ABSTRACT

In the interpretation and uniform application of the provisions of Article 13(1)(a) of Government Emergency Ordinance no. 27/2006 on the salaries and other rights of judges, prosecutors and other categories of personnel in the justice system, approved with amendments and supplements by Law no. 45/2007, with subsequent amendments and supplements, the daily subsistence allowance for judges, prosecutors, other personnel assimilated to them, as well as assistant judges who are delegated or seconded to a place other than their place of residence, shall be calculated on the basis of the time actually worked and not on the basis of the total number of calendar days included in the calculation of the period of delegation or secondment, as the case may be.

Keywords: daily allowance, judge, prosecutor, justice system personnel, delegation, secondment, calculation, working days, calendar days.

IX.II. Analiza fondului recursului în interesul legii

57. Prin sesizarea formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a solicitat Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe pe calea unei decizii date în recurs în interesul legii asupra următoarei probleme de drept, care a fost soluționată diferit de instanțele judecătorești: interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 13 alin. (1) lit. a) și alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, art. 106 alin. (2) și art. 160 din Codul muncii, art. 10 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 [actual art. 1 alin. (6) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 714/2018], în sensul de a se stabili dacă diurna în cuantum de 2% din indemnizația de încadrare brută lunară se determină prin raportare la întreaga perioadă pentru care s-a dispus delegarea sau detașarea ori proporțional cu perioada efectiv lucrată.

58. Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii apreciază că problema de drept ce a primit o soluționare divergentă prin hotărârile judecătorești definitive atașate memoriului de recurs în interesul legii, în realitate, vizează înțelesul dat de instanțe sintagmei “pe toată durata delegării sau detașării” din cuprinsul art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, întrucât unele instanțe au avut în vedere numărul total de zile calendaristice de delegare sau detașare, prin aplicarea, în completare, a prevederilor art. 10 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 [sau, ulterior abrogării acesteia, a art. 1 alin. (6) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 714/2018], dată fiind norma de trimitere de la art. 13 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, în timp ce alte instanțe, pentru determinarea diurnei prevăzute de norma menționată, s-au raportat la numărul de zile efectiv lucrate, prin interpretarea coroborată a normei nu numai cu dispozițiile succesive din cele două hotărâri ale Guvernului (în raport cu modalitatea în care regula tempus regit actum se particulariza în fiecare cauză în parte), ci și cu prevederi ale Codului muncii.

59. Dispoziția legală interpretată și aplicată în mod diferit de către instanțele naționale are următorul conținut:

”(1) Judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații-asistenți, care sunt detașați sau delegați în altă localitate decât cea de domiciliu, beneficiază, pe toată durata delegării sau detașării, de următoarele drepturi:

a) diurnă în cuantum de 2% din indemnizația de încadrare brută lunară, dar nu mai puțin decât cuantumul prevăzut pentru personalul din unitățile bugetare; (…)” Iar alin. (3), care este o normă de trimitere, stabilește că:

”(3) Prevederile alin. (1) se completează, după caz, cu reglementările aplicabile personalului din instituțiile publice”.

60. Reglementarea aplicabilă personalului din instituțiile publice, conținând dispoziții legale cu care se completează în mod corespunzător actul normativ de referință pentru acest recurs în interesul legii – Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 –, este reprezentată de Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006, în prezent, abrogată.

61. Această hotărâre a Guvernului a fost succedată de Hotărârea Guvernului nr. 714/2018, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2019.

62. Astfel cum reiese din conținutul acestor acte administrative normative, nici acestea nu conțin o dispoziție explicită în sensul că diurna de delegare sau detașare se acordă fie pentru zilele calendaristice corespunzătoare perioadei de delegare sau de detașare, fie în funcție de timpul efectiv lucrat în perioada delegării/detașării.

63. În consecință, este necesar a se recurge la regulile de interpretare a legii pentru stabilirea sensului dispoziției legale de la art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006.

64. Se constată că art. 10 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 [care, în prezent, corespunde art. 1 alin. (6) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 714/2018] definește noțiunea de zile calendaristice de detașare sau delegare, dar, cu toate acestea, trebuie admis că această normă nu este suficientă prin ea însăși pentru a se conchide în sensul că diurna de delegare sau de detașare, în cazul magistraților și al celorlalte categorii de beneficiari ai Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2006, se acordă pe zile calendaristice.

