Răspunderea persoanei juridice în cazul accidentelor de muncă
Tokos Lehel
Procuror la
Parchetul de pe lângă Judecătoria Miercurea Ciuc
The purpose of the article is to establish the persons that can answer for the work accidents as well as of the procedural quality in which this persons can be sent to court.
I. Condiții generale ale răspunderii persoanei juridice
Potrivit art. 135 C.pen, persoana juridică, cu excepția statului și a autorităților publice, răspunde penal pentru infracțiunile săvârșite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.
Din acest articol rezultă condițiile generale ale răspunderii persoanei juridice, respectiv:
1. Să existe o entitate care are personalitate juridică potrivit prevederilor Codului Civil[1]. De precizat că, potrivit art. 233 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, societatea dizolvată și aflată în procedura de lichidare își păstrează personalitatea juridică, putând fi subiect activ al infracțiunii. Totodată, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal și împiedicarea sustragerii de la răspunderea penală a persoanei juridice, se pot lua măsurile preventive prevăzute de art. 493 C.pr.pen., respectiv interdicția inițierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice, sau interdicția inițierii ori, după caz, suspendarea fuziunii, a divizării sau a reducerii capitalului social al persoanei juridice, începută anterior sau în cursul urmăririi penale. Totuși, dacă după săvârșirea infracțiunii a intervenit pierderea personalității juridice prin fuziune, absorbție sau divizare, potrivit art. 151 C.pen., răspunderea penală și consecințele acesteia se vor angaja în sarcina persoanei juridice create prin fuziune, în sarcina persoanei juridice absorbante sau în sarcina persoanelor juridice care au fost create prin divizare sau care au dobândit fracțiuni din patrimoniul persoanei divizate.
2. Persoana juridică să nu fie exceptată de lege de la răspunderea penală. În acest sens, potrivit art. 153 alin. (1) C.pen., este exceptată de la răspunderea penală statul și autoritățile publice[2], precum și instituțiile publice, acestea din urmă însă numai pentru infracțiunile săvârșite în exercitarea unei activități ce nu poate face obiectul domeniului privat.
3. Infracțiunea să fie săvârșită:
A. În realizarea obiectului de activitate: infracțiunea să se afle în strânsă legătură cu activitățile desfășurate pentru realizarea obiectului de activitate al persoanei juridice. Aceasta presupune ca un organ, prepus sau reprezentant al persoanei juridice să comită o infracțiune cu prilejul transpunerii în practică a activităților pe care, potrivit legii sau actelor constitutive, persoana juridică le poate derula[3].
B. În interesul persoanei juridice: infracțiunea să fie săvârșită pentru obținerea unui beneficiu – folos material sau moral – ori pentru evitarea unei pierderi.
C. În numele persoanei juridice: o infracțiune este săvârșită în numele persoanei juridice dacă persoana fizică care efectuează elementul material al faptei acționează în calitate de prepus sau reprezentant al persoanei juridice.
Cele trei ipoteze nefiind cumulative, răspunderea persoanei juridice este atrasă dacă cel puțin una dintre aceste condiții este îndeplinită. Astfel, răspunderea persoanei juridice poate fi atrasă chiar și în situația în care o persoană fizică săvârșește o faptă prevăzută de legea penală, în numele unei persoane juridice, dar contrar interesului acesteia.
Totodată, din cele trei ipoteze rezultă că răspunderea penală a persoanei juridice nu poate fi antrenată de orice persoană fizică, ci este necesar ca acela care acționează să aibă calitatea de prepus sau de organ ori de reprezentant al persoanei juridice, chiar și fără existența unei investiri oficiale.
4. Vinovăția persoanei juridice
Această condiție, deși nu este în mod expres prevăzută de Codul penal, decurge din prevederile art. 16 alin. (1) C. pen., care stabilește că „fapta constituie infracțiune numai dacă a fost săvârșită cu forma de vinovăție cerută de legea penală”.
Vinovăția persoanei juridice se raportează la organele și organizarea acesteia. Dacă fapta nu este comisă de organele persoanei juridice, ci de reprezentanți sau prepuși, vinovăția persoanei juridice se stabilește prin raportare la atitudinea organelor acesteia. Existența vinovăției sau a formei ori modalității acesteia se va desprinde din aspectele obiective ale modului în care au fost adoptate hotărârile de către organele de conducere ale persoanei juridice sau din practicile existente, cunoscute, acceptate sau tolerate, în cadrul activității persoanei juridice […], dacă organele persoanei juridice au decis, au știut sau nu au împiedicat, pe baza pârghiilor avute la îndemână, săvârșirea unor infracțiuni[4]. Astfel, răspunderea persoanei juridice trebuie exclusă dacă aceasta și-a creat un sistem de supraveghere și control care în mod rezonabil era apt să prevină comiterea de infracțiuni.
