dr. Simona FROLU*

Procuror − Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul de cooperare

judiciară internațională, relații internaționale și programe

Introducere. Determinarea raporturilor constituționale dintre sistemul juridic și sistemul securității naționale[1] incumbă, cu titlu preliminar, definirea conceptuală a celor două entități sistemice, precum și denotarea anatomică a rolului social al acestora, fundamentul lor social potențând cauzal raporturile dintre ele. Mai mult, se are în vedere abordarea conceptuală a celor două sisteme, ca servicii publice ale statului. Este necesară această reprezentare identitară, deoarece ambele sisteme sunt, deopotrivă, produse instituționale și operaționale ale statului.

1. Sistemul juridic^[2] și sistemul securității naționale – servicii publice ale statului. Serviciul juridic și cel al securității naționale, în expresia lor sistemică, reprezintă unele dintre cele mai importante servicii publice aflate în exercitarea autorităților statului, de acestea depinzând fundamental, pe de o parte, sănătatea socială a națiunii și, pe de altă parte, certitudinea prezervării intereselor naționale fundamentale, ca expresie asumată politic a voinței sociale generale.

Relativ la serviciul public, acceptăm opinia potrivit căreia poate fi definit drept ,,acel sistem înființat de autoritățile competente ale statului sau comunității locale, cu scopul de a asigura satisfacerea unor cerințe comune ale membrilor societății, în regim de drept administrativ sau civil, în procesul de executare a legii”^[3]. Din perspectiva definiției astfel exprimate conceptual, se disting următoarele caracteristici ale serviciului public: satisfacerea nevoilor publice răspunde interesului general; înființarea serviciilor publice este atributul exclusiv al autorităților centrale și locale; autorizarea organizării și a funcționării de către o autoritate executivă a administrației publice centrale și locale; supunerea unui regim juridic reglementat de principiile dreptului public.

Serviciul juridic, ca expresie socială aplicată și operațională a sistemului juridic, consistă, în fapt, în serviciul public de legiferare^[4], determinat ca răspuns al comenzii sociale, de asumare a exigențelor distincte ale unei componente a societății, exprimate prin „ansamblul normelor juridice care reglementează relațiile sociale dintr-un anumit domeniu al vieții sociale, în baza unei metode specifice de reglementare și a unor principii comune”^[5]. Așadar, distincția operațională a serviciului juridic este determinată de natura tematică a normelor juridice sub a căror incidență se află relațiile sociale din domeniul respectiv.

2. Sistemul juridic în exercițiul serviciului public. Într-o definire de largă accesibilitate tematică, sistemul juridic reprezintă „ansamblul normelor juridice, a instituțiilor și ramurilor de drept, având drept scop reglementarea/reglarea raporturilor sociale în consens cu voința generală manifestată de către societate”^[6]. Rezultă că prin cele trei componente care îl definesc sistemic – ramură de drept, normă juridică și instituție juridică –, sistemul juridic realizează, în principal, funcțiile de reglementare socială, de tratare a conflictelor declarate și de legitimare a puterii^[7], ceea ce înseamnă că, practic, rolul frontal și funcțional al sistemului juridic este întreținut de caracterul integrativ al funcțiilor sale, caracterizate printr-o puternică amprentă și determinare socială, dreptul, având scopul de a ,,calma”, de a detensiona elementele cu un evident potențial conflictual și de a optimiza eficiența mecanismelor sociale, în măsura în care sistemul de norme pentru care există adeziune socială este unitar și coerent.

