Răspunderea patrimonială a judecătorilor și procurorilor în noua reglementare. Neconstituționalitate limitată

ABSTRACT

The provisions of art. I point 156 (with reference to art. 96 par. (3)-(5) and (8), thesis one] of the Law for amending and supplementing Law no. 303/2004 on the statute of judges and prosecutors – which regulates the patrimonial liability of judges and prosecutors – are unconstitutional.

Keywords: judicial error, gross negligence, unconstitutionality, patrimonial liability of judges and prosecutors, bad faith.

Decizia C.C.R. Actul normativ vizat Dispoziții criticate Obiectul cauzei
Dec. C.C.R. nr. 45/2018 Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor Art. I pct. 156 Obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 156 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 5 martie 2018, a fost publicată Decizia Curții Constituționale a României (în continuare Dec. C.C.R.) nr. 45/2018 privind, printre altele, obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 156 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (cu referire la art. 96 din această lege).

Obiectul obiecției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile:

Art. I pct. 156 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (cu referire la art. 96 din această lege):

,,Art. 96. (1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

(2) Eroarea judiciară atrage răspunderea judecătorilor și procurorilor doar în ipoteza în care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.

(3) Există eroare judiciară atunci când, în înfăptuirea actului de justiție, se determină o desfășurare greșită a unei proceduri judiciare și prin aceasta se produce o vătămare a drepturilor ori intereselor legitime ale unei persoane.

(4) Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul, în exercitarea funcției, cu știință, prin încălcarea Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, a drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute de Constituția României, ori a normelor de drept material sau procesual, a determinat o eroare judiciară.

(5) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul, în exercitarea funcției, din culpă, nesocotește normele de drept material ori procesual, determinând o eroare judiciară.

(6) Nu este îndreptățită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.

(7) Pentru repararea prejudiciului produs printr-o eroare judiciară, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile legii, la tribunalul în cărui circumscripție își are domiciliul sau sediul, după caz. Plata de către stat a sumelor datorate cu titlu de despăgubire se efectuează în termen de maximum un an de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive.

(8) După ce prejudiciul cauzat de o eroare judiciară a fost acoperit de stat, Ministerul Finanțelor Publice se întoarce în mod obligatoriu, pe care judiciară împotriva judecătorului sau procurorului care a determinat eroarea judiciară. Competența de judecată, în primă instanță, revine Curții de Apel București, dispozițiile Codului de procedură civilă fiind pe deplin aplicabile.

(9) Termenul de prescripție a dreptului la acțiune al statului, prevăzut la alin. (8) este de un an, de la data când a fost achitat integral prejudiciul.

(10) Consiliul Superior al Magistraturii poate stabili condiții, termene și proceduri pentru asigurarea profesională obligatorie a judecătorilor și procurorilor. Asigurarea obligatorie nu poate să întârzie, să diminueze sau să înlăture răspunderea pentru eroarea judiciară determinată de rea-credință sau gravă neglijență.[1] 

Dec. C.C.R. nr. 45/2018 – dispozitiv:

Prin Dec. nr. 45/2018, Curtea Constituțională a României, cu unanimitate de voturi, a admis obiecția de neconstituționalitate formulată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, și a constatatdispozițiile art. I pct. 156 [cu referire la art. 96 alin. (3)-(5) și (8) teza întâi] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor sunt neconstituționale.

 

Argumentele C.C.R.:

Cu privire la criticile aduse art. I pct. 156 [referitor la art. 96] din legea analizată, se constată că art. 96 din Legea nr. 303/2004[2] reglementează răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, precum și acțiunea în regres a statului împotriva judecătorilor și procurorilor care și-au exercitat funcția cu      rea-credință sau gravă neglijență.

În materie penală, dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale este reglementat, în prezent, de noul Cod de procedură penală (în continuare C.pr.pen.). Potrivit art. 538 alin. (1) și (2) C.pr.pen., ,,persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că   s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare”; de asemenea, dreptul la repararea de către stat a pagubei subzistă ,,și în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare”. Totodată, art. 539 alin. (1) din același cod prevede că ,,are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.

Acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de către persoana îndreptățită, iar, după moartea acesteia, poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreținerea sa la data decesului. Acțiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, precum și a ordonanței sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate. Pentru obținerea reparării pagubei, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanțelor Publice. Reparația este, în toate cazurile, suportată de către stat, prin Ministerul Finanțelor Publice.

În cazul în care repararea pagubei a fost acordată în urma admiterii acțiunii pentru repararea pagubei anterior descrisă, precum și în situația în care statul român a fost condamnat de către o instanță internațională pentru vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 538 și 539 C.pr.pen., acțiunea în regres pentru recuperarea sumei achitate poate fi îndreptată împotriva persoanei care, cu rea-credință sau din culpă gravă, a provocat situația generatoare de daune sau împotriva instituției la care aceasta este asigurată pentru despăgubiri în caz de prejudicii provocate în exercițiul profesiunii. Statul trebuie să dovedească în cadrul acțiunii în regres, prin ordonanța procurorului sau hotărâre penală definitivă, că ,,cel asigurat” (judecătorul/procurorul – adăugirea Curții Constituționale a României) a produs cu rea-credință sau din culpă gravă profesională eroarea judiciară sau privarea nelegală de libertate cauzatoare de prejudicii.

În materie extrapenală, în forma în vigoare [la momentul pronunțării Dec. C.C.R. nr. 45/2018 – adăugirea noastră (Gh. Ivan)] a art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita ,,decât în cazul în care   s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

În ambele materii, nu este îndreptățită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror. Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. După ce prejudiciul a fost acoperit de către stat în temeiul hotărârii irevocabile date, statul se poate îndrepta cu o acțiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credință sau gravă neglijență, a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii. Termenul de prescripție a dreptului la acțiune în toate cazurile prevăzute de articolul sus-menționat este de un an, fără a se preciza momentul de la care curge acest termen pentru cele două tipuri de acțiuni.

Având în vedere cele anterior expuse, contrar susținerilor autorilor obiecției de neconstituționalitate, eroarea judiciară nu se circumscrie numai la materia penală, ci poate privi și alte materii (civilă/administrativă), persoanele afectate de către aceasta având aceeași îndreptățire la repararea prejudiciului suferit. Din perspectiva apărării drepturilor și libertăților fundamentele garantate prin Constituția României, republicată, nu se poate face nicio distincție după cum eroarea judiciară a fost comisă în materie penală sau extrapenală; din contră, subzistă aceeași obligație a statului la repararea consecințelor acesteia. Raportat la eroarea judiciară în materie extrapenală, se constată că, în prezent [la momentul pronunțării Dec. C.C.R. nr. 45/2018 – adăugirea noastră (Gh. Ivan)], răspunderea civilă a statului și, cea subsidiară, a judecătorului/procurorului poate fi antrenată numai dacă în prealabil a fost angajată răspunderea penală sau disciplinară a judecătorului/procurorului. Cu alte cuvinte, nu poate exista răspundere civilă pentru eroare judiciară, fără răspunderea penală/disciplinară a judecătorului/procurorului. Această soluție legislativă este constituțională în sine[3], fără a exclude însă și posibilitatea reglementării altor soluții legislative cu privire la condițiile angajării răspunderii civile a statului și cu privire la procedura angajării răspunderii civile a judecătorului/procurorului. În acest sens, se observă că textul constituțional al art. 52 alin. (3)[4] nu condiționează răspunderea civilă de răspunderea penală/disciplinară a judecătorului, ceea ce înseamnă că a lăsat în marja de apreciere a legiuitorului configurarea unei soluții legislative care să facă aplicabile prevederile articolului sus-menționat. Actuala soluție legislativă, astfel cum s-a arătat, este constituțională în sine, dar nu exclusivă. Prin urmare, este de competența exclusivă a legiuitorului să reglementeze sfera răspunderii statului, pentru a apăra într-un mod mai complet cetățeanul pentru erorile judiciare săvârșite, și procedura prin care statul se poate îndrepta împotriva judecătorului/procurorului.

