Punere sub interdicţie. Competenţă teritorială absolută. Domiciliul persoanei a cărei punere sub interdicţie este solicitată. Persoană internată pe o durată nedeterminată într-o unitate sanitară sau într-un centru de îngrijire

ABSTRACT

The competence to complete a request for the restriction of legal capacity of an individual belong only to the family court with jurisdiction where the person has his/her domicile. Since it concerns the capacity of the individual, this territorial competence is absolute. The notion of domicile is related to the intention manifested by a person to establish his or her main residence in a certain place. The address in relation to which there is a legal presumption that the person, whose restriction of legal capacities was requested, manifested his or her intention to establish as domicile is the one mentioned in the identity document, a place where he/she actually lived until the admission to a health facility. The address of the hospital in which the defendant is admitted cannot be assimilated to the notion of domicile referred to in art. 936 of the Code of civil procedure, as long as his/her intention to establish his/her domicile at the hospital unit where he/she is admitted was not proven under art. 89 of the Civil Code. Therefore, any address to which a person is found for a longer period of time or even indefinitely, due to circumstances beyond his/her will and consent, cannot be considered as his/her home address, especially since his/her hospitalization in the special center due to mental illness is a protective measure that can cease.

Key words: restriction of legal capacity, family court, absolute territorial competence, domicile, hospital.

În conformitate cu dispozițiile art. 168 din Codul civil (în continuare C.civ.), ,,soluționarea cererii de punere sub interdicție judecătorească se face potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă”, iar potrivit art. 170 din același cod, „prin hotărârea de punere sub interdicție se desemnează și un tutore al persoanei ocrotite”. *

Articolul 936 din Codul de procedură civilă (în continuare C.pr.civ.) prevede că ,,cererea de punere sub interdicție judecătorească a unei persoane se soluționează de instanța de tutelă în a cărei circumscripție aceasta își are domiciliul”. Potrivit art. 114 din același cod, cu denumirea marginală „Cereri în materie de tutelă și familie”:

,,(1) Dacă legea nu prevede altfel, cererile privind ocrotirea persoanei fizice date de Codul civil în competența instanței de tutelă și de familie se soluționează de instanța în a cărei circumscripție teritorială își are domiciliul sau reședința persoana ocrotită.

(2) În cazul cererilor privind autorizarea de către instanța de tutelă și de familie a încheierii unor acte juridice, când actul juridic a cărui autorizare se solicită privește un imobil, este, de asemenea, competentă și instanța în a cărei circumscripție teritorială este situat imobilul. În acest caz, instanța de tutelă și de familie care a pronunțat hotărârea va comunica de îndată o copie a acesteia instanței de tutelă și de familie în a cărei circumscripție teritorială își are domiciliul sau reședința cel ocrotit.”

La rândul său, art. 94 C.pr.civ. prevede că judecătoriile judecă, printre altele: 1. în primă instanță… a) cererile date de Codul civil în competența instanței de tutelă și de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel.

Textele instituie o normă specială de competență teritorială absolută în materia punerii sub interdicție, mai exact o normă de ordine publică, având în vedere că privește capacitatea persoanei fizice. Astfel, competența de soluționare a cererii de punere sub interdicție a unei persoanei aparține numai instanței de tutelă în a cărei circumscripție aceasta își are domiciliul.

Chestiunea de drept care a determinat ivirea prezentului conflict de competență privește interpretarea diferită pe care instanțele de judecată aflate în conflict au dat-o noțiunii de domiciliu în materia punerii sub interdicție cu privire la o persoană lipsită de discernământ, aflată internată pe o durată nedeterminată, într-o unitate spitalicească.

Noțiunea de domiciliu este definită de art. 87 C.civ., potrivit căruia „domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală. De asemenea, art. 89 din același cod prevede că:

(1) Stabilirea sau schimbarea domiciliului se face cu respectarea dispozițiilor legii speciale.

(2) Stabilirea sau schimbarea domiciliului nu operează decât atunci când cel care ocupă sau se mută într-un anumit loc a făcut-o cu intenția de a avea acolo locuința principală.

(3) Dovada intenției rezultă din declarațiile persoanei făcute la organele administrative competente să opereze stabilirea sau schimbarea domiciliului, iar în lipsa acestor declarații, din orice alte împrejurări de fapt.