Afirmarea sistemului juridic, ca producător public al serviciului juridic, rezultă din operaționalizarea celor trei componente subsistemice legitimate constituțional, esențial și nemijlocit în procesul legiferării^[8] și, implicit, în manifestarea socială a instituției juridice. Statutul de serviciu public conferit constituțional sistemului juridic, este corespunzător relevat printr-o inspirată identitate conceptuală dată dreptului, acesta fiind ,,sistemul normelor de conduită, elaborate sau recunoscute de puterea de stat, care orientează comportamentul uman în conformitate cu valorile sociale ale societății respective, stabilind drepturi și obligații juridice a căror respectare este asigurată, la nevoie, de forța coercitivă a puterii publice (statul)”^[9]. Definiția evocă realitatea potrivit căreia sistemul juridic, ca serviciu public, de fapt ca suprastructură a serviciului public, îndeplinește ab initio condițiile fundamentale pentru o activitate socială strategică, realitate validată de considerente, precum: totalitatea normelor alcătuitoare este elaborată și/sau recunoscută de către puterea de stat; sistemul de norme orientează comportamentul general uman și conduitele individuale în consens cu natura și spiritul valorilor sociale determinate istoric; sistemul juridic stabilește drepturi și obligații legale indiscutabile din perspectiva oportunității sociale, a valabilității și a respectării lor. Ca serviciu public, în sensul atribuit în contextul acestui demers, sistemul juridic este produsul unei realități juridice specifice care consistă într-un pachet relativ de factori, cu pondere și rol diferit în determinarea ei specifică, semnificativi fiind^[10]: mediul social căruia, ontologic, îi aparține o anumită comunitate, aptă să influențeze proiectarea, configurarea și elaborarea normelor juridice în raport cu care își exercită, ca beneficiară a serviciului public, drepturile și obligațiile care-i incumbă; contextul istoric al dezvoltării naționale, acesta generând condiții pentru ca existența unei comunități legitimată statal, să determine o anumită configurație juridică a serviciului public, în plaja de recunoaștere constituțională; contextul economico-social, determinat, esențial, de nivelul de dezvoltare a economiei, de formele de proprietate operative în plan social, de structurarea societății în categorii sociale sau profesionale, de nivelul de bunăstare aplicată a majorității populației; sistemul politic, acesta influențând configurarea unei anume expresii juridice a realității, cu stabilitate relativă; cadrul cultural-ideologic, înrâurirea acestuia asupra reglementărilor juridice fiind semnificativă; factorul extern, definit, în principal, de natura și substanța raporturilor cu comunitatea internațională, în general, cu cea căreia îi aparținem, din perspectivă unională, în mod special. Relevarea acestor factori pune în evidență faptul că elementul central al oricărei realități juridice este cetățeanul, valoarea sistemului juridic acreditat social și legal fiind în funcție de cunoașterea acestuia, în complexitatea dinamică a devenirii, prin totalitatea trăsăturilor și a relațiilor sale. De asemenea, exprimarea sistemului juridic în serviciul public exercitat de către autoritățile statului pune în evidență controlul social care, potrivit unor opinii, presupune interacțiunea a trei elemente fundamentale: un ,,element ideal” din domeniul valorilor; un element ,,de putere, de influență, de presiune”, ca structură reală; un element ,,de organizare și planificare socială”^[11]. Dezvoltând ideea, se poate opina că în teoria sociologică a dreptului, acestuia îi este atribuită o dependență semnificativă de natura intrinsecă a sistemului social, prestațiile acționale care satisfac o nevoie sistemică fiind definite, din perspectivă exclusiv juridică, drept ,,direcții (orientări) fundamentale ale acțiunii mecanismului juridic la îndeplinirea cărora participă întregul sistem al dreptului (ramurile, instituțiile, normele), precum și instanțele social abilitate, cu atribuții în domeniul realizării dreptului”^[12]. Aceasta, implicit, înseamnă că, aflându-se în serviciul public, sistemul juridic devine un instrument de reglare constructivă, pozitivă a relațiilor interumane și intrasociale, precum și de „conducere” juridică a faptelor și acțiunilor sociale în consens cu spiritul și prevederile legilor în vigoare, la un moment dat.

3. Sistemul securității naționale ca serviciu public. Ca serviciu public, securitatea națională, în expresia ei sistemică, este evidențiată de natura principalelor sale misiuni și responsabilități angajate exclusiv în prezervarea intereselor naționale fundamentale. Din perspectiva enunțată, în angajarea sistemică a securității naționale evidențiem misiunile și responsabilitățile care decurg, în principal, din: identificarea, valorificarea și definirea oportunităților strategice de afirmare în mediul internațional actual, a identității naționale; asumarea operațională a obiectivelor strategice în care consistă prezervarea intereselor naționale fundamentale ale României; susținerea, în consens cu interesele naționale, a capabilităților care proiectează puterea militară a statului și capacitatea acestuia de a garanta asigurarea ordinii și a siguranței publice. Din aceeași perspectivă, responsabilitățile sistemului securității naționale, ca serviciu public, relevate de către Strategia Națională de Apărare a Țării pentru perioada 2015-2019^[13], sunt determinate specific și angajate concret în funcție de nivelul de manifestare a complexului de amenințări, riscuri și vulnerabilități (capitolul III) cu care se confruntă. Se au în vedere: amenințările definite prin acțiunile cu caracter destabilizator, perpetuarea conflictelor înghețate din proximitatea României, distorsiunile de pe piețele energetice, amenințările cibernetice, terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă și a vectorilor purtători, acțiunile informative ostile; riscurile reprezentate de instabilitatea regională, nerealizarea obiectivelor de dezvoltare a României, tendințele negative din spectrul social, criminalitatea transfrontalieră, radicalizarea entităților extremiste, traficul ilegal de armament convențional, confruntările militare de joasă intensitate, pandemiile, dezastrele ecologice, fluxurile migratorii; vulnerabilitățile generate, în principal, de incapacitatea administrației publice centrale și locale de a implementa politicile publice naționale și unionale, precaritatea utilizării resurselor, generalizarea corupției, excluziunea și polarizarea socială, declinul demografic, sărăcia, migrația forței de muncă specializate, fragilitatea societății civile și a spiritului civic.