Astfel, textul actual [la momentul pronunțării Dec. C.C.R. nr. 45/2018 – adăugirea noastră (Gh. Ivan)] al art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 asigură, în materie extrapenală, o răspundere limitată a statului cu privire la erorile judiciare, în sensul că acesta va indemniza persoana vătămată numai dacă, în prealabil, a fost stabilită răspunderea penală sau disciplinară a judecătorului/procurorului. Întrucât numai fapta pentru care a fost angajată răspunderea penală sau disciplinară a judecătorului/procurorului este de natură să determine o eroare judiciară, rezultă că, în lipsa acestei din urmă răspunderi constatate ca atare, nu există o faptă generatoare a unei erori judiciare care să poată fi ,,reparată” prin indemnizarea persoanei vătămate de către stat.

În noua redactare a legii, răspunderea civilă a statului pentru eroare judiciară nu mai este legată de angajarea răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului, ci strict de ideea de eroare judiciară. Cu alte cuvinte, indemnizarea de către stat pentru eroare judiciară nu este condiționată de săvârșirea unei fapte de către judecător/procuror pentru care acesta a răspuns penal/disciplinar. Se realizează, astfel, o distincție, pe de o parte, între răspunderea civilă a statului și aceea a judecătorului/procurorului și, pe de altă parte, între răspunderea penală/disciplinară a judecătorului/procurorului. Din modul de redactare a noului text normativ se înțelege că statul va indemniza persoanele vătămate dacă s-a produs o eroare judiciară, indiferent de conduita magistratului în cauză; practic, răspunderea civilă a statului este îndepărtată de sfera răspunderii penale/disciplinare a judecătorului/procurorului. Prin urmare, răspunderea statului devine o răspundere directă și obiectivă, nefiind condiționată de poziția subiectivă pe care judecătorul/procurorul a avut-o pe parcursul procesului. În sine, acest mecanism nu este contrar art. 52 alin. (3) din Constituția României, republicată, fiind chiar o expresie largă a acestuia, aflată la îndemâna legiuitorului.

În prezent, în materie penală, există tot o răspundere civilă obiectivă a statului pentru eroare judiciară săvârșită în condițiile art. 538 și 539 C.pr.pen., care se mențin și în noua reglementare; acestor situații, în materie penală, noul text, lărgind definiția erorii judiciare și nelimitând-o numai la cele două articole sus-menționate, le-a adăugat în mod implicit și alte cazuri, pentru care statul va răspunde civil. În materie extrapenală, noua reglementare se desprinde de paradigm art. 96, în sensul că introduce răspunderea civilă obiectivă pentru eroarea judiciară. O asemenea reglementare normativă și opțiunea pentru aceasta țin de alegerea și voința corpului legiuitor. Totuși, definirea erorii judiciare trebuie să fie clară, precisă și previzibilă[5] și să stabilească justul raport care trebuie să existe între o eroare judiciară și o greșeală de judecată. Pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la situația în care orice greșeală, cât de mică sau neînsemnată, va fi calificată drept eroare judiciară, întrucât, în principiu, este susceptibilă să producă o vătămare, iar statul va fi pasibil a răspunde civil. Constituția României, republicată, prevede că statul răspunde pentru erori judiciare, noțiune care presupune o abatere de o anumită gravitate de la interpretarea și aplicarea normelor legale, indiferent că sunt de procedură sau substanțiale, dar care produc consecințe grave asupra drepturilor și libertăților fundamentale. Dacă în privința drepturilor absolute orice abatere produce consecințe grave, în privința altor categorii de drepturi fundamentale, legiuitorul trebuie să circumscrie condițiile care, întrunite fiind, denotă o încălcare de o gravitate ridicată, aptă/capabilă să producă, la rândul ei, o vătămare de o anumită intensitate. Prin urmare, legiuitorul trebuie să dea o definiție acestei noțiuni care să reflecte caracterul său de abatere neobișnuită de la modul uzual de desfășurare a procedurilor judiciare sau de aplicare a normelor de drept substanțial, raportându-se, astfel, la greșeli manifeste, indubitabile, incontestabile, crase, grosiere, absurde sau care au provocat concluzii faptice sau juridice ilogice sau iraționale. Se evită, astfel, de exemplu, și situația calificării jurisprudenței neunitare sau a revirimentului jurisprudențial drept eroare judiciară. Este, de asemenea, de observat că simplele interpretări judiciare eronate sunt susceptibile a fi corectate în mod exclusiv prin intermediul căilor ordinare/extraordinare de atac, ele neconstituindu-se în erori judiciare, în sensul art. 52 alin. (3) din Constituția României, republicată.

Totodată, legiuitorul trebuie să aibă în vedere faptul că noțiunea de eroare judiciară, astfel cum este normativizată în art. 52 alin. (3) din Constituția României, republicată, este o noțiune autonomă, ea trebuind interpretată atât în litera, cât și în spiritul Constituției[6]. Ea aduce în discuție caracterul defectuos al funcționării serviciului justiției, astfel încât, în definirea ei, trebuie să se țină seama, pe lângă intensitatea abaterii anterior relevate, de două elemente, respectiv: dezlegarea unei situații litigioase contrar realității faptice/juridice, precum și neregularitatea manifestă în privința desfășurării procedurii, care nu a fost remediată în cursul acesteia, ambele legate de ideea de vătămare a drepturilor și libertăților fundamentale. Cu alte cuvinte, eroarea judiciară nu trebuie să fie privită numai prin prisma pronunțării unei hotărâri judecătorești greșite, contrare realității, ci și din perspectiva modului de desfășurare a procedurii (lipsa de celeritate, amânări nejustificate, redactarea cu întârziere a hotărârii). Această ultimă componentă este importantă pentru modul în care decurge procedura de judecată, mod care în sine poate provoca prejudicii iremediabile; prin urmare, chiar dacă o parte își valorifică/își apără cu succes dreptul său subiectiv dedus judecății, ea poate suferi prejudicii mai însemnate decât chiar câștigul obținut în urma finalizării favorabile a procesului (spre exemplu, o întindere în timp excesivă a procedurii).

O abatere neobișnuită/crasă de la modul uzual de desfășurare a procedurilor judiciare sau de aplicare a normelor de drept substanțial, neremediată în căile de atac sau în procedurile prevăzute de lege, trebuie să aibă drept consecință o vătămare a drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei pentru a putea fi calificată drept eroare judiciară.

Având în vedere cele de mai sus, se constată că definiția erorii judiciare cuprinsă în art. I pct. 156 [cu referire la art. 96 alin. (3)] din legea analizată este mult prea generică. Este evident că printr-o greșită desfășurare a unei proceduri judiciare, chiar remediată în cadrul procedurii de judecată, per se se produce o vătămare a drepturilor/intereselor legitime ale unei persoane. Or, o asemenea definiție normativă nu se subsumează conceptului de eroare judiciară. Practic, din definiția dată erorii judiciare, prin textul art. I pct. 156 [cu referire la art. 96 alin. (3)] din lege, statul va răspunde pentru orice neconformitate procedurală, indiferent de natura sau intensitatea acesteia.

