Dr. Viorel SISERMAN ^*

Colonel-magistrat,

prim-procuror militar

– Parchetul Militar de pe lângă

Tribunalul Militar Cluj

ABSTRACT

The author points out some reflections on the investigation of the crimes of communism, presenting some opinions expressed in the matter and arguing his own point of view.

Key words: communism, murder, dictatorship, political prisoner, crime, prescription of criminal liability, security.

1. După acapararea puterii de către Partidul Comunist din România și instaurarea statului totalitar, a început o cruntă represiune împotriva oponenților acestui regim, fiind comise crime care, în majoritatea cazurilor, așa cum rezultă din investigațiile recente, nu au fost anchetate. Din acest motiv, cercetarea în prezent a acestor crime este deosebit de dificilă, întrucât s-a încercat ascunderea lor pentru ca vinovații să se sustragă de la răspunderea penală.

O anchetă a fost efectuată de către o Comisie a Partidului Comunist Român în anul 1968, din ordinul șefului statului de atunci, Nicolae Ceaușescu, însă rezultatul acesteia nu s-a materializat decât prin adoptarea unui nou Cod penal (intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1969)^[1]. Această decizie a fost luată în urma unui șantaj al fostului ministru de interne, Alexandru Drăghici, care, atunci când a fost audiat în Comisie, la data de 30 octombrie 1968, a solicitat să fie anchetați și să fie excluși din partid și ,,aceia care au făcut represiuni în Raionul Focșani, pentru că și acolo au fost împușcați oameni, au fost împușcați copii”. Alexandru Drăghici se referea la Nicolae Ceaușescu, fost general, adică tocmai la cel care ordonase ancheta. A intervenit însă prim-ministrul de atunci, Ion Gheorghe Maurer, care a arătat că: ,,Soluția cea mai bună este să lăsăm lucrurile să se îndrepte spre prescripție din punct de vedere judiciar, să nu luăm o hotărâre, să spunem să nu fie trimis în judecată și împotriva omului să se ia hotărârile politice. Mai sunt câteva luni până la prescripție” (a se vedea Rechizitoriul nr. 15/P/1999 al Parchetului Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel București)^[2].

2. Potrivit Codului penal anterior (în continuare C.pen. din 1969), în cazurile de omor prescripția răspunderii penale intervenea în termenul de 15 ani [art. 122 alin. (1) lit. a)], termen care, în cazul întreruperii cursului prescripției, se putea prelungi cu încă jumătate, respectiv cu 7 ani și 6 luni (art. 124).

Articolul 121 alin. (2) C.pen. din 1969 prevedea că prescripția nu înlătură răspunderea penală în cazul infracțiunilor contra păcii și omenirii, acestea fiind incriminate în același cod, respectiv în art. 356 (propaganda pentru război), în art. 357 (genocidul), în art. 358 (tratamentele neomenoase), în art. 359 (distrugerea unor obiective și însușirea unor bunuri) și în art. 360 (distrugerea, jefuirea sau însușirea unor valori culturale). Ca urmare a acestor reglementări, până la abolirea dictaturii comuniste la 22 decembrie 1989, aceste crime nu au fost cercetate. După Revoluția Română din 1989 s-au făcut unele demersuri (a se vedea cazul Alexandru Drăghici ș.a., dosarul nr. 393/P/1992 al Direcției Procuraturilor Militare)^[3], iar printr-o Decizie a Curții Supreme de Justiție (în prezent, Înalta Curte de Casație și Justiție) din anul 1999 s-a stabilit că termenul de prescripție, potrivit Codului penal anterior, curgea doar după abolirea statului comunist totalitar.

La data de 9 decembrie 1948, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a adoptat Rezoluția nr. 260A (111), care a intrat în vigoare la 12 ianuarie 1951. Prin această rezoluție a fost adoptată Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, definind această faptă ca fiind: „oricare din actele de mai jos, comise cu intenția de a distruge, în totalitate sau numai în parte, un grup național, etnic, rasial sau religios, cum ar fi: a) omorârea membrilor unui grup; b) atingerea gravă a integrității fizice sau mentale a unui grup; c) supunerea intenționată a grupului la condiții de existență care antrenează distrugerea fizică, totală sau parțială; d) măsuri care vizează scăderea natalității în sensul grupului; e) transferarea forțată a copiilor dintr-un grup într-altul”.

România a aderat la convenția sus-menționată la data de 2 noiembrie 1950, prin Decretul nr. 236^[4]. Astfel, crimele săvârșite în timpul dictaturii comuniste și cu deosebire în așa-numitul deceniu al terorii (1950-1960) intrau sub incidența convenției la care România aderase. După cum putem constata, în perioada aceea au fost comise împotriva opozanților orânduirii comuniste infracțiunile relevate mai sus [la lit. a), b) și c)], care se circumscriu genocidului, însă acestea nu au fost cercetate.

La data de 26 noiembrie 1968 a fost adoptată de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite Convenția privind neaplicarea limitărilor statutare în cazul crimelor de război și a crimelor împotriva umanității⁵. Prin art. I s-a decis că sunt imprescriptibile crimele de genocid și crimele contra umanității. Aceste crime au fost definite de către Statutul Tribunalului Militar Internațional de la Nurnberg, adoptat la data de 8 august 1945, stabilindu-se că ele trebuie cercetate și pedepsite indiferent de data la care au fost comise. Respectivul statut a fost semnat la Londra de către cele patru mari puteri aliate (S.U.A., Anglia, Franța și U.R.S.S.) după lungi tratative, relevantă fiind Decizia Comisiei interaliate pentru cercetarea crimelor de război [United Nations War Crimes Commission (UNWCC)], care s-a constituit tot la Londra, la data de 7 octombrie 1942, și la care au aderat un număr de 17 națiuni^[5].