Caracterul eminamente necesar al securității naționale, ca filozofie și practică socială, cu un anumit specific, este semnificat de dinamica fenomenelor din realitatea economică și socială a țării, de mutațiile ce se produc în mediul internațional, la care trebuie să reacționăm proactiv, oportun și eficient, astfel încât răspunsurile și reacțiile sistemului național de securitate să fie credibile, încurajatoare, stimulative în câmpul încrederii sociale. Mai mult decât atât, în definirea responsabilităților sale, sistemul de securitate națională răspunde, deopotrivă, nevoii de securitate internă a țării și necesității securității externe a României. Ambele componente ale edificiului sistemic al securității naționale sunt fundamentale în afirmarea și protejarea intereselor naționale ale României. Interese care, proiectate și definite printr-o largă și reprezentativă voință socială, constituie resursa cauzală fundamentală a securității naționale, în expresia sa plenitudinară. În proiectarea angajamentului sistemic al securității naționale, avem în atenție următoarele aspecte: ideea de securitate, condiția securității ca atare, este parte inalienabilă și inevitabilă a construcției sociale, în oricare din domeniile sale manifeste; nevoia de securitate, în toate formele, domeniile, dimensiunile și finalitățile sale, este determinată eminamente social; cerințele concrete de securitate sunt expresia voinței sociale naționale, exprimată prin intermediul puterii supreme în stat. Spre realizarea dezideratului sistemic, se poate recurge la denotarea conceptuală a securității naționale, acceptându-se opinia potrivit căreia ,,securitatea națională reprezintă starea, concepția generală a statului român, în temeiul căreia sunt definite, proiectate, promovate și apărate interesele naționale prin intermediul instituțiilor abilitate constituțional acestui scop, angajând vectorial, în modalități specifice fiecăreia dintre ele, integralitatea resurselor disponibile la un moment dat, spre a asigura prezervarea intereselor naționale în condițiile înfruntării oricărui tip de agresiune, pericol, amenințare, risc sau provocare”^[14]. Definiția configurează sistemul, dar și subsistemele sale, în mod distinct^[15]: apărarea națională; intelligence și comunicații strategice; instituțiile cu atribuții în domeniul monitorizării problemelor de securitate națională^[16]; subsistemul politico-administrativ; subsistemul economico-financiar; siguranța națională, ordinea publică și siguranța cetățeanului; juridic; afaceri externe; educație, sănătate, cultură; domeniul resurse umane și politici demografice. Subscriem acestei arhitecturi sistemice și subsistemul judiciar, relație la care ne vom referi de sine stătător într-o elaborare viitoare. Referențial, admitem și definiția care conceptualizează condiția și faptul securității naționale, în sensul că aceasta denotă „starea națiunii, a comunităților sociale, a cetățenilor și a statului, fundamentată pe prosperitate economică, legalitate, echilibru și stabilitate socio-politică, exprimată prin ordinea de drept și asigurată prin acțiuni de natură economică, politică, socială, juridică, militară, informațională și de altă natură, în scopul exercitării neîngrădite a drepturilor și libertăților cetățenești, manifestarea deplină a libertății de decizie și de acțiune a statului, a atributelor sale fundamentale și a calității de subiect de drept internațional”^[17]. Perspectiva acestui concept, larg asemănător cu precedentul, configurează, în spectrul operațional, următoarele dimensiuni cu caracter subsistemic: economică, politică, ecologică, informatică, informațională, alimentară, culturală și militară.