În vederea angajării răspunderii statului pentru o eroare judiciară, aceasta trebuie să fie constatată ca atare. Din textul de lege rezultă că alin. (7) reglementează o acțiune în răspundere civilă delictuală în care se stabilește eroarea judiciară (adică a faptei ilicite, cu excepția ipotezelor art. 538 și art. 539 C.pr.pen., unde eroarea a fost deja stabilită), paguba propriu-zisă (vătămarea produsă urmează a fi reparată prin indemnizarea corespunzătoare a persoanei vătămate) și relația de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. În noua paradigmă legislative, se poate acorda judecătorului/procurorului și dreptul de a interveni chiar în această procedură.

După repararea prejudiciului în această manieră, statul, potrivit Constituției României, republicată, are o acțiune în regres împotriva judecătorului/procurorului, dacă acesta și-a exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență. Astfel, statul este cel care, în cadrul acțiunii în regres, trebuie să dovedească faptul că magistratul și-a exercitat funcția cu        rea-credință sau gravă neglijență[7]. Sub aspectul instituirii competenței de judecată a Curții de Apel București în privința acțiunii în regres a statului, alin. (8), nou conceput, nu este contrar art. 52 alin. (3) sau art. 134 din Constituția României, republicată. Așa cum s-a arătat, în cauză, nu este vorba despre o acțiune disciplinară, ci de una în răspundere civilă, astfel încât acțiunea statului împotriva judecătorului/procurorului nu este condiționată de tragerea mai întâi la răspundere disciplinară a judecătorului (competență care ar reveni în exclusivitate Consiliului Superior al Magistraturii). Chiar dacă exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență constituie abatere disciplinară, între cele două forme de răspundere disciplinară/civilă nu există o legătură intrinsecă pentru ca, în mod obligatoriu, să rezulte o intercondiționare între ele. Nefiind în discuție răspunderea disciplinară a judecătorului, nu se poate angaja competența Consiliului Superior al Magistraturii sau aceea a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru acțiunile formulate împotriva hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii. Prin urmare, stabilirea competenței Curții de Apel București în privința soluționării acțiunilor în regres este realizată în conformitate cu art. 1 alin. (5) și art. 126 alin. (2) din Constituția României, republicată.

Se mai reține că reglementarea competenței de judecată a instanțelor judecătorești este de competența legiuitorului, Curtea Constituțională a României neputând interveni decât dacă acesta contrazice în mod expres textul Constituției României, republicată. Or, raportat la art. 52 alin. (3) din aceasta, se constată că textul legal nu fixează nicio condiție în acest sens. Mai mult, fiind vorba de o răspundere civilă delictuală, nu se poate pune problema aplicării art. 134 alin. (3) din Constituția României, republicată[8], respectiv competența rezervată Înaltei Curți de Casație și Justiție în materie disciplinară.

Cu privire la caracterul obligatoriu al introducerii acțiunii în regres, prin Dec. C.C.R. nr. 80/2014 (paragr. 174), s-a statuat că: ,,Deși sintagma propusă a fi introdusă pare a viza indicarea titularului dreptului de regres în cazul prejudiciilor cauzate prin orice eroare judiciară care a fost rezultatul exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, în realitate, din cauza modului său de formulare, obligă statul să își exercite dreptul de regres. Caracterul imperativ al sintagmei propuse a fi introdusă în corpul art. 52 alin. (3) din Constituție poate duce la situații inadmisibile, în care statul va promova în mod automat acțiunea în regres ori de câte ori acoperă un prejudiciu cauzat printr-o eroare judiciară, fără a mai avea un drept de apreciere asupra faptului dacă magistratul și-a exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență, solicitând, astfel, în mod mecanic intervenția instanței judecătorești. De aceea, conținutul normativ propus ar trebui să aibă în vedere, eventual, posibilitatea statului de a exercita dreptul de regres în condițiile legii”.

Raportat la cauza dedusă judecății, se constată că din modul de formulare a textului de lege [alin. (8), nou conceput] nu reiese faptul că acesta trebuie coroborat cu alin. (2), nou conceput, în sensul că acest caracter obligatoriu al acțiunii în regres se referă la ipotezele în care există rea-credință sau gravă neglijență. Or, statul trebuie să realizeze o primă evaluare, și nu să introducă mecanic o asemenea acțiune. Astfel, statul, prin reprezentanții săi, va trebui să formuleze acțiuni în regres numai dacă în urma evaluării realizate la nivelul acestuia se apreciază că există gravă neglijență sau rea-credință. Dacă statul, prin reprezentanții săi, exercită acțiunea în regres, prin neluarea în considerare a prevederilor alin. (2), astfel cum rezultă din modul de redactare a textului de lege criticat, s-ar ajunge la translatarea acțiunii în răspundere civilă obiectivă promovată împotriva statului la acțiunea în regres promovată împotriva magistratului. Ar rezulta că magistratul ar fi chemat în judecată ori de câte ori statul ,,pierde” un proces, în condițiile art. 96 alin. (7), în temeiul răspunderii civile obiective. Or, deși acțiunea în regres are în vedere răspunderea civilă subiectivă, caracterul obligatoriu al acțiunii statului, astfel cum aceasta este reglementată, nu lasă nicio marjă de apreciere în privința statului pentru a discerne dacă sunt îndeplinite criteriile prevăzute pentru angajarea răspunderii civile subiective a judecătorilor/procurorilor.

Chiar dacă eroarea judiciară este definită corect și va viza erorile crase în interpretarea și aplicarea normelor de drept procesual și material, odată ce statul a răspuns pentru prejudiciul creat, nu este răsturnată prezumția de exercitare de către magistrat a funcției cu bună-credință și în acord cu exigențele profesionale. Numai în măsura în care rezultă serioase dubii cu privire la acestea, statul poate exercita acțiunea în regres. Prin urmare, revine statului obligația de a realiza o procedură de filtraj în vederea formulării acțiunii în regres și de a-și prezenta dovezile/probele în legătură cu poziția personală și subiectivă avută de către magistratul respectiv în judecarea cauzei. Așadar, sarcina probei revine statului, iar prezumțiile anterioare, simple, prin natura lor, pot fi răsturnate numai ca urmare a intervenirii unei hotărâri judecătorești de soluționare a acțiunii în regres.

Cu privire la problema determinării relei-credințe sau a gravei neglijențe, se constată că definițiile oferite la alin. (4) și (5), noi concepute, sunt de natură să altereze sensul acestor termeni, ceea ce duce, în mod direct, la afectarea art. 52 alin. (3) din Constituția României, republicată, îndepărtându-se, în mod discutabil, de la elementele definitorii ale       relei-credințe și ale gravei neglijențe, astfel cum acestea sunt reglementate în conținutul normativ al art. 991 din Legea nr. 303/2004, care prevede:

,,(1) Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.”