În Statutul Tribunalului Militar Internațional de la Nürnberg au fost înscrise drept crime contra umanității fapte ca: uciderea, exterminarea, luarea în sclavie, deportarea și actele inumane comise împotriva civililor înainte sau în timpul unui război, precum și persecuțiile din motive politice, rasiale sau religioase în vederea comiterii sau în legătură cu o crimă dată în competența acestui tribunal, indiferent dacă încalcă sau nu legea națională a statului unde aceasta a fost săvârșită.

Prin Decretul nr. 547/29.07.1969^[6], România a ratificat convenția    sus-menționată (privind imprescriptibilitatea crimelor de genocid și a crimelor contra umanității).

În „Cuvântul înainte” la cartea „Procesul de la Nürnberg”, scrisă de către cercetătorii Joe J. Heydecker și Johannes Leeb, Ioan Grigorescu o citează (la p. 9) pe Simone de Beauvoir: „Inculpatul n-ar mai fi același cu culpabilul. Că represiunea s-ar aplica asupra nonidentității făptașului, și, cu toate acestea, ea se impune pentru a se asigura deosebirea răului de bine în felul în care omul știe să facă uz de libertate”.

Analizând documentele vremii și procesul de la Nürnberg în sinte, autorul sus-citat concluzionează că Tribunalul Militar Internațional de la Nürnberg nu a judecat doar niște indivizi, ci organizații întregi ale crimei fasciste, ca SS, Gestapo, Înaltul Comandament al Wehrmachtului etc.^[7]

Constituția României^[8], revizuită în urma referendumului național din 18-19 octombrie 2003 și intrată în vigoare la 31 octombrie 2003, prevede în art. 11 alin. (2) că ,,tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”, iar în art. 20 alin. (2) reglementează că „dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

Ulterior, au existat numeroase discuții cu privire la aplicabilitatea sau nonaplicabilitatea reglementărilor menționate anterior, apreciindu-se, în unele situații, că pentru crimele comise în perioada comunistă ar fi aplicabilă prescripția, iar în alte situații, la care personal am achiesat de fiecare dată, s-a considerat că acestea au fost și rămân imprescriptibile.

O contribuție importantă în lămurirea acestui sensibil subiect au avut distinsele cercetătoare Raluca Grosescu și Raluca Ursachi, care au elaborat lucrarea „Justiția penală de tranziție. De la Nürnberg la postcomunismul românesc”, apărută sub egida Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. În această lucrare sunt prezentate în anexă, între altele, și rechizitoriile prin care au fost trimiși în judecată Alexandru Drăghici ș.a. (dosar nr. 393/P/1992) și colonelul (în rezervă) Crăciun Gheorghe (dosar nr. 15/P/1999), din care am prezentat în extras intervențiile din cadrul Comisiei Partidului Comunist Român^[9].

Avându-se în vedere nenumăratele sesizări și solicitări de a se face lumină cu privire la aceste crime îngropate în pământ, sub negura timpului, au avut loc ample dezbateri în diferite simpozioane și conferințe, precum și în numeroase luări de poziție materializate în articole, referate sau comunicări științifice.

La data de 16 martie 2012 a fost adoptată Legea nr. 27 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal^[10], înlăturându-se prescripția răspunderii penale pentru omor, omor calificat, omor deosebit de grav, precum și pentru infracțiunile intenționate care au avut ca urmare moartea victimei. Această lege [prin care s-a modificat art. 125 alin. (3) C.pen. din 1969] a fost atacată la Curtea Constituțională a României, invocându-se principiul neretroactivității, însă prin Decizia nr. 511/2013, excepția de neconstituționalitate a fost respinsă^[11]. S-a avut în vedere faptul că în majoritatea statelor europene aceste fapte sunt imprescriptibile, dar și practica Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare C.E.D.O.), potrivit căreia principiul neretroactivității nu se încalcă prin prelungirea sau eliminarea prescripției. Articolul 7 paragr. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare Convenție) nu interzice extinderea termenului de prescripție care se regăsește în Convenția europeană privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanității și a crimelor de război^[12], adoptată la Strasbourg la 25 ianuarie 1974. Conform art. 2 paragr. 2 din această din urmă convenție, ea se aplică și ,,infracțiunilor comise înaintea intrării ei în vigoare, în cazurile în care termenul de prescripție încă nu expirase la acea dată”. Nicio reglementare nu prevede existența dreptului de a nu fi pedepsit sau de a nu executa o pedeapsă, întrucât, potrivit art. 2 din Convenție, dreptul la viață este un drept fundamental. Ținându-se seama de toate acestea, la data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare noul Cod penal (în continuare C.pen.).

În art. 153 C.pen., prescripția are o nouă reglementare. Astfel, în alin. (2) din textul de lege anterior menționat se arată că „prescripția nu înlătură răspunderea penală în cazul: a) infracțiunilor de genocid, contra umanității și de război, indiferent de data la care au fost comise; b) infracțiunilor prevăzute la art. 188 și art. 189 și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei”.

Precizăm că în art. 188 și art. 189 C.pen. sunt incriminate infracțiunile de omor și omor calificat. Totuși, legiuitorul a găsit de cuviință să adauge la art. 153 din același cod un nou aliniat, al treilea, în care se arată că „prescripția nu înlătură răspunderea penală nici în cazul infracțiunilor prevăzute la alin. (2) lit. b) pentru care nu s-a împlinit termenul de prescripție, generală sau specială, la data intrării în vigoare a acestei dispoziții”. Adică, pentru omor și omor calificat intervine imprescriptibilitatea doar pentru acele infracțiuni care nu erau prescrise la data de 1 februarie 2014. Ținând seama că termenele de prescripție, potrivit actualei (dar și vechii) reglementări, pentru astfel de fapte (de omor calificat) erau de 15 ani, concluzionăm că acele fapte care au fost comise și nu au fost cercetate până la data intrării în vigoare a noului Cod penal rămân prescrise, dacă au fost săvârșite până la data de 31 ianuarie 1999. Cele de omor calificat și omor deosebit de grav (cum era în reglementarea anterioară), comise după 1 februarie 1999, au devenit imprescriptibile. Ar rămâne imprescriptibile aceste fapte doar în situația în care astfel de crime ar fi fost cercetate și s-ar fi întrerupt cursul prescripției prin „îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză” [art. 155 alin. (1) C.pen.]. Mai precizează articolul sus-indicat că „după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripție” [alin. (2)], însă potrivit alin. (4) din același text legal, „termenele prevăzute la art. 154, dacă au fost depășite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni” (deci, dacă s-ar fi efectuat acte de procedură, termenul ar fi putut ajunge la 30 de ani).