Perspectivele conceptuale invocate ne îndreptățesc aserțiunea potrivit căreia sistemul securității naționale reprezintă expresia nevoii corpului social național, de siguranță continuă, liniște constructivă, pace interioară și perspective credibile și încurajatoare, toate ca fond al propriei sale deveniri. În același timp, sistemul securității naționale reprezintă justificarea îndreptățirii corpului social de a-și prezerva interesele fundamentale prin intermediul operațional al unor forme, instrumente și modalități specifice, destinate generic și conceptual stării și condiției de securitate.

Reprezentarea sistemică a securității naționale induce, în perspectiva conceptualizării, nevoia proiectării unei definiții a sistemului securității naționale, sens în care, considerăm că sistemul securității naționale reprezintă totalitatea resurselor, a reglementărilor și a instituțiilor specifice de care dispune statul român, destinate protejării și afirmării neîntrerupte a intereselor naționale fundamentale, care, potențial și operațional, pot fi angajate, în orice situație, pentru îndeplinirea acestui rol^[18]. În ceea ce privește sistemul securității naționale, autoritatea care îi gestionează rostul constituțional, ca serviciu public, are o particularitate, în sensul că aceasta operează în sens generic și nu ca o entitate distinctă, certificată cu atribuții bine definite în acest sens. Aceasta, deoarece prin amploarea sa socială, prin diversitatea instituțională, prin specificul extrem de eterogen al misiunilor și responsabilităților cu care este învestit sistemul securității naționale, nu este posibilă existența permanentă a unei structuri, a unui organism al statului care să îndeplinească această comandă socială. În această situație sistemul securității naționale se află, operațional, în serviciul unei ,,administrații colective”, denumită generic Autoritatea Națională de Comandă, alcătuită din: Parlamentul României, Președintele României, Consiliul Suprem de Apărare a Țării, Guvernul României și, în funcție de context și situație, alte organe ale administrației publice centrale de specialitate cu atribuții în domeniul apărării naționale.

4. Congruența determinărilor/legitimității sociale a sistemelor juridic și securității naționale. Exprimarea conceptului de securitate națională, în abordarea sa sistemică, evidențiază faptul că acesta este legitimat instituțional și operațional de hotărârile forului legislativ, practic prin acțiunea/operaționalizarea funcției de legiferare, prin care sunt exprimate valențele sistemului juridic, relative la: organizarea, dotarea și funcționarea componentelor specifice ale sistemului securității naționale, angajarea forțelor armate în misiuni de apărare a țării, dar și internaționale, alocarea resurselor bugetare necesare funcționării optime a componentelor subsistemice ale securității naționale, armonizarea legislativă între componentele subsistemice ale sistemului securității naționale, adoptarea programelor strategice de înzestrare a structurilor armate ale sistemului securității naționale, consfințirea prin lege a acordurilor de colaborare externă în domeniile specifice securității naționale.

Aceasta înseamnă că în niciuna din manifestările sale, de la cea care îl acreditează instituțional la cea în care, luăm cazul extrem, dispune angajarea forțelor armate în acțiuni de luptă specifice războiului, sistemul securității naționale nu poate fi disociat de condiția sa juridică, nu poate exista în afara unui spațiu juridic clar, predictibil, coerent, unitar, oportun și sigur. Un spațiu care, constituit din ansamblul normelor juridice, al instituțiilor și al ramurilor de drept, asigură, prin specificul lor, exclusiv sau complementar, din perspectivă sistemică, protecția juridică a sistemului securității naționale. În condițiile în care securitatea națională, ca filozofie, instituție și acțiune națională este reclamată imperativ de voința socială concentrată în definirea, protejarea și afirmarea intereselor sale fundamentale, legalitatea sa este nu numai o condiție, ci și un argument al legitimității. Cu privire la fondul determinativ social al sistemului juridic, acesta este întreținut și susținut de: necesitatea protecției legale, determinată de voința socială generală, a existenței și dezvoltării durabile a societății; diferențierea specifică a răspunsurilor pe care corpul social, la întâlnirea sau confluența cu întrebările esențiale ale devenirii, și le oferă sieși pentru a da curs trebuințelor sale istorice; necesitatea formalizării juridice a întregului ansamblu de activități care configurează organizarea social-politică a societății; nevoia imperativă continuă de conservare, ocrotire, garantare și salvgardare a valorilor fundamentale care întrețin vitalitatea istorică a sistemului social; indispensabilitatea condiției normative cu caracter juridic din construcția funcției de conducere a societății, în ansamblu, dar și a tuturor subsistemelor sale; necesitatea, evidențiată formal, a unor reglementari sociale care să facă posibilă și sigură subordonarea acțiunilor cu caracter individual conduitei general acceptată și asumată social; nevoia de impunere formală și de cuantificare individuală a libertății de acțiune a cetățeanului, necesitatea protecției și ocrotirii valorilor sociale determinate istoric.

