identificare cunoscute corespundeau.

Formarea convingerii privitoare la identitatea persoanei urmărire trebuie, în considerarea importanței acestui aspect, să se sprijine pe concordanța tuturor elementelor de identificare, nu doar a unora dintre ele. În caz contrar, există riscul de a se dispune măsuri restrictive de libertate împotriva altor persoane decât cele urmărite, așa cum s-a întâmplat în cauză.

Nu s-ar putea considera că nu s-a săvârșit o eroare judiciară în sensul art. 504 C.pr.pen. român din 1969, câtă vreme existau neconcordanțe cu privire la data nașterii persoanei urmărite și a reclamantului, iar acesta din urmă a informat autoritățile judiciare române cu privire la această neconcordanță, susținând că este un element care atestă că nu el este cel urmărit de autoritățile germane.

Nu a fost primit nici argumentul, potrivit căruia nu a existat în cauză niciun motiv legal de refuz al executării mandatului european de arestare, în sensul prevederilor Legii nr. 302/2004, câtă vreme procedurile judiciare specifice mandatului european de arestare implică, întâi de toate, verificarea și stabilirea în afara oricărei îndoieli a concordanței dintre persoana urmărită potrivit documentelor emise de autoritățile solicitante și persoana identificată în concret de autoritățile judiciare solicitate.

Orice neconcordanță cu privire la aceste aspecte și care conduce la luarea unor măsuri restrictive de libertate împotriva altei persoane decât cea urmărită are, prin urmare, semnificația unei erori judiciare, în sensul prevederilor art. 504 C.pr.pen. român din 1969, justificând dezdăunarea celui vătămat în dreptul său la libertate.

Curtea de Apel Cluj a înlăturat argumentul recurenților, potrivit căruia reclamantul a consimțit în fața instanței de judecată să fie predat autorităților germane, neînțelegând să atace hotărârea instanței penale române, întrucât din examinarea întregului material probator existent, inclusiv a tuturor declarațiilor reclamantului, rezultă cu claritate că acesta a acceptat predarea pentru a putea obține, înaintea autorităților germane, clarificarea situației sale juridice, iar nu pentru că și-a recunoscut vinovăția penală ori pentru că și-ar fi asumat identitatea cu persoana urmărită de autoritățile germane.

În opinia separată a judecătorilor aflați în minoritate, în sensul admiterii în tot a recursurilor declarate și al modificării sentinței în sensul respingerii acțiunii, s-a relevat:

Pentru a se stabili dacă reclamantul a fost victima unei erori judiciare, trebuie observate obligațiile impuse potrivit Legii nr. 302/2004 și Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI autorităților judiciare române chemate să execute un mandat european de arestare.

Aceste obligații sunt stabilite în art. 85 și urm. din Legea nr. 302/2004.

Dispozițiile art. 88 din Legea nr. 302/2004 nu prezintă relevanță în cauză, prin cererea de chemare în judecată reclamantul neinvocând existența vreunui motiv de refuz al executării mandatului european de arestare emis pe numele său, ci faptul că nu s-au verificat suficient inadvertențele privitoare la identitate, deși acestea au fost invocate în fața autorităților judiciare române, în cursul procedurii de punere în executare a mandatului european de arestare.

Această chestiune nu a fost menționată de către legiuitor ca motiv de refuz al executării mandatului european de arestare.

În art. 79 din Legea nr. 302/2004 erau menționate elementele pe care trebuia să le cuprindă mandatul european de arestare (anexa 1 a legii  sus-menționate), cuprinzând formularul mandatului european, același cu cel stabilit prin Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, inclusiv informațiile referitoare la identitatea persoanei solicitate.

Mandatul de arestare emis de autoritățile judiciare din Germania a fost completat cu datele obligatorii referitoare la identitatea persoanei solicitate, fiind comunicate ulterior și alte date deținute referitor la aceasta.

Procedurile de punere în executare a mandatului european de arestare erau prevăzute în art. 88¹ și urm. din Legea nr. 302/2004, respectarea acestora de către autoritățile judiciare române trebuind a fi analizată în condițiile în care ceea ce se poate imputa acestora era numai defectuoasa punere în aplicare a acestor prevederi, autoritățile judiciare române neavând competența de a se pronunța asupra oportunității măsurii arestării dispusă de autoritatea străină, ci numai de a verifica respectarea condițiilor necesare referitoare la emiterea mandatului.

În acest sens, a fost invocată Decizia nr. 1193/2009 a Curții Constituționale a României[14] prin care s-a statuat că nu se poate pune semnul egalității între privarea de libertate dispusă ca urmare a emiterii unui mandat european de arestare și aceea luată ca urmare a emiterii unui mandat de arestare de către judecător în condițiile Codului de procedură penală.

Conform art. 88¹ alin. (2) din Legea nr. 302/2004, procurorul desemnat verifica dacă mandatul european de arestare cuprindea informațiile prevăzute în art. 79 alin. (1) din aceeași lege și, în cazul în care nu le conținea, solicita informații suplimentare autorităților judiciare emitente. Dacă mandatul european de arestare cuprindea toate informațiile prevăzute în art. 77 alin. (1) din legea sus-menționată[15] și era tradus potrivit alin. (1) al art. 88¹ din aceeași lege, procurorul lua măsurile pentru identificarea, căutarea, localizarea și prinderea persoanei solicitate.

În cazul reclamantului, mandatul european de arestare emis de autoritățile judiciare germane a fost depus la dosarul penal tradus în limba română la data de 6 august 2010, astfel cum s-a stabilit prin dispozitivul Încheierii penale nr. 32/2010 a Curții de Apel Cluj, inclusiv prin care s-a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj și s-a dispus arestarea reclamantului pe o perioadă de 5 zile, în temeiul art. 90 alin. (2) din Legea nr. 302/2004.

Mandatul european de arestare a fost trimis autorităților judiciare române competente în limba germană la data de 30 iunie 2010 și, în baza acestuia și a semnalării transmise prin Interpol Wiesbaden Germania, au fost întreprinse demersurile necesare conform prevederilor Legii nr. 302/2004. În acest sens, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a făcut cercetări suplimentare în ceea ce privește identitatea persoanei solicitate, din adresa nr. 220/II-5/2010 din data de 27 iulie 2010 a autorității străine rezultând că s-a putut comunica numai numărul cărții de identitate a persoanei urmărite, data și locul emiterii acesteia, autoritatea emitentă nedeținând și alte informații referitoare la persoana urmărită.

Atât Ordonanța de reținere din data de 4 august 2010, cât și Încheierea din data de 5 august 2010 prin care s-a dispus arestarea reclamantului pe o durată de 5 zile au avut în vedere prevederile speciale ale art. 88³ din Legea nr. 302/2004, respectiv art. 90 alin. (2) din aceeași lege, fiind emise în procedură de urgență, ca urmare a semnalării transmise prin Interpol Wiesbaden Germania la data de 27 iulie 2010, în art. 88³ din legea sus-menționată menționându-se expres că în acest caz nu sunt aplicabile dispozițiile art. 88² din aceeași lege[16].

Datele comunicate prin Interpol de autoritățile judiciare germane au fost apreciate suficiente de către autoritățile judiciare române pentru a lua măsurile preventive având caracter de urgență, singura inadvertență fiind cea legată de data nașterii persoanei menționate în semnalarea Interpol și în mandatul european de arestare, aceasta fiind într-adevăr diferită de cea a reclamantului. Însă, având în vedere procedura de urgență, nu se poate aprecia că aceste măsuri ar fi fost luate nelegal, ținând seama și de prevederile legale, în baza cărora au fost luate, prevederi legale care au fost respectate de către autoritățile judiciare române.

De altfel, și instanța de fond a apreciat în același sens, statuând însă că ceea ce trebuie stabilit este dacă măsurile preventive ale reținerii și arestării reclamantului pe durata de 5 zile au fost sau nu oportune, având în vedere prevederile Deciziei-cadru nr. 2002/548/JAI.

A se stabili dacă măsura luată a fost sau nu oportună nu este același lucru cu stabilirea legalității sau a nelegalității acesteia, faptul că dispozițiile art. 90 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 permiteau instanței să dispună și măsura obligării de a nu părăsi localitatea pe o durată de 5 zile neputând conduce la concluzia că luarea celeilalte măsuri prevăzute de același text de lege ar fi fost nelegală.

Referitor la prenumele reclamantului nu a existat practic nicio suspiciune, aspectul invocat de către acesta fiind irelevant în această privință. El constituie o simplă eroare de redactare.

De altfel, reclamantul nu a înțeles să declare recurs împotriva Încheierii nr. 32/2010 a Curții de Apel Cluj prin care s-a dispus arestarea sa pe o durată de 5 zile, deși în declarația dată în fața instanței a susținut că nu este persoana solicitată de către autoritățile germane, nefructificând astfel calea de atac pusă la dispoziția sa, în vederea respectării drepturilor sale procesuale.

În următoarea etapă, cea de punere în executare a mandatului european de arestare, conform art. 90 din Legea nr. 302/2004, se putea lămuri această inadvertență, la dispoziția reclamantului, asistat de apărător, existând mijloacele necesare în acest sens.

Din actele de la dosar rezultă însă că la termenul de judecată stabilit pentru data de 9 august 2010, instanța a urmat pașii prevăzuți în art. 90 din Legea nr. 302/2004, nepunându-se problema încălcării acestor dispoziții legale aplicabile în cazul procedurii de punere în executare a mandatului european de arestare.

Astfel, din practicaua Sentinței penale nr. 34/2010 a Curții de Apel Cluj rezultă că persoanei solicitate i s-a adus la cunoștință existența mandatului european de arestare emis pe numele său, conținutul acestuia, posibilitatea de a consimți la predare și drepturile procesuale prevăzute în art. 91 din Legea nr. 302/2004[17].

Având în vedere consimțământul la predare, ale cărui consecințe au fost explicate persoanei solicitate conform mențiunilor din sentința penală, s-a întocmit procesul-verbal depus la dosar și a fost admisă cererea formulată de autoritățile germane cu privire la executarea mandatului european de arestare emis pe numele reclamantului, dispunându-se predarea acestuia.

Prin urmare, au fost respectate întocmai prevederile art. 90 alin. (3)-(6) din Legea nr. 302/2004.

Prevederile alin. (7) al art. 90 din Legea nr. 302/2004 erau incidente, așa cum rezulta în mod clar din text, numai în situația în care persoana solicitată nu-și dădea consimțământul la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă, în acest caz, procedura de executare a mandatului european de arestare continuând cu audierea persoanei solicitate, audiere care era limitată la consemnarea poziției sale față de existența unui motiv obligatoriu sau opțional de neexecutare, precum și la eventualele obiecții în ceea ce privește identitatea. Această etapă nu a fost urmată în dosarul nr. 1307/33/2010 al Curții de Apel Cluj, însă nu din eroare, ci deoarece nu se impunea raportat la manifestarea de voință a persoanei solicitate, care consimțise la predare.

Consimțământul la predare are, deci, o relevanță deosebită în cauză, în funcție de existența sau nu a acestuia, instanța de judecată având obligația de a aplica prevederile alin. (7) al art. 90 din Legea nr. 302/2004. Acest consimțământ la predare are semnificația de a produce consecințele stabilite de lege, reclamantul neputând invoca ulterior că nu a înțeles să accepte aceste consecințe ale manifestării sale de voință, intenția sa fiind alta în momentul în care și-a dat consimțământul la predare.

Reclamantului, asistat de apărător, i-au fost aduse la cunoștință prevederile legale aplicabile în cauză și consecințele manifestării de voință în cazul consimțirii la predare, acesta optând în acest sens, deși avea posibilitatea să formuleze în fața instanței învestite cu punerea în executare a mandatului european de arestare obiecțiuni în ceea ce privește identitatea sa, ceea ce ar fi condus la verificări suplimentare în acest sens, hotărârea pronunțată de către instanță în aceste condiții fiind susceptibilă a fi atacată cu recurs conform prevederilor art. 94¹ din Legea nr. 302/2004[18].

Ținând seama de faptul că autoritățile judiciare române au avut la dispoziție datele menționate în formularul de mandat european de arestare, singura inadvertență fiind aceea privind data nașterii persoanei solicitate și a reclamantului, inadvertență care nu a mai fost valorificată în fața instanței învestită cu punerea în executare a mandatului european de arestare, nu se pune problema încălcării sau aplicării greșite a legii de către autoritățile judiciare române în momentul punerii în executare a mandatului european de arestare.

Relevantă în ceea ce privește punerea în executare a unui mandat european de arestare este statuarea din cuprinsul deciziei Curții Constituționale a României nr. 1193/2009, în sensul că măsura arestării provizorii dispusă în vederea predării către un stat membru constituie o măsură privativă de libertate temporară, în acord cu prevederile constituționale care satisface pe deplin garanțiile procesuale specifice unui proces echitabil, putându-se invoca motivele de refuz al executării, partea având dreptul la un apărător ales sau numit din oficiu etc. Neexercitarea de către parte a tuturor acestor drepturi puse la dispoziția sa nu poate fi imputată autorităților judiciare naționale.

Faptul că în urma predării și a efectuării de cercetări suplimentare s-a anulat mandatul de arestare emis de către autoritățile germane, stabilindu-se că, probabil, făptuitori necunoscuți au folosit identitatea acuzatului, pentru a comite activități penale, nu poate conduce la concluzia că arestarea a fost dispusă în mod nelegal și, cu atât mai puțin, la concluzia că autoritățile judiciare române au săvârșit o eroare judiciară în momentul punerii în executare a mandatului european de arestare. Cu toate acestea, la data de 24 septembrie 2010, autoritățile judiciare străine au suspendat cercetarea preliminară împotriva reclamantului și i-au adus la cunoștință faptul că, în conformitate cu legea germană, are dreptul la despăgubiri dacă a suferit o pagubă în urma executării arestului preventiv, fiind menționate detalii în acest scop, însă reclamantul nu a înțeles să facă o cerere de despăgubire împotriva statului german.

2.2. Hotărâri judecătorești definitive/irevocabile prin care au fost respinse cererile de chemare în judecată formulate împotriva statului român de persoane arestate, în vederea executării unor mandate europene de arestare emise de către alte state membre:

2.2.1. Cauza privind pe reclamantul B.L.C. (dosarul nr. 9033/111/2013 al Tribunalului Bihor):

11. Prin Sentința civilă nr. 1192/C/2012, pronunțată de Tribunalul Bihor, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B.L.C., iar pârâtul statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost obligat la plata sumei de 500 euro, cu titlu de daune morale.

În fapt, prin sesizarea nr. 2014/II-5/2012 din 15 mai 2012, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a înaintat Curții de Apel Oradea ordonanța de reținere și procesul-verbal de identificare privind persoana solicitată B.L.C., față de care fusese emisă semnalarea în S.I.S., în baza unui mandat european de arestare emis de către autoritățile judiciare din Spania. În cauză, s-a dispus reținerea reclamantului pe timp de 24 de ore, începând cu data de 15 mai 2012, ora 9.30, iar Curtea de Apel Oradea a dispus arestarea pe o perioadă de 5 zile, începând cu data de 15 mai 2012.

Prin Încheierea din data de 18 mai 2012, pronunțată în dosarul nr. 217/35/2012, Curtea de Apel Oradea a dispus luarea față de reclamant a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea.

Prin Sentința penală nr. 68/PI/2012, pronunțată de către Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. 217/35/2012, s-a respins cererea de executare a mandatului european de arestare și s-a constatat că reclamantul a fost reținut la data de 15 mai 2012, începând cu ora 9.30 și că a fost arestat începând cu data de 15 mai 2012 până la data 19 mai 2012 inclusiv.

S-a observat că mandatul european de arestare a fost emis de către autoritățile spaniole în scopul de a fi citat reclamantul în procesul cu termen la data de 8 octombrie 2012 în fața instanței spaniole – Judecătoria Penală nr. 004 din Zaragoza, menționându-se că procesul penal poate avea loc și în lipsa persoanei citate, instanța penală spaniolă menționând expres că nu este necesară arestarea și predarea persoanei citate, fiind suficient ca aceasta să se prezinte la ședința procesului la termenul indicat. Prima instanță civilă română a considerat că din aceasta rezultă cu evidență că arestarea reclamantului și măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea au fost nelegale, motiv pentru care acesta este îndreptățit la acordarea daunelor morale, potrivit art. 5 paragr. 5 din Convenție.

Sentința primei instanțe civile române a fost modificată în tot prin Decizia civilă nr. 3840/R/2013, pronunțată de Curtea de Apel Oradea – Secția I civilă, fiind admise recursurile declarate de către pârât și Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, iar cererea de chemare în judecată a fost respinsă.

Instanța civilă română de recurs a observat că, în fapt, împotriva reclamantului Biroul SIRENE din Spania a introdus la data de 9 mai 2012 o alertă cu privire la arestare, în vederea predării, potrivit Convenției de punere aplicare a Acordului Schengen. Potrivit art. 94-95 din această convenție, în S.I.S. pot fi introduse alerte cu privire la persoane căutate, în vederea extrădării. Semnalarea a fost transmisă Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, iar la data de 15 mai 2012, reclamantul a fost identificat după semnalmentele indicate de Interpol și, în executarea mandatului european de arestare, s-a parcurs procedura prevăzută în art. 101 din Legea nr. 304/2002.

Astfel, reclamantul a fost reținut 24 de ore, iar la data de 15 mai 2012 a fost sesizată Curtea de Apel Oradea cu propunerea de a se lua măsura arestării persoanei solicitate, conform art. 102 din Legea nr. 302/2004. Această instanță, legal sesizată, a dispus amânarea cauzei până la data de 18 mai 2002, în vederea traducerii mandatului european de arestare, iar în temeiul art. 101 din aceeași lege a dispus arestarea preventivă a reclamantului.

În motivarea arestării preventive, instanța penală română a avut în vedere partea introductivă a mandatului, emis de statul spaniol, prin care s-a solicitat expres ca persoana menționată în mandat să fie arestată și prezentată autorităților judiciare statului solicitant.

Față de această împrejurare, instanța civilă română de recurs a considerat că măsura arestării preventive a reclamantului a fost legală, fiind luată cu respectarea Legii nr. 302/2004 și a convențiilor internaționale la care România este parte.

S-a observat că, de altfel, la data de 18 mai 2012, Curtea de Apel Oradea a înlocuit măsura arestării preventive a reclamantului cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea și a solicitat clarificări autorităților spaniole.

Urmare acestor clarificări, la data de 25 mai 2012, Curtea de Apel Oradea a respins cererea de executare a mandatului european de arestare, reținând că alerta transmisă de autoritățile spaniole viza doar citarea reclamantului în fața instanței din Zaragoza, și nu executarea unei pedepse penale ori a unei arestări preventive.

Așadar, Curtea de Apel Oradea (ca instanță civilă română de recurs) a relevat că autoritățile române au acționat în mod legal, cu respectarea Convenției de punere în aplicare a Acordului Schengen, iar după clarificarea situației reclamantului, au dispus punerea de îndată în libertate a acestuia, astfel încât nu sunt aplicabile dispozițiile art. 504 C.pr.pen. român din 1969, reclamantului nefiindu-i îngrădite drepturile prevăzute în art. 5 din Convenție, motiv pentru care acestuia nu i se cuvin despăgubiri civile pentru daune morale, neexistând un astfel de prejudiciu rezultat din aplicarea legii.

2.2.2. Cauza privind pe reclamantul C.M. (dosarul nr. 11235/63/2014 al Tribunalului Dolj):

12. Prin Sentința civilă nr. 70/2015, pronunțată de Tribunalul Dolj – Secția I civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul C.M. împotriva pârâtului statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care reclamantul a solicitat, în temeiul art. 52 alin. (3) din Constituția României, republicată, art. 5 paragr. 1 din Convenție și art. 539 și urm. Cpr.pen. român, obligarea pârâtului la repararea prejudiciului moral și material suferit ca urmare a privării sale de libertate, în vederea executării unui mandat european de arestare, emis de autoritățile judiciare din Germania. Această sentință a rămas definitivă prin Decizia nr. 2928/2015, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – Secția I civilă prin care a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant.

În fapt, la data de 10 februarie 2014, s-a emis mandatul european de arestare de către autoritățile judiciare germane în dosarul Tribunalului Local Pforzheim privind pe cetățeanul român C.M. (reclamantul din această cauză), persoana solicitată fiind urmărită pentru comiterea infracțiunilor de falsificare de documente în 26 de cazuri de fraudă prevăzute în paragrafele 263 (1), 267 (1), 52 și 53 din Codul penal german, maximul pedepsei fiind de 5 ani închisoare.

În conținutul semnalării transmise de Biroul Național SIRENE au fost menționate datele de stare civilă ale persoanei solicitate (data nașterii, locul nașterii, respectiv comuna Radovan, județul Dolj, CNP-ul), acestea corespunzând celor cuprinse în cartea de identitate a reclamantului. În aceeași semnalare s-a prevăzut că autoritățile statului solicitant nu au pus la dispoziție materialul de identificare.

Din descrierea faptelor a rezultat că, în perioada 28 noiembrie 2013-3 decembrie 2013, persoana solicitată a prezentat ordine de remitere la cel puțin 26 de bănci, completând numele unor persoane diferite pe formularele de remitere, ca părți, ordonând plata, și a menționat propriul nume cu detaliile contului său, ca beneficiar.

El a semnat formularele de remitere cu numele părții care ordona plata. Băncile au onorat ordinele de remitere, astfel încât plătitorii au suferit pierderi financiare în valoare de 24.654 euro, sumă cu care au fost creditate conturile similare.

Prin Ordonanța nr. 14 din 13 martie 2014, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a dispus, în temeiul art. 101 din Legea nr. 302/2004, reținerea persoanei solicitate pe o durată de 24 de ore.