În cuprinsul dispozițiilor art. 87 C.civ., legiuitorul a folosit termenul ,,declarare”, iar în art. 89 din același cod, când s-a referit la stabilirea sau schimbarea domiciliului, a folosit expresia „cu intenția de a avea acolo locuința principală.

Reiese deci că noțiunea de domiciliu este legată de existența intenției manifestate de către o persoane, în sensul de a-și stabili locuința principală într-un anumit loc.

Adresa cu privire la care există prezumția legală că persoana a cărei punere sub interdicție a fost solicitată și-a manifestat intenția de a-și stabili domiciliul este cea menționată în cuprinsul buletinului de identitate, loc în care aceasta a și locuit efectiv până la internare.

În aplicarea dispozițiilor legale mai sus evocate, judecătoria în a cărei circumscripție teritorială se află domiciliul pârâtului este competentă teritorial să soluționeze cererea de chemare în judecată.

Adresa spitalului în care este internat pârâtul nu poate fi asimilată noțiunii de domiciliu, la care face referire art. 936 C.pr.civ., câtă vreme nu a fost probată intenția acestuia de a-și stabili domiciliul la unitatea spitalicească unde este internat, conform art. 89 C.civ.

Este adevărat că în jurisprudența lor, atât Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului au dat o interpretare extensivă noțiunii de „domiciliu”. Reiese deci că ambele instanțe au legat noțiunea de domiciliu fie de declarația legală a persoanei dată în fața autorităților publice, în cazul domiciliului legal, fie de adresa față de care persoana manifestă o anumită legătură emoțională, și deci de existența unei manifestări de voință de avea domiciliul la o anumită adresă.

Prin urmare, nu orice adresă la care o persoană se regăsește pentru o perioadă mai lungă de timp sau chiar pe perioadă nedeterminată, din cauza unor împrejurări independente de voința și consimțământul său, poate fi considerată adresa de domiciliu, cu atât mai mult cu cât internarea persoanei în centrul special din cauza bolii psihice reprezintă o măsură de protecție care poate înceta.

Pentru argumentele mai sus arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulate de către reclamantă, având ca obiect punerea sub interdicție a soțului său, numirea sa în calitate de tutore și autorizarea înstrăinării cotei-părți ce aparține acestuia din imobilul bun comun în favoarea judecătoriei, ca instanță în raza căreia se află domiciliul persoanei a cărei punere sub interdicție se solicită.

(Înalta Curte de Casație și Justiție, S. I civ., Dec. nr. 1980/2015[1])

 NOTĂ. 1. Decizia sus-menționată, prin care instanța supremă a soluționat un conflict negativ de competență, aduce precizări importante în privința competenței teritoriale de soluționare a cererii de punere sub interdicție, stabilind că aceasta este o competență teritorială exclusivă.

2. Împrejurarea că o persoană este internată într-o unitate sanitară nu este de natură să atragă competența instanței locului unității sanitare respective, care nu poate fi asimilată domiciliului[2].

3. Schimbarea, pe parcursul procesului, a domiciliului persoanei a cărei punere sub interdicție este solicitată nu are nicio influență asupra competenței instanței de tutelă învestită prin cererea de chemare în judecată; această împrejurare are consecințe doar asupra locului citării: << (…) dispozițiile art. 936 C.pr.civ. instituie o normă specială de competență teritorială absolută în materia punerii sub interdicție, mai exact o normă de ordine publică, având în vedere că privește capacitatea persoanei fizice. Astfel, competența de soluționare a cererii de punere sub interdicție a unei persoanei aparține numai instanței de tutelă în a cărei circumscripție aceasta își are domiciliul.

Chestiunea de drept care a determinat ivirea prezentului conflict de competență privește interpretarea diferită pe care instanțele de judecată aflate în conflict au dat-o noțiunii de domiciliu în materia punerii sub interdicție cu privire la o persoană majoră.

Noțiunea de domiciliu este definită de dispozițiile art. 87 C.civ. potrivit căruia „Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală”.

De asemenea, art. 91 din același cod prevede că „Dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate”.