Este însă necesar să subliniem că în art. 5 C.pen. este prevăzut principiul aplicării obligatorii a legii mai favorabile. În acest caz, mai favorabil este vechiul cod, potrivit căruia, pentru astfel de cazuri, termenul de prescripție specială este de 22 de ani și 6 luni, imprescriptibilitatea intervenind doar pentru faptele săvârșite după 1 august 1991.

Cum însă în multe cazuri nu au fost efectuate niciun fel de acte de procedură care să întrerupă cursul prescripției pentru infracțiunile de omor și omor calificat, termenul de prescripție se consideră împlinit și, ca atare, cercetările se pot efectua doar pentru lămurirea împrejurărilor în care ele s-au săvârșit.

Din motive de echitate, rămân imprescriptibile infracțiunile de genocid și cele contra umanității prevăzute în noul Cod penal, în art. 438 și în art. 439. Din experiența acumulată până în prezent, ca urmare a cercetării unui număr important de cauze ce aveau ca obiect infracțiuni săvârșite în timpul dictaturii comuniste, aceste fapte sunt greu de încadrat (dacă nu chiar imposibil) în rândul celor care definesc genocidul.

Aceste crime pot fi însă circumscrise celor incriminate de către art. 439 C.pen., intitulat „Infracțiuni contra umanității”. În acest articol sunt menționate un număr foarte mare de fapte, începând de la uciderea unor persoane până la supunerea unei populații la condiții de viață menite să determine distrugerea fizică, totală sau parțială, sclavia sau traficul de ființe umane, deportarea sau transferarea forțată a unor persoane aflate în mod legal pe un anumit teritoriu, torturarea unei persoane aflate sub paza făptuitorului sau asupra căreia acesta exercită controlul în orice alt mod, cauzându-i vătămări fizice sau psihice ori suferințe fizice sau psihice grave, violul sau agresiunea sexuală, provocarea dispariției forțate a unei persoane, persecutarea unui grup sau unei colectivități determinate etc. Aceste fapte sunt citate din textul de lege sus-indicat, în mod exemplificativ, ele fiind mai multe și mai explicite, fiind enumerate sistematic în 11 paragrafe ale alin. (1), de la lit. a) la lit. k). Există și în această situație o condiționalitate precizată chiar la începutul definiției infracțiunilor contra umanității, și anume: aceste fapte să fie săvârșite „în cadrul unui atac generalizat sau sistematic, lansat împotriva unei populații civile”. Este foarte dificil, după cum lesne se poate constata, să se demonstreze în cadrul unei anchete, după trecerea unui timp îndelungat de la comiterea lor, că respectivele fapte au avut loc în cadrul unui „atac generalizat sau sistematic, lansat împotriva unei populații civile”. Conform Dex-online, populația este definită ca fiind „totalitatea locuitorilor unei țări, ai unei regiuni, ai unui oraș etc.”.

Totuși, ținând seama de reglementările internaționale, în deplin acord cu practica instanței de contencios european privind aplicarea art. 2 din Convenție referitor la dreptul la viață, ca valoare supremă, apreciem că, deși există aceste dificultăți create prin introducerea alin. (3) la art. 153 C.pen., crimele săvârșite în timpul dictaturii comuniste rămân și sunt imprescriptibile și că acestea trebuie cercetate.

Relevantă în acest sens este Hotărârea din 17 septembrie 2014 a Curții Europene a Drepturilor Omului – Marea cameră în cauza M. și alții contra României[13], hotărâre (în care au fost examinate cererile formulate de către A.M., M.S., T.M. și Asociația 21 Decembrie 1989) prin care s-a decis că: „Trecerea timpului nu scutește statul român de respectarea obligațiilor sale internaționale și nici autorii încălcărilor de răspunderea penală individuală a acestora. Obligațiile procedurale care decurg din art. 2 și 3 din Convenție impun desfășurarea unui proces echitabil pentru a judeca responsabilii pentru crimele împotriva umanității, săvârșite împotriva unor civili români în cursul perioadei agitate de tranziție către democrație (…). Chestiunea este mult mai vastă: este vorba de a le face dreptate tuturor cetățenilor români care, pentru instaurarea unui regim politic pe deplin democratic, au fost nevoiți să îndure, din partea statului, o represiune organizată și inumană, în cursul unei perioade de tranziție dificilă”. Având în vedere această practică a C.E.D.O., prin Ordonanța nr. 2688/C/2014 din 5 noiembrie 2014, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus infirmarea soluțiilor de netrimitere în judecată, dispuse prin ordonanțe în mai multe dosare pentru infracțiuni de acest gen, și redeschiderea cercetărilor. Prin Încheierea nr. 19/81/2014 din 12 noiembrie 2014, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții Militare de Apel București a dispus confirmarea redeschiderii urmăririi penale cu privire la săvârșirea infracțiunilor contra păcii și omenirii și a celor de omor și omor calificat. În motivarea acestei încheieri sunt menționate unele prevederi represive ale normativelor adoptate începând cu anul 1948. Astfel, semnificativ este art. 4 al Codului penal din 1948, prin care se stabilea că „legile care prevăd măsuri de siguranță se aplică și infracțiunilor comise anterior punerii lor în vigoare”. Această prevedere a permis regimului politic instaurat să emită hotărâri împotriva celor considerați a fi „dușmani ai poporului”.

