Î.C.C.J.

Prin Dec. nr. 13/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii declarat de către Colegiul de conducere al Curții de Apel Târgu-Mureș și a statuat că:

,,În urma admiterii cererii de redeschidere a procesului penal pentru persoanele condamnate judecate în lipsă, cauza se reia din faza judecății în primă instanță.”

Calea procedurală a redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate este cuprinsă în titlul III (,,Judecata”), capitolul V (,,Căile extraordinare de atac”), secțiunea a 4-a (,,Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate”) din noul Cod de procedură penală (în continuare C.pr.pen.), aspect care îi confirmă acestei proceduri natura juridică de cale extraordinară de atac.

Rațiunea instituirii căii de atac sus-menționate rezultă din expunerea de motive a legii privind noul Cod de procedură penală, potrivit căreia, prin introducerea acestei căi extraordinare de atac s-a urmărit crearea premiselor necesare ca instanța de judecată să își formeze o impresie cu privire la acuzat și să asculte în mod direct declarațiile acestuia.

Finalitatea căilor extraordinare de atac se urmărește în raport cu modul de soluționare a acțiunii penale. În ipoteza redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsă, analiza va purta asupra soluției de condamnare, concluzie facilă dedusă din chiar denumirea secțiunii în care este inclusă calea de atac și din interpretarea sistematică și gramaticală a textelor. Amintim, în acest context, conținutul art. 467 alin. (1) C.pr.pen., potrivit căruia, ,,cererea de redeschidere a procesului penal poate fi formulată de către persoana judecată în lipsă și se adresează instanței care a judecat cauza în primă instanță (sublinierea instanței supreme)”, ce relevă aceeași voință a legiuitorului ca redeschiderea procesului penal să vizeze faza de judecată a procesului penal. De asemenea, art. 470 C.pr.pen., potrivit căruia, ,,rejudecarea cauzei se face potrivit regulilor de procedură aplicabile etapei procesuale pentru care s-a dispus redeschiderea procesului penal”, deși a fost abrogat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016[2], atestă faptul că la momentul adoptării noului Cod de procedură penală legiuitorul a avut în vedere reluarea procesului penal din faza judecății, indiferent de etapa în care acesta a ajuns (fond sau apel), iar nu din faza anterioară, a camerei preliminare.

Admiterea cererii de redeschidere a procesului penal atrage desființarea de drept a hotărârii de condamnare[3], cu consecința reluării judecății din fața instanței de fond. Prin desființarea hotărârii de condamnare nu se accede la faza camerei preliminare, închisă definitiv printr-o hotărâre anterioară și distinctă celei desființate de drept, ce nu poate fi cenzurată   într-o fază procesuală succesivă sau ulterioară. Această soluție rezultă din aplicarea principiului separației funcțiilor judiciare în procesul penal (art. 3 C.pr.pen.), funcția de verificare a legalității trimiterii în judecată fiind distinctă de funcția de judecată și finalizată printr-o hotărâre ce nu antamează soluția acțiunii penale și, ca urmare, nu există nicio rațiune de a se extinde efectele desființării în procedura redeschiderii procesului penal și asupra acesteia.

Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia dezlegării unor chestiuni de drept, respectiv Decizia nr. 22/2015[4], prin care s-a statuat în sensul că ,,în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 466 alin. (1) din Codul de procedură penală, obiectul cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă a persoanei condamnate îl reprezintă numai hotărârile penale definitive prin care s-a dispus condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, indiferent dacă judecata în primă instanță sau în calea ordinară de atac este consecința rejudecării cauzei ca urmare a admiterii contestației în anulare ori revizuirii”, continuă să producă efecte și ulterior modificărilor legislative. Din cuprinsul considerentelor acestei decizii amintim că: ,,Prin noțiunea de proces penal utilizată în denumirea căii extraordinare de atac a redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate se înțelege faza de judecată, prin folosirea metodei interpretării restrictive legiuitorul urmărind să asigure posibilitatea reluării, în condițiile legii, a judecării cauzei, din analiza dispozițiilor art. 466 alin. (1) și (5) din Codul de procedură penală rezultând că pot fi supuse acestei proceduri extraordinare doar hotărâri penale definitive: hotărâri de condamnare, hotărâri de renunțare la aplicarea pedepsei și hotărâri de amânare a aplicării pedepsei, prin intermediul cererii de redeschidere a procesului penal putându-se critica, exclusiv, hotărâri definitive prin care se rezolvă fondul cauzei (condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei), persoana condamnată în lipsă putând contesta nu atât soluția definitivă pronunțată în cauza sa, cât mai ales procedura de desfășurare a judecății în lipsa sa, prin înfrângerea principiilor contradictorialității, nemijlocirii, reguli de bază ale judecății. Totodată, art. 466 alin. (1) din Codul de procedură penală evidențiază existența unui proces penal cu o acțiune penală pusă în mișcare, situație specifică unei cauze care se judecă în primă instanță sau în calea ordinară de atac, iar prin modalitatea de reglementare, redeschiderea procesului penal nu poate fi extinsă la toate categoriile de procese (contestație în anulare, revizuiri, alte cereri), interpretarea contrară conducând la o suprapunere a acestei proceduri speciale peste alte proceduri (categorii), de asemenea, cu caracter special, ce ar periclita principiul autorității de lucru judecat”.