Pe de altă parte, în ceea ce privește sistemul securității naționale, perspectiva socială îi relevă următoarele caracteristici funcționale: asigură, în mediul intern și în cel extern, față de totalitatea pericolelor, riscurilor, amenințărilor și provocărilor, prezervarea intereselor fundamentale ale statului român și națiunii române; consfințește hotărârea corpului social național de a-și proteja cu maximă rigoare și eficacitate interesele strategice, dar și pe cel de parcurs, pentru care alocă resursele financiare, materiale și de altă natură, necesare îndeplinirii acestor scopuri; fără a-i fi proprii diviziuni întemeiate pe excludere, ci doar domenii, dimensiuni și subsisteme care funcționează complementar, securitatea națională nu reprezintă suma aritmetică a stărilor de securitate specifică unei condiții sau alta a existenței sociale, ci, toate acestea dimpreună, decurgând organic din nevoia de securitate generală a societății definită statal. Aceste determinări, eminamente sociale, ale sistemului juridic și ale sistemului securității naționale le conferă, originar, o apartenență comună – conștiința socială a corpului social –, fiind în cele din urmă răspunsul specific la două comenzi sociale distincte, cu amplitudine strategică.

5. Relația dintre sistemul juridic și sistemul securității naționale. Esențial, relația dintre sistemul juridic și sistemul securității naționale este configurată atât de natura socială comună a determinărilor care le provoacă și le întrețin cauzal existența, cât și de finalitățile funcționale ale celor două sisteme, acestea fiind, precum s-a subliniat, eminamente sociale. Fundamentarea acestor relații își devoalează semnificațiile prin definirea securității naționale în raport cu triada constitutivă a sistemului juridic, respectiv ramura de drept, norma juridică și instituția juridică. Perspectiva, odată definită, întrebării dacă securitatea națională poate constitui o ramură de drept, îi vom răspunde precizând criterial^[19] faptul că identificăm: obiectul reglementării juridice, constituit în temeiul complex al relațiilor proprii sistemului securității naționale, intra- și extra- sistemice, relații care operează sub incidența și efectul normelor juridice; metoda reglementării pozitive a relațiilor caracteristice sistemului securității naționale, atât a celor intrasistemice, cât și a celor specifice legăturilor cu celelalte sisteme din sistemul social global; principiile comune de arhitecturare juridică, de angajare judiciară a aplicării lor și de cuantificare a finalității exigenței sociale. Aceste criterii metodologice conferă individualitate și personalitate de sine stătătoare securității naționale, sens în care apreciem că din perspectiva invocată – ansamblul coerent și distinct al normelor juridice care reglementează unitar relațiile sociale proprii sistemului securității naționale, specifice naturii sale interne, dar și raporturilor cu alte sisteme, relații desfășurate în temeiul unor metode specifice de reglementare și al afirmării unui pachet de principii executive comune – ar putea constitui, fără îndoială, o ramură de drept. Putem vorbi, așadar, chiar despre dreptul securității naționale, în contextul în care este de domeniul evidenței apariția unor noi ramuri de drept, precum dreptul internetului, dreptul mediului, dreptul spațial, dreptul comunicării ș.a. Denotarea caracterului operațional al normei juridice în contextul relațional al sistemului securității naționale, comportă, în fapt, natura acesteia de „regulă generală și obligatorie de conduită, al cărei scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie prin constrângere”.^[20] Caracterul impersonal și de generalitate al normei juridice se supune particularizării în situațiile în care comportamentele determinate de prescripții anume destinate să ordoneze relațiile sociale^[21], proprii sistemului securității naționale, altele decât cele prevăzute expres de Codul penal (în continuare C.pen.), pun în pericol integritatea funcțională și capacitatea acestuia de a-și îndeplini menirea. Cu titlu anume, legiferate și destinate exclusiv reglementării relațiilor sociale specifice sistemului securității naționale, sunt infracțiunile contra securității naționale, definite astfel în legea penală (art. 394-410, art. 412 C.pen.), precum și cele definite ca atare în legi speciale^[22]. Practic, date fiind relațiile complexe, pe de o parte, dintre entitățile subsistemice ale sistemului securității naționale, și, pe de altă parte, dintre sistemul securității naționale și toate celelalte sisteme ale sistemului social global, îndrăznim aprecierea că, direct sau indirect, mai mult sau mai puțin, în contexte bine determinate, încălcarea oricărei normei juridice poate afecta, în principiu, sistemul securității naționale. Cum ar fi, de exemplu, condiția operațională a sistemului securității naționale care poate fi periclitată atât prin fapte care aparțin dreptului comun (ilicite penale și extrapenale), cât și prin fapte certificate de către legiuitor, explicit, ca fiind infracțiuni contra securității naționale^[23].