În același Cod penal (din 1948), prin art. 207-218, intitulate „Crime și delicte contra siguranței interioare a statului”, s-au instituționalizat principalele instrumente folosite în lupta împotriva oponenților politici. Articolul 209 din acest cod reprezintă textul de lege în baza căruia au fost formulate „concluzii de învinuire” de către anchetatorii securității față de cei cercetați și trimiși în judecată, marea majoritate în stare de arest.

Prin Decretul nr. 6/1950, promulgat la data de 13 ianuarie 1950 de către Prezidiul Marii Adunări Naționale, s-a stabilit că „pentru reeducarea elementelor dușmănoase Republicii Populare Române și în vederea pregătirii și încadrării în viața socială, în condițiile democrației populare și construirii socialismului, se înființează unități de muncă”. În aceste unități urmau să fie internați „aceia care prin faptele lor, sau indirect, primejduiesc sau încearcă să primejduiască regimul de democrație populară, îngreunează construirea socialismului în Republica Populară Română, precum și cei care în același mod defăimează puterea de stat sau organele sale”.

3. Acțiunile represive, coordonate și efectuate chiar de către organele de securitate și de miliție, au fost deosebit de intense până în anul 1964, însă acestea au continuat să existe până în anul 1989, inclusiv în timpul Revoluției Române din 1989.

Deținuți politici au existat în mai multe penitenciare (Aiud, Poarta Albă, Gherla, Jilava etc.), în condițiile în care sistemul a încercat să mascheze arestările pe criterii politice prin formularea unor încadrări juridice de drept comun (exemplificăm cu arestarea, condamnarea ori/și deportarea unor participanți la grevele din anii 1980, care au avut loc la unitățile miniere din Valea Jiului ori la marile uzine din Brașov).

Este cunoscut faptul că, începând cu anul 1948, în perioada regimului comunist ajuns la putere cu sprijinul nemijlocit al trupelor de ocupație sovietice și al conducătorilor marelui stat de la răsărit (învingător alături de aliați în cel de-al Doilea Război Mondial), în România a început o perioadă de teroare exprimată prin anchete, arestări, asasinate, intimidări, răpiri de persoane, întemnițări și omoruri în cele mai odioase variante. Se dorea ca România să devină și ea „o republică” după chipul și asemănarea puterii tutelare, așa cum s-a hotărât în cadrul întâlnirii de la Yalta.

Chiar dacă acțiunile represive au început odată cu marea invazie a Armatei roșii^[14], după luarea puterii de către comuniști și cu deosebire după înlăturarea samavolnică a monarhiei la 30 decembrie 1947, între anii 1948-1964, teroarea împotriva opozanților regimului a atins cote nemaiîntâlnite. În această perioadă au fost acțiuni de reprimare și lichidare a celor care au ales calea rezistenței împotriva comunismului. Astfel de crime au avut loc pe întreg teritoriul țării, atât în cadrul închisorilor și lagărelor de muncă, cât și în munți sau la marginea satelor, de multe ori fără nicio judecată sau în urma unor procese bazate pe probe contrafăcute de către Securitate^[15].

La mijlocul anului 1948 a fost înființată Securitatea Poporului, care a fost ajutată de trupele sale speciale și de miliție, dar și de către lucrătorii din penitenciare. Această instituție a reprezentat principalul instrument represiv al statului totalitar. În mod sistematic, Securitatea a organizat și coordonat acțiunile de arestare, condamnare, întemnițare și exterminare fizică a celor mai mari personalități politice, culturale, militare și bisericești ale țării. Au ajuns de o tristă celebritate penitenciarele de la Sighetu Marmației, Râmnicu Sărat, Pitești, Gherla, Aiud, Galați, Jilava, Botoșani, Văcărești ș.a. De asemenea, sunt cunoscute coloniile de muncă forțată din Insula Mare a Brăilei, de la Periprava, de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, din Bărăgan etc. În aceste închisori și lagăre de muncă a devenit o practică torturarea fizică și psihică a deținuților, izolarea totală a acestora de familii și de societate și supunerea lor la muncă forțată până la extenuare. Asemenea atrocități se realizau prin înfometare, condiții inumane de trai și de muncă, neacordarea îngrijirilor medicale, neasigurarea unor condiții minime de igienă, lipsa mijloacelor de protecție a muncii, supunerea la frig până la înghețare în timpul iernilor, dezbrăcarea încarceraților pentru a fi înțepați de țânțari etc. Toate acestea erau posibile din cauza conduitei brutale, chiar bestiale de care dădeau dovadă lucrătorii închisorilor și lagărelor de muncă care au funcționat în timpul regimului concentraționar.

În județul Maramureș, cu deosebire în minele de la Baia Sprie, Cavnic și Nistru, deținuților nu li se asigurau echipamente de protecție, iar aerisirea în subteran era neadecvată, motiv pentru care un mare număr de deținuți s-au îmbolnăvit de plămâni, întrucât plumbul care se extrăgea din aceste mine era deosebit de toxic^[16].

Pentru a exemplifica atrocitățile la care erau supuși deținuții, am apelat la mărturiile scrise ale celor mai importanți arhipăstori ai Clujului din secolul XX.