Reiese că, în speță, domiciliul pârâtei este cel care figurează în cuprinsul buletinului de identitate, loc în care aceasta a și locuit efectiv la data sesizării instanței. (…) Determinarea instanței competente să soluționeze cererea dedusă judecații trebuie făcută prin raportare la data formulării acțiunii, iar nu ulterior, chiar dacă intervin modificări în ceea ce privește domiciliul părților în cauză, în acest sens fiind și dispozițiile art. 107 alin. (2) C.pr.civ., care prevăd că ,,instanța rămâne competentă să judece procesul chiar dacă, ulterior sesizării, pârâtul își schimbă domiciliul sau sediul”. Prin urmare, prevederile art. 936 C.pr.civ. coroborate cu cele ale alin. (2) al art. 107 din același cod reglementează expres momentul determinării instanței competente, respectiv acela al sesizării instanței, astfel că, în situația de față, sunt nerelevante orice schimbări ulterioare referitoare la domiciliul intimatei. Împrejurarea că ulterior datei formulării cererii de chemare în judecată intimata și-a schimbat domiciliul nu are niciun efect cât privește determinarea instanței competente. (…) Ca atare, din interpretarea dispozițiilor art. 107 C.pr.civ., schimbarea domiciliului intimatei, domiciliu care a atras competența unei anumite instanțe, cum este în cazul de față, nu poate determina declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea instanței în circumscripția căreia se află noul domiciliu/noua reședință a acesteia, astfel că schimbarea ulterioară a reședinței sau a domiciliului nu poate avea efecte decât asupra locului citării acestora, conform dispozițiilor art. 172 C.pr.civ., instanța inițial învestită rămânând competentă să soluționeze cauza.»[3]

4. Presupunând ipoteza unei persoane care și-a stabilit reședința într-un centru de tip rezidențial, se impune o analiză aparte.

Potrivit art. 87 C.civ., domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală. În sensul art. 88 din același cod, reședința persoanei fizice este locul unde își are locuința secundară. Spre deosebire de domiciliu, reședința este facultativă și secundară[4]. În acest sens, art. 30 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români[5], republicată, cu modificările și completările ulterioare, arată că reședința este acolo unde persoana fizică declară că are locuința secundară, alta decât cea de domiciliu.

Articolul 90 alin. (1) C.civ. instituie o prezumție, arătând că reședința este considerată domiciliu atunci când acesta nu este cunoscut.

Din perspectiva competenței teritoriale instituită prin art. 936 C.pr.civ., se observă diferența de reglementare față de dispoziția generală conținută de art. 114 alin. (1) din același cod, în sensul stabilirii exprese a competenței doar în favoarea instanței de tutelă în a cărei circumscripție își are domiciliul persoana a cărei punere sub interdicție este solicitată, fără nicio referire la instanța în a cărei circumscripție se află reședința acelei persoane. Prin urmare, chiar dacă persoana ar avea o reședință legal stabilită la data învestirii instanței de tutelă, această împrejurare nu este de natură a atrage competența instanței de tutelă în a cărei circumscripție se află reședința, față de conținutul limitativ al normei speciale.

5. În practica unor unități de parchet s-a ridicat problema procurorului competent să efectueze verificările prevăzute în art. 938 C.pr.civ.[6], în ipoteza în care persoana a cărei punere sub interdicție este solicitată este internată într-o unitate sanitară/centru de îngrijire de tip rezidențial din circumscripția altui parchet decât cel de pe lângă judecătoria sesizată cu cererea de chemare în judecată, precum și dacă parchetul sesizat prin trimiterea efectuată de către președintele instanței poate dispune declinarea în favoarea parchetului de pe lângă instanța în a cărei circumscripție se află unitatea sanitară/centrul de tip rezidențial sau ar trebui să solicite instanței declinarea competenței. În această privință, coroborând dispozițiile art. 937 cu cele ale art. 939 alin. (1) C.pr.civ.[7], se observă că măsurile și verificările prealabile prevăzute în primul articol sunt anterioare fixării termenului pentru judecarea cererii de punere sub interdicție.

Această fază necontencioasă a procedurii punerii sub interdicție exista și în reglementarea anterioară (art. 30-32 din Decretul nr. 32/1954[8]).

Este de precizat că, în sensul art. 123 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 138/2014[9], prin sintagma „președintele instanței” din cuprinsul art. 937 C.pr.civ.[10] se înțelege „președintele completului de judecată”.

În materia punerii sub interdicție, așa cum s-a arătat anterior, art. 936 C.pr.civ. instituie o normă de competență teritorială absolută. Or, potrivit art. 130 alin. (2) din același cod, necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de către părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe. De asemenea, potrivit art. 131 alin. (1) C.pr.civ., la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu.