Potrivit procesului-verbal încheiat la data de 13 martie 2014, ora 9.09, la sediul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, în conformitate cu prevederile art. 99-101 din Legea nr. 302/2004, s-a procedat la identificarea persoanei solicitate și i s-a adus la cunoștință că împotriva sa a fost emis un mandat european de arestare pentru 26 de cazuri de fraudă prin comiterea unor infracțiuni de falsificare de documente. Cu ocazia întocmirii acestui proces-verbal, persoana solicitată a fost identificată în baza documentelor prezentate și a cărții de identitate în prezența apărătorului ales. În conținutul procesului-verbal sus-menționat s-a precizat locul nașterii reclamantului, ca fiind comuna Radovean, județul Dolj, iar acesta a semnat alături de apărătorul său acest proces-verbal, în care au fost consemnate datele sale de stare civilă. Aceleași aspecte legate de starea civilă, încunoștințarea despre emiterea mandatului european de arestare și comiterea infracțiunilor descrise în conținutul acestuia rezultă și din declarația dată de reclamant la data de 13 martie 2014 la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova în prezența apărătorului ales, declarație în care reclamantul a arătat că este de acord să fie predat autorităților judiciare germane pentru a-i fi lămurită situația juridică și a precizat că s-a aflat pe teritoriul Germaniei, în calitate de șofer, fiindu-i solicitat acest serviciu de către un alt cetățean român, O.C. care lucra la societatea M. Craiova. La această declarație a fost atașată copia cărții de identitate a reclamantului.

La data de 13 martie 2014, în temeiul art. 102 din Legea nr. 302/2004, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a sesizat Curtea de Apel Craiova cu propunerea de arestare a persoanei solicitate.

Prin Încheierea din 14 martie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – Secția penală în dosarul nr. 459/54/2014, în temeiul art. 101 alin. (5) din Legea nr. 302/2004, s-a dispus arestarea provizorie în vederea predării persoanei solicitate, pe o durată de 15 zile, începând cu data de 14 martie 2014 până la data de 28 martie 2014 inclusiv, fixându-se termen pentru prezentarea mandatului european de arestare la data de 28 martie 2014. S-a emis Mandatul de arestare nr. 16 din 14 martie 2014. Împotriva acestei încheieri, persoana solicitată nu a formulat contestație.

La data de 20 martie 2014, reclamantului i s-a adus la cunoștință conținutul mandatului european de arestare, efectele și beneficiile regulii specialității, precum și posibilitatea de a consimți la predarea către autoritățile judiciare emitente, arătându-i-se consecințele juridice ale consimțământului la predare, îndeosebi caracterul irevocabil al acestuia. La aceeași dată, reclamantul a dat o declarație în care a precizat că este de acord cu predarea către autoritățile judiciare emitente, că înțelege să se prevaleze de regula specialității și că nu formulează obiecțiuni cu privire la identitate.

La data de 20 martie 2014, s-a emis de către Curtea de Apel Craiova – Secția penală Mandatul de arestare nr. 19 prin care a fost ordonată arestarea persoanei solicitate pe o perioadă de 15 zile, începând cu data de 29 martie 2014 până la 12 aprilie 2014 inclusiv.

Prin Sentința penală nr. 135/2014, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. 459/54/2014, a fost admisă cererea de executare a mandatului european de arestare emis de către autoritățile judiciare   germane – Tribunalul Local Pforzheim – pe numele persoanei solicitate, s-a luat act de consimțământul exprimat și s-a dispus predarea persoanei solicitate către autoritățile judiciare germane cu respectarea regulii specialității prevăzută în art. 115 din Legea nr. 302/2004. S-a dispus arestarea persoanei solicitate în vederea predării, pe o durată de 15 zile, începând cu data de 29 martie 2014 până la data de 12 aprilie 2014 inclusiv, constatându-se că persoana solicitată a fost arestată provizoriu în vederea predării, începând cu data de 14 martie 2014 până la data de 28 martie 2014 inclusiv.

Predarea reclamantului s-a realizat la data de 25 martie 2014.

După ce a ajuns în custodia autorităților germane, potrivit adresei emise de către Procuratura Karlsruhe – Secția Pforzheim din data de 28 martie 2014, s-a dispus față de reclamant, la data de 27 martie 2014, încetarea procedurii de cercetare, conform art. 170 alin. (2) din Regulamentul german de procedură penală, reținându-se că faptele ce au făcut obiectul cercetării nu au putut fi dovedite ca fiind săvârșite de reclamant.

În motivarea acestei adrese s-a arătat că pe baza mandatului de arestare al Judecătoriei de Primă Instanță Pforzheim din data de 10 februarie 2014, reclamantul C.M. a fost reținut în România și predat în Germania, ocazie cu care s-a constatat că el se află în posesia documentului de identitate românesc ce se deosebea, în parte, din punct de vedere al conținutului său, de documentul de identitate (cu același număr de înregistrare) care a fost prezentat la bancă și la serviciul de evidență a populației, acesta fiind valabil în special în privința fotografiei. La examinarea vizuală a reclamantului s-a putut constata că acesta nu este persoana din fotografia documentului de identitate prezentat la bancă, iar, în afară de acest aspect, este de menționat că, în cazul reclamantului, nu este vorba despre persoana care a fost înregistrată de camerele video de supraveghere de la diferitele bănci atunci când au fost ridicate sumele de bani. În același document s-a mai reținut că nu i se poate dovedi o implicare în aceste fapte pe care el le neagă, iar compararea amprentelor sale cu amprentele de pe formularele de virament a avut un rezultat negativ. Nici compararea scrisului de pe formularele de virament cu probele de scris ale reclamantului nu a arătat nicio asemănare.

Cu privire la faptele suspectului V.A., autoritățile judiciare germane au reținut că acestea au fost săvârșite după același tipar și că acesta a locuit, la fel ca și reclamantul C.M., în Pforzheim, în perioada săvârșirii faptelor, la aceeași adresă, aspect pentru care nu există îndoială că și în această privință există o faptă de „furt de identitate” și că adevăratul V.A. nu are nicio legătură cu faptele.

În conținutul adresei sus-menționate a existat și o informare a reclamantului referitoare la posibile pretenții de despăgubiri, potrivit legii germane privind despăgubirile în cazul măsurilor de urmărire penală, pentru măsura arestării în vederea predării, de la 13 martie 2014, ora 10.00, până la 25 martie 2014 și de la 25 martie 2014 până la 26 martie 2014, ora 14.05, fiindu-i explicată reclamantului și procedura de urmat în vederea obținerii acestor despăgubiri, respectiv depunerea unei cereri pentru stabilirea obligației de despăgubiri la Judecătoria de Primă Instanță Pforzheim, în termen o lună de la aducerea la cunoștință a încetării procedurii.

În cauză, reclamantul a formulat o astfel de cerere către Procuratura Karlsruhe – Secția Pforzheim, iar, în baza Hotărârii din 26 august 2014, s-a dispus plata în numerar a despăgubirii în valoare de 881,70 euro, astfel cum rezulta din Decizia din 14 iulie 2014 a Judecătoriei Pforzheim.

Față de acest aspect, s-a constatat că, pentru întreaga perioadă cât reclamantul a fost arestat în vederea predării către autoritățile germane, acesta a primit despăgubiri de la statul german potrivit legislației acestui stat. Analizând cererea reclamantului din perspectiva legislației naționale – art. 539 alin. (1) și (2) C.pr.pen. român –, prima instanță civilă română a reținut că, pentru a se putea reține existența unei erori judiciare în procedura executării mandatului european de arestare de către autoritățile române, respectiv incidența unei privări de libertate nelegale a reclamantului, ar fi trebui să se constate faptul că autoritățile române au încălcat Legea nr. 302/2004 cu această ocazie.

S-a constatat că reclamantului i-a fost adus la cunoștință cu ocazia procedurii de reținere, de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, conținutul mandatului european de arestare emis pe numele său, natura infracțiunilor de săvârșirea cărora era acuzat, iar reclamantul, în cadrul declarației date în fața procurorului la data de 13 martie 2014, în prezența apărătorului ales, a arătat că este de acord să fie predat autorităților judiciare germane, pentru a-i fi lămurită situația juridică.

Reclamantul nu a formulat contestație împotriva Încheierii din 14 martie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. 459/54/2014, prin care, în temeiul art. 101 și art. 102 din Legea nr. 302/2004, s-a dispus arestarea sa provizorie.

De asemenea, în Sentința penală nr. 135/2014, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – Secția penală, s-a reținut că sunt îndeplinite condițiile de fond și de formă ale mandatului european de arestare, că cererea de executare a acestui mandat este admisibilă și, ținând seama de faptul că persoana solicitată și-a exprimat consimțământul la predarea către autoritățile germane, precum și de faptul că nu este incident vreunul dintre motivele de refuz al executării prevăzute în art. 98 din Legea nr. 302/2004.

S-a observat că, potrivit declarației reclamantului din data de 20 martie 2014, acesta a fost de acord cu predarea către autoritățile judiciare emitente, înțelegând să se prevaleze de efectul regulii specialității; totodată, a arătat că nu există niciun motiv de neexecutare și nu a formulat obiecțiuni cu privire la identitate.

Așadar, susținerile reclamantului din cadrul cererii de chemare în judecată, în sensul că acest consimțământ a fost viciat, întrucât nu i s-au explicat drepturile și obligațiile și nici nu a avut reprezentarea deplasării sale într-o altă țară, au fost înlăturate, constatându-se că acestea sunt infirmate de procesele-verbale și declarațiile depuse în dosarul penal din care rezultă că instanța i-a adus la cunoștință conținutul mandatului european de arestare, drepturile prevăzute în art. 104 din Legea nr. 302/2004, efectele și beneficiile regulii specialității, precum și posibilitatea de a consimți la predarea către autoritățile judiciare emitente, arătându-i-se consecințele juridice ale consimțământului la predare, îndeosebi caracterul irevocabil al acestuia.

Pentru ca autoritățile române să fi refuzat executarea mandatului european de arestare, emis de către autoritățile judiciare germane, ar fi trebuit să fie incident unul dintre cazurile prevăzute în art. 98 alin. (1) lit. a)-c) sau art. 98 alin. (2) lit. a)-i) din Legea nr. 302/2004. Or, în speță nu a existat niciun motiv de refuz obligatoriu sau facultativ în ceea ce privește executarea mandatului european de arestare.

În aprecierea culpei autorităților române în procedura executării mandatului european de arestare, reclamantul s-a prevalat de incorectitudinea datelor sale de identificare din cuprinsul acestui mandat.

În examinarea acestei susțineri, prima instanță civilă română a analizat conținutul mandatului european de arestare transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova de către Biroul SIRENE, în traducerea în limba engleză, la data de 10 martie 2014, și a constatat că la locul nașterii reclamantului era trecută localitatea Craiova, iar în cartea de identitate a acestuia, locul nașterii era comuna Radovan, județul Dolj.

Însă, pe tot parcursul procedurii executării mandatului european de arestare, reclamantul, în calitate de persoană solicitată, nu a făcut nicio obiecție cu privire la identitate și nu a adus la cunoștința autorităților rămâne că nu ar exista identitate între persoana solicitată indicată în mandat și persoana sa. Din acest punct de vedere, susținerile reclamantului din cadrul cererii de chemare în judecată, în sensul că s-a opus predării sale și a cerut instanței române să facă demersurile necesare pentru aflarea adevărului, au fost considerate ca lipsite de suport real.

Dacă reclamantul ar fi formulat obiecțiuni cu privire la identitate sau nu ar fi consimțit la predarea către autoritățile germane, autoritățile române erau obligate să se conformeze dispozițiilor art. 103 alin. (7), (9) și (12) din Legea nr. 302/2004, texte care impun instanței acordarea unor termene suplimentare care să permită amânarea soluționării cauzei și solicitarea de informații suplimentare statului emitent al mandatului european de arestare, măsurile fiind lăsate la latitudinea judecătorului cauzei.

Or, în cauză, reclamantul nu numai că nu a formulat obiecțiuni cu privire la identitate și nu a refuzat predarea sa către autoritățile germane, dar și în ipoteza în care ar fi existat astfel de apărări, acestea nu ar fi impus decât amânarea soluționării cauzei, aceasta din urmă fiind lăsată de legislația română la aprecierea judecătorului, și nu refuzul executării mandatului, această din urmă soluție impunându-se doar în contextul existenței unuia dintre cazurile prevăzute în art. 98 alin. (1) sau (2) din Legea nr. 302/2004 (cazuri care nu s-au regăsit în speță).

Prin urmare, nu poate fi reținută vreo culpă a autorităților române cu privire la nerespectarea procedurii de executare a mandatului european de arestare, emis de autoritățile germane pe numele reclamantului.

Mandatul european de arestare emis de către autoritățile germane a respectat condițiile de fond și de formă prevăzute în art. 86 din Legea nr. 302/2004, în conținutul acestui text de lege nefiind prevăzută condiția de a fi inserat codul numeric personal al persoanei solicitate și nici descrierea trăsăturilor acesteia, nefiind obligatorie nici atașarea la mandat a cărții de identitate a acelei persoane.

Faptul că persoana acuzată de săvârșirea infracțiunilor indicate în mandatul european de arestare nu este una și aceeași persoană cu cea a reclamantului nu a fost cunoscut nici de către autoritățile germane cu ocazia emiterii mandatului european de arestare pe numele acestuia din urmă.

Descoperirea așa-numitului „furt de identitate” de către autoritățile germane s-a produs după predarea reclamantului.

Astfel, autoritățile germane, după predarea reclamantului, constatând lipsa identității dintre fotografia din cartea de identitate depusă în dosarul penal pe care îl aveau în cercetare și aceea din cartea de identitate prezentată de reclamant, au dispus verificarea imaginilor înregistrate de camerele de supraveghere video de la băncile, de la care presupusul făptuitor a ridicat sumele de bani, și au constatat că reclamantul nu este una și aceeași persoană cu cea din înregistrările în discuție.

De asemenea, compararea amprentelor digitale ale reclamantului cu amprentele digitale de pe diferitele formulare de virament a avut un rezultat negativ, iar compararea scrisului de pe formularele de virament cu probele de scris ale reclamantului nu a arătat nicio asemănare.

Prin urmare, autoritățile germane au avut la baza soluției de încetare a procedurii de cercetare penală declanșată pe numele reclamantului un material probator în cadrul dosarului penal instrumentat de către acestea, material care privea însuși fondul cauzei penale, acesta nefiind accesibil autorităților române în procedura executării mandatului european de arestare, emis de statul german pe numele reclamantului.

Oricum, procedura executării mandatului european de arestare reglementată de Legea nr. 302/2004 este una specială, în care autoritățile române trebuie să verifice doar îndeplinirea condițiilor prevăzute în art. 96-97 din acest act normativ și să nu constate existența vreunui motiv de refuz al executării mandatului, astfel cum acestea sunt prevăzute în art. 98 din legea sus-menționată, mandatul european de arestare fiind executat în beneficiul statului solicitant, și nu al celui solicitat; în cadrul acestei proceduri nu se efectuează verificări ce privesc fondul dosarului penal instrumentat de autoritatea solicitantă, respectiv temeinicia urmăririi sau oportunitatea predării, neadministrându-se nici dovezi care să probeze sau nu vinovăția persoanei solicitate în cadrul mandatului.

Față de prevederile art. 84 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 care definesc mandatul european de arestare, s-a considerat că nu se poate reține în sarcina autorităților române săvârșirea unei erori judiciare în privința reclamantului, cu ocazia instrumentării procedurii executării mandatului european de arestare emis, pe numele său de către autoritățile judiciare germane, potrivit Legii nr. 302/2004, acesta nefiind privat de libertate în mod nelegal de către statul român, aspect care l-ar fi îndreptățit pe reclamant la solicitarea unor despăgubiri morale și materiale de la acesta, în temeiul art. 539-540 C.pr.pen. român.

Întrucât statul german a considerat că a existat o eroare judiciară în instrumentarea dosarului penal, a dispus încetarea procedurii de cercetare, iar reclamantului i-au fost acordate despăgubiri prevăzute de legislația germană în cuantum de 881,70 euro, pentru întreaga perioadă în care reclamantul a fost arestat în vederea predării, și nu doar pentru cele 16 ore cât a fost reținut de autoritățile germane.

Curtea de Apel Craiova, prin Decizia civilă nr. 2928/2015, a respins apelul declarat de reclamant, reținând, față de prevederile cuprinse în titlul III al Legii nr. 302/2004 și situația de fapt în cauză, că autoritățile judiciare române au avut doar rolul de executare, și nu au dispus privarea nelegală de libertate a persoanei căutate. Acestea au executat ceea ce s-a dispus prin mandatul european de arestare, emis de către autoritățile judiciare germane.

În aceste condiții, privarea de libertate a reclamantului nu a reprezentat un act de decizie al autorității judiciare române, ci al autorității judiciare germane. Instanța română, ca autoritate judiciară, nu are competența de a verifica temeinicia arestării preventive dispusă de autoritatea judiciară emitentă dintr-un stat membru al Uniunii Europene.

Instanța civilă română de apel a apreciat că, într-o astfel de situație, întreaga procedură de punere în executare de către autoritățile judiciare române a mandatului european de arestare, emis de către autoritățile judiciare germane, nu se circumscrie privării nelegale de libertate la care se referă dispozițiile art. 539 C.pr.pen. român, de vreme ce autoritatea judiciară română doar a executat ceea ce s-a dispus de către autoritatea judiciară germană. Aceeași instanță civilă a constatat și că pentru întreaga perioadă în care apelantul-reclamant a fost arestat, statul german i-a acordat acestuia despăgubiri.

Critica formulată prin apelul declarat de reclamant, în sensul că instanța învestită cu judecarea cererii privind mandatul european de arestare ar fi încălcat dispozițiile art. 103 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, deoarece nu a identificat persoana căutată de statul german, ci doar a identificat persoana din fața sa, a fost respinsă ca neîntemeiată, considerându-se că aceasta nu este o veritabilă critică a hotărârii instanței de fond cu privire la acțiunea formulată în temeiul art. 539 alin. (1) C.pr.pen. român, ci vizează modul în care instanța învestită cu judecarea cererii privind mandatul european de arestare a analizat, în concret, situația de fapt legată de datele de identitate ale reclamantului.

Or, aceste aspecte puteau fi valorificate de reclamant prin intermediul căilor de atac în cauza penală ce a vizat executarea mandatului european de arestare. Însă, acesta nu a formulat contestație împotriva Încheierii din 14 martie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – Secția penală în dosarul nr. 459/54/2014, prin care, în temeiul art. 101 și art. 102 din Legea nr. 302/2004, s-a dispus arestarea sa provizorie.

Mai mult, reclamantul a precizat că este de acord cu predarea, că nu există niciun motiv de neexecutare și nu a formulat obiecțiuni cu privire la identitate.

În lumina acestor considerente, criticile ce vizau nerespectarea art. 6 din Convenție și art. 1 alin. (3) din Constituția României, republicată, au fost apreciate ca nefondate.

2.2.3. Cauza privind pe reclamantul T.L. (dosarul nr. 3350/3/2014 al Tribunalului București – Secția a III-a civilă):

13. Prin Sentința civilă nr. 69/2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul T.L. împotriva statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Această sentință a rămas definitivă prin Decizia civilă nr. 536/A/2015, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, fiind respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant.

În cauză, prin cererea de chemare în judecată, întemeiată pe dispozițiile art. 504-506 C.pr.pen. român din 1969, art. 1349, art. 1365, art. 1381 și art. 1385-1387 din noul Cod civil român (în continuare C.civ. român), art. 52 alin. (3) din Constituția României, republicată, art. 5 paragr. 5 din Convenție și art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 7.000 euro (echivalentul sumei de 31.485 lei), cu titlu de daune materiale, și a sumei de 200.000 euro (echivalentul sumei de 899.560 lei), cu titlu de daune morale.

În fapt, reclamantul a fost reținut la data de 16 mai 2013, urmare a semnalării prin Biroul SIRENE privind existența unui mandat european de arestare emis la data de 28 noiembrie 2012 de către Biroul de Procurori – Curtea de Apel Dodecanese.

Prin Încheierea din 16 mai 2013, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 1699/2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis sesizarea formulată de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și s-a dispus arestarea provizorie a reclamantului (persoană solicitată în acea cauză), pe o durată de 5 zile, de la 17 mai 2013 până la 21 mai 2013 inclusiv.

Prin Sentința penală nr. 247/2013, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 1819/2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis sesizarea formulată de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și s-a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare, emis la data de 28 noiembrie 2012 de către Biroul de Procurori – Curtea de Apel Dodecanese, Republica Elenă împotriva persoanei solicitate, aceasta fiind predată autorităților judiciare elene. Prin aceeași sentință s-a luat măsura arestării preventive în vederea predării, pe o durată de 24 de zile, de la 22 mai 2013 până la 14 iunie 2013 inclusiv. Totodată, s-a constatat că: reclamantul nu a renunțat la regula specialității; în cazul condamnării la o pedeapsă cu închisoarea, va executa pedeapsa în România; reclamantul a fost reținut la data de 11 mai 2013 și arestat provizoriu 5 zile, de la 17 mai 2013 până la 21 mai 2013 inclusiv.

Prin Hotărârea nr. 136/2013, pronunțată de Completul din 3 membri ai Curții de Apel a Insulelor Dodecanese, reclamantul ce se afla în arestul Kos a fost declarat nevinovat de constituirea unei organizații criminale, înșelăciune, plastografie ca profesie, săvârșite în perioada aprilie-iulie 2007. Hotărârea a fost recunoscută prin Sentința penală nr. 585/2014, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, aflată în termenul de apel la data formulării cererii de chemare în judecată.

Prima instanță civilă română, care a examinat pretențiile reclamantului, a considerat că în cauză nu erau întrunite condițiile prevăzute în art. 504 C.pr.pen. român din 1969 (în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată). În motivarea sentinței civile române s-a arătat că aceste dispoziții legale trebuie coroborate cu dispozițiile art. 1349 C.civ. român referitoare la răspunderea civilă delictuală, cu dispozițiile capitolului II al Legii nr. 302/2004 care se referă la executarea de către autoritățile române a unui mandat european de arestare, precum și cu dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituția României, republicată, care prevăd că: statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare; răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.