Mitropolitul și arhiepiscopul Bartolomeu Anania, în cartea sa de memorii publicată de către Editura Polirom în anul 2008, arată maniera de anchetare: ,,Mi s-a ordonat să-mi las în jos pantalonii și izmenele și să-mi scot pantofii. Cu o funie mi s-au legat picioarele unul de altul până la glezne, cu alta mi s-au legat mâinile în față, apoi mi s-au trecut genunchii printre ele, iar pe sub ei mi s-a vârât o rangă de fier. Doi inși au ridicat ranga de capete și m-au purtat mai întâi spre gura cuptorului (am simțit o arșiță grozavă, a flăcărilor ce suflau nebunește), apoi între două capre de lemn pe care se rezemau capetele răngii. Trupul mi se răsucise cu capul în jos, începeam să simț sângele în tâmple. Apropiindu-se, Enoiu mi-a pus o întrebare, ce știu eu despre banii pe care patriarhul îi are în băncile din străinătate. Nu știam nimic, atunci auzeam întâi de așa ceva. La un semn, Brânzaru m-a trăsnit cu vâna de bou peste tălpi. Mi s-a cutremurat tot trupul de durere. Spune! a zis Enoiu. Nu știu, domnule, nimic ! am răspuns. Au început loviturile, una după alta, date mai întâi de Brânzaru, din dreapta, apoi de celălalt, din stânga. Cel de-al treilea ținea de capătul funiei în așa fel încât, cumpănit pe rangă, trupul să-mi stea cu capul cât mai jos și tălpile în bătaia vergelelor. Îmi propusesem să fac toate eforturile posibile să nu plâng, să nu mă vaiet, să nu țip, să nu urlu… câte lovituri să fi fost? Am leșinat. M-au trezit turnându-mi peste cap o găleată cu apă rece. Trupul îmi tremura tot… Brânzaru a prins a mă lovi cu altă vergea peste dosul descoperit și probabil că m-a bătut până ce a ostenit, că de la un moment dat loviturile îmi veneau de la celălalt. Am leșinat iarăși și din nou m-au trezit cu apă”^[17]

Întâiul cardinal al românilor, vestitorul Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, episcopul Iuliu Hossu în cartea de memorii intitulată „Credința noastră este viața noastră” descrie amănunțit viața în condițiile de detenție de la Sighetu Marmației. Referitor la alimentație, arată că era „de înfometare, cum i s-a spus nu o dată directorului… Pâinea se pierde printre dinți. Mâncarea era arpăcașă, adică orz rău, fiertură groasă, fără niciun gust… Mâncarea se făcea în silă. Altă mâncare a fost fasolea; nu ne dădea prea des, dar era subțire, cu puține boabe; varză multă de tot, adică zamă de varză… O dată pe săptămână se dădea și puțină carne în ciorbă… Cu varza dădeau câteodată bucățele de tendoane de pe glezna de vită pe care le aduceau cu sacii de la abator, împreună cu boturi de vite, din care se serveau bucăți de buze, de multe ori păroase; înainte de mâncare trebuia să le cureți cu mare greutate cu lingura și cu unghiile; vesela noastră se rezuma la gamelă și la cănița de 3/8 litri pentru terci și apă; tacâmul era lingura, instrument universal; altceva nu aveam; lăsam unghiile mai mari, să le putem folosi la mâncare”^[18].

Zguduitoare sunt mărturiile cardinalului-martir Iuliu Hossu cu privire la maniera în care avea loc înmormântarea celor decedați în închisoarea de la Sighetu Marmației, cunoscută în documente (și pentru derutarea și inducerea în eroare a adversarilor și a opiniei publice) drept „Colonia Dunărea”. Astfel, tot din lucrarea anterior menționată, cităm: „Auzeam cum se taie scândurile, cum se bat cuiele pentru fabricarea coșciugului; noaptea auzeam între 11-12, cum intra furgonul în curte, cum se întoarce carul militar, fără îndoială, apoi se auzea bine pe fereastră așezarea sicriului, zgomotul de lopată aruncată în car și plecarea. Unde? Mai târziu s-a auzit că în cimitirul rutenilor; toate acestea în miezul nopții; nu se știe dacă poartă ceva număr mormântul, nu cred că se va mai putea identifica vreunul dintre ei, mulți fruntași ai neamului și ai bisericii. Nici mai târziu nu am putut afla nimic în această privință; făcute toate noaptea, în taină, pentru a se pierde orice urmă”^[19].

Am găsit de cuviință să aduc în atenție mărturiile celor doi mari prelați pentru a evidenția calvarul din închisori, mărturiile acestora fiind dincolo de orice îndoială.

Desigur că mijloacele și modalitățile de tortură au fost mult mai multe, deosebit de variate în unele situații, folosindu-se practici pe care o minte normală refuză să le imagineze.

În Raportul din 2006 al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, cunoscut și sub denumirea de Raportul Comisiei Tismăneanu (p. 636), se arată că în timpul regimului comunist au fost deținuți în închisori și lagăre, deportați sau strămutați între 500.000 și 2.000.000 de oameni; numărul celor care au decedat în condiții de detenție politică sau din cauza detenției este foarte greu de stabilit, întrucât torționarii-ucigași aveau o tehnică perfecționată a ștergerii urmelor, iar din documentele avute la dispoziție pentru studiu nu rezultă date concludente, de multe ori fiind întocmite acte false.

Unii dintre opozanții care au deținut o poziție socială mai deosebită (înaltă) în perioada interbelică, fiind chiar în conducerea statului,    neputându-li-se dovedi săvârșirea de infracțiuni, au fost pur și simplu încarcerați, fără a fi cercetați sau judecați. A rămas în memorie, ca un moment de groază, acțiunea în forță din noaptea de 5/6 mai 1950, când toți demnitarii și generalii României care s-au aflat la conducerea țării în perioada interbelică sau care au condus armata pe câmpurile de luptă a celui de-al Doilea Război Mondial au fost arestați și încarcerați în închisoarea de la Sighetu Marmației. În această închisoare pentru deținuții politici (care a funcționat între 1950-1955) au fost închiși peste 180 de demnitari, generali, episcopi și preoți ortodocși, greco-catolici și romano-catolici, care s-au opus dictaturii comuniste și subordonării țării noastre față de Uniunea Sovietică și regimul stalinist.

La Sighetu Marmației a funcționat închisoarea în care mortalitatea a avut una dintre cele mai înalte rate cunoscute, întrucât într-o perioadă de 5 ani au decedat, din cauza condițiilor inumane, un număr de 53 de persoane (29,44 %).