Jurisprudența recentă a Curții Constituționale a României nu poate conduce către o altă soluție. Prin Decizia nr. 647/2016[5] a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile art. 470 C.pr.pen.[6], excepție formulată în contextul reluării procedurii de cameră preliminară. Prin urmare, Curtea Constituțională a României nu a fost pusă în ipoteza de a explica, în cadrul funcțiilor judiciare distincte (funcția de verificare a legalității trimiterii în judecată și funcția de judecată) ce conduc la faze procesuale separate, cum se ajunge la reluarea procedurii de cameră preliminară, în urma desființării hotărârii asupra acțiunii penale. Ceea ce trebuie reținut din considerentele acestei decizii se referă la argumentul respectării dreptului la un proces echitabil, în contextul existenței unor faze procesuale distincte, cu obiecte de analiză diferite (paragr. 31, 32).

De altfel, toate argumentele referitoare la ascultarea inculpatului ori contestarea probelor și, în final, respectarea dreptului la un proces echitabil își găsesc soluția și rezolvarea în reluarea judecății din faza instanței de fond.

1. Curtea Constituțională a României a subliniat, în considerentele Deciziei nr. 641/2014[7], următoarele:

– ,,prin prisma atribuțiilor procesuale încredințate judecătorului de cameră preliminară, în contextul separării funcțiilor judiciare potrivit textului de lege menționat anterior[8], Curtea trage concluzia că acestuia îi revine funcția de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată și că, în concepția legiuitorului, această nouă instituție procesuală nu aparține nici urmăririi penale, nici judecății, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal. Procedura camerei preliminare a fost încredințată, potrivit art. 54 din Codul de procedură penală, unui judecător – judecătorul de cameră preliminară –, a cărui activitate se circumscrie aceleiași competențe materiale, personale și teritoriale ale instanței din care face parte, conferindu-i acestei noi faze procesuale un caracter jurisdicțional” (paragr. 27);

– ,,procedura desfășurată în camera preliminară este deosebit de importantă, având o influență directă asupra desfășurării și echității procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis” (paragr. 40).

Prin urmare, prin Decizia nr. 647/2016, Curtea Constituțională a României a statuat:

– ,,având în vedere că obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală – în condițiile în care, potrivit art. 346 alin. (5) din Codul de procedură penală, probele care au fost excluse de judecător în această fază nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei –, este important ca, urmare a admiterii cererii de redeschidere a procesului penal, rejudecarea cauzei să se desfășoare potrivit normelor procesual penale în vigoare, așadar, cu parcurgerea fazei camerei preliminare” (paragr. 31);

– ,,asigurarea caracterului echitabil al procedurii și, implicit, principiilor precitate presupune posibilitatea reală a persoanei condamnate în lipsă de a dezbate în fața judecătorului tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar și tot ceea ce este prezentat de acesta, probe sau alte documente” (paragr. 31).

2. Așa fiind, Înalta Curte de Casație și Justiție trebuia să se conformeze deciziilor Curții Constituționale a României, întrucât acestea sunt general obligatorii atât în privința dispozitivului, cât și a considerentelor pe care le conțin și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept[9].

3. Mai mult, chiar în lipsa unei statuări a instanței constituționale, instanța supremă trebuia să aibă în vedere unele principii care guvernează procesul penal [caracterul echitabil al acestuia; egalitatea armelor (între acuzare și apărare); dreptul la apărare], dar și faptul că faza camerei preliminare are un rol important în procesul penal, prin aceea că la finalul ei se dispune începerea judecății, dacă sunt îndeplinite condițiile legale [art. 346 alin. (1) și (2) C.pr.pen.[10]]. În cursul procedurii camerei preliminare, inculpatul poate formula atât cereri și excepții cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală [art. 344 alin. (2) C.pr.pen.[11]], cât și concluzii [art. 345 alin. (1) C.pr.pen.[12]].