Pentru a fi reținută vinovăția în sarcina unei persoane juridice în cazul săvârșirii unei infracțiuni intenționate, este necesar ca aceasta să fi autorizat sau permis, în mod expres sau tacit, comiterea infracțiunii respective. Cu privire la infracțiunile comise din culpă, în vederea angajării răspunderii penale a persoanei juridice, este nevoie să se probeze că la nivelul persoanei juridice mecanismele ei interne au fost deficiente, creând un climat propice încălcării legii ori că aceasta nu a luat toate măsurile de pregătire profesională, control și supraveghere a personalului, precum și de transmitere corectă a informației către întreg personalul pentru ca o astfel de infracțiune să nu se comită[5].
Având în vedere că vinovăția persoanei juridice este un element distinct de vinovăția persoanei fizice, vinovăția celor două persoane poate fi la fel sau diferită. Totodată, potrivit art. 135 alin. (3) C. pen., „Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârșirea aceleiași fapte”. Astfel, rezultă că răspunderea penală a persoanei juridice poate coexista împreună cu răspunderea persoanei fizice, care are calitatea de organ al persoanei juridice, și cu cea a persoanei fizice care a efectuat elementul material al infracțiunii, dar cele trei categorii de subiecți se pot afla și în alte poziții. Pot exista însă și situații în care persoana juridică să răspundă penal, deși organele judiciare nu au reușit să rețină în sarcina vreunei persoane fizice condițiile răspunderii penale (ipoteza votului secret).
II. Răspunderea persoanei juridice în cazul accidentelor de muncă
Potrivit art. 24 din Legea nr. 90/1996, prin accident de muncă se înțelege vătămarea violentă a organismului, precum și intoxicația acută profesională, care au loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, indiferent de natura juridică a contractului în baza căruia se desfășoară activitatea, și care provoacă incapacitate temporară de muncă de cel puțin 3 zile, invaliditate ori deces.
Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, sunt asimilate accidentelor de muncă: a) accidentul suferit de elevi, studenți și ucenici în timpul efectuării practicii profesionale; b) accidentul suferit de cei care îndeplinesc sarcini de stat sau de interes public, inclusiv în cadrul unor activități culturale, sportive, în timpul și din cauza îndeplinirii acestor sarcini; c) accidentul suferit de orice persoană ca urmare a unei acțiuni întreprinse din proprie inițiativă, pentru prevenirea ori înlăturarea unui pericol care amenință avutul public sau pentru salvarea de vieți omenești; d) accidentul survenit în timpul și pe traseul normal al deplasării de la locul de muncă la domiciliu și invers; e) accidentul cauzat de activități care nu au legătură cu procesul muncii, dacă are loc la sediul persoanei juridice sau la adresa persoanei fizice, în calitate de angajator, ori în alt loc de muncă organizat de aceștia, în timpul programului de muncă și nu se datorează culpei exclusive a accidentatului.
Din definiția dată de legiuitor, constatăm că accidentului de muncă presupune:
a) Vătămarea organismului, o lezare a integrității anatomice conducând la anularea sau diminuarea uneia sau mai multor funcții fiziologice. De precizat că această vătămare, în forma în care este definită, nu ține seama de latura psihică a personalității umane. În cazul accidentului de muncă, vătămarea organismului trebuie să aibă o cauză exterioară, să fie violentă și involuntară.
b) Vătămarea să se producă în timpul procesului de muncă sau în afara procesului de muncă, dar în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu. Această limitare a timpului și locului producerii accidentului a fost extinsă în alin. (2) din art. 24, incluzând în sfera accidentelor de muncă și pe cele survenite în timpul și pe traseul normal al deplasării de la locul de muncă la domiciliu și invers, precum și la accidentul cauzat de activități care nu au legătură cu procesul muncii, dacă are loc la sediul persoanei juridice sau la adresa persoanei fizice, în calitate de angajator, ori în alt loc de muncă organizat de aceștia, în timpul programului de muncă și nu se datorează culpei exclusive a accidentatului.
A. Răspunderea penală.
Pentru a fi atrasă răspunderea penală a persoanei juridice în cazul accidentelor de muncă, este necesară existența unei acțiuni sau inacțiuni imputabile acesteia, iar între faptă și accident să existe o legătură de cauzalitate. Deși ar fi posibil și ar fi îndeplinite condițiile accidentului de muncă și în situații în care persoana juridică urmărește cu intenție directă sau acceptă posibilitatea vătămării prepusului sau a unei alte persoane, în lucrarea de față voi avea în vedere numai situațiile în care forma de vinovăție a persoanei juridice îmbracă forma culpei.