Textul propus, introducând în ecuație Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare Convenția), a cărei reflectare în ordinea națională a statelor membre ale Consiliului Europei se realizează prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare C.E.D.O.), nu face distincție între jurisprudența consolidată și aceea evolutivă a C.E.D.O. (având în vedere caracterul viu al Convenției). Numai textele Convenției în privința cărora s-a dezvoltat o jurisprudență consolidată pot cădea sub incidența erorii judiciare în cele două forme (rea-credință/gravă neglijență), sens în care se reține și Avizul Comisiei de la Veneția nr. 847/2016 privind dreptul de regres al statului împotriva judecătorilor, adoptat la cea de-a 107-a sa reuniune plenară din 10-11 iunie 2016. Normativizând expres, ca standard de referință, dispozițiile Convenției, legiuitorul ar fi trebuit să indice și actele Uniunii Europene[9]. De asemenea, în definirea gravei neglijențe trebuia indicată intensitatea culpei, și nu orice culpă să determine grava neglijență, astfel cum apare în textul de lege supus analizei; cu privire la categoriile de norme încălcate trebuiau indicate identic ca la definirea relei-credințe. În ambele cazuri, sintagma ,,determinând o eroare judiciară” nu este corespunzătoare, întrucât     reaua-credință nu se definește prin faptul că a determinat o eroare judiciară, ci aceasta este un rezultat al exercitării funcției cu rea-credință. Aceeași observație este valabilă în privința gravei neglijențe. Curtea Constituțională a României subliniază că este de competența legiuitorului reglementarea sferei de cuprindere a noțiunii de eroare judiciară, fiind la aprecierea sa normativizarea situațiilor și ipotezelor în care statul va răspunde civil pentru erorile comise în desfășurarea actului de justiție, cu indemnizarea corespunzătoare a persoanelor prejudiciate din fondurile sale. Corelativ acestui drept de apreciere al legiuitorului, acesta trebuie să realizeze o necesară coroborare a unei asemenea opțiuni legislative cu prevederile art. 52 alin. (3) din Constituția României, republicată, în componenta sa referitoare la răspunderea magistraților, în sensul de a stabili, în mod riguros, că răspunderea civilă a acestora este angajată numai în condițiile în care și-au exercitat prerogativele funcției lor cu rea-credință sau gravă neglijență, ceea ce evidențiază că nu există o suprapunere între cele două răspunderi – a statului, respectiv a magistratului – și că răspunderea statului nu angajează, în mod implicit, răspunderea magistratului. O asemenea delimitare între cele două tipuri de răspundere se impune tocmai pentru a evita crearea unui sentiment de temere a magistratului în a-și exercita atribuțiile sale constituționale și legale.

De asemenea, se constată că definirea relei-credințe și a gravei neglijențe este realizată într-un mod care aduce în discuție, în mod corect, atât încălcarea normelor de drept material, cât și a celor de drept procesual; în schimb, eroarea judiciară, așa cum este definită în alin. (3) al art. 96 din legea analizată, este raportată numai la desfășurarea greșită a unei proceduri judiciare, ceea ce înseamnă că sfera sa materială de cuprindere este mai redusă decât în privința relei-credințe sau a gravei neglijențe. În acest context normativ, se reține că eroarea judiciară poate fi comisă și prin cele două modalități, drept pentru care poate fi calificată drept       noțiunea-gen, iar modalitățile de realizare a erorii judiciare, fiind specii ale acesteia, trebuie să i se subsumeze. În cazul de față, se constată o deficiență în definirea erorii judiciare, care pare a nu cuprinde încălcarea normelor de drept material.

Având în vedere cele expuse, legiuitorul trebuie să coreleze alin. (3) cu alin. (4) și (5) ale art. 96 din legea analizată, în sensul dezvoltării corespunzătoare a noțiunii de eroare judiciară.

În atari condiții, se constată că art. I pct. 156 [cu referire la art. 96 alin. (3)-(5) și (8) teza întâi] din legea analizată încalcă art. 1 alin. (5) și art. 52 alin. (3) din Constituția României, republicată. Totodată, se observă că art. I pct. 156 [cu referire la art. 96 alin. (1), (2) și (6), (7), (8) teza a doua, alin. (9) și (10) ] din aceeași lege nu încalcă art. 1 alin. (5) și art. 52 alin. (3) din aceeași Constituție.

 

Notă aprobativă. 1. Într-adevăr, este bine-venită intervenția Curții Constituționale a României, în condițiile în care legiuitorul a încercat să extindă, neconstituțional, răspunderea judecătorilor și procurorilor, iar în doctrină, mai ales în ultima perioadă, au apărut voci care au susținut același lucru[10].

2. Ulterior, legiuitorul i-a dat o altă formă răspunderii patrimoniale a judecătorilor și procurorilor, și anume:

,,[…]

(3) Există eroare judiciară atunci când, în cadrul procedurilor judiciare:

a) s-au încălcat norme de drept material sau procesual, fapt ce a condus la încălcarea drepturilor fundamentale absolute ale persoanei;

b) prin încălcarea în mod vădit, incontestabil a normelor de drept material sau procesual, s-a soluționat o situație litigioasă contrar realității faptice sau juridice ori s-a produs neregularitate în modul de desfășurare a procedurilor judiciare, iar aceasta nu a fost remediată în căile de atac sau în procedurile prevăzute de lege, producând în acest mod o vătămare gravă a drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei.

(4) Dispozițiile alin. (3) se completează în materie penală cu cele stabilite de Codul de procedură penală, iar în materie civilă cu cele stabilite de Codul civil și Codul de procedură civilă.

[…]

(7) În termen de 2 luni de la comunicarea hotărârii definitive pronunțate în acțiunea prevăzută de alin. (6), Ministerul Finanțelor Publice va sesiza Inspecția Judiciară pentru a verifica dacă eroarea judiciară a fost cauzată de judecător sau procuror ca urmare a exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, potrivit procedurii prevăzute de art. 741 din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

(8) Statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, va exercita acțiunea în regres împotriva judecătorului sau procurorului dacă, în urma raportului consultativ al Inspecției Judiciare prevăzut la alin. (7) și al propriei evaluări, apreciază că eroarea judiciară a fost cauzată ca urmare a exercitării de judecător sau procuror a funcției cu rea-credință sau gravă neglijență.

[…]

(11) Consiliul Superior al Magistraturii va stabili, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi, condiții, termene și proceduri pentru asigurarea profesională obligatorie a judecătorilor și procurorilor. Asigurarea va fi acoperită integral de către judecător sau procuror, iar lipsa acesteia nu poate să întârzie, să diminueze sau să înlăture răspunderea civilă a judecătorului sau procurorului pentru eroarea judiciară cauzată de exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență.” {art. I pct.152 [cu referire la art. 96 alin. (3), (4), (7), (8) teza întâi și (11) teza întâi] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004}.

Prin Dec. nr. 252/2018[11], Curtea Constituțională a României, printre altele, a admis obiecția de neconstituționalitate formulată și a constat că dispozițiile art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (3) și (4)] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 sunt neconstituționale. Instanța constituțională a subliniat, printre altele, următoarele:

Definiția erorii judiciare prevăzută în art. 96 alin. (3) și (4) din lege valorifică două considerente cuprinse în paragr. 216 și 217 ale Dec. C.C.R. nr. 45/2018, însă este de observat că, deși preiau literal considerentele respective, ele nu corespund unei opere de legiferare.

Referirile din forma propusă pentru art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 la Codul de procedură penală, Codul civil și Codul de procedură civilă sunt la fel de generale, neputându-se cunoaște care dintre încălcările normelor de drept material sau procesual produc vătămări grave ale drepturilor/libertăților persoanei. În acest context, legiuitorul trebuie să detalieze cu privire la normele care pot da naștere unor asemenea vătămări și să stabilească nivelul de intensitate al încălcării pentru a evita reluarea judecării unei cauze, soluționate printr-o hotărâre judecătorească definitivă. În caz contrar, s-ar aduce atingere autorității lucrului judecat și, implicit, securității raporturilor juridice element component al securității juridice prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituția României, republicată.

Legiuitorul a modificat alin. (3) și (4) ale art. 96 din Legea nr. 303/2004, acestea primind următorul conținut:

,,(3) Există eroare judiciară atunci când:

a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară;

b) s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

(4) Prin Codul de procedură civilă și Codul de procedură penală, precum și prin alte legi speciale, pot fi reglementate ipoteze specifice în care există eroare judiciară”.