Un regim similar a existat și la Penitenciarul Râmnicu Sărat, fiind de acum cunoscute atrocitățile folosite de torționarul A. Vișinescu, la fel cum a existat și în Colonia de muncă din Insula Mare a Brăilei, unde „s-a remarcat” torționarul I. Ficior, ambii fiind trimiși în judecată.

O crâncenă teroare a existat și în penitenciarele din Pitești (unde s-a inițiat cunoscutul fenomen de așa-zisă „reeducare”), din Aiud, unde printre comandanții torționari au fost colonelul Crăciun Gheorghe (trimis în judecată) ori colonelul Koller Ștefan, sau din Gherla, unde s-a „impus” temutul comandant Ion Istrate.

La închisoarea din Sighetu Marmației este cunoscută comportarea de o răutate fără precedent, inumană, a ofițerului Vasile Ciolpan ori a celui de contrainformații, fostul locotenent-major Szatmari Alexandru.

După cum se poate observa, în săvârșirea infracțiunilor au fost implicați ca făptuitori atât decidenții cu funcții și grade de generali ori ofițeri de securitate, cât și oamenii politici (mergând până în vârful ierarhiei de partid și de stat), după cum în calitate de executanți au fost cadrele de securitate, miliție, lucrătorii din penitenciare și lagărele de muncă, precum și militarii din cadrul trupelor de securitate sau chiar de armată.

Pentru condamnările politice și lipsa totală de reacție față de atitudinea criminală a autorităților de represiune ale statului trebuie să-și facă „mea culpa” și justiția militară, părtașă, la rândul ei, la aceste nelegiuiri.

4. Având în vedere calitatea persoanelor implicate („ratione materiae”), competența de soluționare a acestor cauze revine, conform art. 56 alin. (5) din noul Cod de procedură penală (în continuare C.pr.pen.), procurorilor militari. Textul de lege menționat anterior prevede că procurorii militari efectuează urmărirea penală, potrivit competenței parchetului din care fac parte, față de toți participanții la săvârșirea infracțiunilor comise de către militari, urmând a fi sesizată instanța competentă, în conformitate cu art. 44 din același cod.

Potrivit competenței după fapta cercetată (competența „ratione materiae”), dacă este vorba de omor sau omor calificat, aceasta aparține Parchetelor militare din București, Cluj, Iași și Timișoara, iar dacă este vorba de infracțiuni contra umanității, competența aparține Parchetului Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel București.

În cazul în care sunt implicați demnitari ai statului (miniștri sau parlamentari), alături de militari, competența aparține Secției parchetelor militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dacă la săvârșirea faptei sunt implicate numai persoane civile, competența aparține parchetelor/instanțelor civile de același nivel ierarhic cu cele militare. În situația în care sunt implicați militari și civili, cercetarea va fi efectuată de către procurorii militari, iar judecarea cauzelor se va face de către instanțele civile cu același rang ierarhic.

Cercetarea cazurilor, indiferent de nivelul ierarhic, se face de către o echipă complexă, pluridisciplinară, constituită potrivit Ordinului comun nr. 182/2009, respectiv nr. 1751/C/2009 al ministrului afacerilor interne și al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și în conformitate cu prevederile art. 192, art. 195, art. 186 și art. 324 alin. (3) C.pr.pen.

Echipa complexă constituită este condusă obligatoriu de către un procuror, reunind experți-criminaliști, medici-legiști, polițiști și jandarmi. Desigur că în aceste cazuri, în echipă sunt cooptați și arheologii din cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. Conlucrarea membrilor echipei este absolut necesară pentru că activitățile de investigare, de găsire a victimelor, de exhumare și de identificare, precum și de stabilire a împrejurărilor în care au fost ucise au o anvergură amplă și de cele mai multe ori sunt deosebit de dificile, întrucât și acum există sentimente de reținere și chiar de frică din partea celor care cunosc câte ceva despre comiterea crimelor.

5. Este necesară o foarte temeinică verificare a documentelor din arhive, cu deosebire a celor aflate la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în măsura în care acestea se găsesc sau sunt puse în timp optim la dispoziție.

Uneori nu există niciun fel de date, iar în alte situații înscrisurile rămase conduc spre piste false și chiar la concluzii contrare realității.

Astfel, un omor poate fi mascat prin actele întocmite, ca fiind o sinucidere (de exemplu: cazul Șușman Teodor, care în acte apare că s-ar fi sinucis, însă la exhumare s-au găsit în cutia craniană două proiectile, iar în zona toracică alte patru, ambele păstrând – cu toate că s-a scurs o îndelungată perioadă de timp de la omor – urme de textură de lemn; aceasta dovedește că victima a fost împușcată de la distanță, prin scândura de la șura în care se afla în dimineața zilei de 15 decembrie 1950 pentru a da fân animalelor).

În alte situații, infracțiunile de omor au fost mascate în acte în care au fost descrise incidente generate de așa-zisele încercări de fugă de sub escortă, ceea ce ar fi impus folosirea legală a armelor, lucru ce nu corespunde adevărului (cazurile Lăluț și Bihoreanu, la uciderea cărora ar fi participat, alături de alții, ofițerul de securitate Sârbu Teodor).

De asemenea, au fost și crime generate de interese personale (pasionale), care au fost mascate sub veșminte politice, pentru justificarea lor. Așa este cazul uciderii lui Ionac Aurel, în localitatea Gâlgău, județul Sălaj, împușcat de o grupă de lucrători de poliție și securitate din ordinul fostului ofițer Briceag Nicolae, pe considerentul că Ionac Aurel ar fi făcut parte din armata regală, ca subofițer. Însă un alt motiv al crimei a fost acela generat de relația victimei cu o tânără lucrătoare de la centrala telefonică din sat, față de care și securistul-șef nutrea anumite sentimente.