Văzând dispozițiile art. 99-104 din Legea nr. 302/2004, tribunalul român a arătat că procedura emiterii unui mandat european de arestare are, în ceea ce privește statul solicitat, un caracter formal, autoritățile judiciare din cadrul acestuia analizând doar aspecte de ordin procedural, cu respectarea drepturilor persoanei solicitate.

Statul solicitat nu analizează și nu se pronunță asupra învinuirilor aduse persoanei solicitate, astfel încât nu se poate considera că prin emiterea (executarea – sic!) de către instanța română a mandatului european de arestare față de reclamant s-a săvârșit o eroare judiciară, ulterior reclamantul fiind declarat nevinovat de autoritățile elene prin hotărârea pronunțată la data de 18 septembrie 2013.

În cauza penală nu a existat niciun motiv de refuz al executării, astfel cum acestea sunt prevăzute în art. 98 din Legea nr. 302/2004, astfel încât s-a considerat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 504 C.pr.pen. român din 1969.

Pe de altă parte, prima instanță română a arătat că nu sunt îndeplinite nici condițiile răspunderii civile delictuale sub aspectul existenței vinovăției pârâtului, a faptei ilicite și a raportului de cauzalitate, întrucât au fost respectate dispozițiile legale pentru emiterea mandatului de arestare preventivă.

Instanța civilă română de apel, respingând apelul declarat de reclamant, a apreciat că:

În cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 504-506 C.pr.pen. român din 1969, precum și în Codul civil, deoarece privarea de libertate suferită de reclamant s-a întemeiat pe punerea în executare de către autoritățile române a unui mandat european de arestare, emis de către autoritățile statului elen.

Deoarece pe numele apelantului s-a emis o semnalare în vederea arestării în Sistemul de Informații Schengen la solicitarea statului elen, instanțele române, în temeiul Legii nr. 302/2004, au procedat la verificarea formală a identității persoanei, cu respectarea chestiunilor de ordin procedural, neavând nicio putere de a analiza și a se pronunța asupra învinuirilor aduse persoanei solicitate.

De asemenea, în cauză nu a existat niciun motiv de refuz al executării mandatului european de arestare, astfel cum acestea sunt menționate în art. 98 din Legea nr. 302/2004.

Din această perspectivă, nu rezultă vinovăția, chiar și sub aspectul celei mai ușoare culpe a vreunei autorități române, astfel încât să fie incidente în cauză fie dispozițiile art. 504-506 C.pr.pen. român din 1969, fie dispozițiile art. 1349-1357 C.civ. român.

Nu se poate angaja răspunderea civilă delictuală a statului român, în condițiile în care s-a dat eficiență dispozițiilor Legii nr. 302/2004 referitoare la executarea de către autoritățile române a unui mandat european de arestare, rolul instanțelor române fiind acela de a efectua verificări formale,  neputându-se pronunța asupra oportunității, necesității și legalității emiterii mandatului european de arestare.

Din această perspectivă, și raportat la hotărârea penală pronunțată față de apelant, acesta își poate valorifica pretențiile (materiale și morale) față de emitentul mandatului european de arestare.

2.2.4. Cauza privind pe reclamantul M.M.-F. (dosarul nr. 103/40/2015 al Tribunalului Botoșani):

14. Prin Sentința civilă nr. 749/2015, pronunțată de Tribunalul Botoșani în dosarul nr. 103/40/2015, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul M.M.-F. împotriva pârâtului statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Această sentință a rămas definitivă prin Decizia civilă nr. 294/2016, pronunțată de Curtea de Apel Suceava – Secția I civilă, prin care a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant.

În cauză, prin cererea de chemare în judecată, întemeiată pe dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituția României, republicată, art. 1349 și art. 1373 C.civ. român, art. 5 și art. 6 din Convenție, reclamantul a solicitat obligarea pârâților statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și statul francez, prin Ambasada Franței, la plata sumei de 10.000 lei, daune materiale, și a sumei de 500.000 euro, daune morale, ca urmare a arestării, deținerii și condamnării nelegale, măsuri luate de autoritățile judiciare române și franceze.

În fapt, la data de 24 mai 2011, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, ca autoritate judiciară competentă de executare, a formulat propunerea de luare a măsurii arestării reclamantului, pe baza semnalării transmise ca urmare a emiterii mandatului european de arestare de către autoritățile judiciare franceze.

În semnalarea înaintată de către Biroul Național SIRENE s-a reținut că mandatul european de arestare a fost emis la data de 22 iulie 2006 de Tribunalul de Mare Instanță din Lille, pentru săvârșirea infracțiunilor de furt armat, extorcare cu arme și furt cu arme de violență.

Autoritățile judiciare franceze au stabilit că există o legătură incontestabilă și neîntreruptă între diferitele acte de agresiune și furtul de mașini, iar identitatea persoanei solicitate a fost stabilită pe baza testului ADN făcut în urma găsirii unor pete de sânge pe parbrizul unui autovehicul furat. Acest test ADN, în urma consultării bazei de date, a condus către persoana reclamantului, indicându-se că persoana căreia îi aparținea ADN-ul fusese eliberată dintr-un penitenciar din Franța. În aceste condiții, reclamantul a fost condamnat în lipsă la o pedeapsă de 2 ani închisoare.

Prin Sentința penală nr. 57/2011, Curtea de Apel Suceava a admis cererea de executare a mandatului european de arestare emis de Tribunalul de Mare Instanță din Lille Franța și a dispus predarea reclamantului autorităților judiciare emitente.

În procedura de executare a mandatului european de arestare, reclamantul a învederat că nu a fost niciodată în Franța, ci doar în Italia, în perioada 2004-2005, susținând că este nevinovat și că există neconcordanțe cu privire la datele sale de stare civilă indicate de statul francez. Reclamantul a arătat că, în perioada în care autoritățile judiciare franceze pretind că au fost săvârșite infracțiunile de care a fost acuzat, nu a părăsit România, solicitând verificări suplimentare, însă cererea i-a fost respinsă de către instanța de judecată.

Totodată, reclamantul a mai susținut existența unui motiv obligatoriu de refuz al predării prevăzut în art. 21 din Legea nr. 302/2004, respectiv la încălcarea dreptului la un proces echitabil prin aceea că procesul din Franța s-a desfășurat în lipsa sa, deși autoritățile judiciare franceze îi cunoșteau adresa și au tratat cu indiferență neconcordanțele din mandatul de arestare referitoare la expertiza ADN și lipsa antecedentelor penale.

După predarea autorităților franceze, s-a dispus rejudecarea sa în stare de arest, ceea ce, în opinia reclamantului, a constituit o încălcare a art. 5 paragr. 1 și art. 6 din Convenție. În acest sens, reclamantul a indicat cauza Sâncrăian contra României.

În cauza civilă, statul francez, prin Ambasada Franței, a depus întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței generale a instanțelor române de a soluționa petitul îndreptat împotriva statului francez, față de principiul imunității de jurisdicție consacrat prin art. 2 din Carta Organizației Națiunilor Unite, prin art. 1, art. 29 și art. 31 din Convenția cu privire la relațiile diplomatice, încheiată la Viena la 18 aprilie 1961 și ratificată de România prin Decretul nr. 566/1968[19], precum și prin Convenția Națiunilor Unite cu privire la imunitățile de jurisdicție ale statelor și bunurilor acestora, ratificată de România prin Legea nr. 438/2006[20].

S-a mai arătat că statul francez se bucură de imunitatea de jurisdicție civilă, administrativă și penală, astfel încât nici reprezentantul său în România, care beneficiază de drepturile agentului diplomatic, nu poate să dețină calitatea de pârât în cauză.

Ambasada Franței a învederat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1066 și art. 1069 din Codul de procedură civilă român (în continuare C.pr.civ. român), fiind exclusă o alegere de competență. În subsidiar, a arătat că litigiul are cele mai strânse legături cu Franța, iar soluționarea sa în România ar face anevoioasă, dacă nu imposibilă, administrarea probatoriilor și, în ipoteza unei hotărâri favorabile reclamantului, punerea în executare silită împotriva statului francez.

Pe fondul cauzei, Ambasada Franței a relevat că susținerile reclamantului din cererea de chemare în judecată sunt neîntemeiate, întrucât din cuprinsul hotărârii penale pronunțate de instanța franceză rezultă că domiciliul reclamantului nu era cunoscut, aspect ce rezultă și din mandatul de arestare. Reclamantului i-au fost respectate drepturile procesuale, atât cu ocazia derulării procedurii în Franța, cât și pe parcursul procedurilor derulate în România, fiindu-i asigurat accesul la asistență judiciară din oficiu. Deopotrivă, reclamantul a putut opta pentru alegerea unui apărător, iar cauza a fost soluționată într-un termen rezonabil, în concordanță cu art. 6 din Convenție. Totodată, după predarea reclamantului, cauza penală din Franța a fost rejudecată, iar acesta a fost achitat.

Prin Sentința civilă nr. 97/2015, Tribunalul Botoșani a admis excepția necompetenței generale a instanțelor române în soluționarea acțiunii reclamantului în contradictoriu cu statul francez, prin Ambasada Franței, și a respins acțiunea față de acest pârât, ca inadmisibilă. S-a disjuns capătul de cerere, având ca obiect despăgubiri, formulat în contradictoriu cu pârâtul statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin Sentința civilă nr. 749/2015, aceeași instanță a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, reținând, în esență că instanțele penale române care au executat mandatul european de arestare, emis de autoritățile judiciare franceze, nu au fost învestite cu verificarea legalității și temeiniciei hotărârii pronunțate de instanța străină. În cadrul acestei proceduri, autoritatea judiciară competentă verifică îndeplinirea condițiilor expres prevăzute în Legea nr. 302/2004 și, dacă se constată că faptele reclamate se regăsesc printre faptele enumerate în art. 96 din acest act normativ, precum și faptul că nu există motive de refuz pentru executarea mandatului și nici pentru amânarea sau condiționarea predării în accepțiunea art. 97 din aceeași lege, dispune predarea.

Din perspectiva dispozițiilor art. 1349, 1357 și urm. C.civ. român, pentru atragerea răspunderii civile, o faptă este ilicită atunci când este contrară legilor imperative și bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective și intereselor legitime ale celorlalte persoane; deci, fapta este ilicită în cazul în care conduita în cauză este contrară legii în sens larg. Or, în procedura emiterii (executării – sic!) mandatului european de arestare, instanța a verificat îndeplinirea condițiilor prevăzute în Legea nr. 302/2004, reclamantului fiindu-i respectate drepturile legale și procedurale.

În ceea ce privește raportul de cauzalitate, prima instanță civilă română a apreciat că din motivele invocate în cererea de chemare în judecată nu rezultă existența acestui raport.

Prin Decizia nr. 294/2016, Curtea de Apel Suceava – Secția I civilă a respins apelul declarat de reclamant, ca tardiv formulat.

2.2.5. Cauza privind pe reclamanta C.A.-I. (dosarul nr. 7163/118/2015 al Tribunalului Constanța):

15. Prin Sentința civilă nr. 783/2016, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. 7163/118/2015, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta C.A.-I. în contradictoriu cu pârâtul statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

În cauză, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata următoarelor sume:

– 9.519.86 euro și 154.524 forinți, echivalentul în lei la data plății, cu titlu de prejudiciu material suferit ca urmare a reținerii și arestării preventive nelegale, în timpul urmăririi penale, compus din 8.000 euro, echivalentul în lei la data plății – venitul mediu lunar de care a fost lipsită în perioada arestării preventive în Germania și Ungaria; 791,35 euro, echivalentul în lei la data plății – onorariul de avocat achitat pentru procedura de extrădare în Ungaria; 154.524 forinți, echivalentul în lei la data plății – onorariul de avocat achitat în procesul penal în Ungaria; 728,51 euro, echivalentul în lei la data plății – contravaloarea recuperării psihologice după eliberarea sa, urmare a privării nelegale de libertate pe o durată de 39 de zile;

– 400.000 euro, echivalentul în lei la data plății, cu titlu de prejudiciu moral suferit ca urmare a privării sale de libertate pentru 39 de zile, în perioada 4 ianuarie 2015-11 februarie 2015, din culpa organelor de poliție române, cât și pentru denigrarea sa anterior reținerii (rezultată din corespondența organelor de poliție române și ungare), precum și în timpul reținerii nelegale.

În motivare, reclamanta a arătat că, la data de 4 ianuarie 2015, a fost arestată pe aeroportul Köln/Bonn din Germania, în baza mandatului de arestare european și internațional emis pe numele său de organele judiciare ungare.

Reclamanta a arătat că a fost privată de libertate 39 de zile, în perioada 4 ianuarie 2015-11 februarie 2015, fiind cercetată pentru săvârșirea infracțiunilor de: înșelăciune cu consecințe deosebit de grave – o faptă; tentativă la înșelăciune cu consecințe extrem de mari – 2 fapte; tentativă la înșelăciune cu consecințe deosebit de grave – o faptă; spălare de bani – o faptă; fals în acte publice – 4 fapte; uz de fals în acte publice – 4 fapte.

În baza identificării sale de către autoritățile din România ca fiind A.V.B., potrivit înregistrărilor bancare și planșelor foto aferente, a fost reținută în Germania la 4 ianuarie 2015, în baza mandatului european și internațional de arestare al Judecătoriei de Ocol Debrecen.

Ulterior, în temeiul mandatului de extrădare al Înaltei Curți Federale de Apel din Köln, emis la 8 ianuarie 2015, și al Deciziei aceleiași instanțe din 22 ianuarie 2015, îndreptată prin Decizia din 23 ianuarie 2015, a fost extrădată în Ungaria la 10 februarie 2015, unde a fost reținută și arestată preventiv până la 13 februarie 2015.

La data de 11 februarie 2015, a fost audiată de organele de urmărire penală ungare, ocazie cu care a negat învinuirile ce i se aduceau, și anume că, în perioada 1 ianuarie 2014-6 martie 2014, s-ar fi prezentat sub o identitate falsă, cu un pașaport fals olandez, și ar fi înființat două societăți în Slovacia și Ungaria, iar împreună cu un complice ar fi intervenit în activitatea comercială a mai multor operatori economici (între beneficiar și prestator), notificând beneficiarii cu privire la schimbarea conturilor bancare ale prestatorilor și solicitându-le efectuarea plăților în conturile bancare notificate.

În urma audierii personalului instituțiilor bancare implicate și a unor salariați ai societăților și după confruntarea cu martorii, autoritățile judiciare ungare au concluzionat că nu este autoarea infracțiunilor sus-menționate, motiv pentru care la data de 11 februarie 2015 au dispus încetarea urmăririi penale și punerea sa în libertate.

La data de 12 februarie 2015, a fost pronunțată Hotărârea nr. 335/2014/79 de Parchetul General Jud. Hajdú-Bihar prin care s-a stabilit că nu reclamanta este autoarea infracțiunilor sus-menționate, dispunându-se încetarea urmăririi penale.

La aceeași dată, prin încheierea Judecătoriei de Ocol din Debrecen a fost retras mandatul european și internațional de arestare emis împotriva sa la 3 septembrie 2014.

Din adresa emisă la 23 iunie 2015 de Parchetul General Jud. Hajdú-Bihar (comunicată apărătorului reclamantei din Ungaria) rezultă că, pe baza datelor existente inițial, precum și a înregistrărilor video din societățile bancare pe care erau vizibili suspecții cu identitate necunoscută la acel moment, s-a presupus că autorii căutați ar fi cetățeni români, iar în urma solicitării poliției ungare către Inspectoratul de Poliție Județean Bihor, în baza Convenției de punere în aplicare a Acordului Schengen, au fost trimise mai multe fotografii și înregistrări video către organele de poliție din România.

În acest context, prin adresa nr. 322996 din 24 aprilie 2014, emisă de Inspectoratul de Poliție Județean Brăila – Poliția orașului Însurăței, organele de poliție române au precizat că autoarea infracțiunilor cunoscută sub numele A.V.B. putea fi una și aceeași persoană cu reclamanta, anexând în dovedire fișa personală. Reclamanta a susținut că, în baza acestei adrese, a fost emis de către autoritățile ungare mandatul european și internațional de arestare pe numele său, considerând astfel că eroarea aparține exclusiv organelor de poliție române, în special șefului Poliției orașului Însurăței. De asemenea, a arătat că inclusiv fișa sa personală anexată adresei-răspuns din partea organelor de poliție române nu corespunde realității, nefiind actualizată sub aspectul stării civile, al sursei de venit și al fotografiei. Consecutiv, reprezentantul Schengen al Inspectoratului de Poliție Județean Bihor a transmis la 28 aprilie 2014 un e-mail la poliția ungară din Hajdú-Bihar prin care a denigrat-o.

Consecința erorii organelor de poliție române a fost arestarea sa nelegală pentru 39 de zile de către autoritățile germane și ungare, perioadă în care a fost supusă unor tratamente degradante.

În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 5 paragr. 1 din Convenție, art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenție și Decizia nr. 45/1998 a Curții Constituționale a României[21].

Prin întâmpinare, pârâtul statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, arătând că față de data punerii în libertate (11 februarie 2015) și data încetării urmăririi penale (12 februarie 2015), termenul de 6 luni prevăzut de art. 541 alin. (2) C.pr.pen. român a fost depășit.

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a arătat că, față de temeiul de drept al cererii de chemare în judecată – art. 1357-1358 C.civ. român –, termenul de prescripție este de 3 ani. Totodată, a învederat că nu pârâtul este cel care a pronunțat actele de urmărire penală, ci fapta prejudiciabilă imputată autorităților statului român constă în comunicarea eronată a datelor sale de identitate care au condus la o greșită identificare, în scopul aducerii la îndeplinire a mandatului de arestare emis de autoritățile ungare pe numele altei persoane.

Prin Încheierea de ședință din 3 februarie 2016, Tribunalul Constanța a admis excepția prescripției dreptului la acțiune prin raportare la dispozițiile art. 539 C.pr.pen. român și a stabilit că obiectul învestirii în continuare îl constituie pretențiile întemeiate pe dispozițiile din Codul civil român privind răspunderea civilă delictuală.

Pe fondul cauzei, prima instanță română a reținut că principiul răspunderii civile delictuale enunțat de art. 1357 C.civ. român se coroborează cu prevederile art. 52 alin. (3) din Constituția României, republicată, atunci când prejudiciile sunt cauzate prin erori judiciare, precum și cu cele ale art. 1 alin. (3) din Constituția României, republicată, în conformitate cu care statul de drept garantează respectarea demnității, a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.

Este real că în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii libertății în mod nelegal produse în cadrul unui proces penal, devin incidente dispozițiile art. 539 și urm. C.pr.pen. român, ca normă cu caracter special corelată cu cea constituțională care are caracter general, precum și cu principiul consacrat prin art. 1357 C.civ. român. Textul sus-menționat nu supune sferei „erorilor judiciare” doar situațiile create în exercițiul atribuțiilor judecătorului sau procurorului în procesul penal, ci și împrejurările care induc, prin măsurile luate, o privare sau o restrângere a libertății în mod nelegal, constatate în condițiile legii, precum și o vătămare a drepturilor persoanei supuse acestei proceduri.

Or, în speță, deși nu s-a pus în discuție nelegalitatea vreunei măsuri dispuse în legătură cu reținerea sau arestarea preventivă a reclamantei, aceste măsuri fiind luate de statul german și statul ungar, totuși instanța este chemată să analizeze pretențiile din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O., fapta prejudiciabilă fiind pusă în legătură cu o eroare intervenită într-o procedură penală, invocându-se o răspundere obiectivă a statului român (înțeles ca ansamblu articulat al autorităților publice, conform jurisprudenței C.E.D.O.) întemeiată pe garanția pentru buna funcționare a autorităților române (în speță, autoritățile de poliție).

Aceasta fiind premisa de la care a pornit construcția juridică pe care  s-a fundamentat reclamanta, s-a solicitat instanței să stabilească faptul că toate măsurile suportate s-au datorat erorii de identificare din partea organului de poliție român. În acest mod operează verificarea întrunirii condițiilor prevăzute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, întrucât situația premisă – confundarea reclamantei cu o altă persoană – care a generat conținutul faptei imputabile statului român, a cauzat consecințe pe care reclamanta le-a relaționat de acest context și le-a atribuit valențe, de la cauză la efect.

Convenția stabilește că încălcarea unuia dintre drepturile fundamentale de către autoritățile statale conferă titularului acestora un drept de recurs efectiv în fața instanțelor naționale. Articolul 13 din Convenție impune statelor să prevadă o cale de atac internă pentru a răspunde unei plângeri credibile, conform Convenției, și să acorde reparații corespunzătoare pentru orice încălcare constatată.

Așa fiind cadrul general de evaluare a tezei răspunderii civile delictuale, nu au legătură trimiterile făcute de reprezentantul Ministerului Public, în cadrul concluziilor orale, la dispozițiile Legii nr. 302/2004 sau ale Legii nr. 141/2010 privind înființarea, organizarea și funcționarea Sistemului Informatic Național de Semnalări și participarea României la Sistemul de Informații Schengen[22], republicată.

Din dispozițiile art. 1357 C.civ. român rezultă că patru condiții ale răspunderii civile delictuale trebuie îndeplinite cumulativ: fapta ilicită producătoare de prejudicii, prejudiciul, vinovăția și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudicii.

În speță, reclamanta a susținut că fapta ilicită constă în eroarea judiciară a organelor de poliție române: Inspectoratul de Poliție Județean Bihor – reprezentantul Schengen – și Inspectoratul de Poliție Județean    Brăila – Poliția orașului Însurăței.