Prin Dec. nr. 417/2018[12], Curtea Constituțională a României a respins, ca neîntemeiată, obiecția de neconstituționalitate formulată și a constat, printre altele, că dispozițiile art. I pct. 151 [cu referire la art. 96 alin. (3) și (4)] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 sunt constituționale. Instanța constituțională a relevat, printre altele, următoarele:

Cu privire la art. I pct. 151 [cu referire la art. 96 alin. (3) și (4)] din legea sus-indicată, se constată că acesta normativizează răspunderea materială atât a judecătorilor, cât și a procurorilor. Noua formulă redacțională preconizată a art. 96 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 303/2004 aduce în prim-plan răspunderea procurorilor, dat fiind că, prin ipoteză, aceștia nu pronunță hotărâri judecătorești, astfel încât printr-o interpretare per a contrario rezultă că acestora le este aplicabilă lit. a) a alineatului menționat anterior. Prin Decizia C.C.R. nr. 45/2018, s-a statuat că eroarea judiciară este o noțiune autonomă, ce aduce în discuție caracterul defectuos al funcționării serviciului justiției. Prin urmare, legiuitorul trebuie să fie preocupat să aplice acest concept pe ambele paliere ale funcționării justiției, respectiv activitatea judecătorilor, care se concretizează prin pronunțarea unor hotărâri judecătorești, și cea a procurorilor, care se concretizează prin emiterea de ordonanțe [art. 286 alin. (1) C.pr.pen.] sau rechizitorii. Maniera de redactare a dispozițiilor art. 96 alin. (3) lit. a) este neechivocă, în sensul că privește atât activitatea judecătorului, prin prisma modului în care acesta a instrumentat cauza, cât și a procurorului. În schimb, lit. b) a aceluiași alineat vizează numai activitatea judecătorului, concretizată prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive. Este de observat că lit. b) nu exclude aplicarea lit. a) în privința activității judecătorului, întrucât, astfel cum s-a subliniat, prin Decizia C.C.R. nr. 45/2018, defectuozitatea funcționării justiției vizează și neregularitatea manifestă în privința desfășurării procedurii, ceea ce înseamnă că pronunțarea unei hotărâri judecătorești corecte nu duce automat și la ,,acoperirea” erorilor de procedură comise în desfășurarea procesului, care au avut o anumită intensitate și au produs o vătămare gravă drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanei. Este, așadar, o măsură de responsabilizare, sub acest aspect, a judecătorilor.

Fiind lămurită sfera de cuprindere a celor două litere ale alin. (3) al art. 96 din Legea nr. 303/2004, se observă că din conținutul lit. a) rezultă anumite condiții de admisibilitate a acțiunii formulate pentru constatarea erorii judiciare, după cum urmează: existența unui proces fie civil, fie penal în cursul căruia să se fi produs eroarea judiciară imputată; existența unor acte procesuale efectuate de către procuror/judecător; nerespectarea/încălcarea dispozițiilor legale de drept material și procesual prin efectuarea acestor acte procesuale; încălcarea să aibă un caracter evident; încălcarea astfel realizată să fi afectat/încălcat grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei; producerea unei vătămări, care, desigur, nu poate fi decât de același grad de intensitate cu încălcarea adusă drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoane, respectiv grav; vătămarea produsă nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

În ceea ce privește lit. b) a alineatului sus-indicat, subzistă următoarele condiții de admisibilitate: existența unui proces fie civil, fie penal în cursul căruia să se fi produs eroarea judiciară imputată; existența unei hotărâri judecătorești definitive; hotărârea judecătorească să fie contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză; încălcarea să aibă un caracter evident; încălcarea astfel realizată să fi afectat/încălcat grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei; producerea unei vătămări, care, desigur, nu poate fi decât de același grad de intensitate cu încălcarea adusă drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoane, respectiv grav; vătămarea produsă nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

Prin urmare, se rețin, astfel, cel puțin 7 condiții de admisibilitate a promovării acțiunii în constatarea erorii judiciare pentru cele două ipoteze legale distincte, ceea ce reflectă existența unui filtru foarte strict, astfel încât ea nu vizează orice greșeală realizată în cursul urmăririi penale sau judecății, ci numai cele strict individualizate în textul analizat.

Critica de neconstituționalitate care vizează faptul că, în ipoteza de la lit. a) a alin. (3) al art. 96 din Legea nr. 303/2004, condiția de admisibilitate se referă la încălcarea în mod cumulativ a dispozițiilor legale de drept material și procesual este inexactă; folosirea conjuncției ,,și” nu are semnificația unui raport cumulativ/concomitent, ci are în vedere stabilirea sferei de incidență a normei, în sensul că aceasta vizează încălcările aduse dispozițiilor legale indiferent că acestea sunt de drept procesual sau substanțial. Astfel, condiția de admisibilitate este îndeplinită dacă încălcarea imputată vizează fie numai o normă de drept procesual, fie numai o normă de drept material, fie ambele tipologii de norme. Aceeași este explicația și pentru încălcarea gravă a ,,drepturilor libertăților și intereselor legitime ale persoanei” cuprinsă tot în art. 96 alin. (3) lit. a) și b) din legea sus-menționată. Exempli gratia: art. 21 alin. (1) din Constituția României, republicată, prevede că ,,orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime”, ceea ce nu înseamnă că numai dacă sunt întrunite cumulativ cele trei categorii de valori (ce trebuie apărate) se va putea promova o acțiune în justiție; din contră, formularea denotă sfera de cuprindere a dreptului. De aici rezultă și faptul că sfera încălcărilor se pliază pe sfera drepturilor/libertăților/intereselor legitime pentru care se poate formula o acțiune în justiție, existând o echivalență între acestea. În consecință, nu se poate reține nici critica de neconstituționalitate potrivit căreia eroarea judiciară ar fi trebuit să vizeze doar încălcările drepturilor/libertăților fundamentale, respectiv o sferă mai restrânsă de incidență a textului. Mai mult, se constată că orice drept/libertate/interes legitim este, în realitate, o expresie a unui drept fundamental materializat la nivel subiectiv.

Prin Dec. C.C.R. nr. 252/2018, s-a constatat că legiuitorului îi revine obligația de a stabili, din punct de vedere normativ, ipotezele pe care le consideră a fi erori judiciare și că trebuie să dea o expresie normativă elementelor/împrejurărilor/situațiilor care pot fi încadrate în noțiunea de eroare judiciară pentru a stabili criterii clare și univoce, până la urmă, instanțelor judecătorești chemate să aplice și să interpreteze legea. Legiuitorului îi revine rolul de a defini eroarea judiciară de o manieră care să indice în mod clar și indubitabil ipotezele în care există eroarea judiciară și de a stabili situațiile pe care le consideră că se subsumează erorii judiciare. O asemenea clarificare și individualizare legală ar da coerență instituției răspunderii magistratului.

Cele de mai sus nu indică faptul că legiuitorul ar trebui să indice expres, exclusiv, limitativ și exhaustiv cazurile în care există eroare judiciară pentru fiecare tipologie de acțiune, începând cu dreptul privat și terminând cu cel public; o asemenea sarcină este nu numai excesivă, ci și imposibilă. Este cu neputință ca, pentru fiecare tipologie de acțiuni formulate în toate ramurile de drept, legiuitorul să stabilească o listă exhaustivă referitoare la erorile judiciare ce pot apărea. De aceea, Curtea Constituțională a României, prin cele două decizii, a insistat asupra definirii corespunzătoare și a stabilirii elementelor structurale și de conținut ale noțiunii de eroare judiciară, pentru că, astfel cum se arată în Dec. nr. 252/2018, legiuitorul trebuie să stabilească criterii clare și univoce pentru instanțele judecătorești chemate să aplice și să interpreteze legea. Or, în prezenta cauză, se constată că legiuitorul a dat o expresie normativă coerentă instituției erorii judiciare; mai mult, este de relevat că stabilirea unor condiții de admisibilitate foarte stricte ale acțiunii anulează riscul unei noi judecăți de fond ce va purta asupra cauzei. Din contră, obiectul judecății va consta în evaluarea modului în care a funcționat justiția în soluționarea unei situații litigioase, și nu vizează soluționarea situației litigioase în sine.