65. Interpretarea normelor juridice nu trebuie limitată exclusiv la interpretarea literală sau gramaticală, după cum, de cele mai multe ori, nici nu este pe deplin lămuritor a se proceda la o interpretare izolată a acestora, fiind necesar a se recurge și la interpretarea sistematică și teleologică, pentru identificarea, în procesul de aplicare a legii, a unui sens cât mai apropiat de intenția legiuitorului, atunci când dispoziția legală, obiect al interpretării, are o formulare echivocă ori imprecisă sau este susceptibilă de mai multe semnificații (în același sens, paragrafele 25-27 din Decizia nr. 24 din 26 noiembrie 2018, pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 46 din 17 ianuarie 2019).

66. Pe de altă parte, atunci când este necesar, interpretarea sistematică a normelor juridice sau a unei sintagme dintr-un text legal cuprins într-o lege specială presupune determinarea sensului conceptual al acestora nu doar în contextul actului normativ în care sunt integrate, ci și plasarea respectivei norme sau noțiuni în ansamblul reglementării generale.

67. Astfel, art. 10 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 [normă cu care art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 se completează] stabilește astfel:

”Numărul zilelor calendaristice în care persoana se află în delegare sau detașare se socotește de la data și ora plecării până la data și ora înapoierii mijlocului de transport din și în localitatea unde își are locul permanent de muncă, considerându-se fiecare 24 de ore câte o zi de delegare sau detașare”.

68. În interpretarea normei anterior citate trebuie avute în vedere și celelalte reglementări din ansamblul actului administrativ cu caracter normativ de referință, care, la art. 3 din anexă, prevede că executarea sarcinilor pe perioada delegării se consideră muncă prestată în realizarea obligațiilor ce revin persoanei delegate la locul ei de muncă, în timp ce art. 4 din aceeași anexă stabilește că persoana aflată în delegare trebuie să își desfășoare activitatea în cadrul programului normal de lucru al unității la care se efectuează delegarea, statuându-se în mod expres că pe timpul delegării nu se pot plăti ore suplimentare.

69. În plus, art. 5 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 prevede: “Persoana aflată în delegare care, pentru realizarea sarcinilor rezultate din obiectivele delegării, a desfășurat activitate peste durata normală de lucru sau într-una din zilele de repaus săptămânal sau sărbătoare legală, confirmată de unitatea la care s-a efectuat delegarea, beneficiază, cu aprobarea conducerii unității, de timp liber în compensare, potrivit reglementărilor legale.”

70. Din coroborarea acestor dispoziții legale se conturează concluzia că diurna de delegare sau detașare (indemnizația de delegare ori de detașare) reprezintă un drept de natură salarială, întrucât este prevăzută de lege a fi acordată salariatului delegat sau detașat în legătură cu munca sau, altfel spus, se acordă pentru îndeplinirea atribuțiilor sau sarcinilor de serviciu, într-o altă localitate decât cea de domiciliu, în cadrul programului normal de lucru al unității la care salariatul este delegat ori detașat.

71. Atare concluzie este permisă și față de prevederea corelativă potrivit căreia prestarea activităților de natură profesională, în perioada de delegare sau detașare, în afara duratei normale de lucru sau în timpul zilelor de repaus săptămânal ori al sărbătorilor legale – în absența unor dispoziții derogatorii de la normele anterior citate – dă vocația, pentru salariații vizați în mod direct de dispozițiile Hotărârii Guvernului nr. 1.860/2006, la acordarea, în condițiile menționate, de timp liber în compensare.

72. În acest context, este de observat că soluția legislativă adoptată prin Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 și, consecutiv, prin Hotărârea Guvernului nr. 714/2018 (ce reglementează un segment referitor la derularea unor raporturi de muncă în altă localitate decât cea de domiciliu) – care reprezintă dreptul comun în raport cu Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 – se integrează în cadrul legal general mai larg reprezentat de Codul muncii și, totodată, se corelează cu principiile normative consacrate în legea-cadru în materie (dreptul comun pentru raporturile de muncă, în general), constatare ce semnifică alinierea acestor acte administrative normative succesive la standardul stabilit prin prevederile art. 13 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative[1].