A existat și o acțiune de reprimare sălbatică a celor care au refuzat să se înscrie în „Întovărășirile agricole”, apoi în „Gospodăriile agricole colective”, au refuzat să predea cotele de produse agricole ce le erau impuse sau să se prezinte la încorporare ori a celor care ar fi dezertat din armată.

Este de remarcat oribila crimă comisă în noaptea de 9/10 martie 1950 pe raza localității Hălmăsău, comuna Spermezeu, județul Bistrița-Năsăud, când au fost omorâți prin împușcare șase tineri din ordinul și cu participarea fostului șef al Securității Județului Someș, numitul Briceag Nicolae, și a unui colaborator de-al său, ofițerul, ajuns ulterior colonel, Modovan Melente. Motivul a fost acela că tinerii ar fi refuzat să se prezinte la încorporare, însă aceștia au fost împușcați, fără cercetări și fără a fi judecați, pe considerentul că ei și părinții lor nu erau de acord cu colectivizarea. Crima a fost mușamalizată.

Și în alte cazuri (Tahîș Flore, pe raza localității Sângeorz-Băi, ori Mârza Traian și Gligor Traian, în localitatea Mesentea, comuna Galda de Jos, județul Alba) victimele au fost ucise, fără judecată, pe motiv că ar fi dezertat din armată și că s-ar fi aliat cu diferiți opozanți din munți. Exemple putem da mai multe, întrucât, de-a lungul timpului, personal am coordonat și condus cercetările într-un număr de 22 de cazuri, toate fiind realizate împreună cu echipa de arheologi ai Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc.

Am întâmpinat dificultăți în ceea ce privește stabilirea datelor de stare civilă ale victimelor, deoarece în unele situații acestea nu mai au aparținători ori aceia care trăiesc nu cunosc date despre ele. În cele mai multe cazuri de omor, atunci când nu au fost efectuate cercetări și nu au fost judecate, victimele nu au fost înregistrate în actele de stare civilă. Astfel, chiar și în zilele noastre, acestea nu apar ca fiind decedate, primăriile avându-le în evidență ca persoane în viață.

Pentru lămurirea acestor probleme sunt necesare investigații polițienești complexe și trebuie studiate multe documente din arhive. Însă în unele situații, astfel de documente nu există, pe considerentul că fie nu au fost întocmite, fie s-au pierdut ori au fost și sunt secretizate. Totuși, pornind de la datele rezultate din arhive, se poate ajunge la persoanele căutate. Metodele folosite sunt cele bine cunoscute în știința criminalisticii, și anume metodele de cercetare centrifugă sau centripetă.

6. Deși se vorbește foarte mult de gropi comune în care ar fi fost îngropate victimele, totuși, doar în câteva cazuri acestea au fost îngropate împreună. Spre exemplu, amintim aici pe cei șase tineri uciși la Hălmăsău, pe cele cinci victime împușcate pe Muntele Mare, care făceau parte din Gruparea Haiducii (coordonată de către fostul maior Dabija, ucis și el prin împușcare după ce a fost prins), pe cei doi tineri, Mârza Traian și Gligor Traian, uciși la Mesentea, pe Măhălean Ioan și Moldovan Ionuț, împușcați la liziera pădurii de la Ucișor, sat Sântejude, comuna Țaga, județul Cluj.

În majoritatea cazurilor, victimele au fost îngropate separat, iar locurile de înhumare au fost bine camuflate pentru ca omorurile să nu fie descoperite. La fel a fost și în Cimitirul Cearda din Sighetu Marmației, unde din datele pe care le avem rezultă că au decedat în medie cam 2 persoane/lună și doar într-un singur caz au existat două decese foarte apropiate în timp, și anume cel al lui Iuliu Maniu, fost prim-ministru, înregistrat la 5 februarie 1953, și al generalului Alexandru Glatz, fost secretar general al Ministerului Apărării Naționale, înregistrat la data de 7 februarie 1953. Aceste două victime ar putea fi îngropate împreună, însă până în prezent nu s-a putut găsi locul unde au fost înhumate.

Trebuie să menționăm faptul că aproape în totalitatea mormintelor din care au fost exhumate victimele nu au fost găsite urme de sicriu, dovadă că victimele au fost puse acolo fără niciun fel de ritual creștinesc, iar de multe ori au fost găsite în poziții atipice. De regulă, adâncimea de înhumare a fost relativ mică, de la 50 de centimetri până la 1,70 metri, și nu în puține cazuri gropile au fost făcute sub amenințarea armelor de către rudele ori prietenii celor împușcați (de pildă: Pom Traian, în locul numit „Hălci”, Valea Rea, comuna Bistra; Gligor Traian și Mârza Traian, în localitatea Mesentea; Măhălean Ioan și Moldovan Ionuț, în locul Ucișor, localitatea Sântejude Vale; Șușman Teodor, în apropiere de Cascada Vălul Miresei, pe raza localității Rechițele, județul Cluj; Ionac Aurel, la liziera unei păduri de lângă localitatea Gâlgău etc.).

Uneori chiar victimele au fost obligate să-și sape singure groapa, înainte de a fi împușcate (cazul tinerilor de la Hălmăsău).

S-au ivit dificultăți și în cazul unor victime înhumate în gropi comune, când rămășițele pământești nu au putut fi identificate. Este cazul recent investigat având ca obiect omorul din localitatea Mesentea, unde este necesară efectuarea unei expertize ADN, analiză care este foarte costisitoare și necesită eforturi financiare mari.

7. Expertizele medico-legale sunt efectuate de către experți-legiști cu înaltă calificare. Uneori este necesar să apelăm și la specialiști de paleoantropoligie medico-legală.

Pentru stabilirea împrejurărilor în care a avut loc uciderea victimelor, desigur că este necesar să fie identificați și audiați participanții la săvârșirea crimelor, dacă mai trăiesc, ori alte persoane care au cunoștință despre respectivele fapte.