În practică, în majoritatea cazurilor, fapta ilicită a persoanei juridice constă în neluarea măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă, faptă prev. de art. 349 C.pen., în nerespectarea măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă, faptă prev. de art. 350 C.pen., ori în lipsa de supraveghere și control care, în mod rezonabil ar fi fost aptă să prevină comiterea de infracțiuni. Elementul material al acestor infracțiuni poate fi realizat prin mai multe activități prin care se încalcă prevederile de securitate și sănătate în muncă (neexecutarea pregătirii, evitarea accidentelor, angajarea unei persoane care nu are calificarea necesară cerută de lege). Dacă nu se constată o astfel de încălcare, nu se poate reține săvârșirea faptei de către persoana juridică.
Deși există o practică neunitară sub imperiul Codului penal din 1968 cu privire la faptul dacă uciderea din culpă prev. de art. 178 alin. (2) C.pen. (uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei funcții sau meserii, ori pentru efectuarea unei anume activități) absoarbe sau nu infracțiunile prev. de art. 37 din Legea nr. 319/2006 (neluarea vreuneia dintre măsurile legale de securitate și sănătate în muncă de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, dacă se creează un pericol grav și iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională săvârșită din culpă) și art. 38 din Legea nr. 319/2006 (Nerespectarea de către orice persoană a obligațiilor și a măsurilor stabilite cu privire la securitatea și sănătatea în muncă, dacă prin aceasta se creează un pericol grav și iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională, săvârșită din culpă), sub imperiul noului Cod penal acest aspect este clarificat de legiuitor, care în mod expres consacră în art. 192 alin. (2) teza a II-a, “când încălcarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere constituie prin ea însăși o infracțiune se aplică regulile privind concursul de infracțiuni”, aspect față de care se va reține săvârșirea concursului real de infracțiuni. Consider că aceeași soluție se impune și dacă nu survine moartea victimei, ci doar vătămarea acestuia, având în vedere că valorile sociale ocrotite prin cele două infracțiuni sunt distincte.
Infracțiunile prevăzute de art. 349 și art. 350 C.proc.pen. sunt infracțiuni omisive proprii (având în vedere că constă în neîndeplinirea unor obligații prevăzute de lege, inacțiunea, ca modalitate de săvârșire a faptelor, fiind prevăzută în mod expres de textul incriminator) și infracțiuni de pericol concret (fiind necesar să se creeze un pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională).
Totodată, la rândul lor, aceste infracțiuni pot fi săvârșite cu intenție sau culpă, astfel cum se prevede chiar în textul încriminator. De altfel, dacă nu s-ar incrimina în mod expres săvârșirea faptelor din culpă, în viziunea noului Cod penal nu s-ar mai sancționa faptele, având în vedere prevederile art. 16 alin. (6) teza a II-a C.pen., potrivit căreia „fapta comisă din culpă constituie infracțiune numai când legea o prevede în mod expres”.
Spre exemplu, consider fapta ca fiind săvârșită din culpă când persoana juridică desemnează persoana care urmează să îndeplinească obligațiile legale în domeniul securității și sănătății în muncă, însă aceasta nu-și îndeplinește obligațiile și se constată o neglijență repetată din partea persoanei juridice în ceea ce privește supravegherea activității angajatului; însă fapta este săvârșită cu intenție în cazul în care o asemenea persoană nici măcar nu a fost desemnată, ori dacă persoana juridică angajează o persoană pentru executarea unei activități care necesită obținerea unui atestat, cunoscând faptul că persoana angajată nu posedă un astfel de atestat.
În toate aceste situații, persoana juridică va răspunde pe latura penală a cauzei pentru fapta proprie.
Având în vedere lipsa de practică judiciară în materie, consider ca fiind un aspect important de precizat faptul că, în cazul accidentelor de muncă, se poate ajunge la tragerea la răspundere penală pentru vătămarea produsă a trei persoane distincte, respectiv a persoanei juridice, a persoanei fizice care are calitatea de organ al persoanei juridice, precum și a persoanei fizice care a efectuat elementul material al infracțiunii. Un exemplu care poate fi reținut aici este acela când la producerea unui accident de muncă ce a cauzat moartea sau vătămarea unei persoane au avut o atitudine culpabilă atât persoana fizică care a manevrat utilajul fără a avea un atestat prevăzut de lege, cât și organele de conducere ale societății, care au angajat prepusul în vederea manevrării utilajului, cunoscând faptul că acesta nu posedă un astfel de atestat.