73. Raportul normă generală – normă specială existent între Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 – rezultă fără echivoc și din considerentele Deciziei nr. 30 din 14 mai 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept[2].

74. Că dreptul comun în materia oricăror raporturi de muncă este reprezentat de Codul muncii reiese din prevederile art. 1 alin. (2), precum și din cele de la art. 278 alin. (2) din acest act normativ.

75. Astfel, art. 1 alin. (2) din Codul muncii prevede:

”(2) Prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii.”

76. Iar art. 278 alin. (2) stabilește: “(2) Prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective.”

77. Este deja statuat în deciziile de unificare ale instanței supreme că magistrații își desfășoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis, care are la bază un acord de voință (un contract nenumit, de drept public), prestarea muncii realizându-se în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate prin norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 14 din 18 februarie 2008, pronunțată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2008, și Decizia nr. 46 din 15 decembrie 2008, pronunțată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 16 iulie 2009).

78. Pornind de la această dezlegare, reiese că și în privința magistraților, a personalului asimilat acestora și a magistraților-asistenți sunt aplicabile dispozițiile Codului muncii, în măsura în care actul normativ care reglementează statutul judecătorilor și procurorilor (Legea nr. 303/2004) ori alte acte normative cu caracter special (precum Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006) nu prevede soluții legislative proprii, derogatorii în ceea ce privește raporturile juridice de serviciu ale acestora.

79. Or, Legea nr. 303/2004 nu conține o soluție legislativă diferită cu privire la semnificația în sine a instituțiilor juridice ale delegării ori detașării judecătorilor și procurorilor (respectiv de a constitui modificări temporare ale raporturilor de muncă în legătură, de regulă, cu locul muncii), ci reglementează condițiile în care aceste modificări ale raporturilor juridice de muncă pot opera în privința magistraților (art. 57-59 din lege), aceste condiții fiind unele stricte și riguroase, generate de beneficiul constituțional al inamovibilității (în ceea ce privește statutul judecătorilor) și de cel legal al stabilității (cu referire la statutul procurorilor).

80. O astfel de opțiune legislativă (identitatea semantică a noțiunilor) corespunde unui imperativ de coerență legislativă și este în acord cu prevederile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit cărora:

”(1) În procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în mai multe articole sau alineate din același act normativ ori în două sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere.”

81. Drept urmare, pentru acele aspecte nereglementate prin dispozițiile Legii nr. 303/2004 sau de cele ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2006 ori alte acte normative speciale destinate categoriei profesionale a magistraților, dacă acestea vizează acest segment de raporturi juridice, se aplică în completare nu numai prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1.860/2006 – la care art. 13 alin. (3) trimite (sau, în prezent, ale Hotărârii Guvernului nr. 714/2018), ci și dispozițiile Codului muncii, în temeiul art. 1 alin. (2) și art. 278 alin. (2) din Codul muncii.

82. Cu referire la delegare și detașare, soluțiile legislative din art. 57 alin. (9) și respectiv art. 58 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, pe de o parte, și art. 12 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, pe de altă parte, sunt concordante, întrucât stabilesc că, “pe perioada delegării și a detașării, judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații-asistenți beneficiază de toate drepturile prevăzute de lege pentru funcția în care sunt delegați sau detașați. Dacă indemnizația și celelalte drepturi salariale prevăzute pentru funcția în care sunt delegați sau detașați sunt mai mici, aceștia își păstrează indemnizația de încadrare brută lunară și celelalte drepturi bănești”.

83. Aceste norme legale, fiind cuprinse în actele normative speciale ce reglementează statutul judecătorilor și procurorilor, personalului asimilat acestora și magistraților-asistenți, sunt norme direct aplicabile în privința destinatarilor lor, astfel încât nu este necesară complinirea acestora cu prevederile Codului muncii – art. 44 și 46 referitoare la delegarea și detașarea salariaților, ca norme din dreptul comun.

84. Este suficient a se constata că reglementarea cuprinsă în art. 13 alin. (1) lit. a)-c) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 (care, pe lângă diurnă, stabilește și dreptul la decontarea cheltuielilor de cazare și a celor de transport) respectă principiile generale înscrise în art. 44 alin. (2) și art. 46 alin. (4) din Codul muncii ce reglementează drepturile salariatului delegat sau, după caz, detașat și reprezintă (în contextul raporturilor de serviciu ale magistraților, personalului asimilat acestora și ale magistraților-asistenți) aplicații particulare ale acestora.