Prin urmare, problema competenței teritoriale absolute va fi discutată de abia în faza contencioasă a procedurii, la primul termen de judecată, ceea ce presupune că verificările prealabile au fost efectuate. Așadar, în fază necontencioasă, instanța inițial învestită nu poate dispune asupra excepției necompetenței teritoriale absolute.

Raționamentul reținut în doctrină pentru faza regularizării cererii de chemare în judecată este aplicabil mutatis mutandis. Astfel, pentru regularizarea cererii de chemare în judecată, s-a arătat că verificarea cererii trebuie să fie făcută chiar dacă este cert că nu este de competența instanței la care este înregistrată, astfel încât doar după fixarea termenului se va ajunge la declinare[11]. În această situație nu ar putea fi aplicate dispozițiile art. 200 alin. (2) C.pr.civ., întrucât textul are în vedere verificarea respectării normelor privind repartizarea cauzelor între completele sau secțiile specializate din cadrul aceleași instanțe, norme de organizare judecătorească, iar nu competența instanței, ca organ din cadrul sistemului judiciar[12].

De aceea, în scopul efectuării cercetărilor prealabile cu celeritate, parchetul de pe lângă judecătoria învestită, în a cărei circumscripție domiciliază persoana a cărei punere sub interdicție este solicitată, poate transmite pe cale administrativă cererea și înscrisurile atașate parchetului de pe lângă judecătoria în a cărei circumscripție se află unitatea sanitară unde persoana respectivă este internată, informând despre această împrejurare președintele instanței la care a fost depusă cererea de punere sub interdicție.

6. Tot în practica parchetelor s-a pus problema stabilirii titularului obligației suportării cheltuielilor vizând obținerea avizului comisiei de specialiști în materia punerii sub interdicție, în acțiunile promovate de terțe persoane, respectiv dacă unitățile de parchet cărora le revine obligația de a obține avizul trebuie să și plătească costurile acestuia sau dacă revine reclamantului această obligație, în condițiile în care el a promovat acțiunea.

Potrivit art. 8 din Ordonanța Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală[13], republicată, cu modificările și completările ulterioare:

(1) Cheltuielile necesare pentru efectuarea constatărilor, expertizelor, precum și a altor lucrări medico-legale dispuse de organele de urmărire penală sau de instanțele judecătorești constituie cheltuieli judiciare care se avansează de stat și se suportă, în condițiile legii, după cum urmează:

a) dacă lucrările au fost dispuse de instanțele judecătorești, din bugetul de venituri și cheltuieli al Ministerului Justiției;

b) dacă lucrările au fost dispuse de procurori, din bugetul de venituri și cheltuieli al Ministerului Public;

c) dacă lucrările au fost dispuse de organele de cercetare penală, din bugetul de venituri și cheltuieli al Ministerului Administrației și Internelor.

(2) Sumele recuperate de la părți sau de la alți participanți la proces, în condițiile prevăzute în Codul de procedură penală, reprezentând cheltuielile prevăzute la alin. (1), se varsă la bugetul de stat.

Pe de altă parte, în procesul civil, conform art. 262 alin. (2) C.pr.civ., „în cazurile în care proba a fost dispusă din oficiu sau la cererea procurorului în procesul pornit de acesta în condițiile prevăzute la art. 92 alin. (1), instanța va stabili, prin încheiere, cheltuielile de administrare a probei și partea care trebuie să le plătească, putându-le pune și în sarcina ambelor părți.

În faza prealabilă a procedurii de punere sub interdicție, procurorul nu acționează ca organ de urmărire penală, deci nu îndeplinește o funcție judiciară în cadrul unui proces penal, astfel încât dispozițiile din Ordonanța Guvernului nr. 1/2000 nu sunt incidente. Dimpotrivă, în această procedură sunt aplicabile dispozițiile art. 262 alin. (2) C.pr.civ. Avizul comisiei de specialiști este o probă ce trebuie administrată în mod obligatoriu prin mijlocirea parchetului, astfel încât judecătorul căruia i s-a repartizat cererea poate stabili avansarea acestor cheltuieli de către partea care a formulat cererea.

7. Unele unități de parchet au ridicat problema instituției competente să desemneze curatorul special în cadrul procedurii de punere sub interdicție judecătorească, având în vedere dispozițiile legale prevăzute în art. 938 alin. (3) teza I C.pr.civ., art. 167 C.civ. și art. 229 alin. (1), (2) lit. a) și alin. (3) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, respectiv: instanța învestită cu cererea de punere sub interdicție, președintele instanței, instanța de tutelă sau autoritatea tutelară. În această privință, de lege lata, revine autorității tutelare competența de a numi curatorul în procedura punerii sub interdicție.