În cadrul anchetării infracțiunii de fraudă cu valori semnificativ de mari de către Inspectoratul General al Poliției – Direcția penală – Biroul de securitate economică Jud. Hajdú-Bihar din Ungaria, referentul cauzei a contactat Inspectoratul de Poliție Județean Bihor – România, în temeiul normelor de cooperare Schengen, solicitând sprijin în vederea identificării autorilor, existând date că aceștia ar fi fost cetățeni români. Totodată, a transmis fotografii și înregistrări video. Inspectoratul de Poliție Județean Bihor a înaintat solicitarea și înregistrările venite din Ungaria către organele poliție din țară, de unde au venit răspunsurile.

Astfel, de la Poliția orașului Însurăței, județul Brăila a venit adresa nr. 322996/24.04.2014 în care s-a menționat că: se pare că una dintre persoanele suspecte din imaginile puse la dispoziție corespunde cu semnalmentele numitei C.A.-I., fiica lui I. și A., născută la data de 4 octombrie 1989 în Brăila. S-a mai precizat în adresă că din verificările efectuate a rezultat că persoana în cauză este cunoscută că practica activității de prostituție în statele Uniunii Europene. Odată cu acest răspuns, a fost transmisă fișa de evidență a reclamantei de la Direcția pentru evidenta persoanelor și administrarea bazelor de date (în continuare DEPABD).

Așadar, lucrătorul de poliție nu a stabilit în mod cert identitatea dintre persoana căutată, A.V.B., și reclamantă, acest aspect nefiind, de altfel, de competența sa, ci a transmis niște informații în cadrul atribuțiilor de serviciu, făcând referire la semnalmente, adică la caracteristici exterioare, înaintând, totodată, fișa de evidență a persoanei unde se afla aplicată fotografia acesteia. Este de observat că lucrătorul de poliție a folosit verbul „a părea”, și nu „a fi”. Cu alte cuvinte, caracteristicile exterioare erau aparența, și nu certitudinea.

Analiza tuturor informațiilor primite, inclusiv a concordanței dintre fotografia reclamantei din fișa de evidență DEPABD cu fotografiile din înregistrările bancare, respectiv stabilirea cu certitudine a faptului că persoana căutată era chiar reclamanta, era de competența și responsabilitatea organelor și autorităților germane și ungare care au luat măsura emiterii mandatului european și internațional de arestare și au efectuat în continuare cercetarea penală.

În ceea ce privește e-mailul transmis către referentul ungar din Hajdú-Bihar, sub un prim aspect, s-a reținut că, din dosar, nu rezulta cu certitudine că adresa de e-mail de expediere aparține polițistului român, iar, sub un alt aspect, s-a constatat că expeditorul a făcut referire la niște informații primite, fără a o denigra pe reclamantă.

Curtea de Apel Constanța – Secția I civilă, respingând apelul declarat de către reclamantă, ca nefondat, a reținut că hotărârea primei instanțe române a fost motivată conform exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C.pr.civ. român și art. 6 din Convenție.

În ceea ce privește critica din apelul reclamantei vizând nevalorificarea întregului material probator administrat și greșita apreciere a probelor, instanța română de apel a constatat că prima instanță română a indicat în mod expres probatoriile pe baza cărora a concluzionat asupra inexistenței faptei ilicite.

Pe de altă parte, neexaminarea celorlalte mijloace de probă administrate, respectiv hotărârea de achitare pronunțată de autoritățile din Ungaria și celelalte înscrisuri care dovedesc condițiile în care a intervenit reținerea și arestarea preventivă și durata acestora, precum și declarația martorului, nu reprezintă o încălcare, de către judecătorul fondului, a obligațiilor prevăzute în art. 22 alin. (2) C.pr.civ. român, ci a fost consecința lipsei de relevanță a acestor înscrisuri în stabilirea existenței faptei ilicite a pârâtului.

Astfel, cu referire la hotărârea penală pronunțată de autoritățile judiciare din Ungaria, s-a reținut că art. 1357 C.civ. român pe care se întemeiază pretenția de despăgubire dedusă judecății nu condiționează angajarea răspunderii civile delictuale de constatarea prealabilă a nelegalității detenției și arestării preventive de către un organ judiciar abilitat în sensul legii, ca în ipoteza reglementată de art. 539 alin. (1) C.pr.pen. român. Pe de altă parte, mențiunea din considerentele acestei hotărâri, potrivit căreia mandatul european și internațional de arestare a fost emis ca urmare a identificării reclamantei de către autoritățile din România, nu se opune cu autoritate de lucru judecat instanței civile române, și nici nu justifică, prin ea însăși, îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, pentru că, atât emiterea mandatului de arestare, cât și măsurile privative de libertate aplicate reclamantei au fost dispuse în conformitate cu reglementările interne ale statelor pe teritoriul cărora au fost aplicate.

Critica referitoare la greșita apreciere a probatoriilor administrate cu privire la existența faptei ilicite a pârâtului a fost apreciată ca neîntemeiată, întrucât din adresa emisă la data de 24 aprilie 2014 de Poliția orașului Însurăței și din comunicarea Inspectoratului de Poliție Județean Bihor către autoritățile din Ungaria – despre care se pretinde că au stat la baza măsurilor privative de libertate luate împotriva reclamantei apelante – rezultă lipsa caracterului cert al identificării realizate și lipsa de relevanță a conținutului celei de-a doua comunicări în demararea procedurilor penale declanșate de autoritățile judiciare germane și ungare împotriva titularei acțiunii.

Termenii folosiți în cuprinsul adresei Poliției orașului Însurăței nu stabilesc cu certitudine existența identității la care se referă apelanta, ci, mai mult, accentuează lipsa unei astfel de certitudini prin folosirea sintagmei „se pare”, care subliniază faptul că asemănarea dintre semnalmentele uneia dintre persoanele înregistrate și reclamantă nu este în afara oricărui dubiu, deci că este doar posibilă.

Nu infirmă această concluzie trimiterea pe care organul de poliție a făcut-o la „semnalmentele” reclamantei, pentru că ele reprezintă totalitatea datelor, caracteristicilor exterioare după care o persoană poate fi identificată. Or, atâta vreme cât singurele informații pe care emitentul adresei le avea la dispoziție pentru posibila identificare erau anumite înregistrări video, este evident că acesta nu se putea raporta decât la aspectele exterioare ale persoanelor verificate.

Certitudinea identificării realizată de către organele de poliție române nu poate fi dedusă nici din faptul indicării numelui și prenumelui reclamantei, a datelor personale, precum și nici din comunicarea fișei sale personale, pentru că posibilitatea ca una dintre persoanele care apare în înregistrările comunicate să corespundă semnalmentelor unui cetățean român nu putea fi indicată în mod abstract, ci prin indicarea efectivă a persoanei cu privire la care ea a fost reținută, ale cărei date se impuneau a fi în mod complet transmise autorităților judiciare ungare, tocmai în scopul efectuării verificărilor necesare pentru stabilirea identității autorilor faptei penale cercetate.

Cercetarea acestor informații, inclusiv a concordanței dintre fotografia reclamantei, existentă pe fișa de evidență a DEPABD, cu fotografiile din înregistrările bancare deja deținute, precum și stabilirea cu certitudine a faptului că reclamanta era una dintre persoanele căutate reveneau organelor de poliție și celor judiciare din Germania și Ungaria care au emis mandatul european și internațional de arestare și au efectuat cercetarea penală.

Concluzia reținută de instanța de fond a fost apreciată ca fiind conformă cu jurisprudența C.E.D.O., care a stabilit că, din moment ce art. 5 paragr. 1 din Convenție impune ca orice măsură privativă de libertate să fie conformă normelor interne ale unui stat contractant în care aceasta se aplică, înseamnă că o persoană care se găsește pe teritoriul unui stat contractant nu poate fi reținută sau arestată decât potrivit normelor legale din acel stat.

Prin urmare, simpla indicare a posibilității ca una dintre persoanele care apăreau în înregistrările comunicate de autoritățile ungare să corespundă semnalmentelor reclamantei, indicată de organele poliției române, nu putea constitui decât un element supus verificării procedurale judiciare străine, fără a justifica, prin ea însăși, aplicarea măsurilor privative de libertate la care a fost supusă reclamanta.

Curtea de Apel Constanța a subliniat și faptul că expunerea situației de fapt din acțiune vizează, de fapt, natura tratamentelor și caracterul nelegal al măsurilor privative de libertate la care reclamanta a fost supusă de autoritățile străine, iar legalitatea măsurilor pe care acestea le-au dispus cu privire la starea de libertate a reclamantei putea fi verificată doar într-o procedură judiciară conform normelor interne ale statelor respective.

În ceea ce privește comunicarea reprezentantului Inspectoratului de Poliție Județean Bihor către omologul său din Ungaria, s-a reținut că, distinct de aspectul referitor la identitatea adresei de e-mail de pe care aceasta a fost transmisă și fără a contesta caracterul neadecvat al termenului folosit în conținutul său, informația respectivă este, în sine, irelevantă în demararea procedurilor judiciare penale declanșate împotriva reclamantei și, pe cale de consecință, și în soluționarea cauzei, pentru că răspunderea civilă delictuală a intimatului-pârât a fost raportată la greșita identificare a reclamantei ca fiind una dintre persoanele ce apăreau în înregistrările transmise de autoritățile ungare.

§ 3. Esența problemei de drept. Plan de analiză

16. Se ridică o problemă sensibilă a cooperării judiciare internaționale în materie penală, insuficient reglementată la nivel european și în dreptul românesc, referitoare la răspunderea statelor pentru privarea de libertate în cursul procedurii de executare a mandatului european de arestare.

În această privință, mai multe probleme urmează a fi discutate, încercând a le oferi răspuns.

În primul rând, trebuie stabilit dacă, raportat la mecanismul mandatului european de arestare, la principiile care îl guvernează, astfel cum au fost enunțate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, la regulile de transpunere din legislația națională a României, ca stat de executare, răspunderea pentru privarea de libertate a persoanelor solicitate revine exclusiv statului membru solicitant, statului membru de executare, ori dacă există o răspundere comună ori partajată a acestora, precum și condițiile în care răspunderea patrimonială a fiecăruia dintre statele implicate în procedură poate fi atrasă.

În al doilea rând, în măsura în care se acceptă ideea unei răspunderi partajate, urmează a se identifica, pornind de la jurisprudența analizată, criteriile pe baza cărora se poate stabili caracterul ilicit al faptei ce deschide persoanei vătămate, într-un drept fundamental – dreptul la libertate și siguranță –, calea unei acțiuni civile pentru repararea prejudiciului suferit.

17. Dată fiind natura obiectivă a acestui tip de răspundere, din perspectiva prezentei analize, singurele elemente care interesează, dintre cele prevăzute în art. 1357 alin. (1) C.civ. român[23], sunt doar fapta ilicită și legătura de cauzalitate.

18. Analiza sub acest aspect va fi circumscrisă situațiilor predominante din jurisprudența conturată până la acest moment, cu observarea și a două cazuri în care arestarea provizorie nu era justificată de executarea unui mandat european de arestare.

19. Astfel, cinci dintre cele opt cauze prezentate pe larg în secțiunile precedente pot fi circumscrise următoarelor tipologii[24]:

a) infracțiunile au fost săvârșite în străinătate de persoane care, în mod fraudulos, și-au însușit identitatea unor cetățeni români;

b) autoritățile judiciare străine au emis mandate europene de arestare în scopurile prevăzute de art. 1 alin. (1) din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI; în unele situații, autorităților judiciare române le-au fost furnizate fotografii ale persoanelor solicitate; din datele spețelor nu rezultă că aceste din urmă autorități ar fi avut la dispoziție amprente digitale ale persoanelor căutate, nici dacă mandatele completate potrivit Anexei la decizia-cadru sus-menționată indicau existența și posibilitatea transmiterii acestor date, precum și persoana care putea fi contactată în scopul obținerii acestor informații sau a unui profil ADN (în cazul în care acestea puteau fi comunicate, dar nu au fost incluse);

c) în fața autorităților judiciare române, persoanele prezentate în vederea reținerii, arestării provizorii și predării fie au ridicat obiecții privind identitatea, fie, deși nu au ridicat formal aceste obiecții, au declarat că nu sunt persoanele căutate ori că nu au comis infracțiunile de care erau acuzate. Unii dintre reclamanții din cauzele analizate au consimțit la predare, arătând expres că doresc să-și lămurească situația judiciară în străinătate;

d) în toate situațiile, procurorul a dispus reținerea și a sesizat curtea de apel competentă în vederea arestării și predării;

e) în majoritatea situațiilor, instanțele au dispus arestarea și, doar în două cazuri, datorită necesității verificări mai amănunțite a identității și obținerii unor informații suplimentare din partea autorităților judiciare solicitante, instanțele s-au orientat spre luarea altor măsuri de natură a preveni fuga persoanelor (controlul judiciar, obligarea de a nu părăsi localitatea). Aceste din urmă instanțe, la finalul procedurii, constatând că persoanele ce le-au fost prezentate nu sunt cele căutate, au refuzat executarea mandatelor;

f) după predarea reclamanților, autoritățile judiciare solicitante au constatat că aceștia nu sunt autorii infracțiunilor;

g) unele mandate europene de arestare au fost retrase după predare sau în urma refuzului de predare.

În alte două cauze, caracterul nelegal al privării de libertate în privința reclamanților în procedurile de executare a unor mandate europene de arestare emise de autoritățile judiciare din Ungaria și, respectiv, Spania, a fost stabilit pe baza hotărârii judecătorești pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție din România – Secția penală prin care s-a observat că infracțiunea pentru care se solicita predarea nu era menționată în lista prevăzută în art. 2 alin. (2) al Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI[25]; reținerea, arestarea și restrângerea libertății s-au făcut în baza unei alerte transmise de autoritățile spaniole care viza doar citarea reclamantului și în fața instanțelor străine, nu executarea unei pedepse sau arestări preventive[26].

20. Ultima cauză[27] prezentată nu relevă o problemă propriu-zisă din perspectiva emiterii/executării de către autoritățile judiciare române a unui mandat european de arestare, ci acțiunile reclamate în litigiul civil ca fiind cauzatoare de prejudicii s-au plasat într-un context cauzal mai amplu, în care singura contribuție a organelor de poliție române a fost aceea de a oferi informații în scopul identificării unei persoane care a săvârșit infracțiuni pe teritoriul Ungariei, folosindu-se de o identitate falsă. Ca atare, problema nu s-a pus din perspectiva aplicării Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI și a dispozițiilor din Legea nr. 302/2004.

21. În al treilea rând, vom analiza: dacă prevederile art. 103¹ (3) din Legea nr. 302/2004 enunță singurele ipoteze în care o persoană poate obține repararea pagubei materiale sau morale în cazul privării sau restrângerii libertății în baza unor semnalări în vederea arestării sau a unor mandate europene de arestare; dacă repararea este suportată doar de statul membru emitent ori dacă pentru aceleași prejudicii poate fi atrasă răspunderea statului român, ca stat membru de executare; temeiurile juridice și posibilele ipoteze în care s-ar putea antrena răspunderea sa.

§ 4. Mecanismul mandatului european de arestare. Principiile de funcționare și echilibrul acestora. Consecințe în planul răspunderii statelor membre pentru încălcarea dreptului la libertate și siguranță consacrat de art. 5 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și de art. 6 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

4.1. Principiul recunoașterii reciproce întemeiat pe un grad ridicat de încredere între statele membre

22. Încă de la primele sale hotărâri asupra Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că mecanismul mandatului european de arestare a înlocuit sistemul multilateral de extrădare între statele membre cu un sistem de predare între autoritățile judiciare a persoanelor condamnate sau bănuite, în scopul executării sentințelor de condamnare sau a urmăririlor, având ca „piatră de temelie” principiul recunoașterii reciproce[28].

Totodată, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a precizat că recunoașterea reciprocă a mandatelor de arestare emise în diferite state membre conform dreptului statului emitent respectiv necesită armonizarea actelor cu putere de lege și a normelor administrative referitoare la cooperarea judiciară în materie penală și, mai exact, a normelor privind condițiile, procedurile și efectele predării între autoritățile naționale[29].

23. Astfel, Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI vizează, prin introducerea unui nou sistem simplificat și mai eficient de predare a persoanelor condamnate sau bănuite că au încălcat legea penală, facilitarea și accelerarea cooperării judiciare în scopul de a contribui la realizarea obiectivului atribuit Uniunii Europene de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție, întemeindu-se pe gradul ridicat de încredere care trebuie să existe între statele membre[30].

Un obiectiv major al noilor proceduri introduse prin decizia-cadru sus-menționată l-a constituit eliminarea întârzierilor inerente sistemului anterior de extrădare. După introducerea mandatului european de arestare, termenul mediu de predare a persoanelor care au consimțit la predare a fost redus la  14-17 zile, iar termenul mediu de predare a persoanelor care nu au consimțit a fost de 48 de zile[31]. Or, tocmai acesta este obiectul deciziei-cadru sus-menționate în ceea ce privește, printre altele, normele privind categoriile de infracțiuni enumerate pentru care nu există o verificare a dublei incriminări [art. 2 alin. (2)], motivele de neexecutare obligatorie sau facultativă a unui mandat european de arestare [art. 3 și art. 4][32], conținutul și forma acestuia din urmă (art. 8), transmiterea unui astfel de mandat și procedura de transmitere (art. 9 și art. 10), garanțiile minimale care trebuie acordate persoanelor căutate sau arestate (art. 11-14), termenele și procedurile pentru decizia de executare a mandatului (art. 17) și termenele pentru predarea persoanelor căutate (art. 23)[33]

24. Dimensiunea substanțială a principiului recunoașterii reciproce este explicată în concluziile avocatului general D.R-J.C. prezentate în cauza Advocaten voor de Wereld VZW (cit. supra). Astfel, spre deosebire de mecanismul extrădării care pune în contact două state suverane ce acționează de la început de pe poziții autonome și în care se ține seama de motive ce depășesc universul strict juridic și intră în domeniul relațiilor internaționale, unde principiului oportunității joacă un rol semnificativ[34], cooperarea judiciară se realizează în cadrul unui sistem juridic supranațional de integrare în care statele membre au renunțat parțial la suveranitatea lor și au transferat competențe către instanțe independente dotate cu atribuții normative[35].

În această situație, legătura nu se stabilește între state ermetic închise, ci ideea este de a acorda un sprijin unei persoane cu care împărtășim principii, valori și angajamente și de a crea astfel o rețea internațională cu propriile sale surse de drept specifice, de o forță variabilă, însă în final obligatorii, în scopul de a preveni criminalitatea și de a lupta împotriva acesteia într-un spațiu unic de libertate, securitate și justiție, această rețea instituțională facilitând cooperarea între state și armonizarea dreptului penal al acestora[36].

25. În acest context, de încredere reciprocă, orice apreciere asupra oportunității se dovedește lipsită de pertinență, controlul reducându-se la un aspect strict juridic. Nu există state suverane cărora le este permis să coopereze în cazuri individuale, ci membri ai Uniunii Europene obligați să-și acorde reciproc asistență din momentul în care infracțiunea de interes comun a fost săvârșită[37].

De aceea, Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI prezumă existența reciprocității și a dublei incriminări pentru a anumite comportamente, dintre cele mai grave, limitând motivele de refuz de asistență, fără a lăsa cea mai mică marjă de apreciere puterii politice[38].

26. În același context, arestarea și punerea la dispoziție efectuate cu ocazia unui mandat european de arestare nu sunt sancțiuni. Judecătorul solicitat verifică dacă sunt îndeplinite elementele care îi permit să predea o persoană aflată în aria sa de competență judecătorului care a emis mandatul, însă nu trebuie să cunoască fondul cauzei mai mult decât este necesar pentru procedura predării și trebuie să se abțină de la a evalua probele și a se pronunța cu privire la vinovăție[39].

27. Anticipând parcă jurisprudența ulterioară a Curții de Justiție a Uniunii Europene în care se va pune problema armonizării principiului încrederii și recunoașterii reciproce cu principiul respectării drepturilor fundamentale, același avocat general arăta: „Carta [drepturilor fundamentale a Uniunii Europene] trebuie să se impună ca un instrument esențial de interpretare pentru apărarea drepturilor fundamentale care face parte din patrimoniul statelor membre. Această provocare trebuie asumată cu prudență, dar în același timp cu vigoare, cu deplina convingere că, dacă protecția drepturilor fundamentale are un caracter indispensabil în pilonul comunitar, cu atât mai mult nu se poate renunța la ea în cadrul celui de-al treilea pilon, deoarece, prin însăși natura conținutului său, este susceptibilă de a influența esența libertății personale, fundamentul tuturor celorlalte libertăți”[40].

Pe de altă parte, potrivit considerentului (10) al Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI, mecanismul mandatului european de arestare se bazează pe un grad ridicat de încredere între statele membre, iar punerea sa în aplicare nu poate fi suspendată decât în caz de încălcare gravă și persistentă de către unul dintre statele membre a principiilor enunțate în art. 6 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, constatată de către Consiliu, în aplicarea art. 7 alin. (1) din tratatul menționat anterior, având consecințele prevăzute în alin. (2) al aceluiași articol.

Plecând de la acest considerent și în lumina principiului recunoașterii reciproce, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că, în temeiul art. 1 alin. (2) din decizia-cadru sus-menționată, statele membre sunt obligate, în principiu, să dea curs unui mandat european de arestare, și nu pot refuza executarea unui astfel de mandat decât în cazurile enumerate în aceeași decizie-cadru și în conformitate cu dispozițiile acesteia[41].

28. În altă ordine de idei, principiul recunoașterii reciproce nu implică o obligație absolută de predare, ci sistemul deciziei-cadru sus-menționate, astfel cum reiese din art. 3-5 din această decizie-cadru, dă posibilitatea statelor membre să permită, în anumite situații, autorităților judiciare competente să refuze executarea unei predări[42].

Astfel, cu excepția unor situații excepționale, autoritățile judiciare de executare nu pot refuza să execute un mandat european de arestare decât în cazurile, enumerate exhaustiv, de neexecutare prevăzute de decizia-cadru  sus-menționată, iar executarea mandatului european de arestare nu poate fi supusă decât uneia dintre condițiile limitative prevăzute de aceeași decizie-cadru. Altfel spus, predarea constituie principiul, refuzul predării fiind conceput ca o excepție care trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte[43].