Avându-se în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, în jurisprudența C.E.D.O. s-a reținut că formularea legilor nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă; or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre[13]. Semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilității legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă[14].

Cu privire la critica de neconstituționalitate potrivit căreia legiuitorul nu a definit noțiunile de ,,în mod evident” sau ,,grav”, se observă că ceea ce se încearcă a se susține este o definire și redefinire continuă a unor elemente de lexic care au o consacrare la nivelul Dicționarului Explicativ al Limbii Române; or, numai în măsura în care legiuitorul optează pentru o particularizare a noțiunii sau pentru un înțeles cu o anumită nuanță trebuie să procedeze la definirea acestora. În caz contrar, s-ar ajunge la definirea succesivă și continuă atât a elementelor cuprinse în definiția erorii judiciare, cât și a definițiilor acestor elemente, ceea ce reprezintă o eroare de logică.

O noțiune legală poate avea un conținut și înțeles autonom diferit de la o lege la alta, cu condiția ca legea care utilizează termenul respectiv să îl și definească[15]. Prin urmare, dacă noțiunea nu are înțeles autonom înseamnă că se aplică înțelesul/semnificația sa din limbajul comun/curent/uzual, care trebuie aplicat prin corelare cu întreg ansamblul legislativ aplicabil cauzei. De aceea, nu se poate aduce în discuție o obligație absurdă impusă legiuitorului să definească prin lege practic fiecare noțiune folosită în definirea altei noțiuni [eroarea judiciară]. Revine competenței instanțelor judecătorești de a interpreta legea în mod corespunzător, prin apelarea la metodele de interpretare.

Faptul că legiuitorul trebuie să detalieze cu privire la normele care pot da naștere unor vătămări grave și să stabilească nivelul de intensitate al încălcării drepturilor/libertăților persoanei pentru a evita reluarea judecării unei cauze, soluționate printr-o hotărâre judecătorească definitivă[16], înseamnă că, din ansamblul elementelor structurale ale definiției date erorii judiciare, destinatarul normei să poată înțelege ipotezele de aplicare a acesteia. Astfel, în cauza de față, se constată că legiuitorul a indicat nu numai natura normelor juridice apte să producă o asemenea vătămare, dar și ipotezele normative care atrag aplicarea dispozițiilor referitoare la eroarea judiciară, fiind astfel clar și univoc determinate situațiile în raport cu care se apreciază afectarea drepturilor/libertăților/intereselor legitime ale persoanei. Astfel, actele procesuale efectuate cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual sau hotărârile judecătorești pronunțate în mod evident în contra legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză constituie situațiile ce pot determina constatarea existenței unei erori judiciare; acestea ilustrează în sine un grad de abatere foarte mare de la exigențele ce caracterizează instrumentarea/judecarea cauzei. Practic, standardul de nesocotire a acestor exigențe se circumscrie constatării faptului că în situația dată niciun alt procuror/judecător cu o pregătire și diligență medie nu ar fi procedat în modul respectiv. Prin urmare, din această perspectivă se cristalizează criteriile de apreciere a caracterului grav al încălcării drepturilor/libertăților/intereselor legitime ale persoanei și revine judecătorului cauzei să aprecieze intensitatea încălcării rezultată din reținerea celor două situații normative antereferite; astfel, calificarea intensității vătămării este dată de persistența în timp a efectelor vătămării, de modul de remediere a vătămării produse, de importanța socială a valorii lezate raportate la persoana celui vătămat, de neajunsurile și inconvenientele provocate celui vătămat etc. În aceste condiții, se constată că textele legale criticate respectă exigențele impuse prin Dec. C.C.R. nr. 252/2018.

Totodată, faptul că legiuitorul a impus condiția ca acțiunea în constatarea erorii judiciare să fie promovată după epuizarea căilor ordinare/extraordinare de atac este o chestiune care aduce în discuție caracterul său excepțional. De asemenea, revine instanțelor să stabilească, de la caz la caz, sfera de incidență a tezei referitoare la căile extraordinare de atac, reglementarea neimpunând o aplicare mecanică, ci judecătorul cauzei, mutatis mutandis, va trebui să analizeze, asemenea C.E.D.O., ideea de epuizare a căilor ,,interne” de atac. Spre exemplu, în ipoteza în care Curtea Constituțională a României a admis o excepție de neconstituționalitate în acea cauză sau dacă există o încălcare constatată de către C.E.D.O. în acea cauză, atunci trebuie epuizată calea extraordinară de atac a revizuirii, și nu să se apeleze direct la constatarea erorii judiciare. Astfel, nu se poate ajunge la concluzia că justițiabilul, pentru ca acțiunea sa în eroare judiciară să fie admisibilă, volens nolens trebuie să epuizeze toate căile extraordinare de atac, chiar dacă nu sunt motive pentru ca acestea/unele dintre acestea să fie promovate. De aceea, revine judecătorului cauzei competența de a interpreta, de la caz la caz, această teză cuprinsă în art. I pct. 151 [cu referire la art. 96 alin. (3)] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004.

Se constată, pe de altă parte, faptul că din textul criticat nu rezultă că eroarea judiciară trebuie să fie o consecință sau să fie condiționată de culpa magistratului, ci faptul că există o răspundere obiectivă a statului pentru disfuncțiile sistemului de justiție. De abia în acțiunea în regres promovată de către stat împotriva magistratului se va determina existența relei-credințe sau gravei neglijențe.

Cu privire la invocarea Dec. C.C.R. nr. 252 din 19/2018 (paragr. 152), prin care s-a reținut că ,,legea este adoptată pentru a fi aplicată, și nu pentru a conține principii generale pentru ca, ulterior, să se adopte o altă reglementare care să le concretizeze; de aceea, o lege cuprinde atât principii generale, cât și reglementări specifice care pun în aplicare aceste principii”, se constată că aceasta nu exclude reglementarea în viitor a unor ipoteze specifice de eroare judiciară, nevoia de reglementare apărând din situații obiective a căror apreciere ține de marja de apreciere a legiuitorului. Prin urmare, faptul că art. I pct. 151 [cu referire la art. 96 alin. (4)] din lege prevede posibilitatea ca, prin Codul de procedură civilă și Codul de procedură penală, precum și prin alte legi speciale, să fie reglementate ipoteze specifice în care există eroare judiciară nu contravine considerentului antereferit (din Decizia C.C.R. nr. 252/2018). O asemenea concluzie se fundamentează mai ales pe faptul că art. I pct. 151 [cu referire la art. 96 alin. (3)] din lege nu conține principii generale de natură declarativă, ci chiar elementele structurale și definitorii ale erorii judiciare, care pot fi aplicate de către instanțele judecătorești independent de existența unei reglementări distincte referitoare la normativizarea unei ipoteze specifice în care există eroare judiciară. Numai dacă nu s-ar fi definit eroarea judiciară și s-ar fi încercat o reglementare disparată pe situații specifice în diverse acte normative, s-ar fi ajuns la o nesocotire a deciziei antereferite a Curții Constituționale a României, tocmai pentru că mai întâi trebuie determinate elementele structurale și definitorii ale erorii judiciare și ulterior să se stabilească ipoteze specifice/particulare/exprese ale acesteia. De aceea, o asemenea soluție legislativă, precum aceea prevăzută în art. I pct. 151 [cu referire la art. 96 alin. (4)] din lege este chiar în sensul Dec. C.C.R. nr. 252/2018 (paragr. 152). Prin urmare, se constată că dispozițiile art. I pct. 151 [cu referire la art. 96 alin. (3) și (4)] din lege nu încalcă art. 1 alin. (5) și art. 147 alin. (2) din Constituția României, republicată.