Din perspectiva instituției juridice, identificată drept „un sistem proiectiv, deschis, ierarhizat și durabil de norme juridice, constituit în jurul unei finalități particulare, subordonate finalității sistemului juridic”^[24], putem aprecia că sistemul securității naționale, ca finalitate particulară a unui sistem de norme juridice, generează o instituție juridică distinctă, definită, prin antiteză, de categoria „Infracțiunilor contra securității naționale”^[25]. Denotarea particularizată a componentelor sistemului juridic la specificul securității naționale, ne îngăduie unele considerente de ordin teoretic^[26], și anume: acțiunea sistemului juridic asupra întregului sistem de relații sociale care întrețin unitatea și performanța operațională a securității naționale este pusă în evidență de trăsăturile mecanismului reglementării juridice, atât în cazul general social, cât și în cel specific sistemului securității naționale; acțiunea normelor juridice cu efect preventiv, persuasiv, coercitiv și punitiv asupra componentei sociale a sistemului securității naționale este parte componentă, cu valoare subsistemică, a sistemului normativ social; mecanismul reglementării prin norme juridice a relațiilor care se stabilesc atât în intimitatea lucrativă generală a sistemului securității naționale, cât și, secvențial, la nivelul existenței subsistemice a anumitor componente, pune în lumină aspecte dintre cele mai complexe ale determinării fluente a sistemului juridic asupra câmpului social al sistemului securității naționale, în câmpurile preventiv, educativ, coercitiv sau punitiv. În relevarea analizei noastre, o chestiune importantă o reprezintă semnificarea raportului juridic dintre sistemul juridic și sistemul securității naționale. Este evident că vectorul operațional al exigenței juridice asupra naturii și conținutului social al securității naționale îl reprezintă raportul juridic, manifestat prin ,,legătura socială, reglementată de norma juridică, conținând un sistem de interacțiune reciprocă între participanți determinanți, legătură ce este susceptibilă a fi apărată pe calea coercițiunii statale”^[27]. Valoarea acțională a raportului juridic asupra componentei sociale a sistemului securității naționale este premeditată, de fapt precedată, de acțiunea specifică a unor premise cu valențe juridice – norma juridică, subiectele de drept și faptele juridice^[28], primele două premise având un caracter general, ultima, faptul juridic, prin natura sa specială având un caracter concret. În același timp, premisele formulate constituie vectori de sine stătători ai exigenței juridice asupra relațiilor sociale care întrețin unitatea și coeziunea specifică a sistemului securității naționale. Întrunind trăsăturile caracteristice consacrate de doctrina juridică^[29], raportul juridic dintre sistemul juridic și sistemul securității naționale, plasat în contextul relației dintre acestea, evidențiază existența unui raport social definit de totalitatea relațiilor dintre membrii comunității sistemului securității naționale. În același timp, este un raport volițional, definit suprastructural prin angajarea a două voințe – voința statală, exprimată în norma de drept, și voința sistemului securității naționale, ca subiect de drept. Nu în ultimul rând, menționăm natura valorică a raportului dintre cele două sisteme, sistemul juridic transferând sistemului securității naționale o parte din conținutul valoric al normelor de drept, și caracterul istoric al acestuia, determinat de evoluția conceptuală și operațională a securității naționale.