Caracterul enumerării motivelor de neexecutare prevăzute în art. 3 și art. 4 din decizia-cadru sus-menționată (în redactarea anterioară modificării aduse prin Decizia-cadru nr. 2009/299/JAI) este explicat în concluziile avocatului general P.M.: „În special, Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI prevede la articolele 3 și 4, motivele de neexecutare a unui mandat european de arestare de către autoritățile judiciare ale statului de executare. Enumerate limitativ de decizia-cadru menționată, pentru a nu pune în pericol chiar principiul predării, primele dintre aceste motive privesc neexecutarea obligatorie, iar celelalte, neexecutarea facultativă. Astfel, din titlul art. 4 („Motive de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare”) reiese că nu motivele sunt cele a căror transpunere de către statele membre ar fi facultativă, ci chiar executarea mandatului european de arestare, lăsată la aprecierea autorităților judiciare naționale”[44].

29. Pe de altă parte, în privința motivelor de refuz prevăzute în art. 4 și art. 5 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, statele membre dispun de o marjă de apreciere, însă aceasta nu este largă. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a evitat să facă referire la o interpretare strictă, dar nici nu a recunoscut că statele membre dispun de o marjă largă de apreciere[45]. În cauza Bob-Dogi, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a avut prilejul să arate că, dincolo de enumerarea limitativă a motivelor de neexecutare, neîndeplinirea unei condiții de legalitate a mandatului european de arestare dintre cele prevăzute în art. 8 alin. (1) din decizia-cadru sus-menționată se adaugă acestor motive de neexecutare. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a observat că, deși lipsa indicării în mandatul european de arestare a existenței unui mandat național nu figurează printre motivele de neexecutare enumerate în art. 3, 4 și 4a din aceeași decizie-cadru și nici nu intră în sfera de aplicare a art. 5 din decizia-cadru sus-menționată[46], iar dispozițiile acestei decizii-cadru nu lasă loc niciunui alt motiv de neexecutare decât cele enumerate în cuprinsul lor, totuși dispozițiile menționate pornesc de la premisa că mandatul european de arestare îndeplinește cerințele de legalitate ale mandatului respectiv prevăzute în art. 8 alin. (1) din decizia-cadru sus-menționată[47], din moment ce acest text cuprinde o cerință de legalitate a cărei respectare constituie o condiție pentru validitatea mandatului european de arestare.

Principiul recunoașterii reciproce, pe baza căruia se consideră că o decizie adoptată de autoritatea judiciară în conformitate cu dreptul statului căruia îi aparține are efect direct și deplin în întreaga Uniune Europeană, astfel încât autoritățile competente ale oricărui alt stat membru trebuie să își dea concursul la executarea acesteia ca și cum ar emana de la o autoritate judiciară a propriului lor stat[48], nu lasă autoritatea judiciară de executare fără un mijloc de protecție a persoanei în cauză, dacă, în mod excepțional, s-ar dovedi că o cerere de predare ar fi de natură să aducă atingere drepturile fundamentale ale acesteia[49]. Altfel spus, nu este vorba despre o încredere oarbă sau fără nicio garanție pentru statul membru de executare[50].

30. Aceleași considerente sunt valabile și în ceea ce privește colaborarea consolidată în cadrul Convenției de punere în aplicare a Acordului Schengen. Astfel, încrederea reciprocă ce stă la baza acestui tip de cooperare presupune acceptarea de către fiecare stat a aplicării dreptului penal în vigoare în celelalte state contractante, chiar și în situația în care aplicarea dreptului lor intern ar conduce la o soluție diferită; sentimentul de încredere reciprocă necesită ca autoritățile competente în cauză din al doilea stat contractant să accepte o decizie definitivă care a fost pronunțată pe teritoriul primului stat contractant, astfel cum a fost comunicată acestor autorități; cu toate acestea, sentimentul de încredere reciprocă nu se poate dezvolta decât dacă al doilea stat contractant este în măsură să se asigure, pe baza înscrisurilor comunicate de primul stat contractant, că decizia în cauză luată de autoritățile competente din acest dintâi stat constituie, într-adevăr, o decizie definitivă care conține o apreciere asupra fondului cauzei[51].

4.2. Relația dintre principiul recunoașterii reciproce și sistemul de protecție a drepturilor fundamentale. O analiză specială a dreptului la libertate și siguranță

4.2.1. Sistemul de protecție a drepturilor fundamentale consacrat de C.E.D.O. și Cartă este inerent mecanismului mandatului european de arestare

31. După cum sintetic observa avocatul general P.M. în concluziile prezentate în cauza Lopes Da Dilva Jorge, principiul recunoașterii reciproce, astfel cum este pus în aplicare de Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, oricât de important ar fi, nu a fost totuși conceput de legiuitorul Uniunii Europene ca absolut. Evocarea drepturilor fundamentale în art. 1 alin. (3) din decizia-cadru sus-menționată este o confirmare în acest sens[52]. De aceea, principiul încrederii și recunoașterii reciproce se află în strânsă relație cu sistemul de protecție a drepturilor fundamentale la nivelul Uniunii Europene și statelor membre. Conținutul acestei relații este enunțat chiar de art. 1 alin. (3) din decizia-cadru sus-menționată, care prevede că aceasta nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

32. Raportat la stadiul integrării, nivelul de protecție a drepturilor fundamentale în decizia-cadru sus-menționată este cel pe care legiuitorul Uniunii Europene l-a apreciat ca fiind apt pentru atingerea obiectivului realizării unui spațiu de libertate, securitate și justiție, și nu compromite eficiența mecanismul mandatului european de arestare, iar statele membre nu pot pretinde ca nivelul de protecție a drepturilor fundamentale din constituțiile lor naționale să fie transferat în sistemul deciziei-cadru, art. 53 din Cartă neputând justifica o altă abordare[53].

33. Avocatul general E.S. a precizat că, în ceea ce privește obiectivele deciziei-cadru sus-menționate, ar fi greșit să se considere că sistemul introdus de aceasta nu urmărește decât să faciliteze activitatea autorităților administrative ale statelor membre. Prin introducerea unei forme de procedură, concepută pentru a fi mai eficientă și mai eficace față de procedura anterioară, legiuitorul a dorit, de asemenea, să îmbunătățească protecția victimelor infracțiunilor prin aducerea mai rapidă și mai eficientă a făptuitorilor în fața justiției[54]. Același avocat general a mai menționat că nu se poate pleca de la premisa că, pentru simplul motiv că predarea persoanei căutate este solicitată de către un alt stat membru, drepturile acesteia vor fi garantate în mod automat la sosirea ei acolo; cu toate acestea, poate exista o prezumție de conformitate care să nu poată fi răsturnată decât printr-o dovadă contrară neîndoielnică; o asemenea dovadă trebuie să fie specifică; afirmațiile de natură generală, oricât de întemeiate ar fi, nu sunt suficiente[55].

O interpretare restrictivă care ar exclude în totalitate orice considerație legată de drepturile omului nu se poate întemeia pe modul de redactare a textului deciziei-cadru sus-menționate, fiind contrazisă chiar de art. 1 alin. (3) din aceasta, astfel încât obligația de respectare a drepturilor impregnează întreaga decizie-cadru, iar aceste drepturi pot fi luate în considerare pentru a întemeia o decizie de neexecutare a mandatului. Contrar, ar însemna ca art. 1 alin. (3) din decizia-cadru sus-menționată să fie lipsit de sens sau, în cel mai bun caz, să fie transformat într-o „elegantă platitudine”[56].

34. De aceea, putem afirma, fără a greși fundamental, că sistemul de cooperare judiciară la nivel european se bazează pe o interdependență între obiectivul deciziei-cadru sus-menționate și principiile care îl guvernează; recunoașterea, încrederea reciprocă și protecția drepturilor fundamentale coexistă și se influențează reciproc.

Protecția drepturilor fundamentale stă la baza existenței și dezvoltării spațiului de libertate, securitate și justiție, legitimează recunoașterea și încrederea reciprocă în cadrul mecanismului mandatului european de arestare, iar acest aspect nu este negat, ci, dimpotrivă, afirmat în Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI[57] și de aceea se înfățișează și ca un principiu de interpretare a acesteia.

Principiul recunoașterii reciproce pe care se întemeiază mandatul european de arestare se bazează, la rândul său, pe încrederea reciprocă dintre statele membre cu privire la faptul că ordinile lor juridice naționale sunt în măsură să furnizeze o protecție echivalentă și efectivă a drepturilor fundamentale recunoscute la nivelul Uniunii Europene, în special în Cartă; în acest fel, ordinea juridică a statului emitent este, prin urmare, aceea în cadrul căreia persoanele care fac obiectul unor mandate europene de arestare vor putea să exploateze eventualele căi de atac care permit contestarea legalității procedurii de urmărire penală sau de executare a unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță privative de libertate sau a procedurii penale pe fond care a condus la această pedeapsă sau la această măsură[58]. Deopotrivă, și predarea persoanei vizate de un asemenea mandat se efectuează ca urmare a unei decizii a autorității judiciare a statului membru de executare care trebuie pronunțată cu respectarea drepturilor fundamentale[59].

Așadar, principiile dreptului Uniunii Europene privind drepturile fundamentale se aplică atât componentei legislative a Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI, cât și celei judiciare, înfăptuite de către instanțele naționale și Curtea de Justiție a Uniunii Europene[60].

Ar fi paradoxal ca protecția drepturilor fundamentale să fie mai puțin asigurată sub influența mandatului european de arestare, marcat de omniprezența autorităților judiciare, decât sub regimul vechii proceduri de extrădare caracterizată prin predominanța puterii politice[61].

35. Sistemul mandatului european de arestare cuprinde, în temeiul cerinței prevăzute în art. 8 alin. (1) lit. c) din decizia-cadru sus-menționată, o protecție pe două niveluri a drepturilor în materie de procedură și a drepturilor fundamentale de care trebuie să beneficieze persoana căutată, și anume protecția judiciară de prim nivel, cu ocazia adoptării unei decizii judiciare naționale, cum este mandatul de arestare național, la care se adaugă protecția care trebuie asigurată la cel de-al doilea nivel, cu ocazia executării mandatului european de arestare[62]. Ca atare, a respecta drepturile și principiile juridice fundamentale privește toate statele membre, în special statul membru emitent și pe cel de executare[63].

36. Ipoteza în care faptele prevăzute în mandatul european de arestare ar fi fost judecate în statul membru emitent nu constituie o situație strict internă, a cărei conformitate cu drepturile fundamentale ar trebui să fie apreciată numai din perspectiva dreptului acestui stat membru, sub controlul C.E.D.O.[64].

Așadar, începând din momentul în care persoana căutată face obiectul unui mandat european de arestare, situația sa este reglementată de dreptul Uniunii Europene, iar executarea acestui mandat trebuie să fie conformă cu principiile generale ale dreptului care guvernează acțiunea Uniunii Europene, precum și aceea a statelor membre atunci când pun în aplicare acest drept[65].

37. Văzând că în jurisprudența națională expusă anterior, în cadrul acțiunilor în despăgubiri, s-a pus problema efectelor consimțământului reclamantului la predare, subliniem luarea de poziție a avocatului general Y.B. în cauza Kozłowski, după cum urmează:

În sistemul prevăzut de decizia-cadru sus-menționată, lipsa consimțământului persoanei care face obiectul mandatului european de arestare nu poate, prin ea însăși, să constituie un motiv de neexecutare și să justifice o decizie în acest sens; un refuz de executare nu poate rezulta decât dintr-o decizie a autorității judiciare de executare pentru unul dintre motivele enumerate limitativ în art. 3 și 4 din aceeași decizie-cadru. Altfel spus, indiferent dacă persoana în cauză consimte sau nu, predarea sa către autoritatea judiciară emitentă, obligația de a se pronunța cu privire la executarea mandatului european de arestare revine autorității judiciare de executare[66].

Posibilitatea de a consimți sau nu la predare face parte din drepturile recunoscute persoanei (prevăzute în art. 11 din decizia-cadru sus-menționată) care face obiectul unui mandat european de arestare, iar singura consecință juridică a consimțământului ori a lipsei acestuia este aceea prevăzută în art. 17 alin. (2) și (3) din aceeași decizie-cadru, aceasta privind termenele diferite în care trebuie luată o decizie definitivă cu privire la executarea mandatului european de arestare[67].

Așadar, dreptul recunoscut persoanei căutate de a consimți la predarea sa îi permite acesteia să accelereze procedura de predare; aceasta dispune astfel de dreptul de a reduce termenele procedurii în statul membru de executare și, dacă este cazul, durata detenției dispuse în acest stat pentru aplicarea mandatului european de arestare[68].

Cu toate acestea, lipsa consimțământului la predare și invocarea, de către persoana solicitată, a unor aspecte care nu rezultă cu evidență din mandatul european de arestare pot determina instanța de executare să ceară autorității judiciare emitente informații suplimentare pentru a verifica existența motivului de neexecutare; este cazul, de pildă, al motivelor de neexecutare pe care instanța solicitată nu le verifică, în mod necesar, din oficiu, ținând seama de termenele foarte scurte prevăzute pentru procedura de predare, caz în care autoritatea judiciară de executare va cere autorității judiciare emitente informații suplimentare pentru a verifica existența motivului și pentru a ține seama de aceasta în decizia sa[69]. Recunoscând că această posibilitate nu este expres prevăzută în decizia-cadru sus-menționată, deoarece legiuitorul Uniunii Europene a intenționat să prevadă predarea persoanei în termene foarte scurte[70], același avocat general a optat pentru o abordare nuanțată, în funcție de conținutul concret al motivului de neexecutare invocat, pentru a se constata dacă aplicarea acestuia depinde sau nu de consimțământul persoanei în cauză[71].

4.2.2. Articolul 5 din Convenție și art. 6 din Cartă sunt aplicabile în privința privării de libertate în statul membru de executare a persoanei căutate în vederea predării acesteia autorităților judiciare solicitante

38. Executarea unui mandat european de arestare are drept consecință arestarea persoanei căutate, apoi, după caz, plasarea în detenție în statul membru de executare pentru o perioadă de până la 60 de zile, în cazul în care persoana căutată nu consimte la predarea sa, și, în sfârșit, transferul său forțat într-un alt stat membru în fața autorității judiciare emitente. Având în vedere efectele acestor măsuri asupra libertății individuale, legiuitorul Uniunii Europene a apreciat că executarea unui mandat european de arestare trebuie considerată ca parte integrantă din urmărirea penală declanșată de autoritatea judiciară emitentă[72].

39. Pe de altă parte, în luarea de poziție în cauza Melvin West, avocatul general P.C.V. a învederat că nu trebuie să se piardă din vedere că statul membru emitent al unui mandat european de arestare solicită statului membru de executare o intervenție drastică în sfera libertății persoanei vizate; aceasta face cel puțin obiectul unei suspendări a exercițiului dreptului său la libertatea de a-și stabili reședința în statul membru de executare, drept pe care îl recuperează, sub rezerva art. 28 alin. (2) lit. a) din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, la încheierea procesului, indiferent dacă a fost achitată sau a executat pedeapsa; de aceea, legea statului membru de executare, în conformitate cu decizia-cadru sus-menționată, reglementează condițiile predării și consecințele acesteia[73].

40. Noțiunea de „detenție”, în accepțiunea dispoziției art. 26 alin. (1) din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, este o noțiune autonomă a dreptului Uniunii Europene, care trebuie interpretată în mod autonom și uniform pe teritoriul acesteia, ținând seama în același timp de termenii acestei dispoziții, de contextul său, precum și de obiectivele reglementării din care face parte, verificarea acestor aspecte revenind instanțelor naționale[74].

41. În pofida diferențelor față de sistemele de extrădare tradiționale pe care decizia-cadru sus-menționată urmărește să le elimine, se acceptă faptul că principiul protecției aplicabil detenției anterioare predării, în temeiul mandatului european de arestare, este acela prevăzut în art. 5 paragr. 1 lit. f) din Convenție, iar jurisprudența C.E.D.O. referitoare la acest text legal evidențiază cerințele esențiale care sunt relevante pentru detenția anterioară predării, în temeiul art. 23 din aceeași decizie-cadru. În primul rând, detenția este justificată numai dacă procedura este efectuată cu „diligența necesară”. În al doilea rând, detenția trebuie să fie legală, inclusiv cerințele referitoare la „calitatea legii”. În al treilea rând, în conformitate cu art. 52 alin. (1) din Cartă, limitările aduse drepturilor fundamentale, cum ar fi privarea de libertate, trebuie să respecte principiul proporționalității[75].

42. În cauza Radu, a doua și a treia întrebare formulate de Curtea de Apel Constanța priveau chestiunea prezentată la punctul anterior[76].

Prin concluziile prezentate, avocatul general E.S. a propus tratarea împreună a celor două întrebări și oferirea unui răspuns comun[77], și anume: privarea de libertate și predarea forțată a persoanei căutate pe care le implică procedura mandatului european de arestare constituie o ingerință în exercițiul dreptului acestei persoane la libertate, în sensul art. 5 din Convenție și art. 6 din Cartă; aplicând, mutatis mutandis, criteriile din jurisprudența C.E.D.O. asupra art. 5 din Convenție, în general, și îndeosebi asupra literei f) din paragr. 1 al acestui articol, în privința art. 6 din Cartă, a arătat că această ingerință va fi justificată, în mod normal, ca fiind „necesară într-o societate democratică”[78]; cu toate acestea, detenția, în temeiul articolului sus-menționat, nu trebuie să fie arbitrară; pentru a nu fi considerată arbitrară, o astfel de detenție trebuie pusă în aplicare cu bună-credință, trebuie să fie strâns legată de motivul de detenție invocat de autoritatea judiciară de executare[79], locul și condițiile de detenție trebuie să fie adecvate, iar durata privării de libertate nu trebuie să depășească termenul rezonabil necesar pentru atingerea scopului urmărit, îndeplinind astfel condiția proporționalității.

Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauza Radu, nu evidențiază tot atât de clar dacă autoritățile judiciare ale unui stat membru de executare sunt obligate să aibă în vedere drepturile prevăzute de Convenție și de Cartă atunci când analizează executarea unui mandat european de arestare[80], ci arată că din art. 8 și art. 15 ale Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI reiese că, înainte de a decide predarea persoanei căutate în scopul urmăririi penale, autoritatea judiciară trebuie să efectueze un anumit control asupra mandatului european de arestare[81].

43. Ulterior, în contextul avut în vedere în cauza Aranyosi și Căldăraru, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a recomandat autorităților judiciare de executare efectuarea examenului de proporționalitate atunci când decid asupra detenției persoanei căutate[82].

Totodată, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat că, față de art. 12 din decizia-cadru sus-menționată, atunci când o persoană este arestată în temeiul unui mandat european de arestare, autoritatea judiciară de executare decide, în conformitate cu dreptul statului membru de executare, dacă aceasta trebuie menținută în detenție, precizând în același timp că, în orice moment și în conformitate cu același drept, punerea provizorie în libertate a persoanei în cauză poate fi decisă, cu condiția ca autoritatea competentă să ia toate măsurile pe care le consideră necesare pentru a preveni fuga persoanei respective.

În cauza J.Z., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a considerat că efectul privativ de libertate, element constitutiv al unei detenții, poate caracteriza atât închisoarea, cât și, în cazuri excepționale, alte măsuri care, fără a constitui o încarcerare în sens strict, sunt totuși atât de constrângătoare încât trebuie să fie asimilate unei asemenea încarcerări. Astfel s-ar prezenta situația în cazul măsurilor care, din cauza tipului, a duratei, a efectelor și a modalităților de executare, ar avea un asemenea grad de intensitate, încât ar priva persoana în cauză de libertatea sa într-un mod comparabil cu o încarcerare; în atari condiții, îi revine instanței de trimitere verificarea acestor împrejurări și a efectului lor asupra libertății individuale[83].

De asemenea, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că autoritatea judiciară de executare nu va putea să decidă menținerea în detenție a persoanei căutate, în conformitate cu art. 6 din Cartă, decât dacă procedura de predare a fost efectuată într-un mod suficient de diligent și, prin urmare, dacă durata detenției nu are un caracter excesiv[84].

44. Se observă, așadar, că jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene s-a orientat către preluarea criteriilor pe baza cărora C.E.D.O. evaluează conformitatea arestării cu art. 5 paragr. (1) lit. f) din Convenție, pentru a cărui aplicare este suficientă angajarea unei proceduri de expulzare ce se desfășoară în mod rezonabil, detenția urmând să fie raportată la această procedură; dacă detenția se prelungește ca urmare a depășirii duratei rezonabile a procedurii de expulzare sau de extrădare, cel interesat poate cere punerea sa în libertate[85]. Așadar, organele Convenției au decis: din redactarea textului legal sus-menționat rezultă că numai angajarea unei proceduri de extrădare sau expulzare justifică o privare de libertate întemeiată pe dispozițiile sale; dacă o asemenea procedură nu se desfășoară cu celeritate și cu diligența necesară, detenția încetează a mai fi conformă prevederilor Convenției[86].

45. Conceptul de „detenție legală” a persoanei (folosit de textul legal sus-menționat) trimite, ca principiu, la dispozițiile de fond și de procedură cuprinse în legislația națională aplicabilă, iar privarea de libertate trebuie să corespundă scopului general al art. 5 din Convenție; pentru statele membre ale Uniunii Europene trebuie avute în vedere dispozițiile de la nivelul Uniunii Europene[87].

46. Pentru a examina dacă o privare de libertate în vederea extrădării sau expulzării respectă principiul legalității interne, C.E.D.O. a examinat nu numai existența legislației în vigoare, ci și calitatea normelor juridice aplicabile celor interesați, ceea ce presupune ca legea națională să fie suficient de accesibilă și precisă, spre a evita orice posibil comportament arbitrar din partea autorităților naționale[88].