Art. 44 alin. (2) din Codul muncii prevede: “Salariatul delegat are dreptul la plata cheltuielilor de transport și cazare, precum și la o indemnizație de delegare, în condițiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de muncă aplicabil.”

Iar art. 46 alin. (4) din același cod stabilește: “Salariatul detașat are dreptul la plata cheltuielilor de transport și cazare, precum și la o indemnizație de detașare, în condițiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de muncă aplicabil.”

85. Astfel cum rezultă din conținutul acestor norme – fie al celor din legea generală, fie al celor din actul normativ special –, indemnizația de delegare sau de deplasare (diurna) este distinctă de componenta rambursării cheltuielilor de transport și a celor de cazare, având în vedere că și acordarea fiecăruia dintre aceste drepturi are rațiuni distincte.

86. Lămuritor pentru identificarea scopului acordării diurnei de delegare sau detașare (ce interesează obiectul prezentului recurs în interesul legii) este și raționamentul dezvoltat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Hotărârea pronunțată la 12 februarie 2015 în cauza C-396/13, paragrafele 46-52, în care, între altele, s-a dat o interpretare și prevederilor art. 3 alin. (7) din Directiva 96/71/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 1996 privind detașarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii, conform cărora:

”Alineatele (1)-(6) nu aduc atingere aplicării unor condiții de muncă și de încadrare în muncă mai favorabile pentru lucrători.

Alocațiile specifice detașării sunt considerate parte a salariului minim, în măsura în care nu sunt vărsate cu titlu de rambursare a cheltuielilor suportate efectiv pentru detașare, cum ar fi cheltuielile de transport, cazare și masă.”

87. În litigiul principal aflat pe rolul instanței de trimitere din Finlanda, astfel cum reiese din paragrafele 47-50 din Hotărârea C.J.U.E. din cauza C-396-13, diurna nu era plătită lucrătorilor cu titlu de rambursare a cheltuielilor suportate efectiv pentru detașare, în sensul art. 3 alin. (7) al doilea paragraf din Directiva 96/71, instanța Uniunii stabilind că diurna menționată este destinată să asigure protecția socială a lucrătorilor în cauză, compensând inconvenientele cauzate de detașare, care constau în îndepărtarea persoanelor interesate de mediul lor obișnuit.

Rezultă că o astfel de diurnă trebuie calificată drept “alocație specifică detașării”, în sensul art. 3 alin. (7) al doilea paragraf din Directiva 96/71.

Or, în conformitate cu dispoziția menționată, această alocație este o parte a salariului minim.

88. Atare dezlegare dată de instanța Uniunii se reflectă în dispozițiile anterior citate din dreptul național, norme care, la rândul lor, reglementează distinct indemnizația de delegare/detașare, cheltuielile de transport și cele de cazare.

89. Calificarea indemnizației primite de magistrați, de personalul asimilat acestora sau de magistrații-asistenți pe perioada delegării/detașării în interesul serviciului ca fiind drepturi de natură salarială reiese și din reglementarea caracterului impozabil al acestora, aceste indemnizații fiind asimilate salariilor, conform art. 76 alin. (2) lit. k) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, care prevede:

”(2) Regulile de impunere proprii veniturilor din salarii se aplică și următoarelor tipuri de venituri, considerate asimilate salariilor:

k) indemnizațiile și orice alte sume de aceeași natură, altele decât cele acordate pentru acoperirea cheltuielilor de transport și cazare, primite de salariați, potrivit legii, pe perioada delegării/detașării, după caz, în altă localitate, în țară și în străinătate, în interesul serviciului, pentru partea care depășește plafonul neimpozabil stabilit astfel:

(i) în țară, 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru indemnizație, prin hotărâre a Guvernului pentru personalul autorităților și instituțiilor publice;

(ii) străinătate, 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru diurnă prin hotărâre a Guvernului pentru personalul român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar;”.

90. Un argument în același sens decurge și din observarea definiției legale a noțiunii de salariu din art. 159 din Codul muncii ca reprezentând contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă, normă aplicabilă în mod corespunzător și magistraților, în baza art. 278 alin. (2) din Codul muncii.