Având în vedere art. 123 din Legea nr. 76/2012, text introdus prin art. VII din Legea nr. 138/2014, în vigoare de la 19 octombrie 2014, potrivit căruia, prin sintagma „președintele instanței din art. 937” (devenit art. 938, după republicarea Codului de procedură civilă) se înțelege ,,președintele completului de judecată”, opinăm că, în prezent, este exclusă competența președintelui instanței în ceea ce privește numirea curatorului. Această normă legală are valoarea unei legi interpretative care nu retroactivează, potrivit art. 9 alin. (2) C.civ., astfel încât se va aplica de la data intrării în vigoare a Legii nr. 138/2014.

Pe de altă parte, art. 938 alin. (1) teza I C.pr.civ. trimite la dispozițiile Codului Civil în ceea ce privește numirea curatorului în faza necontencioasă a procedurii punerii sub interdicție, iar conform art. 167 C.civ., în caz de nevoie și până la soluționarea cererii de punere sub interdicție judecătorească, instanța de tutelă poate numi un curator special pentru îngrijirea și reprezentarea celui a cărui punere sub interdicție a fost cerută, precum și pentru administrarea bunurilor acestuia.

Potrivit art. 229 alin. (1), (2) lit. a), (32) și (33) din Legea nr. 71/2011:

(1) Organizarea, funcționarea și atribuțiile instanței de tutelă și de familie se stabilesc prin legea privind organizarea judiciară.

(2) Până la reglementarea prin lege a organizării și funcționării instanței de tutelă:

a) atribuțiile acesteia, prevăzute de Codul civil, sunt îndeplinite de instanțele, secțiile sau, după caz, completele specializate pentru minori și familie;

[…]

(32) Până la intrarea în vigoare a reglementării prevăzute la alin. (1), numirea curatorului special care îl asistă sau îl reprezintă pe minor la încheierea actelor de dispoziție sau la dezbaterea procedurii succesorale se face, de îndată, de autoritatea tutelară, la cererea notarului public, în acest din urmă caz nefiind necesară validarea sau confirmarea de către instanță.

(33) Dispozițiile alin. (32) se aplică în mod corespunzător și în cazul numirii curatorului special prevăzut la art. 167 din Codul civil (sublinierea noastră – A.E. Constantin).”

Alineatul (33) a fost introdus în art. 229 din Legea nr. 71/2011 prin Legea nr. 54/2013[14] pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 120/2011 privind prorogarea unor termene și pentru modificarea și completarea unor acte normative, care a intrat în vigoare la 21 martie 2013.

Prin urmare, antinomia juridică se rezolvă pe baza principiului lex posteriori derogant lex anteriori, astfel încât ultima voință exprimată de către legiuitor prin art. 229 alin. (33) din Legea nr. 71/2011 are prioritate. Prin această reglementare adoptată la un interval de aproximativ o lună de la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă (15 februarie 2013), legiuitorul a înțeles să proroge până la data indicată în alin. (1) al articolului sus-menționat aplicarea dispozițiilor referitoare la desemnarea curatorului special de către președintele instanței/completul învestit cu cererea de punere sub interdicție, chiar dacă, din perspectiva art. 229 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 71/2011 coroborat cu art. 94 pct. 1 lit. a) C.pr.civ., acest complet îndeplinește funcțiile instanței de tutelă prevăzute de Codul civil. La această concluzie se ajunge și prin interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 229 din Legea nr. 71/2011, alin. (33) constituind o derogare de la norma tranzitorie din alin. (2) al aceluiași articol.

Pe de altă parte, potrivit art. 24 C.pr.civ., dispozițiile legii de procedură noi se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare. Chiar dacă se regăsește în legea generală de drept civil substanțial, art. 167 C.civ., în componenta referitoare la competența numirii curatorului special, cuprinde norme de procedură. Aceeași natură juridică o au și dispozițiile art. 229 din Legea nr. 71/2011. Așadar, în cazul cererilor de punere sub interdicție introduse în perioada 15 februarie 2013-21 martie 2013, competența desemnării curatorului special, potrivit art. 937 alin. (3) teza I C.pr.civ. în forma republicată anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 138/2014, revenea președintelui instanței, iar pentru procesele începute după 21 martie 2013, autorității tutelare.