47. În plus, și în privința privării de libertate autorizată de art. 5 paragr. (1) lit. f) din Convenție funcționează pe deplin principiul legalității, preocuparea majoră fiind aceea de a evita orice detenție arbitrară și, din această perspectivă, se impune o respectare minuțioasă a formelor[89].

48. Din această perspectivă, legalitatea expulzării sau a extrădării, în sine, este, în principiu, străină de legalitatea privării de libertate; dacă o decizie de extrădare sau de expulzare este ulterior anulată ori amânată, aceasta nu înseamnă în mod necesar că detenția efectuată în cadrul acestei proceduri este ilegală, însă principiul poate varia în măsura în care legea internă condiționează legalitatea detenției de legalitatea măsurii de extrădare/expulzare în sine[90].

4.3. Echilibrul dintre principiul recunoașterii și încrederii reciproce și principiul respectării drepturilor fundamentale în procedura executării mandatului european de arestare. Metode de interpretare și aplicare

49. Punctul de plecare în cadrul acestei analize îl vor constitui considerentele (155)-(176) din Avizul nr 2/2013 al Curții de Justiție a Uniunii Europene asupra proiectului de Acord privind aderarea Uniunii Europene la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale[91], în care sunt indicate modalitățile în care trebuie să fie interpretate și aplicate în cadrul Uniunii Europene drepturile fundamentale recunoscute în special de Cartă, și anume:

a) Uniunea Europeană nu poate, având în vedere însăși natura sa, să fie considerată un stat;

b) spre deosebire de tratatele internaționale obișnuite, tratatele fondatoare ale Uniunii Europene au instituit o nouă ordine juridică, dotată cu instituții proprii, în favoarea căreia statele membre și-au limitat drepturile suverane în domenii din ce în ce mai extinse și ale cărei subiecte sunt nu numai aceste state, ci și resortisanții lor;

c) printre caracteristicile specifice Uniunii Europene și ale dreptului său se numără cele referitoare la structura constituțională a Uniunii Europene [care se reflectă în principiul de atribuire a competențelor prevăzut în art. 4 alin. (1) și în art. 5 alin. (1) și (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană[92]] și la cadrul instituțional instituit prin art. 13-19 din același tratat, precum și cele care țin de însăși natura dreptului Uniunii Europene, drept izvorât dintr-o sursă independentă, constituită din tratate, care se bucură de supremație în raport cu dreptul statelor membre și de efect direct aplicabil statelor membre și resortisanților acestora și care a dat naștere unei rețele structurate de principii, de norme și de relații juridice mutual interdependente care leagă reciproc Uniunea Europeană însăși și statele membre, precum și statele membre între ele;

d) construcția juridică sus-menționată se întemeiază pe premisa fundamentală potrivit căreia fiecare stat membru împărtășește cu celelalte state membre și recunoaște că acestea împărtășesc cu el o serie de valori comune pe care se întemeiază Uniunea Europeană, după cum prevede art. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană; această premisă implică și justifică existența încrederii reciproce dintre statele membre în recunoașterea acestor valori și, așadar, respectarea dreptului Uniunii Europene care le pune în aplicare;

e) în centrul construcției juridice sus-menționate figurează drepturile fundamentale, astfel cum sunt recunoscute de Cartă, care, în temeiul art. 6 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, are aceeași valoare juridică cu aceea a tratatelor, respectarea acestor drepturi constituind o condiție a legalității actelor Uniunii Europene, astfel încât nu pot fi admise în această Uniune măsuri incompatibile cu aceste drepturi;

f) autonomia de care se bucură dreptul Uniunii Europene în raport cu dreptul statelor membre, precum și în raport cu dreptul internațional, impune ca interpretarea drepturilor fundamentale să fie asigurată în cadrul structurii și obiectivelor acestei Uniuni;

g) respectarea Cartei se impune nu numai instituțiilor, organelor și oficiilor sau agențiilor Uniunii Europene, ci și statelor membre, atunci când acestea pun în aplicare dreptul Uniunii;

h) obiectivele Uniunii Europene prevăzute în art. 3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, printre care și oferirea unui spațiu de libertate, securitate și justiție, se inserează în cadrul unui sistem propriu acestei Uniuni și sunt structurate astfel încât să contribuie, fiecare în domeniul său specific și cu caracteristicile sale particulare, la realizarea procesului de integrare;

i) revine statelor membre, în special, în temeiul principiului cooperării loiale prevăzut în art. 4 alin. (3) primul paragraf din Tratatul privind Uniunea Europeană[93], obligația de a asigura aplicarea și respectarea dreptului Uniunii sus-menționate pe teritoriile lor; în temeiul celui de al doilea paragraf al aceluiași alineat, statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor ce decurg din tratat sau care rezultă din actele instituțiilor acestei Uniuni;

j) pentru a garanta conservarea caracteristicilor specifice și a autonomiei ordinii juridice create, tratatele au instituit un sistem jurisdicțional destinat să asigure coerența și unitatea în interpretarea dreptului Uniunii Europene;

k) în cadrul instituit, revine instanțelor naționale și Curții de Justiție a Uniunii Europene obligația de a garanta deplina aplicare a dreptului acestei Uniuni în toate statele membre, precum și protecția jurisdicțională a drepturilor conferite justițiabililor;

l) cheia de boltă a sistemului jurisdicțional astfel conceput o constituie procedura trimiterii preliminare prevăzută în art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene care, prin instituirea unui dialog de la instanță la instanță tocmai între Curtea de Justiție a Uniunii Europene și instanțele din statele membre, are drept scop asigurarea unității de interpretare a dreptului acestei Uniuni.

50. Pe baza jurisprudenței recente a Curții de Justiție a Uniunii Europene, îndeosebi a hotărârii din cauza Aranyosi și Căldăraru, putem spune că „echilibrul instabil”[94] devine unul cu o geometrie variabilă, unde recunoașterea reciprocă se bazează pe încrederea reciprocă în respectarea drepturilor fundamentale[95]. Preocuparea instanțelor române de a asigura acest echilibru a fost remarcată în literatura străină[96]. Trei instrumente au fost identificate în dreptul Uniunii Europene pentru atingerea acestui scop: unul de nivel interpretativ; apelarea la procedura trimiterii preliminare; cooperarea directă între autoritățile judiciare implicate în procedură.

4.3.1. Principiul interpretării conforme

51. O primă dimensiune este aceea a interpretării.

În acest context, trebuie amintit că deciziile-cadru sunt acte de drept derivat, introduse în ordinea juridică europeană prin Tratatul de la Amsterdam, în care statele membre au dat Uniunii Europene obiectivul instituit prin Tratatul de la Maastricht, și anume de a crea un veritabil spațiu de libertate, securitate și justiție. Deciziile-cadru au prin ele însele caracter obligatoriu, întrucât, potrivit Tratatului privind Uniunea Europeană, obligă statele membre în ceea ce privește rezultatul care trebuie obținut, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele[97].

52. Conform tratatului sus-menționat, neaplicarea sau aplicarea greșită a unei decizii-cadru de către un stat nu poate da naștere decât unui diferend între statele membre care trebuie supus soluționării Consiliului. Curtea de Justiție a Uniunii Europene poate fi sesizată cu acest diferend dacă nu este soluționat în termen de 6 luni. Comisia Europeană nu poate introduce o acțiune în neîndeplinirea obligațiilor împotriva unui stat membru[98].

Deciziile-cadru nu pot avea efect direct, astfel încât dispozițiile unei decizii-cadru care nu au fost transpuse sau au fost transpuse greșit nu pot fi aplicate direct de instanțele naționale[99].

53. Pentru a justifica aplicarea interpretării conforme, Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu s-a întemeiat pe principiul supremației, ci pe acela al cooperării loiale. Astfel, aceasta a apreciat că acest din urmă principiu, care presupune în special ca statele membre să ia toate măsurile generale sau speciale pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor ce decurg din dreptul Uniunii Europene, trebuie să se impună și în cadrul cooperării polițienești și judiciare în materie penală, aceasta fiind, de altfel, întemeiată integral pe cooperarea dintre statele membre și instituții[100].

54. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că o instanță națională, atunci când se confruntă cu un conflict între o decizie-cadru și o dispoziție de drept intern, este obligată să aplice principiul interpretării conforme, ceea ce presupune că, atunci când aplică dreptul național, instanța de trimitere chemată să îl interpreteze are obligația să o facă, în cea mai mare măsură posibilă, în lumina textului și a finalității deciziei-cadru, pentru a obține rezultatul urmărit de aceasta, conformându-se astfel Tratatului privind Uniunea Europeană[101].

Altfel spus, obligația de interpretare conformă a dreptului național este inerentă sistemului Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene în măsura în care permite instanțelor naționale să asigure, în cadrul competențelor lor, deplina eficiență a dreptului Uniunii Europene, atunci când judecă litigiile cu care sunt sesizate[102].

55. Cu toate acestea, obligația instanței naționale de a se referi la conținutul deciziei-cadru atunci când interpretează normele relevante din dreptul național este limitată de principiile generale de drept, în special acelea ale securității juridice și neretroactivității[103]. Principiul interpretării conforme nu poate servi ca temei pentru o interpretare contra legem a dreptului național[104].

56. Pe de altă parte, principiul interpretării conforme impune ca instanțele naționale să facă tot ce ține de competența lor, luând în considerare ansamblul dreptului intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, pentru a garanta eficiența deplină a deciziei-cadru în discuție și pentru a identifica o soluție conformă cu finalitatea urmărită de aceasta[105].

57. Întrucât, în temeiul art. 6 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, aceasta respectă drepturile fundamentale, astfel cum acestea sunt garantate de Convenție și cum acestea rezultă din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, ca principii generale de drept[106], decizia-cadru ar trebui interpretată astfel încât să fie respectate drepturile fundamentale[107].

58. În privința dreptului la libertate și siguranță consacrat de art. 6 din Cartă, în Explicațiile Cartei se arată că acesta corespunde drepturilor garantate prin art. 5 din Convenție, care au, în conformitate cu art. 52 alin. (3) din Cartă, același înțeles și domeniu de aplicare. Prin urmare, restrângerile la care pot fi supuse în mod legal nu le pot depăși pe cele permise de art. 5 din Convenție[108].

59. De aceea, obiectivul general al deciziei-cadru, și anume facilitarea și accelerarea cooperării judiciare, trebuie pus – și, de altfel, a fost pus – în balanță, de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, cu obiectivul specific al respectării drepturilor fundamentale ale persoanei, iar un argument în sens contrar, întemeiat pe efectul util al deciziei-cadru, în special din perspectiva îmbunătățirii recunoașterii reciproce, nu poate fi invocat în defavoarea unor drepturi fundamentale, chiar dacă s-ar ajunge la o situație în care executarea mandatului de arestare ar trebui refuzată[109].

4.3.2. Respectarea drepturilor fundamentale garantate de Cartă atunci când statele membre aplică dreptul Uniunii Europene. Rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene prin pronunțarea unor decizii preliminare, în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

60. Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, drepturile fundamentale fac parte integrantă din principiile generale ale dreptului Uniunii Europene. În această privință, Curtea se inspiră din tradițiile constituționale privind protecția drepturilor omului la care statele membre au cooperat sau au aderat[110].

61. La momentul adoptării sale, Carta nu constituia un instrument juridic cu forță obligatorie[111].

62. Ulterior, prin Tratatul la Lisabona (care a intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009) a fost modificat art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană, astfel încât Carta a dobândit aceeași valoare juridică cu aceea a tratatelor. În cuprinsul aceluiași text din tratat s-a precizat și că drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenție și cum rezultă din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii Europene.

63. Din perspectiva problematicii analizate în prezentul studiu, o atenție aparte trebuie acordată dreptului la libertate și siguranță consacrat de art. 6 din Cartă, text cu o redactare aproape identică aceluia din Convenție (art. 5).

64. Pe de altă parte, art. 47 alin. (1) din Cartă statuează dreptul oricărei persoane ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii Europene sunt încălcate la o cale de atac eficientă, în conformitate cu condițiile prevăzute în alin. (2) și (3) ale aceluiași articol. Dreptul consacrat este omolog dreptului la recurs efectiv prevăzut în art. 13 din Convenție.

Articolul 52 alin. (3) din Cartă prevede:

,,(3) În măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată. Această dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă.”

La rândul său, art. 53 din aceeași cartă statuează:

„Niciuna dintre dispozițiile prezentei carte nu poate fi interpretată ca restrângând sau aducând atingere drepturilor omului și libertăților fundamentale recunoscute, în domeniile de aplicare corespunzătoare, de dreptul Uniunii și dreptul internațional, precum și de convențiile internaționale la care Uniunea sau toate statele membre sunt părți, și în special Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și prin constituțiile statelor membre.”

Potrivit art. 51 alin. (1) din Cartă, dispozițiile sale se adresează statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii Europene. Acest articol confirmă jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene referitoare la măsura în care acțiunea statelor membre trebuie să se conformeze cerințelor care decurg din drepturile fundamentale garantate de ordinea juridică a Uniunii Europene[112].

65. Astfel, din jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene rezultă că drepturile fundamentale garantate de ordinea juridică a Uniunii Europene au vocație de a fi aplicate în toate situațiile reglementate de dreptul Uniunii Europene, însă nu în afara unor asemenea situații. În această măsură, Curtea sus-menționată a amintit deja că nu poate aprecia, din perspectiva Cartei, o reglementare națională care nu se situează în cadrul dreptului Uniunii Europene. În schimb, atunci când intră în domeniul de aplicare al acestui drept, aceeași Curte, sesizată cu titlu preliminar, trebuie să furnizeze toate elementele de interpretare necesare aprecierii de către instanța națională a conformității reglementării naționale cu drepturile fundamentale a căror respectare o asigură[113].

66. De asemenea, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că, întrucât drepturile fundamentale garantate de Cartă trebuie să fie respectate atunci când o reglementare națională intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii Europene, nu pot exista situații care să țină astfel de dreptul acestei Uniuni, fără ca drepturile fundamentale menționate să poată fi aplicate. Aplicabilitatea dreptului Uniunii Europene o implică pe aceea a drepturilor fundamentale garantate de Cartă[114].

67. În schimb, atunci când o situație juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii Europene, Curtea sus-menționată nu este competentă să o examineze, iar dispozițiile eventual invocate ale Cartei nu pot constitui, prin ele însele, temeiul acestei competențe[115].

68. În aceste condiții, atunci când o instanță a unui stat membru este chemată să controleze conformitatea cu drepturile fundamentale a unei dispoziții sau a unei măsuri naționale ori există o situație în care acțiunea statelor membre nu este în întregime determinată de dreptul Uniunii Europene și pune în aplicare acest drept în sensul art. 51 alin. (1) din Cartă, autoritățile și instanțele naționale sunt libere să aplice standardele naționale de protecție a drepturilor fundamentale, însă această aplicare nu trebuie să compromită nivelul de protecție prevăzut de Cartă, astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, și nici supremația, unitatea și caracterul efectiv al dreptului acestei Uniuni[116].

69. În acest scop, atunci când instanțele naționale trebuie să interpreteze dispozițiile Cartei, ele au posibilitatea și, eventual, obligația de a sesiza Curtea sus-menționată cu titlu preliminar, conform art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene[117].

4.3.3. Rolul autorităților judiciare din statele membre implicate în procedură și cooperarea directă dintre acestea

70. Sistemul de predare pe baza unui mandat european de arestare se întemeiază pe încrederea reciprocă. În cadrul acestuia, responsabilitatea primară pentru corectitudinea și exactitatea datelor menționate într-un mandat european de arestare revine autorităților judiciare emitente. În exercitarea prerogativelor ce le sunt recunoscute în materie de refuz, autoritățile judiciare de executare au un rol de control sau de verificare.

71. Chiar dacă se referă la motivul de neexecutare facultativă prevăzut în art. 4a din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, astfel cum a fost modificat prin Decizia-cadru nr. 2009/299/JAI, relevante sunt concluziile avocatului general M.B. prezentate în cauza Dworzecki: „În practică, revine autorității judiciare emitente sarcina să indice în mandatul de arestare – în conformitate cu formularul anexat la decizia-cadru, astfel cum a fost modificat prin decizia-cadru 2009/299 – maniera în care garanțiile prevăzute de art. 4a au fost respectate. (…) Faptul că autoritatea emitentă este obligată să indice aceste informații factuale la pct. 4 din formular confirmă rolul de control sau de verificare recunoscut autorității de executare. Astfel, informațiile conținute în mandatul european de arestare privind maniera în care persoana în cauză a fost informată permit autorității de executare să își exercite prerogativele în materie de refuz al executării prin intermediul unei examinări independente a condițiilor și garanțiilor prevăzute la art. 4a alin. (1) din decizia-cadru. Acest control independent efectuat de autoritatea de executare trebuie asigurat în lumina conținutului autonom al garanțiilor precise și comune enunțate prin excepțiile de la motivul facultativ de recunoaștere prevăzut la acest articol 4a”[118].

72. Dialogul nemijlocit dintre autoritățile judiciare implicate în procedură este consacrat de art. 15 alin. (2) din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, care arată că, în cazul în care autoritatea judiciară de executare consideră că informațiile comunicate de statul membru emitent sunt insuficiente pentru a-i permite să decidă predarea, aceasta solicită furnizarea de urgență a unor informații suplimentare necesare, în special în legătură cu art. 3-5 și 8 din aceeași decizie-cadru, și poate stabili o dată limită pentru primirea acestora, ținând seama de necesitatea de a respecta termenele stabilite de art. 17 din decizia-cadru sus-menționată. Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în jurisprudența sa, a recomandat statelor membre implicate în procedură să recurgă la acest mecanism pentru atingerea nivelului de protecție a drepturilor persoanelor solicitate.

73. Astfel, în contextul încălcării sistematice a art. 3 din Convenție, în cauza Aranyosi și Căldăraru, Curtea sus-menționată a arătat că, pentru a asigura respectarea art. 4 din Cartă, în cazul individual al persoanei care face obiectul mandatului european de arestare, autoritatea judiciară de executare, care se confruntă cu elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător din care rezultă existența unor deficiențe, este ținută să verifice dacă în împrejurările speței există motive serioase și temeinice de a crede că, în urma predării statului membru emitent, persoana respectivă se va confrunta cu un risc de a fi supusă în acest stat unui tratament inuman sau degradant, în sensul articolului din Cartă[119]. În acest scop, autoritatea de executare trebuie să solicite autorității judiciare din statul membru emitent, în temeiul art. 15 alin. (2) din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, furnizarea de urgență a oricărei informații suplimentare necesare în ceea ce privește condițiile în care urmează să fie deținută persoana în cauză în respectivul stat membru[120].

Atunci când se decide amânarea, statul membru de executare informează Eurojust despre aceasta, conform art. 17 alin. (7) din decizia-cadru sus-menționată, precizând motivele întârzierii. În plus, în conformitate cu articolul menționat, un stat membru care a suferit, din partea unui alt stat membru, mai multe întârzieri în executarea unor mandate europene de arestare pentru motivele precizate, informează Consiliul despre aceasta, în scopul evaluării, la nivelul statelor membre, a punerii în aplicare a deciziei-cadru[121].

74. Pe de altă parte, conform art. 6 din Cartă, autoritatea judiciară de executare poate să decidă menținerea în detenție a persoanei în cauză doar dacă procedura de executare a mandatului european de arestare a fost efectuată într-un mod suficient de diligent și, prin urmare, dacă durata detenției nu are un caracter excesiv[122]. Această autoritate trebuie să țină seama în mod corespunzător, în ceea ce privește persoanele care fac obiectul unui mandat european de arestare în scopul efectuării urmăririi penale, de principiul prezumției de nevinovăție garantat de art. 48 din Cartă[123].

75. În această privință, autoritatea judiciară de executare trebuie să respecte cerința proporționalității prevăzută în art. 52 alin. (1) din Cartă, cu privire la restrângerea oricărui drept sau a oricărei libertăți recunoscute prin aceasta. Astfel, emiterea unui mandat european de arestare nu poate justifica menținerea în detenție a persoanei în cauză, fără o limită temporală[124]. Dacă autoritatea judiciară de executare constată, în urma acestei examinări, că este obligată să pună capăt detenției persoanei căutate, atunci îi revine sarcina ca, în temeiul art. 12 și art. 7 alin. (5) din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI să ia, împreună cu punerea provizorie în libertate a acestei persoane, orice măsură pe care o va considera necesară pentru a evita fuga acesteia, urmând să se asigure că condițiile materiale necesare, în vederea predării sale efective, rămân întrunite câtă vreme nu s-a adoptat nicio decizie definitivă privind executarea mandatului european de arestare[125].

76. Deopotrivă, în cauza Bob-Dogi, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că se poate recurge la dialogul direct (dintre autoritățile judiciare) prevăzut în art. 15 alin. (2) din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI. În condițiile în care mandatul european de arestare a fost emis de autoritățile judiciare solicitante, fără a avea la bază un mandat de arestare național, autoritățile judiciare de executare, înainte de a adopta o decizie de refuz care, prin natura sa, trebuie să rămână excepțională în cadrul aplicării sistemului de predare instituit de decizia-cadru sus-menționată, sistem care se bazează pe principiile recunoașterii și încrederii reciproce, trebuie să solicite autorității judiciare din statul membru emitent să îi furnizeze de urgență informații suplimentare necesare, care să îi permită să examineze dacă lipsa indicării din mandatul european de arestare a existenței unui mandat de arestare național se explică fie prin faptul că efectiv un asemenea mandat de arestare național prealabil și distinct nu există, fie prin faptul că un asemenea mandat există, dar nu a fost menționat[126].

Dacă, având în vedere informațiile furnizate în aplicarea art. 15 alin. (2) din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, precum și toate celelalte informații de care dispune autoritatea judiciară de executare, această autoritate ajunge la concluzia că mandatul european de arestare, cu toate că se bazează pe existența unui mandat de arestare în sensul art. 8 alin. (1) lit. c) din aceeași decizie-cadru, a fost eliberat fără să fi fost emis în mod efectiv un mandat național distinct de mandatul european de arestare, atunci trebuie să nu dea curs mandatului european de arestare, pe motiv că acesta nu îndeplinește condițiile de legalitate prevăzute în art. 8 alin. (1) din decizia-cadru sus-menționată[127].