6. Condiționări juridice asupra securității naționale. În ceea ce privește condiționările juridice asupra securității naționale, avem în vedere, în acest caz, dimensiunea apărării naționale, fiind semnificativ suportul oferit de administrația militară, definită ca „activitate de organizare a executării și de executare în concret a legilor țării în domeniul militar, prin acțiuni cu caracter dispozitiv sau prestator”^[30]. Determinate de caracterul specific al ansamblului unitar de norme juridice pretabile nemijlocit la sistemul securității naționale și corelate cu acesta, condiționările juridice asupra securității naționale sunt poziționate de următoarele caracteristici funcționale^[31]: în timp de pace sau de război, componentele cu structură și organizare militară ale sistemului securității naționale, acționează precum orice subiect juridic, actele acestora neavând un caracter special, fiind supuse dreptului comun aplicabil tuturor subiectelor de drept, potrivit principiului egalității juridice; eventualele conflicte ce se nasc în asemenea raporturi sunt de competența instanțelor de drept comun, deoarece, în cazurile respective, autoritățile militare nu acționează ca deținătoare ale puterii de stat; în funcție de domeniul de manifestare, aceste raporturi pot fi de drept administrativ, de drept financiar sau de dreptul muncii; instituțiile militarizate sau explicit militare au raporturi de drept penal cu militarii și alți justițiabili în tribunalele militare, cum ar fi funcționarii civili aflați în serviciul structurilor de apărare, securitate, ordine publică și siguranță națională, pentru infracțiuni săvârșite în calitate de aparținători ai acestor structuri; competențele autorităților militare în raport cu civilii pot crește în timpul stării de urgență, de asediu sau de război, în teritoriile ocupate sau în cele aflate sub administrație militară; sunt raporturi juridice care, în timp de pace au un caracter administrativ (refuzul de a presta, într-una din formele stabilite prin lege, serviciul militar), pe când în timp de mobilizare, stare de urgență, de asediu sau război, aceleași fapte fiind atribuite de practica judiciară dreptului penal[32]; raporturile juridice bazate pe acte de comandament militar intervin și în regimul stării de urgență, al stării de asediu sau al mobilizării.

De fapt, la modul concret, valoarea și eficiența scontate a condiționărilor juridice ale stării și condiției sistemului securității naționale se întrevăd și în procesul tehnic de legiferare, ca parte a sistemului juridic, care, personalizat prin caracterul specific al aplicabilității, se impune, în ultimă instanță, ca subsistem al sistemului național de securitate. Perspectiva enunțată ne permite să ne asumăm, întru conceptualizare, opinia că „sistemul juridic, ca subsistem al sistemului securității naționale, reprezintă ansamblul normelor juridice, al instituțiilor și al ramurilor de drept care au scop reglementarea cursivă a raporturilor sociale, inclusiv a celor specifice sistemului securității naționale, în consens cu voința generală a corpului social național”^[33].

În contextul înțelegerii relative la condiționările juridice asupra securității naționale, subliniem faptul că ansamblul legislativ care are ca obiect reglementarea relațiilor sociale din sistemul securității naționale este concretizat în regulamentele militare, acestea fiind expresia normelor juridice materializate în acte normative de executare a legilor. În această situație, nu greșim nicidecum dacă afirmăm că baza juridică a activității militare, sau cu conținut militar, o reprezintă regulamentele militare/regulamentele instituțiilor cu caracter militarizat care detaliază legile specifice sistemului securității naționale cu care trebuie să fie conforme, în virtutea principiului tutelar al supremației legii^[34]. De asemenea, activitatea instituțiilor din sistemul securității naționale, organizate pe principii militare, folosesc în complementaritatea regulamentelor militare și alte documente care le consolidează, din perspectiva specifică a relațiilor sociale care le personalizează instituțional, existența, precum: doctrinele general-sistemice sau sectoriale; dispozițiile, instrucțiunile, manualele de metodică a instrucției specifice, ordinele, standardele sectoriale, baremurile, toate acestea fiind subsumate actelor autorităților militare.

Concluzii. Această aserțiune ne îngăduie, în mod concluziv, afirmația potrivit căreia relația dintre sistemul juridic și sistemul securității naționale este configurată atât de natura socială comună a determinărilor care le provoacă și le întrețin cauzal existența, cât și de finalitățile funcționale ale celor două sisteme, acestea fiind, de asemenea, profund și eminamente sociale, condiționările juridice ale securității naționale fiind expresia unui sistem coerent de norme, acte și prescripții cu caracter specific, care asigură desfășurarea întregului ansamblu de activități subsumate regimului sistemic al securității naționale, în strictă conformitate cu prevederile sistemului juridic național.

* e-mail: frolu_simona@mpublic.ro

[1] În ultima perioadă, în literatura de profil s-a procedat, pe fond determinativ, la angajarea conceptuală diferențiată a celor două sintagme – sistemul național de securitate și sistemul securității naționale. Din considerente specifice abordării centrate pe natura pluridimensională a securității naționale, recurgem la utilizarea conceptuală, „sistemul securității naționale”.