91. Aplicarea particulară a noțiunii legale de salariu, în privința personalului din sistemul bugetar, se regăsește în prevederile Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, dintre care prezintă interes dispozițiile art. 7 lit. c) și e) din acest act normativ, potrivit cărora indemnizația de încadrare reprezintă suma de bani corespunzătoare funcției, gradului, gradației și vechimii în funcție, prevăzută în anexele nr. I-IX, iar salariul lunar cuprinde salariul de bază ori, după caz, indemnizația lunară sau indemnizația de încadrare, compensațiile, indemnizațiile, sporurile, adaosurile, primele, premiile, precum și celelalte elemente ale sistemului de salarizare corespunzătoare fiecărei categorii de personal din sectorul bugetar (anexa V a acestei legi fiind consacrată familiei ocupaționale de funcții bugetare “Justiție” și Curții Constituționale).

92. Prin urmare, odată stabilit că diurna reglementată de art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 reprezintă un drept de natură salarială (fiind un venit asimilat salariului), aceasta dobândește regimul juridic al salariului care, în cazul magistraților, are drept componentă principală indemnizația de încadrare brută lunară.

93. Astfel cum se poate observa, în contextul normei analizate, indemnizația de încadrare brută lunară reprezintă criteriul legal pentru aplicarea procentului de 2% în vederea cuantificării diurnei ce se acordă celor delegați sau detașați, după caz.

94. Or, potrivit art. 106 alin. (2) din Codul muncii: “(2) Drepturile salariale se acordă proporțional cu timpul efectiv lucrat, raportat la drepturile stabilite pentru programul normal de lucru.”

95. Aceasta, întrucât art. 111 din Codul muncii prevede că “timpul de muncă reprezintă orice perioadă în care salariatul prestează munca, se află la dispoziția angajatorului și îndeplinește sarcinile și atribuțiile sale, conform prevederilor contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil și/sau ale legislației în vigoare”, iar, pe de altă parte, art. 133 din același cod stabilește fără echivoc că “perioada de repaus reprezintă orice perioadă care nu este timp de muncă.”

96. Așa fiind, nu poate fi identificată nicio rațiune pentru care acest drept de natură salarială (diurna) ar putea fi acordat pentru zilele nelucrătoare, constând în zilele de repaus săptămânal, zile de sărbători legale, concediu legal de odihnă, concediu pentru creșterea copilului etc., care au un alt regim juridic și presupun finalități diferite, întrucât excedează intenția explicită a legiuitorului din cuprinsul art. 106 alin. (2) din Codul muncii, în sensul că pentru acordarea drepturilor salariale (deci, implicit, și a celor de natură salarială) trebuie avut în vedere timpul efectiv lucrat, raportat la drepturile stabilite de lege pentru programul normal de lucru.

97. De altfel, de exemplu, neasimilarea, în dreptul național [art. 145 alin. (4) din Codul muncii[3] și, pentru magistrați, art. 2 alin. (2) din Regulamentul privind concediile judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 325/2005], a perioadei concediului pentru creșterea copilului ca fiind o perioadă de activitate prestată (în vederea acordării dreptului la concediul de odihnă anual plătit) a fost confirmată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene ca nefiind contrară art. 7 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, în Hotărârea din 4 octombrie 2018, pronunțată în cauza C-12/17 (paragrafele 31-38).

98. În plus, având în vedere că reperul legal pentru stabilirea diurnei ce se acordă celor delegați/detașați îl reprezintă indemnizația de încadrare brută lunară la care se aplică un procent de 2%, este util a se avea în vedere că, de exemplu, pentru zilele de repaus săptămânal nu se acordă indemnizație de încadrare sau că, pentru efectuarea concediului legal de odihnă, de asemenea, nu se acordă indemnizație de încadrare, ci o indemnizație de concediu, atât potrivit dreptului comun (art. 150 Codul muncii), cât și în cadrul categoriei profesionale a magistraților, ce interesează obiectul prezentului recurs în interesul legii [art. 79 din Legea nr. 303/2004 și art. 6 alin. (1) din Regulamentul privind concediile judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 325/2005] etc.