Nu în puține rânduri, pentru a afla date și a stabili prin martori aspecte certe cu privire la fapte și persoane, este necesar a se apela la mentalul colectiv, la ceea ce este remanent în diferite colectivități, acestea fiind foarte diversificate și diferite după locul de situare geografică, dar și din punct de vedere cultural, etnic sau religios.

De un real folos sunt atât datele culese de către cei implicați în realizarea de interviuri cu diferite persoane, efectuând acte de cercetare ce țin de istoria orală, precum și lucrările de memorialistică, acestea fiind destul de multe, dar care sunt grevate de un anume procent de subiectivism. Apoi (nu o dată) s-a apelat chiar la folclor, unele legende găsindu-și un suport în realitatea tristă, marcată de crimele ce au avut loc în perioada deceniului roșu (comunist).

Audierea persoanelor implicate, dar și a martorilor, devine pe zi ce trece tot mai dificilă, întrucât intervine fenomenul uitării. De multe ori datele furnizate nu au cea mai consistentă precizie, uneori ajungându-se chiar la distorsiuni care conduc la alte concluzii. În folclor au fost lansate, desigur, de către cei interesați, acțiuni defăimătoare-calomniatoare la adresa celor omorâți. Așa au fost inoculate în mentalul colectiv idei și legende potrivit cărora victimele ar fi teroriști, că ucid și jefuiesc oamenii, că lichidarea lor este sau a fost necesară, oamenii uciși fiind considerați dușmani ai poporului. Desigur, aceste calomnii și diversiuni au avut și ele drept scop ascunderea adevărului cu privire la motivul comiterii acestor crime.

În opera ,,Bărbierul din Sevilla” a lui Rossini, aria calomniei ne aduce aminte și ne avertizează totodată asupra urmărilor acestui demers: „În urechile mulțimii/ Pătrunde cu viclenie/Capetele și mințile/Le tulbură și le înfierbântă”.

Este limpede că o minte înfierbântată nu mai funcționează la parametri firești și poate fi ușor manipulată de cei care pozau în justițiarii nației sau în patrioții securiști ai republicii comuniste.

Așa fiind, este foarte dificil să fie decelat adevărul de minciună, însă principiul latin fiat justitia, et pereat mundus trebuie să învingă.

8. În raport cu cele arătate, opinăm că se poate desprinde o concluzie, nu tocmai optimistă cu privire la situația actuală referitoare la cercetarea crimelor săvârșite în perioada dictaturii comuniste.

Dar, așa cum afirma generalul Telford Taylor, acuzator principal în sala de judecată a Tribunalului Militar Internațional de la Nürnberg: „Oricât de tristă și de demoralizantă ar fi situația de astăzi, ea nu dovedește însă slăbiciunea dreptului, ci deficiențele în realizarea sa. Toate acestea nu sunt ceva nou în istoria dreptului. Ordinea publică nu a fost niciodată ușor de instaurat. Secole de-a rândul, cavalerii briganzi îi pândeau în castelele lor pe negustorii ambulanți pentru a-i jefui și a-i omorî, se jucau cu viața și fericirea sclavilor lor de la castel și mureau nepedepsiți în paturile lor. Deși epoca noastră nu este lipsită de frământări, nu se ridică niciun glas care să apere acțiunile agresive și să declare că ele nu constituie crime. Nu mai poate încăpea nicio îndoială cu privire la existența unui drept care condamnă agresiunea, tot așa cum pe vremea lui Bracton nu exista nicio îndoială în ce privește existența unor principii de drept împotriva crimei și tâlhăriei. Judecătorii din timpul lui Bracton au fost adesea nevoiți să asiste la încălcarea păcii regelui, dar trebuie să le fim recunoscători că nu au disperat niciodată și nu au repudiat dreptul, care le dădea oamenilor speranța în pacea și securitatea viitorului”^[20].

În final, ne exprimăm speranța că totuși dreptatea va învinge.

* e-mail: pm_cluj@mpublic.ro; pmilitarcj@yahoo.com.

[1] În prezent, abrogat.

[2] A se vedea R. Grosescu, R. Ursachi, Justiția penală de tranziție. De la Nürnberg la postcomunismul românesc, Editura Polirom, Iași, 2008, documentul nr. 3, p. 227-228, 241.

[3] Idem, documentul nr. 3, p. 223-231.

[4] Publicat în Buletinul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 2 decembrie 1950.

[5] A se vedea J.J. Heydecker, J. Leeb, Procesul de la Nürnberg, vol. I, Editura Orizonturi, București, 2015, p. 111.

[6] Publicat în Buletinul Oficial al României, Partea I, nr. 83 din 30 iulie 1969.

[7] J.J. Heydecker, J. Leeb, op. cit., p. 9.

[8] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.

[9] A se vedea R. Grosescu, R. Ursachi, op. cit., p. 223-252.

[10] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 180 din 20 martie 2012.

[11] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 30 ianuarie 2014.

[12] A fost ratificată de către România prin Ordonanța Guvernului nr. 91/1999 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 31 august 1999).

[13] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 944 din 23 decembrie 2014.

[14] Armata Roșie a fost termenul folosit pentru forțele armate ale Uniunii Sovietice între 1918 și 1946 [a se vedea site-ul https://ro.wikipedia.org/wiki/Armata_Ro%C8%99ie (accesat la 4 iunie 2018)].

[15] A se vedea, pentru detalii, V. Siserman, C. Iuga, S. Cărăușu, Particularități privind cercetarea crimelor comise în timpul regimului comunist român, în ,,Revista de drept penal” nr. 3/2013.

[16] Ibidem.

[17] A se vedea V. Anania, Memorii, Editura Polirom, Iași, 2008, p. 270-271.

[18] I. Hossu, Credința noastră este viața noastră – Memorile Cardinalului dr. Iuliu Hossu, Editura Viața Creștină, Cluj-Napoca, 2003, p. 238-241.

[19] Idem, p. 274 și urm.

[20] A se vedea Joe J. Heydecker, Johannes Leeb, op.cit., p. 31-32.