Președintele României a formulat o cerere de reexaminare a Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004, potrivit dispozițiilor art. 77 alin. (2) din Constituția României, republicată. Legea a fost adoptată (în aceeași formă), în procedură de urgență, de Camera Deputaților, în calitate de Cameră de reflecție, la data de 9 iulie 2018. Ulterior, tot în procedură de urgență, legea a fost adoptată (în aceeași formă) și de Camera decizională, și anume Senatul, la data de 10 iulie 2018. Este de menționat că ambele Camere ale Parlamentului au respins cererea de reexaminare.

În continuare, a fost formulată o obiecție de neconstituționalitate de către un număr de 93 de deputați. Prin Dec. nr. 533/2018[17], Curtea Constituțională a României a respins, ca inadmisibilă, obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 2 [cu referire la art. 2 alin. (3)], pct. 4 [cu referire la art. 3 alin. (11)], pct. 7 [cu referire la art. 5 alin. (1) și (2)], pct. 8 [cu referire la art. 6 alin. (21)], pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (6)-(9)], pct. 23 [cu referire la art. 18 alin. (2)], pct. 30 [cu referire la art. 21 alin. (3)], pct. 37 [cu referire la art. 26 alin. (1)], pct. 49 (cu referire la art. 35), pct. 54 [cu referire la art. 40 alin. (4)], pct. 61 (cu referire la art. 463), pct. 75 [cu referire la art. 51 alin. (8)-(10)], pct. 104 [cu referire la art. 62 alin. (1) lit. a)], pct. 107 [cu referire la art. 62 alin. (11)], pct. 125-128 și 133, pct. 134 (cu referire la art. 75) și pct. 142 [cu referire la art. 82 alin. (3)] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004.

În esență, instanța constituțională a relevat următoarele:

Cererea de reexaminare formulată de către Președintele României a fost respinsă de către cele două Camere ale Parlamentului României, astfel încât, pe fondul reglementării, nu există nicio diferență specifică între forma legii adoptată anterior acestei cereri, respectiv la data de 22 mai 2018, și cea adoptată ulterior cererii de reexaminare, respectiv la data de 10 iulie 2018. În acest context, obiecția de neconstituționalitate, pentru a fi admisibilă, poate privi doar condițiile de constituționalitate extrinsecă privitoare la derularea procedurii de adoptare a legii în urma cererii de reexaminare formulate. Or, autorii obiecției de neconstituționalitate, reiterând, în mare parte, cererea de reexaminare a legii formulată de către Președintele României la data de 6 iulie 2018, invocă numai critici de neconstituționalitate intrinsecă în privința dispozițiilor (sus-indicate) din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004, critici care trebuiau formulate fie în privința legii, astfel cum a fost adoptată la data de 19 decembrie 2017, fie în privința legii, astfel cum a fost reexaminată. În aceste condiții, Curtea Constituțională a României a constatat că nu a fost legal sesizată pentru a soluționa pe fond obiecția de neconstituționalitate sus-menționată, drept care aceasta este inadmisibilă, fiind respinsă ca atare.

În fine, a fost formulată o obiecție de neconstituționalitate (a Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor) și de către Președintele României, care a fost respinsă de către Curtea Constituțională a României prin Dec. nr. 583/2018[18].

Prin urmare, Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor a fost promulgată de către Președintele României și publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 868 din 15 octombrie 2018, sub nr. 242/2018.

În prezent, art. 96 din Legea nr. 303/2004 (astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 242/2018) are următorul conținut:

,,(1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

(2) Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea judecătorilor și procurorilor care, chiar dacă nu mai sunt în funcție, și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență, conform definiției acestora de la art. 991.

(3) Există eroare judiciară atunci când:

a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară;

b) s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

(4) Prin Codul de procedură civilă și Codul de procedură penală, precum și prin alte legi speciale pot fi reglementate ipoteze specifice în care există eroare judiciară.

(5) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Competența soluționării acțiunii civile revine tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază reclamantul.

(6) Plata de către stat a sumelor datorate cu titlu de despăgubire se efectuează în termen de maximum un an de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive.

(7) În termen de două luni de la comunicarea hotărârii definitive pronunțate în acțiunea prevăzută la alin. (6), Ministerul Finanțelor Publice va sesiza Inspecția Judiciară pentru a verifica dacă eroarea judiciară a fost cauzată de judecător sau procuror ca urmare a exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, potrivit procedurii prevăzute la art. 741 din Legea nr. 317/2004[19], republicată, cu modificările ulterioare.

(8) Statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, va exercita acțiunea în regres împotriva judecătorului sau procurorului dacă, în urma raportului consultativ al Inspecției Judiciare prevăzut la alin. (7) și al propriei evaluări, apreciază că eroarea judiciară a fost cauzată ca urmare a exercitării de judecător sau procuror a funcției cu rea-credință sau gravă neglijență. Termenul de exercitare a acțiunii în regres este de 6 luni de la data comunicării raportului Inspecției Judiciare.

(9) Competența de soluționare a acțiunii în regres revine, în primă instanță, secției civile a curții de apel de la domiciliul pârâtului. În cazul în care judecătorul sau procurorul împotriva căruia se exercită acțiunea în regres își exercită atribuțiile în cadrul acestei curți sau la parchetul de pe lângă aceasta, acțiunea în regres va fi soluționată de o curte de apel învecinată, la alegerea reclamantului.

(10) Împotriva hotărârii pronunțate potrivit alin. (9) se poate exercita calea de atac a recursului la secția corespunzătoare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

(11) Consiliul Superior al Magistraturii va stabili, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi, condiții, termene și proceduri pentru asigurarea profesională obligatorie a judecătorilor și procurorilor. Asigurarea va fi acoperită integral de către judecător sau procuror, iar lipsa acesteia nu poate să întârzie, să diminueze sau să înlăture răspunderea civilă a judecătorului sau procurorului pentru eroarea judiciară cauzată de exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență.

3. Forma dată art. 96 din Legea nr. 303/2004 prin Legea nr. 242/2018 nu poate retroactiva[20]; deci, cazurile de eroare judiciară vor fi soluționate potrivit legii în vigoare la data producerii erorii judiciare de către magistrat (judecător/procuror) prin rea-credință sau gravă neglijență. Așadar, art. 108 teza I din Legea nr. 303/2004 (așa cum a fost introdus prin Legea nr. 242/2018)[21] nu vizează faptele săvârșite anterior intrării în vigoare a celei de-a doua legi.

4. Reamintim că în art. 538-542 C.pr.pen. este stipulată procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri[22], existând, în materie penală, ipoteze specifice în care există eroare judiciară (condamnare pe nedrept și privare nelegală de libertate).

5. Prin Dec. nr. 15/2017[23], Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curții de Apel Timișoara și a statuat că:

,,În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicționale prevăzute în cuprinsul acestuia.

Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate.[24]


[1] Inițial, art. 96 din Legea nr. 303/2004 avea următorul conținut:

,,(1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

(2) Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea judecătorilor și procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.

(3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.

(4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

(5) Nu este îndreptățită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.

(6) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

(7) După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acțiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credință sau gravă neglijență, a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.