Nu s-ar putea considera că, prin Legea nr. 138/2014, art. 229 alin. (33) din Legea nr. 71/2011 a fost abrogat implicit, deoarece, pe de o parte, potrivit normelor de tehnică legislativă, abrogarea trebuie să fie expresă direct sau indirectă, nefiind recunoscute evenimentele legislative implicite, iar, pe de altă parte, art. 123 din Legea nr. 76/2012 se referă la toate atribuțiile care, potrivit art. 937 (devenit art. 938) C.pr.civ., reveneau președintelui instanței, nu doar la numirea curatorului special.

În fine, atunci când necesitatea numirii curatorului special apare în faza contencioasă a procedurii, spre exemplu, în ipoteza în care internarea persoanei s-a dispus după începerea judecății, fiind evident că aceasta este în imposibilitate de a se prezenta personal și, potrivit dispozițiilor generale din art. 58 C.pr.civ., numirea curatorului se face de către instanța care judecă procesul, dintre avocații anume desemnați în acest scop de barou pentru fiecare instanță, totuși dispozițiile art. 938 C.pr.civ. coroborate cu cele ale art. 167 C.civ. și art. 229 alin. (33) din Legea nr. 71/2011 constituie norme speciale aplicabile prioritar în procedura punerii sub interdicție, astfel încât, și în faza de judecată, autoritatea tutelară va fi cea care va numi curatorul special.


* Rubrică realizată de Antonia Eleonora Constantin, procuror-șef adjunct secție − Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția judiciară, e-mail: eleonoraconst@yahoo.com.

[1] Disponibilă pe site-ul www.scj.ro.

[2] În acest sens, a se vedea M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 679-680.

[3] Înalta Curte de Casație și Justiție, S. I civ., Dec. nr. 511/2017, disponibilă pe site-ul www.scj.ro.

[4] În acest sens, L. Irinescu, Comentariu art. 88 din Codul civil, în „Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență”, vol. I, Editura Hamangiu, București, 2012, p. 134.

[5] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 719 din 12 octombrie 2011.

[6] ,,Art. 938. Măsuri prealabile

(1) După primirea cererii, președintele instanței va dispune să se comunice celui a cărui punere sub interdicție judecătorească a fost cerută copii de pe cerere și de pe înscrisurile anexate. Aceeași comunicare se va face și procurorului, atunci când cererea nu a fost introdusă de acesta.

(2) Procurorul, direct sau prin organele poliției, va efectua cercetările necesare, va lua avizul unei comisii de medici specialiști, iar dacă cel a cărui punere sub interdicție judecătorească este cerută se găsește internat într-o unitate sanitară, va lua și avizul acesteia.

(3) Dacă este cazul, președintele dispune și numirea unui curator în condițiile prevăzute de Codul civil. Numirea curatorului este obligatorie în vederea reprezentării în instanță a celui a cărui punere sub interdicție judecătorească este cerută, în cazul în care starea sănătății lui împiedică prezentarea sa personală.

[7] ,,Art. 937. Conținutul cererii

Cererea de punere sub interdicție judecătorească a unei persoane va cuprinde, pe lângă elementele prevăzute la art. 194, faptele din care rezultă alienația mintală sau debilitatea mintală a acesteia, precum și dovezile propuse.

,,Art. 939. Internarea provizorie

Dacă, potrivit avizului comisiei de medici specialiști și, când este cazul, al unității sanitare prevăzute la art. 938 alin. (2), este necesară observarea mai îndelungată a stării mintale a celui a cărui punere sub interdicție judecătorească este cerută și observarea nu se poate face în alt mod, instanța, solicitând și concluziile procurorului, va putea dispune internarea provizorie, pe cel mult 6 săptămâni, într-o unitate sanitară de specialitate.

[8] În prezent, abrogat.

[9] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 753 din 16 octombrie 2014.

[10] În prezent, art. 938 C.pr.civ.

[11] M. Tăbârcă, op. cit., p. 50.

[12] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Editura Hamangiu, București, 2015, p. 339.

[13] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 996 din 10 noiembrie 2005.

[14] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 19 martie 2013.

Punere sub interdicție. Competență teritorială absolută. Domiciliul persoanei a cărei punere sub interdicție este solicitată. Persoană internată pe o durată nedeterminată într-o unitate sanitară sau într-un centru de îngrijire was last modified: aprilie 3rd, 2018 by Costache Adrian

Căutare