99. Revenind la prevederile art. 1 alin. (6) din anexa Hotărârii Guvernului nr. 714/2018 (în vigoare, de la 1 ianuarie 2019) sau, până la abrogare, la cele de la art. 10 din anexa Hotărârii Guvernului nr. 1.860/2006, rezultă că acestea nu sunt incidente în mod nemijlocit pentru determinarea cuantumului diurnei ce se acordă pe durata delegării sau detașării, dat fiind faptul că perioada de delegare/detașare, atunci când măsura delegării/detașării depășește durata unei zile sau a unei săptămâni, are sau poate avea mai multe componente: timp de muncă, zile de repaus săptămânal, concediu de odihnă anual plătit etc.

100. Normele anterior evocate – care stabilesc modalitatea de determinare a numărului zilelor calendaristice în care o persoană este delegată sau detașată – au însă directă aplicabilitate pentru stabilirea duratei delegării/detașării[4], pentru determinarea numărului de zile în care se acordă rambursarea, în condițiile legii, a cheltuielilor de cazare, calculul vechimii în muncă (sau al vechimii în funcție, în cazul magistraților) etc., ipoteze în care este necesară raportarea la numărul total al zilelor calendaristice de delegare sau detașare, după caz.

Iar art. 58 alin. (2) și (4) din aceeași lege, în privința detașării, prevăd:

”(2) Durata detașării este cuprinsă între 6 luni și 3 ani. Detașarea se prelungește o singură dată, pentru o durată de până la 3 ani, în condițiile prevăzute la alin. (1). (…)

(4) Perioada detașării constituie vechime în funcția de judecător sau procuror.” (Înalta Curte de Casație și Justiție, Completele pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, decizia nr. 3 din 7 februarie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 8 aprilie 2022)

[1] Art. 13 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative prevede: ”Integrarea proiectului în ansamblul legislațieiˮ:

,,Actul normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislației, scop în care:

a) proiectul de act normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de același nivel, cu care se află în conexiune;

b) proiectul de act normativ, întocmit pe baza unui act de nivel superior, nu poate depăși limitele competenței instituite prin acel act și nici nu poate contraveni principiilor și dispozițiilor acestuia;

c) proiectul de act normativ trebuie să fie corelat cu reglementările comunitare și cu tratatele internaționale la care România este parte;

d) proiectul de act normativ trebuie să fie corelat cu dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului și ale protocoalelor adiționale la aceasta, ratificate de România, precum și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului”.

[2] Decizia nr. 30 din 14 mai 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: ,,59. Cu referire la prevederile art. 13 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, care dispun în sensul că prevederile alin. (1) se completează, după caz, cu reglementările aplicabile personalului din instituțiile publice, instanțele de judecată au statuat în mod unitar prin hotărâri definitive în sensul că trimiterea pe care dispoziția pertinentă din legea specială o face la actul normativ cu caracter general este în sensul de a nu se acorda mai puțin decât prevede legea generală, iar nu în sensul de a se prelua limitările pe care dispozițiile art. 18 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 le cuprind”.

[3] Art. 145 alin. (4) din Codul muncii: “La stabilirea duratei concediului de odihnă anual, perioadele de incapacitate temporară de muncă și cele aferente concediului de maternitate, concediului de risc maternal și concediului pentru îngrijirea copilului bolnav se consideră perioade de activitate prestată”.

[4] De exemplu, cu referire la delegare, art. 57 alin. (6), (7) și (8¹) din Legea nr. 303/2004 stabilesc astfel:

”(6) Delegarea judecătorilor se poate face pe o perioadă de cel mult 6 luni și poate fi prelungită, cu acordul scris al acestora, în aceleași condiții.

(7) În interesul serviciului, procurorii pot fi delegați, cu acordul scris al acestora, inclusiv în funcții de conducere, dispozițiile alin. (1)-(6) fiind aplicabile în mod corespunzător. (…)

(8¹) În interesul serviciului, magistrații-asistenți pot fi delegați, cu acordul scris al acestora, în funcțiile de prim-magistrat-asistent sau magistrat-asistent-șef de către președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție sau președintele Curții Constituționale, după caz, pe o perioadă de cel mult 6 luni. (…) Delegarea magistraților-asistenți poate fi prelungită, cu acordul scris al acestora, în aceleași condiții. Pe perioada delegării, magistrații-asistenți beneficiază de toate drepturile prevăzute de lege pentru funcția în care sunt delegați”.