[2] Sistemul juridic generează, la nivelul aplicării legii, serviciul public cu caracter judiciar, în contextul afirmării sale în plaja sistemului judiciar. Nemijlocit, este suprastructura serviciului public cu caracter judiciar.

[3] E. Bădălan, Sensul transformării, Editura Militară, București, 2005, p. 92.

[4] V.I. Prisecaru, Tratat de drept administrativ român. Partea generală, ediția a II-a, Editura ALL, București 1996, p. 131.

[5] N. Popa, Teoria generală a dreptului, ediția a III-a, Editura C.H. Beck, București, 2008, p. 65.

[6] I. Craiovan, Tratat de teorie generală a dreptului, Editura Universul Juridic, București, 2007, p. 398.

[7] V. Ferrari, Funzioni del dirito. Saggio critico riconstructivo, Bari, 1987, p. 327.

[8] A se vedea Constituția României, republicată, titlul III, capitolul I, secțiunea a 3-a.

[9] I. Craiovan, op. cit., p. 160.

[10] Idem, p. 162-163.

[11] R. Pound, Social Control through Law, New Haven, 1942, p. 17-18.

[12] N. Popa, op. cit., p. 80.

[13] Disponibilă pe site-ul http://www.presidency.ro/files/userfiles/Strategia_Nationala_de_Aparare_a_Tarii_1.pdf (accesat la 3 octombrie 2016).

[14] C. Petrache, Apărarea și securitatea națională în paradigma integrării europene și euroatlantice, în ,,Apărare și securitate națională”, Editura Universității Naționale de Apărare ,,Carol I”, București, 2006, p. 14.

[15] S. Frolu, Sistemul juridic românesc în dialectica securității naționale, Editura Militară, București, 2011, p. 198.

[16] Aceste instituții sunt: Oficiul Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat care are în componență trei agenții: Agenția de Acreditare de Securitate, Agenția de Securitate pentru Informatică și Comunicații, Agenția pentru Distrugerea Materialului Criptografic; Agenția Națională de Control al Exporturilor; Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare; Agenția Națională pentru Securitatea Alimentului; Oficiul Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor

[17] A se vedea Doctrina națională a informațiilor pentru securitate, aprobată de Consiliul Suprem de Apărare a Țării, în 2004.

[18] S. Frolu, op. cit., p. 76.

[19] N. Popa, op. cit., p. 65.

[20] N. Popa, M.-C. Eremia, S. Cristea, Teoria generală a dreptului, Editura ALL Beck, București, 2005, p. 136.

[21] L. Barac, Elemente de teoria dreptului, ediția a II-a, Editura C.H. Beck, București, 2009, p. 37.

[22] A se vedea art. 26-27 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, republicată în Monitorul Oficial nr. 190 din 18 martie 2014, cu modificările și completările ulterioare.

[23] Potrivit art. 394-410 și art. 412 C.pen., infracțiunile contra securității naționale sunt: trădarea, trădarea prin transmiterea de informații secrete de stat, trădarea prin ajutarea inamicului, acțiuni împotriva ordinii constituționale, înalta trădare, acțiunile ostile contra statului, spionajul, atentatul care pune în pericol securitatea națională, atentatul contra unei colectivități, actele de diversiune, comunicarea de informații false, propaganda pentru război, compromiterea unor interese de stat, divulgarea secretului care periclitează securitatea națională, infracțiuni contra persoanelor care se bucură de protecție internațională, constituirea de structuri informative ilegale, nedenunțarea unor infracțiuni contra securității naționale, precum și tentativa la aceste infracțiuni.

[24] D.C. Dănișor, I. Dogaru, Gh. Dănișor, Teoria generală a dreptului, ediția a II-a, Editura C.H. Beck, București, 2008, p. 250.

[25] A se vedea noul Cod penal, partea specială, titlul X.

[26] S. Frolu, op. cit., p. 52-59.

[27] N. Popa, op. cit., p. 212.

[28] Idem, p. 209.

[29] Idem, p. 212-217.

[30] E. Bădălan, Administrația militară – lucrare de dizertație, Școala Națională de Studii Politice și Administrative, Facultatea de Administrație Publică, București, 2003, p. 49.

[31] I. Dragoman, Actele autorităților militare, Editura Lumina LEX, București, 2003, p. 235-246.

[32] A se vedea, de pildă, art. 435 C.pen.

[33] S. Frolu, op. cit., p. 145.

[34] I. Dragoman, op. cit., p. 131.