(8) Termenul de prescripție a dreptului la acțiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an.

[2] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare.

[3] A se vedea Dec. C.C.R. nr. 263/2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 415 din 11 iunie 2015).

[4] ,,Art. 52. Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică

[…]

(3) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.

[5] Cu privire la cerințele de calitate a legii, a se vedea Dec. C.C.R. nr. 1/2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014).

[6] A se vedea, cu privire la interpretarea textelor constituționale, și Dec. C.C.R. nr. 22/2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 9 martie 2012).

[7] Dec. C.C.R. nr. 80/2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, paragr. 173).

[8] ,,Art. 134. Atribuții

[…]

(3) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casație și Justiție.

[…]

[9] A se vedea jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, cu referire specială la: Hotărârea din 30 septembrie 2003, pronunțată în cauza C-224/01 K. contra Austriei; Hotărârea din 13 iunie 2006, pronunțată în cauza C-173/03 T.d.M. SpA contra Italiei; Hotărârea din 24 noiembrie 2011, pronunțată în cauza C-379/10 Comisia contra Italiei.

[10] C. Ionescu, Este nevoie de o lege privind răspunderea magistraților, în ,,Dreptul” nr. 11/2017, p. 9-17.

[11] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 399 din 9 mai 2018.

[12] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 27 iunie 2018.

[13] A se vedea C.E.D.O.: Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunțată în cauza S.W. contra Regatului Unit, paragr. 36; Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în cauza D. și M.-P. contra României, paragr. 36, 37; Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în cauza K. contra Ciprului, paragr. 141; Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în cauza D.R.P. contra Spaniei, paragr. 92, 93.

[14] C.E.D.O.: Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în cauza C. contra Franței, paragr. 35; Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în cauza D. și M.-P. contra României, paragr. 35; Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în cauza S.F. srl și alții contra Italiei, paragr. 109.

[15] Dec. C.C.R. nr. 390/2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 17 iulie 2014).

[16] Dec. C.C.R. nr. 252/2018, cit. supra.

[17] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 673 din 2 august 2018.

[18] Disponibilă pe site-ul https://www.ccr.ro/files/products/Decizia_583.pdf (accesat la 7 noiembrie 2018).

[19] În art. 741 din Legea nr. 317/2004 se prevede:

,,(1) La sesizarea Ministerului Finanțelor Publice, în cazurile și termenele prevăzute la art. 96 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Inspecția Judiciară efectuează verificări în vederea evaluării dacă eroarea judiciară cauzată de judecător sau procuror a fost ca urmare a exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență.

(2) Verificarea prevăzută la alin. (1) se finalizează în termen de 30 de zile de la sesizare. Inspectorul-șef poate dispune prelungirea termenului cu cel mult 30 de zile, dacă există motive întemeiate care justifică această măsură. Durata maximă a verificărilor nu poate depăși 120 de zile.

(3) Verificarea este efectuată de o comisie formată, în funcție de calitatea persoanei verificate, din 3 judecători, inspectori judiciari, sau 3 procurori, inspectori judiciari. În situația în care în aceeași cauză sunt verificați judecători și procurori, se vor forma două comisii care vor verifica distinct faptele, în funcție de calitatea persoanelor verificate.

(4) În cadrul verificărilor, ascultarea judecătorului și procurorului vizat este obligatorie. Refuzul judecătorului sau procurorului verificat de a face declarații sau de a se prezenta la audieri se constată prin proces-verbal și nu împiedică încheierea verificărilor. Judecătorul sau procurorul vizat are dreptul să cunoască toate actele verificării și să solicite probe în apărare. Inspectorii pot audia orice alte persoane implicate în cauza în care se fac verificări.

(5) Verificările se finalizează printr-un raport prin care, în baza întregului material probator administrat, Inspecția Judiciară apreciază dacă eroarea judiciară a fost săvârșită de judecător sau procuror cu rea-credință sau gravă neglijență.

(6) Verificarea prevăzută la alin. (1) se efectuează și în situația în care persoanele verificate nu mai ocupă funcția de judecător sau procuror.

(7) Raportul se comunică Ministerului Finanțelor Publice și judecătorului sau procurorului vizat.

(8) Raportul prevăzut la alin. (5) este supus confirmării inspectorului-șef. Inspectorul-șef poate dispune motivat, o singură dată, completarea verificărilor. Completarea se efectuează de comisie în termen de cel mult 30 de zile de la data când a fost dispusă de către inspectorul-șef.

Articolul 991 din Legea nr. 303/2004 dispune:

,,(1) Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

[20] Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată, ,,legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.”

[21] ,,Art. 108

Dispozițiile prezentei legi sunt de imediată aplicare (…).

[22] ,,Art. 538. Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară

(1) Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

(3) Persoana prevăzută la alin. (1) și persoana prevăzută la alin. (2) nu vor fi îndreptățite să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declarații mincinoase ori în orice alt fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost obligate să procedeze astfel.

(4) Nu este îndreptățită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit.

,,Art. 539. Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate

(1) Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.

(2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei.

,,Art. 540. Felul și întinderea reparației

(1) La stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării nelegale de libertate, precum și de consecințele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de libertate ori asupra celui aflat în situația prevăzută la art. 538.

(2) Reparația constă în plata unei sume de bani sau în constituirea unei rente viagere ori în obligația ca, pe cheltuiala statului, cel reținut sau arestat nelegal să fie încredințat unui institut de asistență socială și medicală.

(3) La alegerea felului reparației și la întinderea acesteia se va ține seama de situația celui îndreptățit la repararea pagubei și de natura daunei produse.

(4) Persoanelor îndreptățite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate ori de încarcerare ca urmare a punerii în executare a unei pedepse ori măsuri educative privative de libertate erau încadrate în muncă, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, și timpul cât au fost private de libertate.

(5) Reparația este în toate cazurile suportată de stat, prin Ministerul Finanțelor Publice.

,,ART. 541. Acțiunea pentru repararea pagubei

(1) Acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptățită, potrivit art. 538 și 539, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreținerea sa la data decesului.

(2) Acțiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, precum și a ordonanței sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate.

(3) Pentru obținerea reparării pagubei, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a cărei circumscripție domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanțelor Publice.

(4) Acțiunea este scutită de taxa judiciară de timbru.

,,Art. 542. Acțiunea în regres

(1) În cazul în care repararea pagubei a fost acordată potrivit art. 541, precum și în situația în care statul român a fost condamnat de către o instanță internațională pentru vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 538 și 539, acțiunea în regres pentru recuperarea sumei achitate poate fi îndreptată împotriva persoanei care, cu rea-credință sau din culpă gravă, a provocat situația generatoare de daune sau împotriva instituției la care aceasta este asigurată pentru despăgubiri în caz de prejudicii provocate în exercițiul profesiunii.

(2) Statul trebuie să dovedească în cadrul acțiunii în regres, prin ordonanța procurorului sau hotărâre penală definitivă, că cel asigurat în condițiile alin. (1) a produs cu rea-credință sau din culpă gravă profesională eroarea judiciară sau privarea nelegală de libertate cauzatoare de prejudicii.

[23] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 946 din 29 noiembrie 2017.

[24] A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, Hotărârea judecătorească de  achitare – neconstituire temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii preventive privative de libertate. Admisibilitate, în ,,Pro Lege” nr. 1/2018, p. 260-267 [disponibil și pe site-ul http://revistaprolege.ro/revista-pro-lege-nr-1-2018/ (accesat la 7 noiembrie 2018)].

Răspunderea patrimonială a judecătorilor și procurorilor în noua reglementare. Neconstituționalitate limitată was last modified: ianuarie 7th, 2019 by Costache Adrian

Căutare