Trebuie subliniat însă că, chiar și în ipoteza în care se constată nerespectarea vreunei reguli de către persoana juridică, fără însă a se putea stabili vreo legătura de cauzalitate între respectiva încălcare și vătămarea victimei, răspunderea penală a persoanei juridice va fi exclusă.
Cu privire la acest aspect însă mai rețin faptul că în cazul infracțiunilor omisive, imputarea va fi posibilă atunci când efectuarea acțiunii la care autorul era obligat în virtutea poziției de garant ar fi condus probabil la evitarea rezultatului. Nu se cere să se stabilească faptul că acțiunea ar fi înlăturat cu certitudine rezultatul, deoarece în multe cazuri acest lucru este imposibil de probat[6].
B. Răspunderea civilă. Calitatea de parte responsabilă civilmente a persoanei juridice. Cumulul de calități
Astfel, cum am arătat, dacă în cadrul aceluiași proces penal persoana fizică și persoana juridică sunt chemate să răspundă penal, ambele vor fi chemate să răspundă pentru o fapta proprie care constituie infracțiune. Însă, în măsura în care persoana juridică are calitatea de comitent, răspunderea civilă a acesteia ar putea fi antrenată și pentru fapta altuia, a prepusului, în calitate de parte responsabilă civilmente. Pornind de la această idee, în practică s-a pus problema dacă poate fi cumulată calitatea de inculpat cu calitatea de parte responsabilă civilmente a persoanei juridice și dacă persoana juridică poate fi condamnată și ca inculpat, și ca parte responsabilă civilmente.
Cu privire la acest aspect, susțin opinia[7] potrivit căreia în cadrul aceluiași proces penal poate fi cumulată calitatea de inculpat a unei persoane juridice cu cea de parte responsabilă civilmente, ținând seama și de faptul că până la pronuntarea unei hotărâri judecătorești definitive, nu este încă antrenată nicio formă de răspundere a persoanelor judecate, operând prezumția de nevinovăție, fiind posibil ca persoana juridică să fie achitată ca inculpat, dar să i se poate recunoaște o răspundere pentru fapta prepusului. Nu se poate ajunge însă la condamnarea persoanei juridice atât în calitate de inculpat cât și în calitate de parte responsabilă civilmente, având în vedere faptul că și condamnarea persoanei juridice în calitate de inculpat dă naștere la un maximum de drepturi și obligații în cadrul procesului penal și atrage și răspunderea civilă a acestuia, iar în acest caz persoana juridică răspunde oricum pentru prejudiciul produs.
[1] Potrivit art. 1889 alin. (3) C.civ. „Societatea dobândește personalitate juridică prin și de la data înmatriculării în registrul comerțului, dacă prin lege nu se dispune altfel.”
[2] Conform art. 240 din Legea nr. 187/2012, în aplicarea dispozițiilor art. 135 din Codul penal, prin autorități publice se înțelege autoritățile prevăzute în mod expres în titlul III, precum și la art. 140 și 142 din Constituția României, republicată
[3] Condițiile angajării răspunderii penale a persoanei juridice în lumina noului Cod penal – prof. univ. dr. Mihai Adrian Hotca (http://e-juridic.manager.ro/articole/conditiile-angajarii-raspunderii-penale-a-persoanei-juridice-in-lumina-noului-cod-penal-6944.html)
[4] Condițiile angajării răspunderii penale a persoanei juridice în lumina noului Cod penal – prof. univ. dr. Mihai Adrian Hotca (http://e-juridic.manager.ro/articole/conditiile-angajarii-raspunderii-penale-a-persoanei-juridice-in-lumina-noului-cod-penal-6944.html)
[5] Angajarea răspunderii penale a persoanei juridice (teză de doctorat) – Andra-Roxana Ilie (http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate2011Noiembrie/Ilie%20Andra%20Roxana%20-%20Angajarea%20raspunderii%20penale%20a%20persoanei%20juridice/Rezumat%20teza%20Andra%20Roxana%20Ilie.pdf)
[6] Florin Streteanu, Tratatul de drept penal – Partea generală, vol. 1, ed. C.H. Beck, București, 2008, pag. 426
[7] Răspunderea penală a persoanei juridice. Cumulul calității de inculpat și de parte responsabilă civilmente în cadrul aceluiași proces penal – Andra-Roxana TRANDAFIR (ILIE) – http://www.juridice.ro/235209/raspunderea-penala-a-persoanei-juridice-cumulul-calitatii-de-inculpat-si-de-parte-responsabila-civilmente-in-cadrul-aceluiasi-proces-penal.html