---

* e-mail: eleonoraconst@yahoo.com.

[1] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 31 mai 2011.

[2] ,,Art. 101. Reținerea și arestarea în baza semnalării introduse în Sistemul de Informații Schengen

[…]

(5) Judecătorul sesizat potrivit alin. (4):

b) respinge, prin încheiere motivată, propunerea procurorului și, dacă este cazul, dispune punerea în libertate a persoanei reținute. În scopul asigurării bunei desfășurări a procedurii de executare a mandatului european de arestare sau al împiedicării sustragerii persoanei solicitate de la procedura de executare a mandatului european de arestare, instanța dispune, prin încheiere motivată, aplicarea, pe o durată de cel mult 30 de zile, a uneia din măsurile preventive neprivative de libertate prevăzute de Codul de procedură penală.

[…]”

[3] ,,Art. 539. Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate

(1) Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.

(2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei.”

[4] ,,Art. 538. Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară

(1) Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

(3) Persoana prevăzută la alin. (1) și persoana prevăzută la alin. (2) nu vor fi îndreptățite să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declarații mincinoase ori în orice alt fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost obligate să procedeze astfel.

(4) Nu este îndreptățită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit.”

[5] Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 190 din 18 iulie 2002.

[6] În prezent, articolul sus-menționat are un alt conținut.

[7] În redactarea de la data emiterii mandatului european de arestare.

[8] În prezent, articolul sus-menționat nu mai există.

[9] În noul Cod de procedură penală român aceste măsuri preventive nu mai sunt prevăzute.

[10] În vigoare la data judecării cauzei.

[11] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 18 mai 1998.

[12] În cauză, prin Decizia de casare nr. 3383/R/2012 a Curții de Apel Cluj, s-a stabilit că dispozițiile art. 504 C.pr.pen. român din 1969 sunt incidente și în cazul punerii în executare a mandatului european de arestare atunci când s-a constatat existența unor erori și  s-a dispus trimiterea spre rejudecare, pentru ca instanța de rejudecare să analizeze: dacă arestarea preventivă a reclamantului, în condițiile în care exista neconcordanță între data nașterii persoanei solicitate prin mandatul european de arestare și data nașterii reclamantului, constituie eroare judiciară în sensul art. 504 alin. (1) din același cod; dacă există eroare judiciară raportat la faptul că, prin adresa din data de 27 iulie 2010, de la Biroul Național Interpol s-a comunicat un alt nume decât acela al reclamantului; dacă neconcordanța între persoana menționată în mandatul european de arestare și reclamant putea constitui un motiv de refuz de executare al mandatului european de arestare de către autoritățile judiciare române. S-a mai dispus ca, în rejudecare, pretenția reclamantului să fie analizată și prin prisma atitudinii manifestate de el cu ocazia punerii în executare a mandatului european de arestare.

[13] În prezent, articolul sus-menționat nu mai există.

[14] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 731 din 28 octombrie 2009.

[15] În prezent, articolul sus-menționat are un alt conținut.

[16] În prezent, articolul sus-menționat nu mai există.

[17] În prezent, articolul sus-menționat are un alt conținut.

[18] În prezent, articolul sus-menționat nu mai există.

[19] Publicat în Buletinul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 8 iulie 1968.

[20] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1008 din 19 decembrie 2006.

[21] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 18 mai 1998.

[22] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 3 aprilie 2014.

[23] ,,Art. 1357. Condițiile răspunderii

(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare.

[…]”

[24] Rezumând cauzele prezentate anterior, observăm următoarele:

a) în cauza M., reclamantul a fost reținut de către procuror și prezentat judecătorului în vederea arestării provizorii și predării. Reclamantul nu a ridicat în fața procurorului obiecții privind identitatea și a declarat că nu s-a aflat pe teritoriul statului solicitant în perioada comiterii infracțiunilor de care era acuzat. Procurorul a realizat identificarea pe baza datelor din semnalarea introdusă în S.I.S. și a solicitat arestarea reclamantului. Curtea de apel a luat măsura controlului judiciar și, după verificarea identității reclamantului pe baza evidențelor DEPABD, a constatat că persoana solicitată a fost identificată în mod greșit de către autoritățile judiciare austriece, refuzând executarea mandatului european de arestare și dispunând revocarea măsurii controlului judiciar. Ulterior autoritățile austriece au șters înregistrarea din SIS, ceea ce echivalează cu retragerea mandatului european de arestare;

b) în cauza A.D., reclamantul a fost reținut de către procuror în baza semnalării din S.I.S., arestat de Curtea de Apel Cluj și predat autorităților judiciare germane. Pe parcursul procedurii de executare a mandatului european de arestare, acesta a învederat procurorului și instanței că data nașterii persoanei căutate nu coincide cu data sa de naștere, declarând că nu a fost niciodată în Germania, precum și că nu a săvârșit infracțiunile de care a fost acuzat.

În aceeași procedură, reclamantul a arătat că dorește ca situația să-i fie clarificată în România și, în subsidiar, și-a dat consimțământul la predare, declarând că nu renunță la regula specialității. În procedura de executare a mandatului european de arestare, autoritățile române au cerut suplimentarea datelor. Autoritățile germane au comunicat că nu dețin fotografia și amprentele digitale ale persoanei căutate; totodată, au comunicat numărul și data emiterii cărții de identitate a persoanei căutate, de data aceasta cu un prenume parțial modificat.

După predare, autoritățile judiciare germane au stabilit că nu reclamantul era persoana căutată și au concluzionat în sensul că autori necunoscuți s-au folosit de identitatea acestuia. S-a avut în vedere și neconcordanța asupra datei de naștere;

c) în cauza M., reclamantul a fost reținut de către procuror în baza semnalării din S.I.S. Datele de identificare ale reclamantului coincideau parțial cu cele ale persoanei solicitate, cu excepția locului nașterii, însă acest aspect nu a fost observat și analizat în procedura de executare a mandatului european de arestare. Reclamantul a fost identificat de către procuror pe baza documentelor de identitate, reținut și arestat în vederea predării.

Reclamantul nu a formulat obiecțiuni cu privire la identitate, a consimțit la predare, arătând că dorește să-i fie lămurită situația juridică în Germania și a precizat că nu este autorul infracțiunilor pentru care autoritățile judiciare din acest stat solicitau predarea. Totodată, nu a renunțat la regula specialității.

După predare, autoritățile judiciare germane au stabilit că reclamantul nu a săvârșit infracțiunile pentru care a fost solicitată predarea. Reclamantul a primit despăgubiri de la statul german pentru întreaga perioadă în care a fost arestat în vederea predării;

d) în cauza L., reclamantul a fost reținut de către procuror în baza semnalării prin Biroul SIRENE privind existența unui mandat european de arestare emis de autoritățile judiciare elene, arestat provizoriu și predat. Din datele speței nu rezultă apărările făcute de reclamant în procedura de executare a mandatului european de arestare, ci doar faptul că acesta nu a renunțat la regula specialității. După predare, și la finalul procesului penal din Republica Elenă, reclamantul a fost declarat nevinovat;

e) în cauza M.-F., reclamantul a fost reținut de către procuror pe baza semnalării înaintată de Biroul SIRENE, arestat de curtea de apel în vederea executării mandatului european de arestare, emis de o instanță franceză în vederea executării pedepsei. Legătura dintre persoana solicitată și reclamant a fost făcută de autoritățile judiciare franceze în urma comparării probelor ADN ridicate de la locul faptelor și profilul ADN al unei persoane eliberate dintr-un penitenciar din Franța. În procedura de executare a mandatului european de arestare, reclamantul a susținut că nu a fost niciodată în Franța, că în perioada în care se pretinde că ar fi săvârșit infracțiunile pentru care se solicită predarea s-a aflat în România și a solicitat verificări suplimentare, invocând încălcarea dreptului la un proces echitabil prin judecarea sa în lipsă și neconcordanțele din mandat referitoare la probele ADN și lipsa antecedentelor penale. După predare, în urma rejudecării, reclamantul a fost achitat de instanțele franceze;

[25] Cauza P.A.

În contextul acestei spețe, este important să evidențiem Hotărârea din 1 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Bob-Dogi, în care, la sesizarea Curții de Apel Cluj care întreba Curtea de Justiție a Uniunii Europene dacă prin „mandatul de arestare” a cărui existență trebuie specificată în mandatul european de arestare, în aplicarea art. 8 alin. (1) lit. c) din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, se înțelege un mandat de arestare național distinct de mandatul european de arestare și emis înaintea acestuia și dacă, în ipoteza unui răspuns afirmativ, trebuie să se considere că existența unui mandat de arestare național care să îndeplinească această cerință constituie un motiv implicit de neexecutare a mandatului european de arestare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a avut prilejul să analizeze practica autorităților judiciare ungare de a emite mandate europene de arestare în lipsa unui mandat național, ceea ce, potrivit instanței de trimitere, a generat divergențe de interpretare și la instanțele din România.

Prin hotărârea dată, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit, în esență, că, deși motivele de neexecutare din art. 3-4a ale deciziei-cadru sus-menționate sunt limitative, totuși acestea pornesc de la premisa că mandatul european de arestare în cauză îndeplinește condițiile de legalitate prevăzute în art. 8 din aceeași decizie, astfel încât nerespectarea acestei cerințe trebuie, în principiu, să determine autoritatea judiciară de executare să nu dea curs acestui mandat de arestare (paragr. 62-64 din hotărâre).

În aceste condiții, înainte de a adopta o astfel de decizie care, prin natura sa, trebuie să rămână excepțională în cadrul aplicării sistemului de predare instituit de decizia-cadru   sus-menționată, sistem care se bazează pe principiile cunoașterii și încrederii reciproce, trebuie ca această autoritate, în aplicarea art. 15 alin. (2) din aceeași decizie-cadru, să solicite autorității judiciare din statul membru emitent să îi furnizeze de urgență orice informație suplimentară necesară care să îi permită să examineze dacă lipsa indicării în mandatul european de arestare a existenței unui mandat de arestare național se explică fie prin faptul că efectiv un asemenea mandat de arestare național prealabil și distinct de mandatul european de arestare nu există, fie prin faptul că un asemenea mandat există, dar nu a fost menționat (paragr. 65 din hotărâre).

Dacă, având în vedere informațiile furnizate în aplicarea art. 15 alin. (2) din decizia-cadru sus-menționată, precum și toate celelalte informații de care dispune, autoritatea judiciară de executare ajunge la concluzia că mandatul european de arestare, cu toate că se bazează pe existența unui „mandat de arestare” în sensul art. 8 alin. (1) lit. c) din aceeași decizie-cadru, a fost eliberat, fără să fi fost emis în mod efectiv un mandat de arestare național distinct de mandatul european de arestare, autoritatea respectivă trebuie să nu dea curs mandatului european de arestare, pe motiv că acesta nu îndeplinește condițiile de legalitate prevăzute în art. 8 alin. (1) din decizia-cadru sus-menționată (paragr. 66 din hotărâre).

În contextul acestei cauze, amintim examenul de proporționalitate pe care statele membre emitente ale mandatelor europene de arestare trebuie să îl efectueze atunci când decid să recurgă la acest instrument de cooperare judiciară, examen pe care Comisia Europeană l-a recomandat prin raportul său din 11 aprilie 2011 către Parlamentul European și Consiliu și căruia Curtea de Justiție a Uniunii Europene i-a dat ulterior expresie în cauza Aranyosi și Căldăraru.

De pildă, în Raportul Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind punerea în aplicare, începând cu anul 2007, a Deciziei-cadru a Consiliului din 13 iunie 2012, privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre [COM. (2011) 175 final], Comisia a observat că încrederea în aplicarea mandatului european de arestare a fost subminată de utilizarea sa sistematică pentru predarea persoanelor căutate în legătură cu infracțiuni adesea foarte minore și că există un acord general între statele membre conform căruia este necesar un control de proporționalitate pentru a preveni utilizarea mandatului european de arestare pentru infracțiuni care, deși se încadrează în sfera de aplicare a art. 2 alin. (1) din decizia-cadru sus-menționată nu sunt suficient de grave pentru a justifica măsurile și cooperarea impuse de executarea unui mandat european de arestare. De aceea, Comisia a recomandat ca, înainte de emiterea acestui mandat, statele membre să ia în considerare mai multe aspecte, inclusiv gravitatea infracțiunii, durata pedepsei, existența unei abordări alternative mai puțin oneroase atât pentru persoana căutată, cât și pentru autoritatea de executare, precum și o analiză costuri/beneficii a executării mandatului european de arestare. Efectul asupra libertății persoanelor căutate este disproporționat atunci când se emit mandate europene de arestare în cauzele în care arestarea preventivă ar fi, de altfel, neadecvată. În plus, un exces de astfel de cereri poate fi costisitor pentru statele membre de executare, aceasta putând conduce, de asemenea, la o situație în care autoritățile judiciare de executare (spre deosebire de autoritățile emitente) să aibă tendința de a aplica un text de o proporționalitate, inducând astfel un motiv de refuz care nu este conform deciziei-cadru a Consiliului sau principiului recunoașterii reciproce pe care se bazează.

În cauza Aranyosi și Căldăraru, prin Hotărârea din 5 aprilie 2016, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (Marea Cameră), reamintind Avizul Plenului nr. 2/2013, dat la solicitarea Comisiei asupra proiectului de acord privind aderarea Uniunii Europene la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a admis că pot fi aduse unele limitări principiilor recunoașterii și încrederii reciproce între statele membre în situații excepționale (paragr. 82 din hotărâre) și a observat că, astfel cum reiese din art. 1 alin. (3) din decizia-cadru sus-menționată, ea nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale, astfel cum acestea sunt consacrate în special în cartă (paragr. 83 din hotărâre).

Prin concluziile prezentate în această cauză, avocatul general Y.B., analizând aplicarea principiului proporționalității cu ocazia emiterii mandatelor europene de arestare, a demonstrat că examenul de proporționalitate trebuie făcut în egală măsură, atât de către autoritățile judiciare emitente în stadiul individualizării, dar și cu ocazia emiterii unui mandat european de arestare în vederea efectuării urmăririi penale (paragr. 137-146 din hotărâre), cât și de către autoritățile judiciare de executare, în privința cărora art. 4 și art. 5 din decizia-cadru sus-menționată le permit adaptarea măsurii coercitive, indiferent că aceasta vizează efectuarea unei urmăriri penale sau executarea unei pedepse privative de libertate, astfel încât să evite o situație creată de mecanismul unei executări automate și generalizate care ar duce la desocializarea persoanei în cauză (paragr. 147-149 din concluzii).

Prin Hotărârea pronunțată în această cauză, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat, pe baza art. 6 din Cartă, că autoritatea judiciară de executare nu poate să decidă menținerea în detenție a persoanei în cauză decât dacă procedura de executare a mandatului european de arestare a fost efectuată într-un mod suficient de diligent și, prin urmare, dacă durata detenției nu are caracter excesiv (paragr. 100 din hotărâre, precum și jurisprudența acolo citată). În același context, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că această autoritate trebuie să țină seama în mod corespunzător, în ceea ce privește persoanele care fac obiectul unui mandat european de arestare în scopul efectuării urmăririi penale, de principiul prezumției de nevinovăție garantat de art. 48 din Cartă (paragr. 100 teza finală din hotărâre) și că, în această privință, autoritatea de executare trebuie să respecte cerința proporționalității prevăzută în art. 52 alin. (1) din Cartă, cu privire la restrângerea oricărui drept sau a oricărei libertăți recunoscute prin aceasta, așa încât emiterea unui mandat european de arestare nu poate justifica menținerea detenției a persoanei în cauză fără nicio limită temporară (paragr. 101 din hotărâre). Pentru a da eficiență practică acestui principiu, în contextul în care a fost formulată trimiterea preliminară, dat de existența unei deficiențe generalizate ale sistemelor carcerale din cele două state membre solicitante (Ungaria și România), care prin condițiile precare și supraaglomerate au ridicat autorităților judiciare germane serioase îndoieli asupra legalității predării din perspectiva respectării art. 2, 3 și 5 din Convenție și art. 4 din Cartă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a indicat mijloacele la care poate apela autoritatea judiciară de executare, respectiv cele prevăzute în art. 12 și art. 17 alin. (5) din decizia-cadru sus-menționată; totodată, a arătat că, în acest scop, autoritățile judiciare de executare trebuie să solicite furnizarea unor informații suplimentare autorităților judiciare emitente, să pună capăt detenției, să ia, împreună cu punerea provizorie în libertate a persoanei, orice măsură pe care o consideră necesară pentru a evita fuga acesteia și să se asigure că condițiile materiale necesare în vederea predării sale efective rămân întrunite câtă vreme nu s-a adoptat nicio decizie definitivă cu privire la executarea mandatului european de arestare (paragr. 102).

În ipoteza în care informațiile primite de autoritatea judiciară de executare de la autoritatea judiciară emitentă conduc la înlăturarea existenței unui risc real ca persoana în cauză să facă obiectul unui tratament inuman sau degradant în statul membru emitent, emite decizia sa cu privire la executarea mandatului european de arestare, fără a aduce atingere posibilității persoanei în cauză, odată predată, de a recurge la ordinea juridică a statului membru emitent, la căile de atac care îi permit să conteste, dacă este cazul, legalitatea condițiilor detenției sale într-un penitenciar al acestui stat membru (paragr. 103 din hotărâre, precum și jurisprudența acolo citată). În schimb, în cazul în care existența acestui risc nu poate fi înlăturată într-un termen rezonabil, autoritatea respectivă trebuie să decidă dacă este necesar să pună capăt procedurii de predare (paragr. 104 din hotărâre).

[26] Cauza B.L.C.

În această cauză, privarea de libertate a reclamantului și restrângerea libertății au fost dispuse în contextul aplicării dispozițiilor art. 101 și, îndeosebi, a alin. (7) al acestui articol coroborate cu art. 100 din Legea nr. 302/2004, care se aplică în mod corespunzător. Situația generatoare de daune a rezultat din modalitatea de reglementare a procedurii reținerii și arestării în baza semnalării introduse în S.I.S. care, de lege lata, permite luarea unor măsuri grave, chiar cu o durată limitată, asupra libertății individuale, în lipsa traducerii în limba română a mandatului european de arestare.

[27] Cererea formulată de reclamanta C.A.-I.

[28] Hotărârea din 3 mai 2007, cauza Advocaten voor de Wereld VZW, C-303/05, ECLI:EU:C:2007:261, punctul (în continuare pct.) 28. Ideea este reluată în jurisprudența ulterioară a Curții de Justiție a Uniunii Europene: Hotărârea din 17 iulie 2008, cauza Kozłowski, C-66/08, ECLI:EU:C:2008:437, pct. 31; Hotărârea din 24 mai 2016, cauza Dworzecki, C-108/16 PPU, ECLI:EU:C:2016:346, pct. 26; Hotărârea din 5 aprilie 2016, cauza Aranyosi și Căldăraru, C-404/15 și C-659/15 PPU, EU: C:2016:198, pct. 75; Hotărâre din 5 septembrie 2012, cauza Lopes Da Silva Jorge, C-42/11, ECLI:EU:C:2012:517, pct. 28; Hotărâre din 26 februarie 2013, cauza Melloni, C-399/11, ECLI:EU:C:2013:107, pct. 37.

[29] Hotărârea din 3 mai 2007, cauza Advocaten voor de Wereld VZW, cit. supra, pct. 29.

[30] Hotărârea din 29 ianuarie 2013, cauza Radu, C-396/11, ECLI:EU:C:2012:648, pct. 34, precum și jurisprudența acolo citată; Hotărârea din 24 mai 2016, cauza Dworzecki, cit. supra, pct. 27; Hotărârea din 5 aprilie 2016, cauza Aranyosi și Căldăraru, cit. supra, pct. 76.

[31] Concluziile avocatului general E.S. prezentate la 18 octombrie 2012 în cauza Radu, C-396/11, cit. supra, pct. 35, precum și raportul Comisiei.

[32] Prin Decizia-cadru nr. 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, de consolidare a drepturilor procedurale ale persoanelor și de încurajare a aplicării principiului recunoașterii reciproce cu privire la deciziile pronunțate în absența persoanei în cauză de la proces, Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI a fost completată prin introducerea art. 4a care instituie și detaliază motivul de nerecunoaștere facultativă a executării mandatului european de arestare emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate, în cazul în care persoana nu a fost prezentă în persoană la procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia.

[33] Hotărârea din 3 mai 2007, cauza Advocaten voor de Wereld VZW, cit. supra, pct. 30.

[34] Concluziile avocatului general D.R.-J.C. prezentate la 12 septembrie 2006 în cauza Advocaten voor de Wereld VZW, C-303/05, ECLI:EU:C:2006:552, pct. 42.

[35] Idem, pct. 43.

[36] Idem, pct. 44.

[37] Idem, pct. 45.

[38] Idem, pct. 46.

[39] Idem, pct. 105.

[40] Idem, pct. 79.

[41] Hotărârea din 1 decembrie 2008, cauza Leymann, C-388/08 PPU, ECLI:EU:C:2008:669, pct. 50-51; Hotărârea din 17 iulie 2008, cauza Kozłowski, cit. supra, pct. 32; Hotărârea din 5 septembrie 2012, cauza Lopes Da Silva Jorge, cit. supra, pct. 29; Hotărâre din 26 februarie 2013, cauza Melloni, cit. supra, pct. 38; Hotărârea din 5 aprilie 2016, cauza Aranyosi și Căldăraru, cit. supra, pct. 80.

[42] Hotărârea din 28 iunie 2012, cauza Melvin West, C-192/12 PPU, ECLI:EU:C:2012:404, pct. 64; Concluziile avocatului M.B. prezentate la 11 mai 2016 în cauza Dworzecki, C-108/16 PPU, ECLI:EU:C:2016:333, pct. 40, precum și jurisprudența citată la nota de subsol nr. 18; Hotărârea din 5 septembrie 2012, cauza Lopes Da Silva Jorge, cit. supra, pct. 30, precum și jurisprudența acolo citată.

[43] Hotărârea din 5 aprilie 2016, cauza Aranyosi și Căldăraru, cit. supra, pct. 80-82; Hotărârea din 29 iunie 2017, cauza Popławski, C-579/15, ECLI:EU:C:2017:503, pct. 19.

[44] Concluziile avocatului general P.M. prezentate la 20 martie 2012 în cauza Lopes Da Silva Jorge, cit. supra, pct. 31.

[45] Concluziile avocatului general C.V. prezentate la 6 iulie 2010 în cauza I.B., C-306/09, ECLI:EU:C:2010:404, pct. 42, precum și jurisprudența acolo citată.

[46] Hotărârea din 1 iunie 2016, cauza Bob-Dogi, C-241/15, ECLI:EU:C:2016:385, pct. 62.

[47] Idem, pct. 63.

[48] Luarea de poziție a avocatului general Y.B. prezentată la 28 aprilie 2008 în cauza C-66/08, Kozłowski, cit. supra, pct. 93.

[49] Idem, pct. 105.

[50] Ibidem.

[51] Hotărârea din 29 iunie 2016, cauza Kossowski, C-486/14, ECLI:EU:C:2016:483, pct. 50 și jurisprudența acolo citată, precum și pct. 51-52.

[52] Concluziile avocatului general P.M. prezentate la 20 martie 2012 în cauza Lopes Da Silva Jorge, cit. supra, pct. 36. În același sens, concluziile avocatului general E.S. prezentate la 18 octombrie 2012 în cauza Radu, cit. supra, pct. 37-38.

[53] În acest sens, Hotărârea din 26 februarie 2013, cauza Melloni, cit. supra, pct. 63: „A permite unui stat membru să se prevaleze de art. 53 din Cartă pentru a supune predarea unei persoane condamnate în lipsă condiției, care nu este prevăzută în Decizia‑cadru nr. 2009/299/JAI, ca hotărârea de condamnare să poată fi revizuită în statul membru emitent, cu scopul de a evita să se aducă atingere dreptului la un proces echitabil și dreptului la apărare garantate de constituția statului membru de executare, ar conduce, prin faptul că ar repune în discuție uniformitatea standardului de protecție a drepturilor fundamentale definit prin această decizie‑cadru, la o încălcare a principiilor încrederii și recunoașterii reciproce pe care aceasta urmărește să le consolideze și, prin urmare, la o compromitere a caracterului efectiv al deciziei‑cadru menționate.”

În concluziile prezentate la 2 octombrie 2012 în această cauză, avocatul general Y.B. a relevat că:

„109. Drepturile fundamentale care trebuie protejate și nivelul de protecție care trebuie să le fie acordat reflectă opțiunile unei societăți în ceea ce privește justul echilbru care trebuie atins între interesele persoanelor și cele ale colectivității din care acestea fac parte. Această determinare este strâns legată de evaluări care sunt specifice ordinii juridice în cauză, în special în funcție de contextul social, cultural și istoric al acesteia, și nu se poate transpune, așadar, în mod automat la alte contexte.

110. A interpreta art. 53 din Cartă ca permițând statelor membre să aplice în sfera de aplicare a dreptului Uniunii norma lor constituțională, care garantează dreptului fundamental în cauză un nivel de protecție mai ridicat, ar echivala, prin urmare, cu ignorarea faptului că exercițiul care constă în determinarea nivelului de protecție a drepturilor fundamentale ce trebuie atins se află în strânsă interdependență față de contextul în care acesta este efectuat.

111. Chiar dacă obiectivul constă în a tinde spre un nivel ridicat de protecție a drepturilor fundamentale, specificitatea dreptului Uniunii implică faptul că nivelul de protecție care rezultă din interpretarea unei constituții naționale nu poate fi transpus în mod automat la nivelul Uniunii și nici opozabil în cadrul aplicării dreptului Uniunii.

112. În ceea ce privește evaluarea nivelului de protecție a drepturilor fundamentale care trebuie să fie garantate în cadrul ordinii juridice a Uniunii trebuie să se țină seama de interesele specifice care animă acțiunea Uniunii. Este vorba în special de necesara uniformitate îm aplicarea dreptului Uniunii și de imperativele legate de construirea unui spațiu de libertate, securitate și justiție. Aceste interese specifice determină adaptarea nivelului de protecție a drepturilor fundamentale în funcție de diferitele interese în cauză.

113. Decizia-cadru nr. 2009/299 demonstrează tocmai că nivelul de protecție a drepturilor fundamentale nu trebuie stabilit in abstracto, ci într-un mod adaptat cerințelor legate de construirea unui spațiu de libertate, securitate și justiție.

114. Există, în această privință, o legătură evidentă între apropierea legislațiilor statelor membre în materia drepturilor persoanelor în cadrul procedurilor penale și consolidarea încrederii reciproce între aceste state.

115. După cum se arată în considerentul (10) al deciziei-cadru, mecanismul mandatului european de arestare se bazează pe un grad ridicat de încredere între statele membre. În plus, Curtea a avut ocazia de a preciza că decizia-cadru urmărește să faciliteze și să accelereze cooperarea judiciară și că aceasta vizează, de asemenea, să contribuie la realizarea obiectivului atribuit Uniunii de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție, întemeindu-se pe gradul de încredere crescut care trebuie să existe între statele membre.

116. Din această perspectivă, definirea la nivelul Uniunii a unui standard comun și ridicat de protecție a dreptului la apărare este de natură să consolideze încrederea pe care o are autoritatea judiciară de executare în cursul procedurii în vigoare în statul membru emitent.

[…]

118. Decizia-cadru nr. 2009/299 (…) urmărește nu numai să garanteze executarea mandatului european de arestare în cazul condamnărilor în lipsă, ci, de asemenea, ca drepturile fundamentale ale persoanelor în cauză, precum dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare să fie suficient protejate.

119. Pentru a concilia aceste obiective, legiuitorul Uniunii a stabilit nivelul de protecție a drepturilor fundamentale în cauză în așa fel încât să nu compromită eficiența mecanismului mandatului european de arestare.”

[54] Concluziile avocatului general E.S. prezentate la 18 octombrie 2012 în cauza Radu, cit. supra, pct. 40.

[55] Idem, pct. 41.

[56] Idem, pct. 70.

[57] Mutatis mutandis, concluziile avocatului general C.V. prezentate la 6 iulie 2010 în cauza I.B., cit. supra, pct. 43-44.

[58] Hotărârea din 30 mai 2013, cauza Jeremy F., C-168/13 PPU, ECLI:EU:C:2013:358, pct. 50; Hotărârea din 5 aprilie 2016, cauza Aranyosi și Căldăraru, cit. supra, pct. 76.

[59] Concluziile avocatului general Y.B. prezentate la 7 septembrie 2010 în cauza Mantello, C-261/09, ECLI:EU:C:2010:501, pct. 3.

[60] M. Mareș, Mandatul european de arestare (II). Protecția drepturilor fundamentale, disponibil pe site-ul https://www.juridice.ro/503535/mandatul-european-de-arestare-ii-protectia-drepturilor-fundamentale.html (accesat la 11 septembrie 2017), precum și autorul citat la nota de subsol nr. 39.

[61] J.Fr. Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu, București, 2009, p. 739.

[62] Hotărârea din 1 iunie 2016, cauza Bob-Dogi, cit. supra, pct. 56.

[63] Hotărârea din 30 mai 2013, cauza Jeremy F., cit. supra, pct. 40.

[64] Idem, pct. 91.

[65] Idem, pct. 92.

[66] Luarea de poziție a avocatului general Y.B. prezentată la 28 aprilie 2008 în cauza Kozłowski, cit. supra, pct. 49-53, 63, 65.

[67] Idem, pct. 54-55.

[68] Idem, pct. 56.

[69] Idem, pct. 58-60.

[70] Ibidem.

[71] Idem, pct. 62.

[72] Idem, pct. 90.

[73] Luarea de poziție a avocatului general P.C.V. prezentată la 6 iunie 2012 în cauza Melvin West, cit. supra, pct. 74-75.

[74] Hotărârea din 28 iulie 2016, cauza J.Z., C-294/16 PPU, ECLI:EU:C:2016:610, pct. 38, precum și jurisprudența acolo citată.

[75] Concluziile prezentate de avocatul general M.B. la data de 27 octombrie 2016 în cauza Vilkas, C-640/15, ECLI:EU:C:2016:826, pct. 47-48.

[76] Astfel, prin cea de-a doua întrebare, judecătorul național a sesizat Curtea de Justiție a Uniunii Europene sub aspectul dacă acțiunea autorității judiciare desemnate din statul de executare a unui mandat european de arestare, constând în privarea de libertate și predarea forțată, fără acceptul persoanei față de care s-a emis un mandat european de arestare, constituie o ingerință realizată de statul de executare în exercițiul dreptului persoanei solicitate la libertatea individuală cuprins în dreptul Uniunii Europene, potrivit art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană combinat cu art. 5 paragr. 1 din Convenție, precum și potrivit art. 6 din Cartă combinat cu art. 48 și art. 52 din aceasta prin raportare la art. 5 paragr. 3 și 4 și art. 6 paragr. 2 și 3 din Convenție. Prin cea de-a treia întrebare, instanța de trimitere română urmărea să obțină un răspuns la chestiunea dacă ingerința statului de executare a unui mandat european de arestare, în exercițiul drepturilor și garanțiilor cuprinse în art. 5 paragr. 1 din Convenție și potrivit art. 6 din Cartă combinat cu art. 48 și 52 din aceasta prin raportare la art. 5 paragr. 3 și 4 și art. 6 paragr. 2 și 3 din Convenție, trebuie să îndeplinească condiția necesității într-o societate democratică și pe cea a proporționalității acesteia cu scopul concret urmărit.

[77] Concluziile avocatului general E.S. prezentate la 18 octombrie 2012 în cauza Radu, cit. supra, pct. 53, 62 teza I.

[78] Pentru stabilirea caracterului justificat al privării de libertate, mandatul european de arestare trebuie plasat în contextul său. Scopul acestuia este de a garanta că persoanele cu privire la care s-a emis un mandat vor fi prezente personal în statul membru emitent pentru a fi judecate sau pentru a-și executa pedepsele privative de libertate, după caz. Un asemenea scop este vădit necesar în interesul societății (pct. 54 din concluzii), din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O. asupra art. 5 paragr. 1 lit. f) din Convenție, fiind lipsit de importanță dacă decizia de extrădare inițială poate fi justificată, în temeiul dreptului național sau al Convenției (pct. 56 din concluzii, precum și jurisprudența C.E.D.O. citată la nota de subsol nr. 29 a concluziilor).

[79] În sensul jurisprudenței C.E.D.O., o privare de libertate, în temeiul celei de-a doua teze a lit. f) a art. 5 paragr. 1 din Convenție, este justificată doar atât timp cât procedura de expulzare sau de extrădare se află în curs; dacă această procedură nu este condusă cu diligența necesară, detenția va înceta să fie justificată. Privarea de libertate trebuie, de asemenea, să fie legală. Atunci când se pune în discuție „legalitatea” detenției, inclusiv respectarea „căilor legale”, Convenția face trimitere în esență la legislația națională și prevede obligația de respectare a normelor de fond și de procedură ale dreptului național. Cu toate acestea, respectarea dreptului național nu este suficientă, întrucât respectarea art. 5 paragr. 1 din Convenție impune în plus ca orice privare de libertate să fie conformă cu scopul privind protecția individului împotriva arbitrariului. Reprezintă un principiu fundamental faptul că nicio detenție arbitrară nu poate fi compatibilă cu art. 5 paragr. 1 din Convenție; noțiunea de „arbitrar” din articolul sus-menționat se întinde dincolo de lipsa conformității cu dreptul național, astfel încât o privare de libertate poate să fie legală potrivit dreptului național, dar să fie în același timp arbitrară și, prin urmare, contrară Convenției. Pentru a nu fi calificată ca arbitrară, o măsură privativă de libertate luată în temeiul art. 5 paragr. 1 lit. f) din Convenție trebuie pusă în aplicare cu bună-credință, trebuie să fie strâns legată de motivul de detenție invocat de autoritățile naționale, locul și condițiile de detenție trebuie să fie adecvate, iar durata privării de libertate nu trebuie să depășească termenul rezonabil necesar pentru atingerea scopului urmărit (pct. 57 din concluzii, precum și jurisprudența C.E.D.O. citată la nota de subsol nr. 31 a concluziilor).

[80] În acest sens, E. Matei, Dreptul la apărare în cadrul mandatului european de arestare, o elegantă platitudine?, disponibil pe site-ul https://www.juridice.ro/241327/dreptul-la-aparare-in-cadrul-mandatului-european-de-arestare-o-eleganta-platitudine.html (accesat la 11 septembrie 2017).

[81] Hotărârea din 29 ianuarie 2013, cauza Radu, cit. supra, pct. 42 teza I.

[82] Hotărârea din 5 aprilie 2016, cauza Aranyosi și Căldăraru, cit. supra, pct. 101.

[83] Idem, pct. 41, 44, 57.

[84] Hotărârea din 25 ianuarie 2017, cauza Vilkas, cit. supra, pct. 43.

[85] C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I, Editura All Beck, București, 2005, p. 329.

[86] Idem, p. 328, precum și jurisprudența acolo citată.

[87] Idem, p. 329, precum și jurisprudența acolo citată.

[88] Idem, p. 329.

[89] J. Fr. Renucci, op. cit., p. 323, 333.

[90] Idem, p. 333, precum și autorii și jurisprudența citate la notele de subsol nr. 158 și 159.

[91] J.O. C 65/2 din 23 februarie 2015.

[92] Articolul 4 alin. (1) din tratatul sus-menționat prevede:

„(1) În conformitate cu articolul 5, orice competență care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparține statelor membre.”

La rândul său, art. 5 din același tratat statuează:

„(1) Delimitarea competențelor Uniunii este guvernată de principiul atribuirii. Exercitarea acestor competențe este reglementată de principiile subsidiarității și proporționalității.

(2) În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acționează numai în limitele competențelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice competență care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparține statelor membre.

(3) În temeiul principiului subsidiarității, în domeniile care nu sunt de competența sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional și local, dar datorită dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii.

Instituțiile Uniunii aplică principiul subsidiarității în conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității. Parlamentele naționale asigură respectarea principiului subsidiarității, în conformitate cu procedura prevăzută în respectivul protocol.

(4) În temeiul principiului proporționalității, acțiunea Uniunii, în conținut și formă, nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor.

Instituțiile Uniunii aplică principiul proporționalității în conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității.”

[93] Articolul 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană prevede:

„(3) În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea și statele membre se respectă și se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate.

Statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituțiilor Uniunii.

Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale și se abțin de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii.”

[94] A se vedea M. Mareș, op. cit.

Observația aparține și altor autori, care au relevat: <<Două interese divergente trebuie conciliate la nivelul Uniunii Europene: necesitatea ca legiuitorul european să ofere cetățenilor Uniunii un spațiu de securitate și obligația de a asigura respectarea drepturilor fundamentale prin crearea unui spațiu de libertate. Atât legiuitorul european, cât și Curtea de Justiție a Uniunii Europene au observat echilibrul fragil dintre aceste obiective. „Libertate vs. securitate” este laitmotivul care guvernează deciziile Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie penală. Dar există oare un echilibru între cele două interese? Din examinarea legislației și a jurisprudenței poate fi trasă o concluzie interesantă: atunci când trebuie protejate doar interesele individuale, instituțiile europene acordă prevalență libertății în fața securității și realizării obiectivelor Tratatelor. Cu toate acestea, atunci când protecția intereselor individuale nu poate fi realizată decât prin afectarea funcționării dreptului european, dreptul la libertate nu are nicio șansă în interpretarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, atunci când este pus în balanță cu efectivitatea dreptului Uniunii Europene. (…) Jurisprudența curții în materie penală pune un accent deosebit pe problemele de politică a justiției penale și analiza este făcută în majoritatea deciziilor sale pe bază de principii, pe baza spiritului legii, în dauna unei interpretări literale. Și aceasta ar putea fi o sursă de inspirație pentru instanțele naționale>> {N. Neagu (ed.) ș.a., Foundations of European Criminal Law, Editura C.H. Beck, București, 2014, în Biblioteca juridică legalis.ro [disponibilă pe site-ul http://www.beckshop.ro/fisiere/6355_fp_3502_Foundations%20of%20European%20Criminal%20Law.pdf (accesat la 12 septembrie 2017)]}.

[95] Judicial cooperation in criminal matters principles, în N. Neagu, op. cit.

[96] Astfel, se observă că în România, lipsa din reglementarea națională a unui motiv de refuz explicit referitor la drepturile fundamentale nu împiedică instanțele naționale să refuze executarea pentru acest motiv. Este oferit exemplul Curții de Apel Brașov, care a statuat că executarea mandatului european de arestare trebuie efectuată cu luarea în considerare a principiului respectării drepturilor fundamentale (Decizia nr. 30/2008, citată în The European Arrest Warrant and the Necessary Balance Between Mutual Recognition and Fundamental Rights in the EU, Institutul National al Magistraturii, p. 11 apud A. Weyembergh, European Added Value Assessment The EU Arrest Warrant. Critical Assessment of the Existing European Arrest Warrant Framework Decision–Research paper [disponibil pe site-ul http://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/etudes/join/2013/510979/IPOL-JOIN_ET(2013)510979(ANN01)_EN.pdf (accesat la 1 august 2017)].

[97] Hotărârea din 16 iunie 2005, cauza Pupino, C-105/03, ECLI:EU:C:2005:386, pct. 33; Luarea de poziție a avocatului general Y.B. prezentată la 28 aprilie 2008 în cauza Kozłowski, cit. supra, pct. 113; Hotărârea din 29 iunie 2017, cauza Popławski, cit. supra, pct. 28, precum și jurisprudența acolo citată.

[98] Luarea de poziție a avocatului general Y.B. prezentată la 28 aprilie 2008 în cauza Kozłowski, cit. supra, pct. 117.

[99] Idem, pct. 118.

[100] Concluziile avocatului general Y. B. prezentate la 15 februarie 2017 în cauza Popławski, cit. supra, pct. 84.

[101] Hotărârea din 16 iunie 2005, cauza Pupino, cit. supra, pct. 43; Hotărârea din 29 iunie 2017, cauza Popławski, cit. supra, pct. 32, precum și jurisprudența acolo citată; Hotărârea din 5 septembrie 2012, cauza Lopes Da Silva Jorge, cit. supra, pct. 53.

[102] Hotărârea din 5 septembrie 2012, cauza Lopes Da Silva Jorge, cit. supra, pct. 54, precum și jurisprudența acolo citată.

[103] Hotărârea din 16 iunie 2005, cauza Pupino, cit. supra, pct. 44; Hotărârea din 29 iunie 2017, cauza Popławski, cit. supra, pct. 32; Hotărârea din 28 iulie 2016, cauza J.Z., C-294/16 PPU, ECLI:EU:C:2016:610, pct. 32, precum și jurisprudența acolo citată.

[104] Hotărârea din 16 iunie 2005, cauza Pupino, cit. supra, pct. 47 teza finală; Hotărârea din 29 iunie 2017, cauza Popławski, cit. supra, pct. 33, precum și jurisprudența acolo citată; Hotărârea din 5 septembrie 2012, cauza Lopes Da Silva Jorge, cit. supra, pct. 55; Hotărârea din 28 iulie 2016, cauza J.Z., cit. supra, pct. 33.

[105] Hotărârea din 29 iunie 2017, cauza Popławski, cit. supra, pct. 34; Hotărârea din 5 septembrie 2012, cauza Lopes Da Silva Jorge, cit. supra, pct. 56; Hotărârea din 28 iulie 2016, cauza J.Z., cit. supra, pct. 33.

[106] Hotărârea din 16 iunie 2005, cauza Pupino, cit. supra, pct. 58.

[107] Idem, pct. 59.

[108] Explicațiile Cartei (2007/C 303/02), J.O. 303 din 14 decembrie 2007, p. 19.

[109] Mutatis mutandis, concluziile avocatului general M.B. prezentate la 11 mai 2016 în cauza Dworzecki, C-108/16 PPU, ECLI:EU:C:2016:333, pct. 48-49. În cauză se punea în discuție dreptul la apărare din perspectiva motivului de neexecutare prevăzut în art. 4a din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, însă argumentele pot fi extinse și în privința dreptului la libertate și siguranță, care face obiectul prezentei analize.

[110] Avizul nr. 2/13 al Plenului Curții emis în temeiul art. 218 alin. (11) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene asupra proiectului de acord privind aderarea Uniunii Europene la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (pct. 37, precum și jurisprudența acolo citată).

[111] Idem, pct. 39.

[112] Hotărârea din 26 februarie 2013, cauza Åkerberg Fransson, C-617/10, ECLI:EU:C:2013:105, pct. 17-18.

[113] Idem, pct. 19, precum și jurisprudența acolo citată.

[114] Idem, pct. 21.

[115] Idem, pct. 22.

[116] Idem, pct. 29, precum și jurisprudența acolo citată.

[117] Idem, pct. 30.

[118] Concluziile avocatului general M.B. prezentate la 11 mai 2016 în cauza Dworzecki, cit. supra, pct. 28-29.

[119] Hotărârea din 5 aprilie 2016, cauza Aranyosi și Căldăraru, cit. supra, pct. 94.

[120] Idem, pct. 95.

[121] Idem, pct. 99.

[122] Idem, pct. 100, precum și jurisprudența acolo citată.

[123] Ibidem.

[124] Idem, pct. 101.

[125] Idem, pct. 102, precum și jurisprudența acolo citată.

[126] Hotărârea din 1 iunie 2016, cauza Bob-Dogi, cit. supra, pct. 65.

[127] Idem, pct. 66.